Cu mulţumiri şi uimire pentru prezenţa
dumneavoastră aici, şi auzind cele discutate mai bine de trei ceasuri, mi-a
venit în minte să vă spun că eu sunt preot într-un sat unde un preot refugiat
de aici a pătimit sub regimul comunist. A venit la noi în sat cu o căruţă, cu
preoteasa, cu nişte prescuri şi colaci, şi s-a aşezat şi a vieţuit dur toată
viaţa, din pricina faptului că era de aici. Şi m-am gândit că nu întâmplător
este acest fapt, invitaţia aceasta pe care Înalt Preasfinţitul (Mitropolit
Vladimir – n.n.) mi-a adresat-o şi am venit aici.
Eu am
să mă încadrez în timpul în care trebuie să mă încadrez şi am să vă spun câteva
lucruri mai fără introducere. În România – pentru că această situaţie o cunosc
eu în România şi nu ştiu care este situaţia la dumneavoastră – înotăm în sânge!
Nu până la glezne, nu până la genunchi, nu până la brâu, nu până la gât, ci
până peste cap! Pentru că populaţia existentă în România acum este de 18
milioane. Restul, până la statistica din urma recensământului, se află la lucru
în străinătate, sau la studii, sau în vreo problemă sau alta în afara
graniţelor. Şi în 20 de ani, de la moartea lui Ceauşescu încoace, s-au omorât 18.000.100
de copii! Aceasta este cifra oficială! Este statistica oficială, pentru că
există una neoficială, care arată această stare de fapt, şi anume că cifra
poate să fie chiar şi dublă!!!
Faţă de această situaţie, noi, cei de aici,
cu luare aminte să fim, pentru că problemele sunt înăuntru şi mai puţin în
afară. Adică înăuntrul nostru şi mai puţin în afara noastră. Asta nu înseamnă
că n-ar fi bine să rezolvăm toate problemele. De aceea, cuvântul dragoste este
primul aşezat aici, şi apoi cuvântul toleranţă.
Eu am fost o vreme în preajma unui mare poet,
şi anume Ioan Alexandru, care zicea: „Asiaticii, curentele asiatice, atacă,
sectanţii atacă, toţi atacă, ateii atacă, numai noi ne certăm între noi şi, pe
fondul acesta, ei vor birui.” De aceea, bine şi frumos s-a pus problema
aceasta, deşi n-am înţeles nimic din ce a vorbit un părinte aici în limba rusă,
am intuit felul rapid şi puternic în care a pus problema crizei spirituale în
care ne aflăm.
Am notat câteva idei, şi anume că trebuie să
mărturisim credinţa azi, acum şi în felul în care trăim acum. Pentru că, dacă
vrem să mărturisim credinţa cum au mărturisit-o înaintaşii noştri de două mii
de ani încoace – şi, mai ales, putem să ne referim, datorită temei, la
mărturisitorii din închisori, creştinii aceştia care au demonstrat că se poate
să nu te lepezi de Hristos – lucrul acesta va fi puţin diferit şi mai greu. Încă nu ni se cere sânge. Ni se cere mărturisire.
Scrie că să nu te
arăţi că posteşti – da, aşa este, ca să nu te mândreşti. Dar într-o lume care nu
mai posteşte, trebuie să arătăm, fără mândrie, că postim. Şi dacă ne întreabă
cineva: „Dar de ce posteşti?”, răspunsul va fi: „Pentru că Eminescu a postit,
Iorga a postit, Ştefan a postit, Mihai Viteazul a postit, şi pentru că ei au
postit, postesc şi eu, pentru că, de fapt, respect o chemare a Mântuitorului
Hristos, pe care ei au respectat-o!”
La Judecată,
singura sărbătoare pe care o prăznuim ca fiind de viitor, nu ne vom prezenta
singuri, ne vom prezenta cu copiii noştri, cu soţia noastră, cu soţul nostru,
cu părinţii noştri, cu vecinii, cu prietenii, şi acolo vom da seamă de ceea ce
am făcut pentru noi, dar mai ales pentru ei. De aceea este
importantă lucrarea în Biserica Ortodoxă, nelepădarea de credinţă, dar în
acelaşi timp, aplicarea aceasta practică a credinţei.
