Cuvinte pentru tineri (XXI) - Părintele Tănase despre dragoste, familie şi responsabilitate

Sursă imagine

Cu mulţumiri şi uimire pentru prezenţa dumneavoastră aici, şi auzind cele discutate mai bine de trei ceasuri, mi-a venit în minte să vă spun că eu sunt preot într-un sat unde un preot refugiat de aici a pătimit sub regimul comunist. A venit la noi în sat cu o căruţă, cu preoteasa, cu nişte prescuri şi colaci, şi s-a aşezat şi a vieţuit dur toată viaţa, din pricina faptului că era de aici. Şi m-am gândit că nu întâmplător este acest fapt, invitaţia aceasta pe care Înalt Preasfinţitul (Mitropolit Vladimir – n.n.) mi-a adresat-o şi am venit aici.

Eu am să mă încadrez în timpul în care trebuie să mă încadrez şi am să vă spun câteva lucruri mai fără introducere. În România – pentru că această situaţie o cunosc eu în România şi nu ştiu care este situaţia la dumneavoastră – înotăm în sânge! Nu până la glezne, nu până la genunchi, nu până la brâu, nu până la gât, ci până peste cap! Pentru că populaţia existentă în România acum este de 18 milioane. Restul, până la statistica din urma recensământului, se află la lucru în străinătate, sau la studii, sau în vreo problemă sau alta în afara graniţelor. Şi în 20 de ani, de la moartea lui Ceauşescu încoace, s-au omorât 18.000.100 de copii! Aceasta este cifra oficială! Este statistica oficială, pentru că există una neoficială, care arată această stare de fapt, şi anume că cifra poate să fie chiar şi dublă!!!

Faţă de această situaţie, noi, cei de aici, cu luare aminte să fim, pentru că problemele sunt înăuntru şi mai puţin în afară. Adică înăuntrul nostru şi mai puţin în afara noastră. Asta nu înseamnă că n-ar fi bine să rezolvăm toate problemele. De aceea, cuvântul dragoste este primul aşezat aici, şi apoi cuvântul toleranţă.

Eu am fost o vreme în preajma unui mare poet, şi anume Ioan Alexandru, care zicea: „Asiaticii, curentele asiatice, atacă, sectanţii atacă, toţi atacă, ateii atacă, numai noi ne certăm între noi şi, pe fondul acesta, ei vor birui.” De aceea, bine şi frumos s-a pus problema aceasta, deşi n-am înţeles nimic din ce a vorbit un părinte aici în limba rusă, am intuit felul rapid şi puternic în care a pus problema crizei spirituale în care ne aflăm.

Am notat câteva idei, şi anume că trebuie să mărturisim credinţa azi, acum şi în felul în care trăim acum. Pentru că, dacă vrem să mărturisim credinţa cum au mărturisit-o înaintaşii noştri de două mii de ani încoace – şi, mai ales, putem să ne referim, datorită temei, la mărturisitorii din închisori, creştinii aceştia care au demonstrat că se poate să nu te lepezi de Hristos – lucrul acesta va fi puţin diferit şi mai greu. Încă nu ni se cere sânge. Ni se cere mărturisire.

Scrie că să nu te arăţi că posteşti – da, aşa este, ca să nu te mândreşti. Dar într-o lume care nu mai posteşte, trebuie să arătăm, fără mândrie, că postim. Şi dacă ne întreabă cineva: „Dar de ce posteşti?”, răspunsul va fi: „Pentru că Eminescu a postit, Iorga a postit, Ştefan a postit, Mihai Viteazul a postit, şi pentru că ei au postit, postesc şi eu, pentru că, de fapt, respect o chemare a Mântuitorului Hristos, pe care ei au respectat-o!”

