Predica la Duminica a III-a după Paști (a Mironosițelor) - Pr. Ilie Cleopa

Evanghelia

Marcu 15, 43-47; 16, 1-8

În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic cu bun nume, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit aşa curând; şi chemând pe sutaş l-a întrebat dacă a murit de mult; şi aflând de la sutaş, Pilat a dăruit lui Iosif trupul mort. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu de in şi pogorând pe Iisus de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria lui Iosie priveau unde L-au pus. Iar după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena şi Maria mama lui Iacob şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să meargă să ungă trupul lui Iisus. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt zicând una către alta: cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată. Şi intrând în mormânt au văzut un tânăr, şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb şi s-au spăimântat. El însă le-a zis: Nu vă spăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul cel răstignit? A înviat; nu este aici; iată locul unde-L puseseră. Ci duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că El merge în Galileea mai înainte de voi. Acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus vouă. Dar ele, ieşind din mormânt, au fugit de acolo, căci erau cuprinse de cutremur şi de spaimă, şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau.

Arhimandritul Cleopa Ilie - Predică la Duminica a III-a după Paşti - a Mironosiţelor

“Şi a venit Maria Magdalena, vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul”

(Ioan XX, 18)

Iubiţi credincioşi,

Dintre marile virtuţi care au împodobit viaţa sfintelor femei mironosiţe cele mai alese au fost râvna lor sfântă pentru Hristos, evlavia şi bărbăţia de suflet. Câtă pază şi întărire au pus iudeii şi Pilat peste mormântul lui Hristos Mântuitorul nostru, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea şi să-L fure! Piatră mare au răsturnat peste Mormântul Domnului, cu peceţi au sigilat piatra, ostaşi tari şi înarmaţi au pus de strajă. Însă toate acestea nu le-au speriat şi înfricoşat pe sfintele femei mironosiţe. Râvna lor cea mare, sfânta evlavie şi bărbăţia lor de suflet, au trecut peste toate întăriturile iudeilor, nebăgând seamă de toată paza Mormântului. Un cuget şi un gând stăpânea mintea şi inima lor: să slujească cu toată credinţa şi evlavia la înmormântarea Preascumpului Mântuitor.

A zis oarecând Solomon: „Femeie bărbat cine a văzut?”. Dar iată aici femei mai bărbaţi decât bărbaţii. Bărbaţii, ucenici ai lui Hristos, s-au ascuns de frica iudeilor. Petru, cel fierbinte şi tare în credinţă, de trei ori s-a lepădat de Domnul, pentru care mai pe urmă „s-a căit şi a plâns cu amar” (Luca XXII, 62). Iar femeile care din fire sunt fricoase şi neputincioase şi care de multe ori se înfricoşează, chiar acolo unde nu este frică, aici, în slujba înmormântării Preasfântului nostru Mântuitor se arată mai tari şi mai bărbătoase decât bărbaţii. Nu se tem de groaza iudeilor, de îndrăzneala ostaşilor nu se înfricoşează, nici straja de la Mormântul Domnului nu le tulbură inima.

Ucenicii, bărbaţi, se tem şi se risipesc în toate părţile, cum le proorocise Mântuitorul mai înainte. Sfintele femei se adună. Aceia se ascund, ele ies la iveală, merg la prăvălie şi cumpără mir şi aromate, ca să ungă trupul cel de viaţă făcător al lui Hristos. O, fericite femei, cum nu v-aţi temut să umblaţi noaptea singure şi cum aţi îndrăznit să vă apropiaţi de acel loc, pe care îl păzeau ostaşii împărăteşti şi cum nu v-aţi înspăimîntat, ci căutaţi să prăvăliţi pietre, să stricaţi peceţile, să deschideţi mormântul şi să ungeţi cu arome Trupul Domnului? Aceste isprăvi ale voastre, au pornit din râvna cea sfântă, din evlavia şi bărbăţia cea mare a sufletelor voastre.