Dacă se fac
avorturi, nu sunt vinovaţi numai cei ce fac avorturi – mamele, taţii, medicii,
asistentele. Suntem vinovaţi cu toţii, pentru că nu luăm nici o atitudine.
Avortul nu este o crimă simplă, este o crimă complexă, pentru că omorâm corpul;
pentru că moare copilul nebotezat; pentru că nu ştim unde merge sufletul lui –
că în iad nu poate să meargă, pentru că nu a făcut rău; în rai nu poate să
meargă, pentru că nu e botezat. Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre sunt aşa
de rezervaţi şi nu ştiu, nu au reuşit să-şi dea seama în timp, n-au avut
descoperirea aceasta: ce se întâmplă? Singurul răspuns este că sufletele lor
rămân la mila lui Dumnezeu.
În România sunt probleme grave în licee, în
şcoli. După noul statut al Bisericii Ortodoxe Române, la parohii s-au organizat
centre sociale. Avem şi noi, poate un pic mai dinainte să prevadă statutul. Se
numeşte Provita pentru născuţi şi nenăscuţi, adică viaţă pentru cei care se
nasc şi pentru cei care nu se nasc. Şi avem acolo 318 copii, care nu înseamnă
mult, faţă de 18.000.100, dar înseamnă ceva.
Şi aceşti copii demonstrează prin prezenţa
lor, ca şi alţi preoţi în ţară, că este cazul să ne preocupăm de esenţă. Asta
nu înseamnă că neglijăm postul sau metaniile. Asta nu înseamnă că nu mai citim
acatiste. Dar va trebui să lucrăm, pentru că naţia noastră, dacă trebuie să
facem caz de asta, este în pieire. Anul 2050 prinde România cu şase milioane de
locuitori, situaţie care nu se poate repara curând; să zicem că se trezeşte
populaţia şi după aceea se rezolvă. Nu se
rezolvă! Se rezolvă în generaţii întregi!
Avem cu totul alte
probleme de rezolvat, decât să ne certăm. Avem probleme de experienţe care se
fac pe noi. Aspecte alimentare, aspecte despre care putem spune că aleşii
noştri – înţeleg că şi aici (în Moldova – n.n.), dar şi la noi! – se joacă cu
ele, sunt neglijenţi, omoară oamenii, pun viaţa în pericol. Toate acestea sunt
în detrimentul nostru, al celor care ne batem cu pumnul în piept că suntem
urmaşi ai lui Ştefan, că avem poetul nostru, Mihai Eminescu, că avem atâţia
oameni de nădejde şi de cinste născuţi dintre noi.
Şi în România, familia are probleme. Desigur,
acuma, cu oarecare libertăţi care sunt, cei care aţi venit în România aţi văzut
aceste probleme. Familia nu mai e familie. Tocmeala dintre părinţii băiatului
şi părinţii fetei, înţelegerea, se sfârşeşte, uneori chiar începe: „Cum să
facem să nu nască curând copii?” Cum să
„nu...”? Problema pusă negativ. Este o problemă care dărâmă familia. Pentru că
au de terminat facultatea, pentru că încă nu au terminat casa, pentru că...
pentru că... Dar aceasta se continuă: „De ce să mai mă căsătoresc şi civil, şi
chiar religios, pentru că o să am probleme cu soacra, cu ambianţa... Fac o
căsătorie de probă.” Acest lucru este groaznic pentru că această căsătorie de
probă, de fapt, este desfrânare.