La Judecată, singura sărbătoare pe care o prăznuim ca fiind de viitor, nu ne vom prezenta singuri, ne vom prezenta cu copiii noştri, cu soţia noastră, cu soţul nostru, cu părinţii noştri, cu vecinii, cu prietenii, şi acolo vom da seamă de ceea ce am făcut pentru noi, dar mai ales pentru ei. De aceea este importantă lucrarea în Biserica Ortodoxă, nelepădarea de credinţă, dar în acelaşi timp, aplicarea aceasta practică a credinţei.

Dacă se fac avorturi, nu sunt vinovaţi numai cei ce fac avorturi – mamele, taţii, medicii, asistentele. Suntem vinovaţi cu toţii, pentru că nu luăm nici o atitudine. Avortul nu este o crimă simplă, este o crimă complexă, pentru că omorâm corpul; pentru că moare copilul nebotezat; pentru că nu ştim unde merge sufletul lui – că în iad nu poate să meargă, pentru că nu a făcut rău; în rai nu poate să meargă, pentru că nu e botezat. Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre sunt aşa de rezervaţi şi nu ştiu, nu au reuşit să-şi dea seama în timp, n-au avut descoperirea aceasta: ce se întâmplă? Singurul răspuns este că sufletele lor rămân la mila lui Dumnezeu.

În România sunt probleme grave în licee, în şcoli. După noul statut al Bisericii Ortodoxe Române, la parohii s-au organizat centre sociale. Avem şi noi, poate un pic mai dinainte să prevadă statutul. Se numeşte Provita pentru născuţi şi nenăscuţi, adică viaţă pentru cei care se nasc şi pentru cei care nu se nasc. Şi avem acolo 318 copii, care nu înseamnă mult, faţă de 18.000.100, dar înseamnă ceva.

Şi aceşti copii demonstrează prin prezenţa lor, ca şi alţi preoţi în ţară, că este cazul să ne preocupăm de esenţă. Asta nu înseamnă că neglijăm postul sau metaniile. Asta nu înseamnă că nu mai citim acatiste. Dar va trebui să lucrăm, pentru că naţia noastră, dacă trebuie să facem caz de asta, este în pieire. Anul 2050 prinde România cu şase milioane de locuitori, situaţie care nu se poate repara curând; să zicem că se trezeşte populaţia şi după aceea se rezolvă. Nu se rezolvă! Se rezolvă în generaţii întregi!

Avem cu totul alte probleme de rezolvat, decât să ne certăm. Avem probleme de experienţe care se fac pe noi. Aspecte alimentare, aspecte despre care putem spune că aleşii noştri – înţeleg că şi aici (în Moldova – n.n.), dar şi la noi! – se joacă cu ele, sunt neglijenţi, omoară oamenii, pun viaţa în pericol. Toate acestea sunt în detrimentul nostru, al celor care ne batem cu pumnul în piept că suntem urmaşi ai lui Ştefan, că avem poetul nostru, Mihai Eminescu, că avem atâţia oameni de nădejde şi de cinste născuţi dintre noi.

Şi în România, familia are probleme. Desigur, acuma, cu oarecare libertăţi care sunt, cei care aţi venit în România aţi văzut aceste probleme. Familia nu mai e familie. Tocmeala dintre părinţii băiatului şi părinţii fetei, înţelegerea, se sfârşeşte, uneori chiar începe: „Cum să facem să nu nască curând copii?” Cum să „nu...”? Problema pusă negativ. Este o problemă care dărâmă familia. Pentru că au de terminat facultatea, pentru că încă nu au terminat casa, pentru că... pentru că... Dar aceasta se continuă: „De ce să mai mă căsătoresc şi civil, şi chiar religios, pentru că o să am probleme cu soacra, cu ambianţa... Fac o căsătorie de probă.” Acest lucru este groaznic pentru că această căsătorie de probă, de fapt, este desfrânare.