Femei neputincioase eraţi cu firea, dar nu cu mintea şi inima voastră, căci întru nimic nu s-au arătat la voi cele ale neputinţei femeieşti, ci toate isprăvile voastre mai presus de bărbăţia bărbaţilor s-au suit. Cu adevărat la voi s-a împlinit Scriptura, care zice că: „Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni XII, 9) şi iarăşi „Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari” (I Corinteni I, 27; Psalm VIII, 2; Matei XXI, 16). Cu adevărat în inima voastră erau cuvintele Preasfântului nostru Mântuitor care a zis: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Matei X, 28). Şi iarăşi zice Duhul Sfânt: „Îmbărbătaţi-vă şi să se întărească inima voastră, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul” (Psalm XXX, 26). Voi mai înainte de Apostoli, fapta Apostolilor aţi arătat-o. Voi mai înainte de Sfinţii Mucenici, credinţa şi bărbăţia de suflet a lor aţi lucrat-o.

Ilie, marele prooroc, cu râvnă dumnezeiască pornindu-se, pe Ahab l-a mustrat, iar voi pe cei ce străjuiau Mormântul Domnului i-aţi ruşinat. Ghedeon, învingând cu trei sute de ostaşi oarecând, oastea cea numeroasă a Madianiţilor a sfărâmat-o (Judecători VII, 25). Voi, însă, împreună cu drepţii bărbaţi, Iosif şi Nicodim, mai tari decât toate întăriturile iudeilor şi ale lui Pilat v-aţi arătat şi slujitoare neînfricate până la jertfă aţi fost, gata a sluji Celui ce a venit să slujească şi să-Şi dea sufletul Său răscumpărare pentru tot neamul omenesc. Voi, o sfintelor femei, împreună cu Preacurata Fecioara Maria, Maica veşnicului nostru Mântuitor, cu mare râvnă şi bărbăţie de suflet v-aţi îmbrăcat şi cea mai timpurie slujbă către Mântuitorul aţi arătat. De aceea mai înainte de Apostoli v-aţi învrednicit a propovădui Învierea Domnului.

Iubiţi credincioşi,

Cine sunt acele sfinte femei mironosiţe, adică purtătoare de mir, care au urmat lui Hristos împreună cu Apostolii şi care s-au învrednicit să fie martore ale patimilor Domnului şi să-I ungă sfântul trup cu miresme, cât a stat în mormânt? Sfânta Evanghelie ne aminteşte pe scurt numele şi faptele lor.

Cea dintâi şi cea mai plină de râvnă şi bărbăţie duhovnicească este Maria Magdalena, de loc din cetatea Magdala, Galileea.

Alte sfinte mironosiţe sunt: Maria, mama lui Iacob (Marcu XVI, 1) şi a lui Iosi (Marcu XV, 47), adică vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa (Ioan XIX, 25) şi Salomea, mama fiilor lui Zevedei (Matei XXVII, 56; XXVIII, 1; Marcu XVI, 1; Luca XXIV, 10). ApoiIoana, femeia lui Huza, un ispravnic al lui Irod, Suzana şi multe altele care îi slujeau din avutul lor (Luca VIII, 3). Printre mironosiţe sunt numărate şi cele două surori ale lui Lazăr din Betania, Marta şi Maria, unde găzduia adeseori Mântuitorul cu Sfinţii Apostoli, în drum spre Ierusalim, sau Galileea.

Care erau virtuţile principale ale acestor femei mironosiţe? Mai întâi credeau cu tărie că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel vestit de prooroci, Care a venit pe pământ să mântuiască neamul omenesc. Apoi, duceau o viaţă curată, sfântă, de rugăciune şi post, de înfrânare şi milostenie, trăiau în iubire sfântă unele cu altele şi cu avutul lor ospătau şi odihneau cu dragoste în casele lor pe Iisus şi pe sfinţii Săi ucenici.

Dar credinţa şi râvna sfintelor femei mironosiţe nu se oprea numai aici. Ele nu numai că Îl primeau pe Domnul în casele lor unde Îi spălau picioarele, Îi slujeau la masă şi Îl odihneau, ci, mai mult, mergeau cu râvnă după Hristos, erau martore ale minunilor Lui şi mărturiseau cu îndrăzneală că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Cea mai mare bărbăţie au dovedit-o însă femeile mironosiţe în vremea patimilor Domnului. După ce ucenicii de frică L-au părăsit şi Petru s-a lepădat de Hristos, singurele care Îl urmau de departe, erau sfintele femei mironosiţe, în frunte cu Maica Domnului, Maria Magdalena, alături de Apostolul dragostei Ioan. Căci dragostea dumnezeiască nu se poate părăsi niciodată.