Am fost şi eu pus
în situaţia să discut această problemă şi o doamnă psiholog mi-a atras atenţia,
la televiziune, că vorbesc prea dur, că folosesc cuvinte care nu ar trebui
folosite – şi anume, am spus cuvântul curvie. I-am numit pe cei
care trăiesc necununaţi, pe cei care se destrăbălează, i-am numit curvari. Şi a
ieşit supărare mare, şi ne-am dus la dicţionar şi există acest cuvânt. Cuvântul
nu este cuplu, cuvântul este curvar. Ei fac curvie. Ei săvârşesc acest păcat
groaznic. Concubinajul nu înseamnă merit. Acest păcat groaznic este un păcat
care atacă. Este destrămător. De
aceea cred că noi, preoţii, suntem foarte vinovaţi.
De ce nu vin
tinerii la biserică? Sigur, ca răspunsul este clar: din cauza
noastră, a preoţilor! Pentru că nu mai facem ce trebuie. Nu mai propovăduim
cuvântul îndeajuns. Menajăm credincioşii. Suntem foarte atenţi cu credincioşii,
ei ne ajută, noi le trecem cu vederea păcatele şi nu le spunem în faţă: „Frate,
soră, ai cancer! Ai cancerul păcatului! Rezolvă-ţi problema!” „Haideţi să ne
vindecăm!”
Şi, prin punctualitatea noastră şi dragostea
noastră şi amabilitatea noastră, credincioşii rămân pe mai departe în această
cumpănă, în care ei nu ştiu dacă e bine sau rău. Avem oarecare prietenie,
mergem la biserică, dar suntem canceroşi! Adică montăm încă sterilete, înghiţim
încă anticoncepţionale, folosim încă prezervative. Făcând lucrul acesta, pe mai
departe, noi mergem la Liturghie! Facem rugăciuni de seară, dimineaţă, mâncăm
fără ulei, ne aşezăm la un post aspru, dar fata noastră, băiatul nostru este
împotriva vieţii. Atunci înseamnă că noi nu ne-am făcut datoria. Sau dacă ne-am
făcut-o, n-am reuşit, şi trebuie să recunoaştem că nu am reuşit, nici noi
preoţii, nici dumneavoastră, părinţii şi bunicii.
Pe mai departe, iubirea nu exclude toleranţa.
Adică te iubesc şi te tolerez. Până unde te tolerez? Până când libertatea pe
care tu ţi-ai luat-o intră şi atacă libertatea mea. Tu eşti liber să fii homosexual. Din păcate, eşti liber,
aşa sunt legile. Dar eu sunt liber să nu fiu de acord cu tine. Eu sunt liber să
apăr ochii copilului meu de manifestările tale. Asta nu înseamnă că nu sunt
tolerant. Asta înseamnă că nu sunt prost. Pentru că tu vrei să fiu tolerant
până la prostie. Şi cei care, nefiind homosexuali sau neavând asemenea păcate,
susţin şi spun: „Lasă-i în pace! Lasă, au libertatea lor... e alegerea lor...”
– aceia, când le punem întrebarea: „Dar dacă băiatul tău ar adera la aşa ceva,
ce ai face?” „A, nu sunt de acord!” Păi, dacă nu eşti de acord, pune mâna şi
îngrădeşte lucrul acesta şi apără-te şi tu!
Mântuirea noastră
se va săvârşi în aceste vremuri, sub aceşti conducători, sub aceşti preoţi, sub
aceşti ierarhi. Preocuparea excesivă pentru un aspect sau altul care îndreaptă
gândirea noastră în cu totul altă parte este o lucrare drăcească. Nu vreau să
afirm aspecte politice, dar, în România, când arde o problemă mai mare, o dată
nu ştiu ce se întâmplă prin Ardeal, şi nu ştiu cum apar nu ştiu ce conflicte cu
ungurii, cu naţionalităţile conlocuitoare, sau ce spun ei acolo. De ce? Să ne
distragă atenţia. Când ne ducem acolo şi spunem: „Ce-aţi păţit aici?” „N-am
păţit nimic, e aşa, de faţadă!” Acest mod de a distrage atenţia deja trebuie să
fie bine sesizat de noi.
