Caracter, cultură & credință sau tinerețea ca șansă

Radu Preda

Cu nu foarte mult timp în urmă, la finele anului trecut, am ținut la Cluj o conferință despre ce înseamnă astăzi identitatea unui tânăr creștin. Însăși formula „tânăr creștin” ridică un semn de întrebare. Nu este o contradicție în termeni? Poți fi tânăr și creștin în același timp? Sunt exuberanța tinereții și rigoarea credinței compatibile? Nu cumva, trăindu-ți credința, riști să nu îți mai trăiești tinerețea? Ei bine, în încercarea de a oferi un răspuns cât mai convingător, mi-am adus aminte de un îndemn al fericitului de pomenire Mitropolit Bartolomeu. Într-una dintre predicile sale din catedrala clujeană, având ca temă cea mai frumoasă vârstă a omului, acesta lansa un apel surprinzător, un mesaj neuzual pentru mediul bisericesc: „Vouă, tinerilor, vă zic: trăiți-vă tinerețea!” După o scurtă pauză, coborând glasul și revenind la tonul grav, adăuga: „Astfel încât, la bătrânețe, să nu vă fie rușine.” 

Cu alte cuvinte, ardoarea tinereții nu contrazice „arderea” duhovnicească, atâta vreme cât domină responsabilitatea și discernământul, ceea ce înseamnă, în această interpretare, că intensitatea nu este totuna cu excesul, așa cum nici buna dispoziție nu este tot una cu lipsa de sensibilitate. Revenind la întrebare, este posibil să te bucuri de tinerețe și să fii atașat valorilor religioase? Da! Cu condiția întreită de a-ți forma caracterul, de a acumula cultură și de a aprofunda credința. Să le luăm pe rând.

Caracterul sau virtuțile în cotidian

Caracterul este pentru om ceea ce reprezintă adezivul pentru fațada clădirilor. Urmând logica acestei metafore nu foarte romantice, dar cu atât mai ușor de înțeles, calitatea slabă a adezivului duce la fărâmițarea a ceea ce ar fi trebuit să fie „coaja” sau „scoarța” unui imobil. Caracterul este tocmai învelișul comportamental care protejează substanța biologică a persoanei umane, potențând-o și înfrumusețând-o. Un om fără caracter este, ducând la capăt metafora, asemeni unei case netencuite: golașă, vulnerabilă, inestetică, neisprăvită. În alți termeni, depășind sfera materialelor de construcție, necesitatea formării caracterului, inclusiv prin corectarea unor tendințe sau chiar apucături, este pe cât de la sine înțeleasă, pe atât de neglijată. 

Unii părinți cred că sunt pe calea dreaptă dacă odrasla lor învață bine. Or, a fi bun la învățătură nu înseamnă mereu și posedarea calității generice a bunătății. Poți lua note mari prin ambiție, invidie, agresivitate, ignorarea colegilor și concentrarea exclusivă pe scopul propus. În astfel de cazuri, succesele sunt plătite cu tot atâtea defecte. Necorectate prin educație, ele se transformă în metehne pe care doar asperitățile vieții le mai pot eventual îndrepta. Mai ales în mediul concurențial de azi, unde se pune accentul, nu de puține ori strict retoric, fără acoperire în maniera de decizie, că cel mai bun învinge, primește o bursă, un post sau avansează, este crucială plămada caracterului maturului în devenire, ce se face din aceasta, cum este modelată și cum, luând formă, este întărită. Funcția modelatoare a școlii nu poate fi îndeajuns scoasă în evidență. 

Ceea ce spunea Pârvan despre rolul primar al universităților, acela de a scoate nu oameni de știință, ci oameni de caracter, prima nefiind capabilă fără cel de al doilea, se aplică întregului parcurs formativ. Concret, un om de caracter nu va fura, plagiind, nici minți, falsificând rezultatele de laborator, nu va cultiva și nici tolera impostura, va fi capabil să lucreze în echipă, să se bucure de excelența altuia și să își vadă limitele, acceptându-le și depășindu-le în același timp. Toate acestea nu sunt simple „metode” sau „procedee”. Nu se regăsesc în manualele de cercetare științifică din simplul motiv că sunt trăsături de caracter. În lipsa lor, tot ceea ce este mai rău devine posibil: abuzul, delirul orgoliilor, dușmăniile distructive. 