Curajul şi bărbăţia sufletului s-au văzut la femeile mironosiţe şi pe drumul Crucii spre Golgota. Ele, singure cu Sfântul Ioan, Îl petreceau pe Domnul la răstignire, fiind martore ale patimilor Lui. Ele singure se rugau pentru El cu lacrimi şi suspine adânci, încât Mântuitorul, milostivindu-se spre ele, le-a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştrii... Căci dacă fac acestea cu pomul verde, cu cel uscat ce va fi?”. (Luca XXIII, 28, 31).

Pe Golgota sfintele femei mironosiţe, împreună cu apostolul nemuritoarei iubiri, erau, de asemenea, singurii martori ai răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Ele L-au văzut însângerat şi căzut sub cruce. Ele L-au văzut dezbrăcat de cămaşă şi întins pe cruce. Ele au văzut loviturile cuielor în mâinile şi picioarele Domnului şi au leşinat de durere sub cruce. Ele au auzit cuvintele de hulă ale iudeilor, mărturisirea de pocăinţă a tâlharilor şi rugăciunea zdrobitoare a Mântuitorului: „Eli, Eli, lama sabahtani?”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. (Matei XXVII, 46).

Femeile mironosiţe au văzut întunecarea soarelui, întristarea cerului, învierea morţilor din morminte şi au auzit rugăciunea de iertare a Fiului lui Dumnezeu pentru iudeii ucigaşi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”. (Luca XXIII, 34). Tot ele, aceste femei mai bărbătoase decât apostolii, mai pline de râvnă decât ucenicii, au văzut aruncându-se sorţi pentru cămaşa lui Hristos, făcută de mâinile Maicii Domnului, şi au auzit cuvântul Lui cel mai de pe urmă: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu!” (Luca XXIII, 46).

Iată cât de mare era râvna, tăria credinţei, şi bărbăţia sufletului sfintelor femei mironosiţe! Nu se temeau de ostaşii romani atât de sângeroşi. Nu se înfricoşau de furia iudeilor de Dumnezeu netemători, nici nu se înspăimântau cu totul de moartea Domnului pe Cruce, ca cei ce nu au nădejde!

Însă, bărbăţia sfintelor femei mironosiţe nu s-a terminat pe Golgota. Ele au fost de faţă şi vineri seara, la coborârea Domnului de pe Cruce şi, împreună cu Iosif din Arimateea, au cumpărat giulgiu şi miresme, au uns trupul Lui cu miresme, L-au înfăşurat în giulgiu, L-au pus în mormânt şi au prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosie, adică Maica Domnului,priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob şi Salomeea au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă.

Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămînii, adică Duminica, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar ridicându-şi ochii au văzut că piatra fusese răsturnată, căci era foarte mare. Şi intrând în mormânt au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-a pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică), El S-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El, adică pe Apostoli,care se tânguiau şi plângeau” (Marcu XV, 46-47; XVI, 1-10).

Vedeţi râvna mironosiţelor? Bărbăţia şi tăria credinţei lor în Fiul lui Dumnezeu? Vedeţi bărbăţia acestor sfinte femei? Ucenicii stăteau ascunşi şi încuiaţi într-o încăpere de frica iudeilor, iar ele cumpărau giulgiu şi miresme să ungă trupul lui Iisus. Ucenicii plângeau şi se tânguiau de moartea Domnului, iar ele alergau în zori de zi pe Golgota să vadă mormântul. Ei aşteptau cu spaimă veşti de la Golgota, iar ele intrând în mormânt, au primit vestea, de la Arhanghelul Gavriil, că a înviat Domnul, spunându-le: „Nu mai plângeţi!”. Apoi, la porunca lui, s-au întors fugind, şi au spus apostolilor că Hristos a Înviat. Nu mai este în mormânt!