În urmă cu vreo 12
ani, poliţia sanitară a făcut nişte constatări la parohia unde sunt eu preot că
nu avem gresie şi faianţă peste tot. Aveam, dar nu peste tot. În
condiţiile în care noaptea, la unu, în fuga maşinii, am oprit maşina şi am zis:
„Am accidentat un copil!” De ce? Pentru că un copil a ieşit din asfalt, iar eu
am trecut peste el. Am oprit maşina, îngrozit, m-am întors. M-am uitat sub
maşină, niciun copil. În cele din urmă, am constatat că respectivul copil
ieşise şi el din canal, luase o gură de aer şi se întorsese înapoi. Ei, în
canale, nu sunt văzuţi. Copiii fără gresie şi faianţă sunt văzuţi! Şi, ca să
fie treaba bună, au zis: „Copiii părintelui Tănase mănâncă cu câinii.” Şi au
luat o poză cu câinii, o poză cu copiii, au lipit, au scăpat din vedere un
stâlp electric, şi de acolo s-a văzut falsul. Dar următoarele zile, au venit
foarte mulţi şi ne-au adus cartofi, fasole, bani, şi zic: „Voi nu citiţi
ziarele?” Zice: „Ba da!” „Aţi
citit asta?” „Da!” „Şi? Cum de aţi mai venit?” Zice: „Păi, tocmai pentru că am
citit! Pentru că, părinte, am citit printre rânduri, şi am înţeles ce trebuia
să înţelegem.” Aşa şi noi!
Vă îndemn să fim cu
luare-aminte şi să citim printre rânduri. Să nu auzim un zvon şi să-i dăm curs,
ci trebuie să-l analizăm! Să fim cu luare-aminte, pentru că atunci când ni se
dă dreptul acela şi libertatea aceea, de fapt nu-i chiar aşa. Trebuie să vedem
ce e prin spate. Şi Dumnezeu ne luminează să săvârşim cele plăcute lui. Dar mă
gândesc că este greu cu aceste aspecte să biruim noi marele păcat al uciderii
de copii. Şi am întrebat, că m-am documentat, să ştiu cum este
aici, şi nu mi-a răspuns nimeni. Şi cred
eu că aici nu se săvârşesc avorturi.
De ce? Pentru că
aici este Moldova, ca şi cealaltă parte a Moldovei, unde Ştefan,
binecredinciosul domn, a lucrat altfel. Iar dacă nu, să nu-i mai pomenim
numele! Nu putem să pomenim numele marilor domnitori, nu putem să ne mândrim cu
Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu şi să facem pe dos politicii lor. Constantin
Brîncoveanu a fost arestat şi executat pentru înmulţirea neamului românesc.
L-au pârât că înmulţeşte neamul românesc. Şi cum înmulţea neamul românesc? Prin
exemplul personal: unsprezece copii. Şi mai cum? Taxe şi impozite – mai deloc.
Ambianţă. Şi românul năştea copii. (Iar Brâncoveanu) a fost arestat şi executat
pentru lucrul acesta.
Acum nu mai se
practică metoda aceasta. Se practică alta. De departe vine ideea, vine părerea
că suntem prea mulţi... Japonezii cercetează şi ne comunică: Populaţia actuală
este foarte mică comparativ cu resursele Terrei. Pământul poate hrăni
de şase ori populaţia actuală! De ce există lumea a treia? Acei copii
nemâncaţi, acei copii care depind de o fărâmă de pâine, în Africa şi nu numai?
Pentru că există lumea a doua, adică eu, şi pentru că există şi lumea întâi –
dacă se poate numi aşa, care se lăfăie în de toate, şi alţii mor de foame! Şi
atunci, bine a zis un părinte aici, că (nu se poate) Ortodoxie fără ortopraxie
(dreaptă-făptuire – n.n.), ce să facem cu ea?
Zicem că ne mântuim sub aceste vremuri.