Ororile de pe câmpul de luptă, cu alte arme, dar cu efecte similare, se mută în școală, la locul de muncă, în firmă, organizație sau breaslă, invadând spațiul public, otrăvind atmosfera și făcând imposibilă distincția elementară între autentic și fals, între merit și hoție. Iată de ce, foarte pe scurt, este atât de important caracterul, adică, în alți termeni, traducerea cotidiană a virtuților. În fapt, tradiția spirituală a Ortodoxiei, de la exemplul asceților din deșertul egiptean, în secolul IV, la acela al mărturisilor lui Hristos din temnițele comuniste, în secolul XX, nu pune deloc întâmplător problema construcției omului interior. Așa ajungem iarăși la metafora de început: dacă este adevărat că o fațada de proastă calitate afectează pe termen lung clădirea, lipsa stâlpilor de rezistență o dărâmă de-a binelea.

Cultura sau „rețeta” omului întreg

Cât privește cultura, aici ne confruntăm cu două sensuri complementare. Primul privește cultura religioasă ca atare, iar al doilea se referă la înțelesul mai larg al culturii, fără atribut. Urmare nemijlocită a perioadei comuniste și a ateismului, pentru unii dintre contemporanii noștri, chiar importanți lideri de opinie, este un titlu de glorie afișarea ignoranței întru cele sfinte. Cum însă marile fapte de cultură ale umanității, indiferent de aria geografică sau de limbă, sunt legate mereu de sacru în general, a refuza (re)cunoașterea acestuia și a pretinde calitatea de intelectual în același timp este o flagrantă contradicție în termeni. Aș merge mai departe și aș afirma că inclusiv pentru cei care nu cred, din orice motiv, cultura religioasă are un regim cognitiv de obligație. Cum poți să îl înțelegi pe Homer fără mitologia greacă? Sau pe Dante sau pe Michelangelo fără teologia catolică? Sau pe Bach fără Reformă? Sau pe Dostoievski fără Ortodoxie? Cum să ai acces la universul subcontinentului indian fără o minimă familiarizare cu panteonul zeităților de tot felul? Cum să pricepi specificul american fără originile spirituale ale coloniștilor lui? 

În aceasta rezidă, în puține cuvinte, complementaritatea dintre cultura religioasă și cultura pur și simplu. Cultivarea rupturii dintre ele face posibilă, de exemplu, una dintre cele mai stupide referințe la Biblie care, afirmă unii cu mult patos, ne poruncește tăios „Crede și nu cerceta!”, fiind incapabili să ne indice locul exact, cartea și versetul. Pentru ignoranții vocali, această formulă este tocmai bună să „fundamenteze” opinia potrivit căreia omul credincios este incapabil de cunoaștere.  În ciuda unei asemenea caricaturi grosolane, nu este mai puțin adevărat că pentru nu puțini membri ai comunității noastre religioase relația dintre credință și cultură are, blând spus, un caracter problematic. Foarte direct și simplu formulat, într-o anumită optică, existența uneia o face relativă pe cealaltă. Cine are fir direct cu cerul se poate dispensa de biblioteci, arhive, ateliere și laboratoare. Mai mult chiar, excesul de cultură poate duce, asemeni patologiilor de supradozaj, la tranchilizarea credinței. 

Robustețea înclinației mistice pare să fie direct proporțională cu precaritatea bibliografică. Involuntar, necunoașterea, inclusiv în ipostaza ei agresivă: prostia, este ridicată la rangul unei virtuți stranii. Se uită aici prea repede caracterul real intelectual, în ciuda originii sociale de regulă modeste, al ucenicilor Mântuitorului, faptul că peste jumătate din Noul Testament este format din dialoguri și scrisori, adică din două genuri ale transferului de cunoaștere. Se mai uită la fel de ușor că Sfinții Părinți ai primelor secole creștine au reușit performanța convertirii deopotrivă a inimilor și minților celor formați în cultura Antichității târzii. 