Iată câtă bărbăţie şi credinţă, câtă tărie şi îndrăzneală la aceste femei. Bărbaţii stau ascunşi şi ele aleargă la mormânt, intră înăuntru, aduc miresme, se întăresc una pe alta, vorbesc cu îngerii, privesc cele dintâi mormântul de viaţă şi văd giulgiurile aşezate alături. Nu se tem de întunericul nopţii, nici de ostaşii care străjuiau mormântul, nici de moarte, nici de îngeri, de nimic. Dorul lor era unul singur: să-L vadă pe Iisus, să ungă şi să sărute sfântul Lui trup. Femeile mironosiţe sunt cele dintâi, şi cele mai vrednice martore ale răstignirii, morţii, Îngropării şi Învierii Domnului. Ele sunt primele care vestesc apostolilor şi lumii întregi că a înviat Hristos, că moartea, diavolul şi iadul au fost biruite şi Raiul s-a deschis.

Unde mai sunt acum femei creştine, iubitoare de Hristos, tari în credinţă şi în fapte bune, ca femeile mironosiţe din Sfânta Evanghelie? Şi totuşi numărul sfintelor femei în Biserica creştină s-a înmulţit, întrecînd uneori pe cel al bărbaţilor.

Să ne gândim la numărul mare al sfintelor muceniţe, precum: Tecla, cea întocmai cu Apostolii; Varvara, care a fost ucisă pentru Hristos de tatăl ei; Ecaterina; Irina; Maria; Sofia cu cele trei fiice ale ei; Fevronia; Tatiana; sau Filoteia de la Argeş. Mare este şi numărul cuvioaselor care s-au nevoit prin mănăstiri şi pustietăţi şi au ajuns vase ale Sfântului Duh şi făcătoare de minuni. Dintre acestea amintim doar câteva, precum: Maria Egipteanca, Eufrosina, Xenia, Pelaghia, Melania, ca şi Cuvioasele Parascheva de la Iaşi, Teodora de la Sihla şi multe altele.

Toate aceste cuvioase sunt mirese ale lui Hristos, ucenice ale sfintelor mironosiţe şi rugătoare ale Bisericii pentru noi toţi.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este ziua femeilor creştine. Ele sunt urmaşele femeilor mironosiţe, fiicele Învierii, roabele Domnului, candelele credinţei, sufletul familiei. Femeile creştine, credincioasele Bisericii Ortodoxe, menţin, mai mult decât bărbaţii, flacăra credinţei şi tradiţiile străbune, focul sfânt al rugăciunii şi evlavia în casele noastre. Femeile credincioase sunt şi mame bune, creştine devotate, soţii cinstite şi ostenitoare, model în societate. Femeile credincioase sunt întâi la biserică, întâi la rugăciune, la post, la lucru, la milostenie, la citirea cărţilor bune, la îngrijirea bolnavilor, la toate. Ele menţin căldura duhovnicească a credinţei, a dragostei, a răbdării şi a împăcării, în biserică, în familie, în societate.

De astfel de mame bune au nevoie astăzi familiile noastre. De astfel de fiice evlavioase are nevoie Biserica lui Hristos. De astfel de femei cinstite şi model în toate are atâta nevoie astăzi societatea în care trăim. Sunt destule mame care nu vor să nască copii, nici să le dea o educaţie creştină bună. Sunt atâtea mame care îşi ucid majoritatea copiilor, iar puţinii pe care îi nasc, nu-i cresc în frica lui Dumnezeu, sau îi lasă de capul lor şi ajung să fie o povară pentru familie şi o ruşine pentru societate.