Pentru că noi nu avem credinţa de la noi. La Sfântul Munte a fost un atac al
Greciei, cândva, al politicienilor, şi au spus: „De ce ţineţi aşa mult la
valorile acestea şi nu lăsaţi turismul şi...” Şi răspunsul a fost: „Da, noi ne
ocupăm cu aspectele spirituale. Dacă voi o să puneţi mâna pe astea (adică pe cele
materiale – n.n.), o să vreţi şi sufletele noastre. Şi noi ne apărăm din timp!”
Aşa şi noi, să ne apărăm din timp, nu când nu mai avem ce să facem. Faptul în
sine că această sală imensă este neîncăpătoare este o dovadă că se poate.
Eu am fost elevul unui părinte martir,
Gheorghe Calciu Dumitreasa. Şi el zicea aşa: „Dacă pe poarta seminarului vor
ieşi trei sute de preoţi care vor forma fiecare trei, patru credincioşi mărturisitori,
atunci am biruit”. Iar dumneavoastră sunteţi nişte mărturisitori. Cum? Aşa! Nu
precum Valeriu Gafencu. Şi să nu uitaţi că suntem cu toţii nişte sfinţi!
Sfântul Pavel ne spune: „Sfinţi sunteţi.” Nu sfinţi în sensul acesta, în care
să fim pictaţi pe pereţii bisericilor, să ni se aducă rugăciuni, ci sfinţi prin
trăirea noastră şi prin participarea noastră la viaţa în Hristos. Şi asta
dărâmă! Ne-au studiat ăştia aşa de tare, şi s-au speriat de noi! Au văzut că
noi avem unitate nu numai între noi, ci avem legătură şi unitate până şi cu
morţii! Şi au văzut că noi ţinem de colivă toţi şi o legănăm în sus şi în jos. Şi care n-ajungem, ne legăm aşa, unul de altul. Asta
sperie extraordinar!
Minunile despre care s-a făcut vorbire aici
sunt minuni care se tot peregrinează prin istorie, că doar tot ce s-a întâmplat
nu este întâmplător. Mohamed al II-lea, sfătuit de consilierii lui, i-a cerut
binecredinciosului domn Ştefan cel Mare trei lucruri: „Să ne dai icoana, calul
şi sabia!” Păi cum, el, care a cucerit Constantinopolul, acum să fie înfrânt
aici? Şi i-a dat calul, cu strângere de inimă, că era greu de găsit un cal
pentru domnitor, el fiind mic de statură; i-a dat sabia, care avea şi pe
sfântul Teodor şi pe sfântul Gheorghe, sculptat la mâner, şi nu i-a dat icoana;
încă se află la Putna. Nu i-a dat icoana! Tripticul nu i l-a dat! Îl purta la
oblâncul şeii: sfeştanie, împărtăşanie, luptă! Şi apoi nu uita nimeni nimic!
Întoarcerea era soldată cu o biserică sau o mănăstire, cum ştiţi! Acestea sunt
minuni. Acestea sunt minuni recunoscute.
În încheiere, aş vrea să vă spun că sunt
multe feluri de a mărturisi. Spre exemplu, Sfântul Efrem Sirul – acesta, care a
zis: „Doamne, Stăpânul vieţii mele!”, rugăciunea aceasta extraordinară, care
n-a putut ieşi decât dintr-o fire şi dintr-un suflet şi dintr-o pocăinţă
extraordinară şi dintr-o trăire – povesteşte despre o prostituată care l-a
întâmpinat şi i-a zis aşa: „Vreau să mă culc cu tine!” Desigur, ne aşteptăm că
sfântul a zis: „Pleacă de aici!” Sfântul n-a zis aşa. A zis: „Da. Unde?” Zice:
„La mine.” „Nu. Unde zic eu.” „Unde zici tu?” „În piaţă.” „Ai o casă acolo?”
„Nu, n-am o casă. În piaţă.” „Păi cum o să facem lucrul ăsta în piaţă? Ce-o să zică lumea? O râde de noi! De tine, mai ales!”