Am fost şi eu pus în situaţia să discut această problemă şi o doamnă psiholog mi-a atras atenţia, la televiziune, că vorbesc prea dur, că folosesc cuvinte care nu ar trebui folosite – şi anume, am spus cuvântul curvie. I-am numit pe cei care trăiesc necununaţi, pe cei care se destrăbălează, i-am numit curvari. Şi a ieşit supărare mare, şi ne-am dus la dicţionar şi există acest cuvânt. Cuvântul nu este cuplu, cuvântul este curvar. Ei fac curvie. Ei săvârşesc acest păcat groaznic. Concubinajul nu înseamnă merit. Acest păcat groaznic este un păcat care atacă. Este destrămător. De aceea cred că noi, preoţii, suntem foarte vinovaţi.

De ce nu vin tinerii la biserică? Sigur, ca răspunsul este clar: din cauza noastră, a preoţilor! Pentru că nu mai facem ce trebuie. Nu mai propovăduim cuvântul îndeajuns. Menajăm credincioşii. Suntem foarte atenţi cu credincioşii, ei ne ajută, noi le trecem cu vederea păcatele şi nu le spunem în faţă: „Frate, soră, ai cancer! Ai cancerul păcatului! Rezolvă-ţi problema!” „Haideţi să ne vindecăm!”

Şi, prin punctualitatea noastră şi dragostea noastră şi amabilitatea noastră, credincioşii rămân pe mai departe în această cumpănă, în care ei nu ştiu dacă e bine sau rău. Avem oarecare prietenie, mergem la biserică, dar suntem canceroşi! Adică montăm încă sterilete, înghiţim încă anticoncepţionale, folosim încă prezervative. Făcând lucrul acesta, pe mai departe, noi mergem la Liturghie! Facem rugăciuni de seară, dimineaţă, mâncăm fără ulei, ne aşezăm la un post aspru, dar fata noastră, băiatul nostru este împotriva vieţii. Atunci înseamnă că noi nu ne-am făcut datoria. Sau dacă ne-am făcut-o, n-am reuşit, şi trebuie să recunoaştem că nu am reuşit, nici noi preoţii, nici dumneavoastră, părinţii şi bunicii.

Pe mai departe, iubirea nu exclude toleranţa. Adică te iubesc şi te tolerez. Până unde te tolerez? Până când libertatea pe care tu ţi-ai luat-o intră şi atacă libertatea mea. Tu eşti liber să fii homosexual. Din păcate, eşti liber, aşa sunt legile. Dar eu sunt liber să nu fiu de acord cu tine. Eu sunt liber să apăr ochii copilului meu de manifestările tale. Asta nu înseamnă că nu sunt tolerant. Asta înseamnă că nu sunt prost. Pentru că tu vrei să fiu tolerant până la prostie. Şi cei care, nefiind homosexuali sau neavând asemenea păcate, susţin şi spun: „Lasă-i în pace! Lasă, au libertatea lor... e alegerea lor...” – aceia, când le punem întrebarea: „Dar dacă băiatul tău ar adera la aşa ceva, ce ai face?” „A, nu sunt de acord!” Păi, dacă nu eşti de acord, pune mâna şi îngrădeşte lucrul acesta şi apără-te şi tu!

Mântuirea noastră se va săvârşi în aceste vremuri, sub aceşti conducători, sub aceşti preoţi, sub aceşti ierarhi. Preocuparea excesivă pentru un aspect sau altul care îndreaptă gândirea noastră în cu totul altă parte este o lucrare drăcească. Nu vreau să afirm aspecte politice, dar, în România, când arde o problemă mai mare, o dată nu ştiu ce se întâmplă prin Ardeal, şi nu ştiu cum apar nu ştiu ce conflicte cu ungurii, cu naţionalităţile conlocuitoare, sau ce spun ei acolo. De ce? Să ne distragă atenţia. Când ne ducem acolo şi spunem: „Ce-aţi păţit aici?” „N-am păţit nimic, e aşa, de faţadă!” Acest mod de a distrage atenţia deja trebuie să fie bine sesizat de noi.