Întâlnirea, pe alocuri conflictuală, dintre Evanghelie și cultura epocii a fost una dintre cele mai fertile sinteze produse cândva. Inclusiv în plină modernitate, constitutiv rezervată față de religie, dacă nu fățiș împotriva ei, avem dovezi ale acestei fertilități de durată. Ar fi suficient să amintesc antropologia biblică, baza construcției juridice și culturale a drepturilor omului, în centrul acestora stând demnitatea ființei umane. Sau impulsurile de etică socială venite dinspre Catolicism și Protestantism, dar din ce în ce mai mult și dinspre Ortodoxie. Adunând la un loc firele demonstrației, cred că e limpede că acumularea unei culturi pe măsura caracterului este treapta către credința propriu-zisă, că tânărul în formare le poate cultiva pe toate trei în același timp. Că, de fapt, aceasta ar fi „rețeta” unui om întreg.

Alo, Doamne? Eu sunt!

Ce înseamnă să aprofundezi credința? Este aceasta asemeni unui lac pe care, dacă ai curaj, îl poți cunoaște coborând dincolo de limita unei scufundări sigure? Este adâncimea criteriul sigur al profunzimii, știut fiind faptul că, înaintând în jos, ajungi să nu mai vezi nimic, apa fiind din ce în ce mai tulbure? Sau trebuie să mergi în sus, pe verticală, din înălțime în înălțime, până acolo unde aerul devine irespirabil? Greu de răspuns. Și da și nu. Înainte de toate, prin credință nu ar trebui să înțelegem un obiect achiziționat definitiv, intrat irevocabil în patrimoniul nostru. Luată ca bun, credința nu are cum să fie bună. Ea nu se cumpără, nu se împrumută, nu se șterge de praf, nu se depozitează în garaj. Pentru că miezul acesteia este alcătuit dintr-o întâlnire, mereu reluată, în ciuda pauzelor care vin exclusiv dintr-o parte, mereu continuată între noi și El. 

Altminteri spus, așa cum nu obosea să repete Părintele Stăniloae, credința se manifestă în comuniunea dintre persoane, dintre creatură și Creator, dintre „pământ” și „cer”, doi termeni indicând un alt tip de geografie, spirituală. Chiar dacă este sihastru în munți, adică aparent de unul singur, creștinul are o vecinătate, un interlocutor: sună zilnic, prin rugăciune, la telefonul lui Dumnezeu. Și, evident, i se răspunde. Uneori, legătura este slabă, abia dacă se mai poate auzi ceva. Acestea sunt momentele de impas, de oboseală sub povara păcatelor. Nu mai suntem în „zona de acoperire” sau, mai grav, ni s-a terminat bateria. Sunt clipele în care, la altă scară și din cu totul alte motive, omul face în felul său experiența abandonului, întrebând asemeni lui Hristos pe cruce: „Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M’ai părăsit?” (Matei 27, 45). 

Frumusețea credinței rezidă în faptul că la asemenea interogații dramatice există întotdeauna un răspuns. Iar acesta este, trebuie să recunoaștem, neașteptat și spectaculos: așa cum păcatului, conștientizării și mărturisirii lui, îi urmează iertatea sau singurătății îi urmează comuniunea, morții îi urmează Învierea. Când totul părea pierdut, când în fața noastră era un zid, se deschide o ușă. Ei bine, această dinamică de la deznădejde la speranță, de la neștiut la știut, de la limită la libertate, de la moarte la viață reprezintă esența mesajului Bisericii de două milenii încoace. Receptarea acestuia nu este, într’adevăr, mereu ușoară. Limbajul bisericesc, „popesc”, slujbele, simbolurile, icoanele, arhitectura, veșmintele, gesturile, cântările, impulsurile olfactive, lumânările – toate la un loc formează o lume pe care, tânăr fiind, nu ai cum să o înțelegi de la început. Dimpotrivă. Multe îți rămân o vreme ascunse, unele chiar te intrigă, ca să nu mai vorbim de experiența, pe alocuri traumatizantă, a contactului cu cei care se fac, asemeni nouă, purtători vremelnici ai credinței, „babele” și „moșii” cu ale lor ticuri și comportamente. Dar chiar și acest dialog nedeclarat dintre generații confirmă faptul că Biserica este un spațiu al mișcării permanente, contrar impresiei de imobilism pe care o au majoritatea celor care se mulțumesc să privească doar din exterior. Comuniune și dinamism, iată cele două trăsături care nu pot epuiza credința și care, luate ca atare, sunt în ultimă instanță atributele generațiilor aflate la început de drum. Argument în plus de a fi tineri creștini și de a trăi, până la adânci bătrâneți, tinerețea Creștinismului.

Publicat în Ziua de Cluj