Mamelor, sunteţi mironosiţele de azi ale Bisericii lui Hristos. Aduceţi Domnului, nu miresme de mult preţ, ci credinţa voastră curată şi copii buni, bine educaţi şi credincioşi. Vorbiţi-le mai mult de Dumnezeu, de sfinţi, de Biserică şi de înaintaşi. Nu-i smintiţi cu nimic şi daţi-le să citească cărţi bune, cât mai mult. Dumneavoastră puteţi contribui cât mai mult la înnoirea duhovnicească a lumii, a Bisericii, a societăţii. Adăugaţi untdelemn sfânt în sufletele copiilor dumneavoastră. Dintre ei, vor ieşi mâine suflete mari, oameni buni, preoţi credincioşi, dascăli luminaţi, creştini model. Viitorul familiei, al copiilor, al Bisericii depinde cel mai mult de dumneavoastră. Să fiţi la datorie ca şi mamele noastre. Gândiţi-vă ce mame sfinte am avut!

Tinere fecioare, păstraţi neîntinată pentru Domnul cinstea şi buna voastră credinţă până veţi dobândi şi voi calitatea de mame în societate şi în Biserică. La fel şi dumneavoastră văduvelor şi bătrânelor mame, supravegheaţi pe cele tinere, pe copii, pe cei din jur. Nu tăceţi! Mamele tinere au nevoie de exemplul şi de jertfa voastră, tinerele fecioare au nevoie de sfatul vostru, iar copiii şi nepoţii, de rugăciunile, de lacrimile şi mustrarea voastră.

Începeţi toate cu Dumnezeu, cu rugăciunea, cu spovedania regulată şi cu mai multă smerenie şi răbdare. Mai multe mame bune, mai multe văduve şi fecioare cinstite şi credincioase, înseamnă pentru ziua de mâine, mai mulţi copii în case, mai mulţi credincioşi la biserici, mai multă pace în familie, mai puţine beţii, divorţuri şi avorturi în lume, mai puţine boli şi lacrimi pe pământ şi mai multe suflete în Rai! Amin.

Hristos a înviat!

Sursa: Doxologia

Conferința “Modern Orthodox Thinking. Philokalia and Philosophy” si popas la Libraria Bizantina cu Prof. Andrew Louth - joi, 12 mai

Pe data de 12 mai, la orele 10.00, Andrew Louth, membru al Academiei Britanice şi profesor la Universitatea din Durham, unul dintre cei mai de succes teologi contemporani, vine la Facultatea de Filosofie pentru a susţine o prelegere cu titlul “Modern Orthodox Thinking. Philokalia and Philosophy”.

Ce înseamnă gândirea ortodoxă şi cum poate fi cunoscut Dumnezeu?

Ce loc are raţiunea în lumea adevărurilor de credinţă?

Cum e oare posibil să împaci mintea cu o experienţă-limită?

Cine sunt gânditorii care au adus laolaltă spiritualitatea şi reflecţia?

La aceste întrebări, dar şi la multe altele, va răspunde Andrew Louth, teolog contemporan, în prezent profesor emerit al Durham University şi la Vrije Universiteit Amsterdam, fost profesor la Universitatea din Oxford, şi membru titular al Academiei Britanice.

Evenimentul va avea loc pe 12 mai, la amfiteatrul Titu Maiorescu, din cadrul Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti, Splaiul Independeţei, nr. 204. Intrarea este gratuită.

Sursa: Facultatea de Filosofie

Dupa ce va sustine Conferinta "Teologie Ortodoxa Moderna", la Facultatea de filosofie, Prof. Andrew Louth va face un popas la Libraria Bizantina la orele 19.00.

Aici vom asista la un dialog intre Parintele Andrew Louth si Parintele Constantin Coman.

Si toti cei interesati, desigur.

Sursa: Libraria Bizantina

Colocviul „Fundamente creștine ale culturii române și europene” - Mănăstirea Putna, 12-15 mai 2016

În perioada 12 – 15 mai a.c. va avea loc la Mănăstirea Putna a zecea ediţie a simpozionului închinat Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta.

Având în vedere că simpozionul a fost gândit ca un spațiu de dezbatere al problemelor contemporane din perspectiva diferitelor domenii ale culturii, educației și spiritualității și având în vedere provocările cu care civilizația europeană se confruntă în prezent, comunicările acestei ediţii au ca temă întemeierea culturii europene în general, și a culturii românești în particular, în spiritualitatea creștină şi sunt reunite sub titlul „Fundamente creștine ale culturii române și europene”.