„În piaţă! Ori în piaţă, ori deloc!” Şi prostituata zice – consemnează
biograful vieţii lui – că a început să gândească: ce voia el? Voia să arate că
dacă n-ai curajul să faci un păcat public, cum poţi să faci un păcat în ascuns?
Acelaşi păcat, în ascuns? Este o modalitate de mărturisire.
Noi acum putem să
mărturisim aşa, vin la noi fete – că am văzut aici duhovnici care au dat
mărturie – vin la noi fete care spun: „Părinte, vreau să mă mărit!”
„Mărită-te!” „Păi, cu cine să mă mărit, părinte, că, cum cunosc unul, a doua
zi, sau într-o oră sau într-o săptămână, îmi propune să mergem la iarbă verde
şi la hotel, să mă culc cu el.” Noi ce să zicem? Că de fapt, noi suntem
vinovaţii, noi, preoţii, pentru că am lăsat lucrurile şi au curs oricum. Şi nu
mai sunt băieţi serioşi. Nu mai sunt fete serioase. De
ce?
Sfânta Eufrasia, pe care am prăznuit-o în
ianuarie, acuma, ce zice? „Tu, care vrei să mă necinsteşti – se adresa unui
soldat care voia s-o necinstească – poţi să ai la mine câştig, dacă mă laşi în
pace!” „Ce câştig?” „Eu cunosc o plantă care, dacă o aşezi pe tine, nu te
răneşte sabia, nu suliţa, nu săgeata, nu cuţitul, nimic!” Ăsta, fiind mercenar,
a fost interesat de această plantă. Şi a zis: „Bine. Adu-mi-o!” S-a dus şi ea
în fundul grădinii şi a luat nişte buruieni şi a zis: „Uite-le!” Zice: „Dar cum
o să ştiu eu că e ce zici tu?” Zice: „Faci proba! Uite, eu le pun după ceafă şi
tu dai cu sabia şi verifici!” Şi aşa a făcut, şi când a dat cu sabia, i-a
zburat capul. Acestei fetiţe de 18 ani i-a convenit sfârşitul vieţii decât să
se lase necinstită! Fac şi fetele noastre astăzi la fel? Nu! Dar nici nu
trebuie să facă aşa. Ele trebuie să spună: „Nu! Mă plimb cu tine, merg la
cofetărie cu tine, îmi dau o oră de întâlnire cu tine. Am o viaţă obişnuită
vârstei, dar nu trăiesc cu tine precum aş fi căsătorită.” Când aude băiatul
aşa, ori te lasă, ori continuă cu tine. Dacă te lasă, e foarte bine. Dacă continuă, e foarte bine. Dacă te lasă, ai
scăpat de un om neserios. Şi dacă continuă, l-ai şi verificat.
Vedeţi cum putem da
noi mărturie? Acest lucru vreau să-l subliniez: cum să dăm noi mărturie. Că
dacă nu dăm mărturie în felul în care vremea ne-o cere şi cu problemele pe care
noi le avem, atunci ce vom face? Vom face o continuă preocupare de idei, o
continuă preocupare pentru lucruri care nu spun că nu sunt importante, dar
Dumnezeu cere de la noi mărturie.
Departe, (la Oranki
– n.n.) ştiţi că 11.000 de călugări, într-o mănăstire, au fost întrebaţi: „Vă
lepădaţi de Hristos şi plecaţi sau, câte 500 pe zi, vă împuşcăm? Aveţi trei
zile să vă gândiţi.” Şi episcopul ce era acolo a zis: „Dar de ce aşa mult, trei
zile? Daţi-mi mie posibilitate să vorbesc tuturor – erau călugări şi preoţi –
şi în câteva minute vă dăm răspunsul.” Şi i-au făcut aşa, un parapet, probabil,
şi a vorbit de sus, cu mâinile la gură, că doar n aveau microfoane, şi-a zis:
„Uite ce ni se cere: care vreţi să plecaţi de aici, lepădându-vă de Hristos,
aia e poarta! Restul, rămâneţi aici!” N-a plecat niciunul. Şi istoria e
pe mai departe, cum ulterior, s-au descoperit moaştele lor etc.