În urmă cu vreo 12 ani, poliţia sanitară a făcut nişte constatări la parohia unde sunt eu preot că nu avem gresie şi faianţă peste tot. Aveam, dar nu peste tot. În condiţiile în care noaptea, la unu, în fuga maşinii, am oprit maşina şi am zis: „Am accidentat un copil!” De ce? Pentru că un copil a ieşit din asfalt, iar eu am trecut peste el. Am oprit maşina, îngrozit, m-am întors. M-am uitat sub maşină, niciun copil. În cele din urmă, am constatat că respectivul copil ieşise şi el din canal, luase o gură de aer şi se întorsese înapoi. Ei, în canale, nu sunt văzuţi. Copiii fără gresie şi faianţă sunt văzuţi! Şi, ca să fie treaba bună, au zis: „Copiii părintelui Tănase mănâncă cu câinii.” Şi au luat o poză cu câinii, o poză cu copiii, au lipit, au scăpat din vedere un stâlp electric, şi de acolo s-a văzut falsul. Dar următoarele zile, au venit foarte mulţi şi ne-au adus cartofi, fasole, bani, şi zic: „Voi nu citiţi ziarele?” Zice: „Ba da!” „Aţi citit asta?” „Da!” „Şi? Cum de aţi mai venit?” Zice: „Păi, tocmai pentru că am citit! Pentru că, părinte, am citit printre rânduri, şi am înţeles ce trebuia să înţelegem.” Aşa şi noi!

Vă îndemn să fim cu luare-aminte şi să citim printre rânduri. Să nu auzim un zvon şi să-i dăm curs, ci trebuie să-l analizăm! Să fim cu luare-aminte, pentru că atunci când ni se dă dreptul acela şi libertatea aceea, de fapt nu-i chiar aşa. Trebuie să vedem ce e prin spate. Şi Dumnezeu ne luminează să săvârşim cele plăcute lui. Dar mă gândesc că este greu cu aceste aspecte să biruim noi marele păcat al uciderii de copii. Şi am întrebat, că m-am documentat, să ştiu cum este aici, şi nu mi-a răspuns nimeni. Şi cred eu că aici nu se săvârşesc avorturi.

De ce? Pentru că aici este Moldova, ca şi cealaltă parte a Moldovei, unde Ştefan, binecredinciosul domn, a lucrat altfel. Iar dacă nu, să nu-i mai pomenim numele! Nu putem să pomenim numele marilor domnitori, nu putem să ne mândrim cu Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu şi să facem pe dos politicii lor. Constantin Brîncoveanu a fost arestat şi executat pentru înmulţirea neamului românesc. L-au pârât că înmulţeşte neamul românesc. Şi cum înmulţea neamul românesc? Prin exemplul personal: unsprezece copii. Şi mai cum? Taxe şi impozite – mai deloc. Ambianţă. Şi românul năştea copii. (Iar Brâncoveanu) a fost arestat şi executat pentru lucrul acesta.

Acum nu mai se practică metoda aceasta. Se practică alta. De departe vine ideea, vine părerea că suntem prea mulţi... Japonezii cercetează şi ne comunică: Populaţia actuală este foarte mică comparativ cu resursele Terrei. Pământul poate hrăni de şase ori populaţia actuală! De ce există lumea a treia? Acei copii nemâncaţi, acei copii care depind de o fărâmă de pâine, în Africa şi nu numai? Pentru că există lumea a doua, adică eu, şi pentru că există şi lumea întâi – dacă se poate numi aşa, care se lăfăie în de toate, şi alţii mor de foame! Şi atunci, bine a zis un părinte aici, că (nu se poate) Ortodoxie fără ortopraxie (dreaptă-făptuire – n.n.), ce să facem cu ea?