Între invitaţi se numără academicienii Alexandru Zub, Alexandrina Cernov şi Ştefan Afloroaei, profesorii universitari Ilie Luceac, Maria Şleahtiţchi, Lucia Cifor, Sorin Lavric, Eugen Munteanu, Doina Moldola, Ioana Beldiman, Gheorghiţă Geană, alături de alte cadre didactice universitare şi cercetători din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Chişinău, Bălţi, Piatra Neamţ, Suceava.

Deschiderea simpozionului va avea loc joi, 12 mai 2016, la ora 16.00, cu slujba Te Deum-ului oficiat de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Pimen al Sucevei și Rădăuților. Va urma vernisajul expoziției artistului plastic Dacian Andoni: „ … în grisaille”, in memoriam Dan Hăulică. Tot în deschidere se vor lansa cartea „Eminescu. Orizontul cunoașterii”, o culegere de articole despre Eminescu ale acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga scrise de-a lungul anilor și înmănuncheate în volum pentru prima dată, și revista anuală „Caietele de la Putna”, nr. IX-2016, care reunește comunicările simpozionului „Etica memoriei” din anul 2015.

Vineri și sâmbătă vor avea loc sesiuni de comunicări, iar duminică, 15 mai 2016, începând cu ora 12.00, va avea loc Slujba de pomenire a Maicii Benedicta – Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, la 10 ani de la trecerea la cele veșnice.

Sursa: Fundaţia Maica Benedicta

Tudor Arghezi - ”George Enescu şi Ştefan Luchian”

 (articol apărut exact acum 61 de ani, pe 11 mai 1955)

"Înaintea primului mare război, din 1914, trăiau paralel în România, fără să se cunoască de la om la om, două mari personalităţi, doi artişti: compozitorul Enescu şi pictorul Luchian. 

 

Unul artist al sunetului frumos şi celalalt artist al pensulei delicate.

Lui George Enescu viaţa i-a fost binevoitoare. Încă din copilărie, poteca pe care pornise spre Bucureşti, ca un ucenic de lăutar cu scripca la subsuoară, i s-a lărgit deodat şi a luat proporţiile unui drum sigur şi drept, străbatând continente şi, mai târziu, planeta jur împrejur.

Neputând să priceapă de ce unele vieţi se ridică şi de ce altele scoboară sau se frâng, oamenii au crezut în destin şi noroc, târâţi între două noţiuni încâlcite: fericirea şi nefericirea. 

 

Întâia zămislire muzicală puternică a lui George Enescu a fost Rapsodia Românească, inspirată din cântecele plugarului şi baciului nostru, înzestraţi pentru poezie cu o formă de geniu excepţională. Rapsodia lui era o replică la Rapsodia maghiară a lui Liszt. Amândoi compozitorii şi-au luat motivele de la popor înălţându-le până la ce s-ar numi clasicism.

Nu aş cuteza să-mi atribui nici un fel de competinţă muzicală. Sunt unul din numeroşii mei colegi de ignoranţă, care-şi exprimă preferinţele după ureche şi sentiment, cu formula vulgară: îmi place sau nu-mi prea place – ca la cofetarie – fără să pot aprecia cât rom şi zahar şi câtă ciocolată conţine o prăjitură.

Mă găseam odinioară, foarte odinioară, într-o ţară străină, dintre lacuri şi Alpi; George Enescu, tânar, începea să fie pentru profesioniştii iniţiati, o problemă. De abia alunecase arcuşul lui pe câteva coarde, că şi făgăduia mult. Arcuşul şi avântul compozitorului s-au ţinut de cuvânt peste aşteptările pregătite să-l aclame. Enescu avea să adauge calităţii dispreţuite de valah o strălucire nouă. După câteva nimburi recent repetate – deajuns să cităm pe Eminescu – capul cu căciula de oaie, al ţăranului nostru, se obişnuia să nu-l prea strângă aureolele la tâmple.