Şi voiam să mai vă spun ceva deoarece am
văzut că v-a plăcut ideea cu prostituata. La Constantinopol a vieţuit un preot
care era şi călugăr şi era undeva, într-o parohie. Şi nu ştia el cum să îşi
atragă oamenii să-L mărturisească pe Hristos şi să facă voia lui Dumnezeu. Şi
în cele din urmă, văzând că nu mai are cu cine vorbi – pentru că, în general,
starea (materială – n.n.) cea bună te îndepărtează de Hristos, a început să se
ducă la un bordel. Plătea, lua o prostituată şi se ducea cu ea în cameră.
Azi aşa, mâine aşa, tot mereu, până la urmă
au aflat câţiva, până la urmă a ajuns şi la patriarh, până la urmă l-au şi
caterisit, totul s-a făcut pentru el. Şi după ani şi ani, a şi murit. La
moartea lui, s-a găsit cineva de l-a dus la cimitir, şi a făcut şi ceva pomană.
Şi nu s-a ajuns mâncarea la pomană. De ce? Pentru că au venit două sute şi ceva
de femei. „Ce-i cu voi? Cine
sunteţi voi? Sunteţi rude de-ale lui?” „Nu, noi suntem prostituatele.” „Care
prostituate?” „Prostituatele de la bordel.” „Păi, care e istoria? Cum de
sunteţi voi aici? Că el a fost un nenorocit, şi aşa...” Şi au zis: „Nu! El cumpăra
camera, lua pe câte una dintre noi şi începea o predică de vreo două ore şi pe
urmă făcea rugăciuni până dimineaţa, cu noi.” „Păi, voi stăteaţi la rugăciuni?”
„Stăteam, pentru că el plătea!” Vedeţi ce modalitate de a mărturisi! Vedeţi ce
modalitate de lucru!
Iar noi, acuma,
putem să aplicăm o modalitate de lucru, să-L mărturisim pe Hristos? Sigur că
putem! Pentru că mergem la casele noastre, ne aşezăm capul între umeri – că
aici trebuie să stea capul, nu trebuie să zboare, aşa – apoi între mâini, suntem
atenţi, aşa, şi începem să medităm. Şi ne întreabă unul din familie: „Ce e cu
tine?” şi spui: „Mă doare capul.” „Te doare capul?” „Da.” „Tot te mai doare
capul?” „Da.” „Dar de ce te doare capul?” „De ce-am auzit!” „Păi, ce-ai
auzit?” „Uite, am fost la conferinţa asta. Înalt Preasfinţitul a zis aşa,
cutare a zis aşa, şi mă întreb: o fi aşa?” Că nu poţi să te duci să-l aliniezi,
să zici: „Vino-ncoa, să-ţi spun eu ce s-a vorbit la conferinţă!” Trebuie să
faci într-un fel. Că şi la pescuit ne ducem nu cu undiţa goală, ci punem ceva. Făcând lucrul acesta, nu se poate decât să atragem în
discuţie. Şi dacă am început să vorbim cu omul, atunci am şi reuşit.
Cu mulţumiri, încă
o dată, pentru această ocazie de a vă spune câteva cuvinte, poate nepotrivite
întru totul, dar, în ce mă priveşte, sunt convins că trebuie să dăm mărturie
aşa şi acum, şi adaptat totul la 2010, nu făcând pe grozavii şi făcând pe
sfinţii şi îmbrăcându-ne în haine albe sau nu ştiu cum să ne mai prezentăm. Ci
utilizând această energie pe care Dumnezeu ne-a dat-o, această putere, în
sensul în care se cere azi!