Zicem că ne mântuim sub aceste vremuri. Pentru că noi nu avem credinţa de la noi. La Sfântul Munte a fost un atac al Greciei, cândva, al politicienilor, şi au spus: „De ce ţineţi aşa mult la valorile acestea şi nu lăsaţi turismul şi...” Şi răspunsul a fost: „Da, noi ne ocupăm cu aspectele spirituale. Dacă voi o să puneţi mâna pe astea (adică pe cele materiale – n.n.), o să vreţi şi sufletele noastre. Şi noi ne apărăm din timp!” Aşa şi noi, să ne apărăm din timp, nu când nu mai avem ce să facem. Faptul în sine că această sală imensă este neîncăpătoare este o dovadă că se poate.

Eu am fost elevul unui părinte martir, Gheorghe Calciu Dumitreasa. Şi el zicea aşa: „Dacă pe poarta seminarului vor ieşi trei sute de preoţi care vor forma fiecare trei, patru credincioşi mărturisitori, atunci am biruit”. Iar dumneavoastră sunteţi nişte mărturisitori. Cum? Aşa! Nu precum Valeriu Gafencu. Şi să nu uitaţi că suntem cu toţii nişte sfinţi! Sfântul Pavel ne spune: „Sfinţi sunteţi.” Nu sfinţi în sensul acesta, în care să fim pictaţi pe pereţii bisericilor, să ni se aducă rugăciuni, ci sfinţi prin trăirea noastră şi prin participarea noastră la viaţa în Hristos. Şi asta dărâmă! Ne-au studiat ăştia aşa de tare, şi s-au speriat de noi! Au văzut că noi avem unitate nu numai între noi, ci avem legătură şi unitate până şi cu morţii! Şi au văzut că noi ţinem de colivă toţi şi o legănăm în sus şi în jos. Şi care n-ajungem, ne legăm aşa, unul de altul. Asta sperie extraordinar!

Minunile despre care s-a făcut vorbire aici sunt minuni care se tot peregrinează prin istorie, că doar tot ce s-a întâmplat nu este întâmplător. Mohamed al II-lea, sfătuit de consilierii lui, i-a cerut binecredinciosului domn Ştefan cel Mare trei lucruri: „Să ne dai icoana, calul şi sabia!” Păi cum, el, care a cucerit Constantinopolul, acum să fie înfrânt aici? Şi i-a dat calul, cu strângere de inimă, că era greu de găsit un cal pentru domnitor, el fiind mic de statură; i-a dat sabia, care avea şi pe sfântul Teodor şi pe sfântul Gheorghe, sculptat la mâner, şi nu i-a dat icoana; încă se află la Putna. Nu i-a dat icoana! Tripticul nu i l-a dat! Îl purta la oblâncul şeii: sfeştanie, împărtăşanie, luptă! Şi apoi nu uita nimeni nimic! Întoarcerea era soldată cu o biserică sau o mănăstire, cum ştiţi! Acestea sunt minuni. Acestea sunt minuni recunoscute.

În încheiere, aş vrea să vă spun că sunt multe feluri de a mărturisi. Spre exemplu, Sfântul Efrem Sirul – acesta, care a zis: „Doamne, Stăpânul vieţii mele!”, rugăciunea aceasta extraordinară, care n-a putut ieşi decât dintr-o fire şi dintr-un suflet şi dintr-o pocăinţă extraordinară şi dintr-o trăire – povesteşte despre o prostituată care l-a întâmpinat şi i-a zis aşa: „Vreau să mă culc cu tine!” Desigur, ne aşteptăm că sfântul a zis: „Pleacă de aici!” Sfântul n-a zis aşa. A zis: „Da. Unde?” Zice: „La mine.” „Nu. Unde zic eu.” „Unde zici tu?” „În piaţă.” „Ai o casă acolo?” „Nu, n-am o casă. În piaţă.” „Păi cum o să facem lucrul ăsta în piaţă? Ce-o să zică lumea? O râde de noi! De tine, mai ales!” „În piaţă! Ori în piaţă, ori deloc!” Şi prostituata zice – consemnează biograful vieţii lui – că a început să gândească: ce voia el? Voia să arate că dacă n-ai curajul să faci un păcat public, cum poţi să faci un păcat în ascuns? Acelaşi păcat, în ascuns? Este o modalitate de mărturisire.