Ne întâlniserăm la o masă de cafenea câţiva răzleţi de prin Europa, dintre care un profesor de la o catedră universitară de folclor, dintr-o ţară de la nord, şi venise vorba de George Enescu, fără să fiu bănuit că aş fi român. Profesorul s-a risipit în sumedenii de laude pentru opincarul nostru, pretinzând că folclorul românesc cântat, avea cele mai multe motive de bază originale. Profesorul le şi numărase. Mi-a rămas în amintire cifra 33. Treizeci şi trei de motive originale româneşti, mai mult decât la diversele popoare citate. Cifra este măgulitoare, dar cu neputinţă de verificat cu mijloacele unui analfabet muzical.

Pictorul Ştefan Luchian, a căruia recunoaştere revoluţionară a venit nespus de greu şi de târziu, era o valoare certă pentru sensibilitatea şi intuiţiile de profunzime ale lui George Enescu. Enescu realiza pe vioară lumina pe care contimporanul lui obscur o aşternea cu penelul pe pânză. Pe când pictorul era hulit şi defăimat, în primul rând de confraţi, şi inexistent pentru elita socială aproximativă din vremea lui, George Enescu, fără aderenţe imediate cu pictura, avea harul să-l presimtă, să-l înţeleagă şi să-l pătrundă. Bolnav şi mizer, şi trăind ca vai de lume, Luchian a fost nevoit să se scoboare până la îndeletnicirea de zugrav cu bidineaua.

Acesta era nivelul epocii în care George Enescu iubea în secret pictura durerosului lui contimporan. Ca să ne dăm seama cu precizie de gradul acestui nivel social şi de halul de degradare în care se afla societatea noastră de parveniţi înfumuraţi de atunci, trebuie să mai spunem că, răstignit, de aproape zece ani, de o paralizie, Luchian a fost arestat în pat pentru escrocherie artistică. Bietul om n-a mai putut răbda şi această ultimă neruşinare şi a murit numaidecât. Asta s-a petrecut demult, în 1916, acum 39 de ani.

Cu toate că mai tânar decât Luchian, mi-aş permite să afirm că eram prieten cu el. L-am vizitat des în casa lui, marcată astăzi cu o placă de marmoră, de cimitir. El îşi primea prietenii rămaşi în atitudinea lui de Prometeu înlănţuit pe Caucaz. De ani de zile, zăcea doborât de boala lui cumplită, natura asociindu-se, ca să-l chinuiască până în ultima secundă, cu nepăsarea brută şi răutatea veninoasă şi cu incompetinţa medicală a vremii. Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicăruia, ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie.

Ştefan Luchian – „Un zugrav” (autoportret)

L-am găsit într-o dimineaţă zgribulit, dar însufleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa – dacă nu plăcută cel puţin suportabilă, – mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat pâna la stingerea fiinţei lui întregi. Luchian plângea…Plângea de o emoţie fericită…

Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: “Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu". Mâinile nu şi le-au putut strânge, pentru că braţele pictorului nu se mai puteau mişca de un an.

Amintind de darul discret, făcut unui artist, părăsit într-o vreme când gloria personală pe alţii îi orbea, cred că nici un elogiu, ce i s-ar putea aduce, acum, pe mormântul abia acoperit al maestrului George Enescu, maestru cu adevărat, nu poate întrece aducerea aminte… ”

Tudor Arghezi (în Romania Liberă - 11 mai 1955)

Sursa: George Enescu

Cultivați curiozitatea și creativitatea / Școala de Duminică

Aud deseori, la criticii orei de Religie, că spălăm pe creier copiii. Privesc la notițele luate la inspecțiile de grad ori la diverse întâlniri cu pruncii și tinerii, în săli ori clase, pe terenul pastoral al întâlnirii ca sărbătoare. Și mi-aduc mereu aminte de sutele, dacă nu miile, de întrebări ori răspunsuri de-a dreptul trăsnite, chiar haioase propuse dialogului de către ei, prietenii noștri educaționali. Rămân mereu impresionat de valoarea lor de lecție deschisă. Fie că ne spun că „Dumnezeu plânge pentru că s-a rănit un înger”, fie că ne întreabă „ce cuprinde fișa postului lui Dumnezeu” ori ne provoacă să spunem „exact” cu ce anume se ocupă Dumnezeu, copiii se produc, își încurajează spiritul critic, deseori alunecând în ironii fine ori bășcălii îngrijorătoare pentru cel nededat la cultura dialogului.

