Despre Sergiu Nicolaescu şi incinerarea lui

Decizia lui Sergiu Nicolaescu - dacă a fost a lui cu adevărat?! - de a-i fi incinerat trupul după trecerea sa la cele veşnice a stârnit multe comentarii. Dintre toate cele spuse ne-a atras atenția un articol publicat de părintele Eugen Tănăsescu pe blogul ziarului Adevărul.

Pe lângă poziţia pertinentă despre incinerare în general, adăugăm aici câteva gânduri ale marelui regizor despre ceea ce el însuşi mărturisea că reprezintă eşecul vieţii lui. 

„Pentru mine n-a existat altceva în viaţă decât filmul. Am reuşit în film, n-am reuşit în viaţa personală. Mi-ar fi plăcut să am cinci-şase copii, mă rog... n-am avut... Am o mare admiraţie faţă de familiile care au făcut şi au crescut copii. Nu am căutat să mă realizez printr-o dragoste mare. Câţi bărbaţi pot afirma că au întâlnit dragostea vieţii lor? Îndrăgosteala e una, iubirea, cu totul altceva. Iubirea nu-i distracţie şi nici voluptate, ci un angajament statornic şi o devotiune veşnică.“ (2002)

Incinerarea este tangenţială cu sinuciderea

Pr. Eugen Tănăsescu

Un mare artist român, un maestru al cinematografiei, s-a mutat la Dumnezeu, de unde a şi venit. Sergiu Nicolaescu a ales însă incinerarea, adică să ajungă scrum înaintea Domnului. Nu pot rata momentul unei opinii această temă.

Plăsmuirile minţii umane, concretizate în operele artistice, se fundamentează pe viziuni cu totul deosebite asupra celor înconjurătoare, adică idei care se deosebesc substanţial de cele comune, ale maselor. Aşa se naşte artistul, cel care creează o valoare spirituală, un mesaj duhovnicesc, pe care o/îl comunică publicului. Este, în fond, o manifestare a capacităţii noastre de a fi creatori, o adeverire a calităţii noastre de icoană a Creatorului.

Există însă situaţii când creativitatea depăşeşte limitele raţiunilor divine, adică a ceea ce Dumnezeu îşi doreşte de la noi. Din diverse motive, artiştii aleg uneori să urmeze drumul unor „evanghelii străine” de creştinism, astfel încât publicul poate fi surprins de idei sau fapte care contrastează puternic cu învăţăturile şi practicile Bisericii.

 Includ aici şi decizia incinerării care, în ultima vreme, a mai străbătut spaţiul mediatic românesc, iar acum este readusă în actualitate prin decesul celui ce a creat multe valori, de talie mondială, ale cinematecii româneşti. Respect libertatea familiei artistului de a lua o decizie şi sper să fie una creştinească în urma apelului Arhiepiscopiei Bucureştilor. Altfel, ca preot, nu pot fi de acord cu incinerarea, din următoarele motive:

1. Îngroparea este o poruncă fundamentală a Domnului, care spune că trupul trebuie întors locului său de origine: „…pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Toate sofismele, care ne prezintă presupusele avantaje ale incinerării (preţ, locuri de veci, etc.), nici nu merită a fi aduse în discuţie, din această perspectivă. Funcţionând, practic, pe post de agenţi de marketing pentru noi afaceri cu moartea, aceste argumente nu fac decât să trădeze profunda secularizare a societăţii.

2. Trupul este locaş al sufletului, purtător al chipului lui Dumnezeu, prin urmare capabil de a se sfinţi. În creştinism, trupul devine „templu al Duhului Sfânt”, „mădular al lui Hristos”, deci părtaş la Slava Dumnezeirii. De aceea, el nu poate fi ars, căci arderea înseamnă devalorizare, desconsiderare, nimicire, dispariţie, evaporare în nicăieri şi în nimic, trimitere în neant (observaţi tendinţa incineratului de a fi risipit în vânt, pe apă, etc.). Mai grosier vorbind, ţăranul român ardea gunoaiele de prin bătătură, nu bunurile cele mai de preţ din casă. Iar noi, creştinii, suntem prietenii şi casnicii lui Dumnezeu, cea mai de preţ creaţie a Sa.

3. Ca o paranteză, remarc faptul că vorbirea populară nu a ratat simbolismul chinuitor al focului: arderea este esenţa Iadului, exprimată prin „arză-te-ar focul Iadului”, în vreme ce Raiul este asociat unui loc luminos, liniştit, plin de verdeaţă şi lumină.

4. Creştinii sunt „următori ai lui Hristos”, care, deşi pe nedrept, se lasă totuşi torturat, omorât şi, în final, îngropat într-un mormânt, de unde îşi arată Slava puterii Sale prin Înviere. De aceea, se cuvine să ne îngropăm asemenea Lui, în aşteptarea Învierii.

5. Învierea se fundamentează profetic (Iezechiel, cap.37) pe existenţa urmelor unice a trecerii noastre prin această lume: osemintele, care ştim cât de greu se descompun (ele ne dau şi astăzi dovezi ale unor realităţi din vremuri străvechi). A nimici singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre pe aici, înseamnă a alege să desconsiderăm această lume, să îmbrăţişăm nihilismul şi să ratăm şansa iertării divine, atitudine ce ne plasează duhovniceşte în vecinătatea sinuciderii. Acesta este şi principalul motiv pentru care o anterioară decizie de Sinod refuză slujba înhumării pentru cei incineraţi.

Însă îmi este teamă ca nu cumva să ardă şi cei ce pun pe foc lucrul mâinilor lui Dumnezeu.

PS.Cineva m-a întrebat unde se va duce sufletul maestrului Sergiu Nicolaescu, ţinând cont că dorinţa dumnealui este în evidentă contradicţie cu învăţăturile ortodoxe şi, totodată ce ar putea face familia dumnealui pentru a stinge această controversă mediatică mult prea aprinsă. Există două variante de răspuns:

 a) familia decide incinerarea, şi atunci sufletul maestrului merge acolo unde acesta şi-a ales.

 b) familia decide inhumarea,conform şi dorinţei Arhiepiscopiei Bucureştilor, şi atunci sunt convins că maestrul le va mulţumi la Înviere că nu i-au respectat o alegere greşită din punct de vedere ortodox.

Sursă: Blog - Adevărul