Noi acum putem să mărturisim aşa, vin la noi fete – că am văzut aici duhovnici care au dat mărturie – vin la noi fete care spun: „Părinte, vreau să mă mărit!” „Mărită-te!” „Păi, cu cine să mă mărit, părinte, că, cum cunosc unul, a doua zi, sau într-o oră sau într-o săptămână, îmi propune să mergem la iarbă verde şi la hotel, să mă culc cu el.” Noi ce să zicem? Că de fapt, noi suntem vinovaţii, noi, preoţii, pentru că am lăsat lucrurile şi au curs oricum. Şi nu mai sunt băieţi serioşi. Nu mai sunt fete serioase. De ce?

Sfânta Eufrasia, pe care am prăznuit-o în ianuarie, acuma, ce zice? „Tu, care vrei să mă necinsteşti – se adresa unui soldat care voia s-o necinstească – poţi să ai la mine câştig, dacă mă laşi în pace!” „Ce câştig?” „Eu cunosc o plantă care, dacă o aşezi pe tine, nu te răneşte sabia, nu suliţa, nu săgeata, nu cuţitul, nimic!” Ăsta, fiind mercenar, a fost interesat de această plantă. Şi a zis: „Bine. Adu-mi-o!” S-a dus şi ea în fundul grădinii şi a luat nişte buruieni şi a zis: „Uite-le!” Zice: „Dar cum o să ştiu eu că e ce zici tu?” Zice: „Faci proba! Uite, eu le pun după ceafă şi tu dai cu sabia şi verifici!” Şi aşa a făcut, şi când a dat cu sabia, i-a zburat capul. Acestei fetiţe de 18 ani i-a convenit sfârşitul vieţii decât să se lase necinstită! Fac şi fetele noastre astăzi la fel? Nu! Dar nici nu trebuie să facă aşa. Ele trebuie să spună: „Nu! Mă plimb cu tine, merg la cofetărie cu tine, îmi dau o oră de întâlnire cu tine. Am o viaţă obişnuită vârstei, dar nu trăiesc cu tine precum aş fi căsătorită.” Când aude băiatul aşa, ori te lasă, ori continuă cu tine. Dacă te lasă, e foarte bine. Dacă continuă, e foarte bine. Dacă te lasă, ai scăpat de un om neserios. Şi dacă continuă, l-ai şi verificat.

Vedeţi cum putem da noi mărturie? Acest lucru vreau să-l subliniez: cum să dăm noi mărturie. Că dacă nu dăm mărturie în felul în care vremea ne-o cere şi cu problemele pe care noi le avem, atunci ce vom face? Vom face o continuă preocupare de idei, o continuă preocupare pentru lucruri care nu spun că nu sunt importante, dar Dumnezeu cere de la noi mărturie.

Departe, (la Oranki – n.n.) ştiţi că 11.000 de călugări, într-o mănăstire, au fost întrebaţi: „Vă lepădaţi de Hristos şi plecaţi sau, câte 500 pe zi, vă împuşcăm? Aveţi trei zile să vă gândiţi.” Şi episcopul ce era acolo a zis: „Dar de ce aşa mult, trei zile? Daţi-mi mie posibilitate să vorbesc tuturor – erau călugări şi preoţi – şi în câteva minute vă dăm răspunsul.” Şi i-au făcut aşa, un parapet, probabil, şi a vorbit de sus, cu mâinile la gură, că doar n aveau microfoane, şi-a zis: „Uite ce ni se cere: care vreţi să plecaţi de aici, lepădându-vă de Hristos, aia e poarta! Restul, rămâneţi aici!” N-a plecat niciunul. Şi istoria e pe mai departe, cum ulterior, s-au descoperit moaştele lor etc.