Sub Ceauşescu, am călătorit foarte mult, şi
nemâncat, şi aşa, şi nu era mâncare, şi noaptea mă opream la câte un
restaurant. Şi când mă vedeau aşa, chelneriţele anunţau şeful de sală, ele
tocmai terminaseră. „Părinte, ce
doriţi?” „Doresc să mănânc!” „Avem friptură de aia, de aia, de aia.” „Păi, ce
să mai... ceasul e doisprezece şi un pic. N-aveţi ceva fără carne? Fără lapte,
brânză, carne, ouă, peşte?” „Părinte, nişte cartofi prăjiţi.” Venea bucătarul
cu cratiţa şi cu uleiul şi punea în faţa mea. Zic: „Du-te, că te cred!” Şi
stăteam de vorbă, până la patru dimineaţa, fel de fel de probleme, mai ales
atunci. Despre
vrăji, despre soacră-sa, despre ce a făcut, cum a făcut... Se poate lucra, dacă
vrem!
A trecut perioada de strânsoare, dar acum
venit o altă perioadă, mult mai periculoasă, dacă nu suntem atenţi. Aşa să ne
ajute bunul Dumnezeu să învingem! Amin. Părinte, să ne spuneţi activitatea
dumneavoastră.
Activitatea este simplă. Am luptat contra
avortului, ne-am trezit cu copii, după un an de zile. Au auzit unii, alţii, şi
am ajuns la 318. Pe la noi au trecut mai mult de 1.500. Dar, din mila lui
Dumnezeu, se mai rezolvă (adică îi iau acasă). Pentru că părinţii sunt neatenţi
cu fetiţele. Şi atunci, fetiţele mai nasc şi la 12 ani jumate, şi la 12 ani şi
trei luni.
Asta înseamnă că a rămas graviduţă după 11
ani jumate. Şi la 14 ani, şi la 16 ani, şi la 15. Şi părinţii apoi înnebunesc
mai tare când văd că fetiţa lor e gravidă, dar nu-şi dau ei palme. Pentru că ei, dacă şi-ar da palme, ar face bine, pentru
că din vina lor se întâmplă asta. În momentul în care nu mai controlezi fata
ta, la ora la care pleacă, la ora la care vine; o laşi de seara până dimineaţa,
o laşi nu ştiu pe unde... Fata este o fiinţă a lui Dumnezeu, cum a creat-o
Dumnezeu: cu hormoni, cu foliculină, cu glande, cu toată plinătatea cu care
Dumnezeu a dăruit-o. Şi noi credem că ea poate să facă faţă tuturor ispitelor,
pentru că îi spunem două cuvinte, dar noi n-o ferim.
Adică spun aceasta
cu obidă pentru părinţii care nu sunt atenţi cu fetiţele, şi apoi le iau la
bătaie şi astea ajung să se spânzure sau să-şi taie venele. Închipuiţi-vă că nu
toţi copiii sunt salvaţi de la avort! Aşa de puţini! Şi copiii
aceştia i-am crescut prin casele oamenilor, când n-am avut nimic. Apoi i-am
aşezat într-o tabără, când n-au mai încăput prin casele oamenilor. Acolo am
construit case. În 16 august am făcut prima nuntă, adică s-a măritat o fată pe
care am salvat-o noi de la avort şi care s-a născut la 826 de grame! Şi am
făcut un început bun.
Să nu credeţi că avem numai succese. Avem şi
insuccese, deoarece copilul vine cu foarte multe în traistă. Aşa micuţ cum e
el, e mai grea traista decât el. Copiii luaţi la trei-patru zile au o traistă
foarte îngreuiată de păcatele părinţilor, de felul în care au fost concepuţi,
de gândirea acestora, de lupta contra vieţii ş.a.m.d.
Dacă vreodată ajungeţi pe la noi, ajungeţi!
Văd că, cu excepţia asta, circulă trenurile. Circulă. În câteva ore sunteţi la
noi, vă primim bine şi o să vă felicităm că dumneavoastră aţi reuşit altfel. E
simplu: se numeşte Valea Plopului, şi atât. De aici, din gară, direct acolo.
De Părintele Nicolae Tănase
Sursă: Ortodoxnews
0 comments:
Trimiteți un comentariu