Şi voiam să mai vă spun ceva deoarece am văzut că v-a plăcut ideea cu prostituata. La Constantinopol a vieţuit un preot care era şi călugăr şi era undeva, într-o parohie. Şi nu ştia el cum să îşi atragă oamenii să-L mărturisească pe Hristos şi să facă voia lui Dumnezeu. Şi în cele din urmă, văzând că nu mai are cu cine vorbi – pentru că, în general, starea (materială – n.n.) cea bună te îndepărtează de Hristos, a început să se ducă la un bordel. Plătea, lua o prostituată şi se ducea cu ea în cameră.

Azi aşa, mâine aşa, tot mereu, până la urmă au aflat câţiva, până la urmă a ajuns şi la patriarh, până la urmă l-au şi caterisit, totul s-a făcut pentru el. Şi după ani şi ani, a şi murit. La moartea lui, s-a găsit cineva de l-a dus la cimitir, şi a făcut şi ceva pomană. Şi nu s-a ajuns mâncarea la pomană. De ce? Pentru că au venit două sute şi ceva de femei. „Ce-i cu voi? Cine sunteţi voi? Sunteţi rude de-ale lui?” „Nu, noi suntem prostituatele.” „Care prostituate?” „Prostituatele de la bordel.” „Păi, care e istoria? Cum de sunteţi voi aici? Că el a fost un nenorocit, şi aşa...” Şi au zis: „Nu! El cumpăra camera, lua pe câte una dintre noi şi începea o predică de vreo două ore şi pe urmă făcea rugăciuni până dimineaţa, cu noi.” „Păi, voi stăteaţi la rugăciuni?” „Stăteam, pentru că el plătea!” Vedeţi ce modalitate de a mărturisi! Vedeţi ce modalitate de lucru!

Iar noi, acuma, putem să aplicăm o modalitate de lucru, să-L mărturisim pe Hristos? Sigur că putem! Pentru că mergem la casele noastre, ne aşezăm capul între umeri – că aici trebuie să stea capul, nu trebuie să zboare, aşa – apoi între mâini, suntem atenţi, aşa, şi începem să medităm. Şi ne întreabă unul din familie: „Ce e cu tine?” şi spui: „Mă doare capul.” „Te doare capul?” „Da.” „Tot te mai doare capul?” „Da.” „Dar de ce te doare capul?” „De ce-am auzit!” „Păi, ce-ai auzit?” „Uite, am fost la conferinţa asta. Înalt Preasfinţitul a zis aşa, cutare a zis aşa, şi mă întreb: o fi aşa?” Că nu poţi să te duci să-l aliniezi, să zici: „Vino-ncoa, să-ţi spun eu ce s-a vorbit la conferinţă!” Trebuie să faci într-un fel. Că şi la pescuit ne ducem nu cu undiţa goală, ci punem ceva. Făcând lucrul acesta, nu se poate decât să atragem în discuţie. Şi dacă am început să vorbim cu omul, atunci am şi reuşit.

Cu mulţumiri, încă o dată, pentru această ocazie de a vă spune câteva cuvinte, poate nepotrivite întru totul, dar, în ce mă priveşte, sunt convins că trebuie să dăm mărturie aşa şi acum, şi adaptat totul la 2010, nu făcând pe grozavii şi făcând pe sfinţii şi îmbrăcându-ne în haine albe sau nu ştiu cum să ne mai prezentăm. Ci utilizând această energie pe care Dumnezeu ne-a dat-o, această putere, în sensul în care se cere azi!

Sub Ceauşescu, am călătorit foarte mult, şi nemâncat, şi aşa, şi nu era mâncare, şi noaptea mă opream la câte un restaurant. Şi când mă vedeau aşa, chelneriţele anunţau şeful de sală, ele tocmai terminaseră. „Părinte, ce doriţi?” „Doresc să mănânc!” „Avem friptură de aia, de aia, de aia.” „Păi, ce să mai... ceasul e doisprezece şi un pic. N-aveţi ceva fără carne? Fără lapte, brânză, carne, ouă, peşte?” „Părinte, nişte cartofi prăjiţi.” Venea bucătarul cu cratiţa şi cu uleiul şi punea în faţa mea. Zic: „Du-te, că te cred!” Şi stăteam de vorbă, până la patru dimineaţa, fel de fel de probleme, mai ales atunci. Despre vrăji, despre soacră-sa, despre ce a făcut, cum a făcut... Se poate lucra, dacă vrem!

A trecut perioada de strânsoare, dar acum venit o altă perioadă, mult mai periculoasă, dacă nu suntem atenţi. Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu să învingem! Amin. Părinte, să ne spuneţi activitatea dumneavoastră.

Activitatea este simplă. Am luptat contra avortului, ne-am trezit cu copii, după un an de zile. Au auzit unii, alţii, şi am ajuns la 318. Pe la noi au trecut mai mult de 1.500. Dar, din mila lui Dumnezeu, se mai rezolvă (adică îi iau acasă). Pentru că părinţii sunt neatenţi cu fetiţele. Şi atunci, fetiţele mai nasc şi la 12 ani jumate, şi la 12 ani şi trei luni.

Asta înseamnă că a rămas graviduţă după 11 ani jumate. Şi la 14 ani, şi la 16 ani, şi la 15. Şi părinţii apoi înnebunesc mai tare când văd că fetiţa lor e gravidă, dar nu-şi dau ei palme. Pentru că ei, dacă şi-ar da palme, ar face bine, pentru că din vina lor se întâmplă asta. În momentul în care nu mai controlezi fata ta, la ora la care pleacă, la ora la care vine; o laşi de seara până dimineaţa, o laşi nu ştiu pe unde... Fata este o fiinţă a lui Dumnezeu, cum a creat-o Dumnezeu: cu hormoni, cu foliculină, cu glande, cu toată plinătatea cu care Dumnezeu a dăruit-o. Şi noi credem că ea poate să facă faţă tuturor ispitelor, pentru că îi spunem două cuvinte, dar noi n-o ferim.

Adică spun aceasta cu obidă pentru părinţii care nu sunt atenţi cu fetiţele, şi apoi le iau la bătaie şi astea ajung să se spânzure sau să-şi taie venele. Închipuiţi-vă că nu toţi copiii sunt salvaţi de la avort! Aşa de puţini! Şi copiii aceştia i-am crescut prin casele oamenilor, când n-am avut nimic. Apoi i-am aşezat într-o tabără, când n-au mai încăput prin casele oamenilor. Acolo am construit case. În 16 august am făcut prima nuntă, adică s-a măritat o fată pe care am salvat-o noi de la avort şi care s-a născut la 826 de grame! Şi am făcut un început bun.

Să nu credeţi că avem numai succese. Avem şi insuccese, deoarece copilul vine cu foarte multe în traistă. Aşa micuţ cum e el, e mai grea traista decât el. Copiii luaţi la trei-patru zile au o traistă foarte îngreuiată de păcatele părinţilor, de felul în care au fost concepuţi, de gândirea acestora, de lupta contra vieţii ş.a.m.d.

Dacă vreodată ajungeţi pe la noi, ajungeţi! Văd că, cu excepţia asta, circulă trenurile. Circulă. În câteva ore sunteţi la noi, vă primim bine şi o să vă felicităm că dumneavoastră aţi reuşit altfel. E simplu: se numeşte Valea Plopului, şi atât. De aici, din gară, direct acolo.

De Părintele Nicolae Tănase

Sursă: Ortodoxnews