E greu să ai elevii sinceri. E dificil, pentru că ora de Religie, de cele mai multe ori, funcționează ca o supapă de aerisire pentru toate frustrările ce-i rănesc în sistemul educațional căreia-i aparțin. Dificultatea este cu atât mai mare cu cât au dinainte câte un teolog scrobit ori câte o pedagogă mai atentă la planul de lecție decât la planul de viață al lor, al partenerilor noștri educaționali. E de neiertat să uităm că pentru ei ținem cursul, pentru ei propunem testul și nu pentru aparatul administrativ.

Încercarea cea mai de preț nu mai este demult nota din catalog ori carnet - care exprimă gradul de nemulțumire al profesorilor, cât menținerea în oră a atenției elevului, transmiterea către el a informației care să-l ajute să înțeleagă taina Universului și prin prisma gândirii creștine.

Amintindu-și copilăria școlărească, Denis Pennac, ale cărui lucrări nu trebuie să lipsească formării pedagogice a profesorului de Religie și nu numai acestuia, amintește cât de importante sunt cuvintele profesorului în alchimia reținerii și menținerii informației. El scrie: „Cuvintele profesorului nu sunt decât bucăți plutitoare de lemn de care elevul slab se agață pe un râu al cărui curent îl trage spre cascada cea mare. Repetă ce a zis profesorul. Nu pentru ca asta să aibă vreo noimă, nu pentru ca regula să devină palpabilă, nici pomeneală, ci doar să fie, pe moment, un liman, ca să «mă lase în pace». Sau ca să mă iubească. Absolut cu orice preț”. Apoi continuă, definind rostul pentru care scrie cartea despre școală: „- Atunci o carte de­spre școală? Nu ți se pare că sunt destule? - Nu despre școală! Toată lumea se ocupă de școală, eterna dispută a anticilor cu modernii: programul ei, rolul ei social, finalitățile ei, școala de ieri, cea de mâine... Nu, va fi o carte despre elevul slab, greu de cap! Despre durerea de a nu înțelege și despre pagubele ei colaterale” (Necazuri în școală, Polirom, 2008, p. 20).

Atenție! Educația este despre elev, nu despre școală. Educația religioasă este de­spre elev, nu despre școală. Despre modul în care descoperim curiozitatea copilului despre educarea sufletului său întru Dumnezeu. Și cum să-i menținem atenția în aria creativității luminoase, fără a-i produce, cum ar spune un alt tânăr prieten, „daune totale” atunci când nu se încadrează în schema noastră proprie. Pentru Einstein, cele mai importante calități ale unui elev sunt creativitatea și personalitatea. Ne-o spune Robert Schulman povestind despre studiile acestuia (Dragă profesore Einstein, volum coordonat de Alice Calaprice, Ed. Humanitas, 2016, p. 83). Acestea le respectă Profesorul și prietenul Einstein în răspunsurile către copiii din țări, lumi și școli diferite.

A respecta creativitatea copilului înseamnă a renunța deseori la manual, la programă ori la teama absurdă că nu-ți termini și materia ce o ai de predat. Să recunoaștem. E un lux pe care doar la ora de Religie ni-l putem permite, anume acela de a asculta copiii din ceea ce cred, nu din ceea ce rețin, din ceea ce visează, nu din ceea ce memorează. Desigur că avem exigențe profesionale și administrative. Dar ele nu pot astupa izvorul creator, care este inima copiilor, curiozitatea și creativitatea lor. Uneori nu ne convine, gureșii noștri prieteni vor mereu să vorbim despre altceva decât ne-am gândit noi. Atunci e momentul să învățăm să gândim cu ei. Fără clișee, fără etichetări ori răspunsuri artificiale, doar ca să părem că suntem o materie serioasă de studiu. Ora de Religie propune, în fond, viața. Iar viața este un mare exercițiu de curiozitate și creativitate în răspunsuri. Merită încercat.

Pr. Constantin Necula

Sursa: Ziarul Lumina

Predică la Duminica a II-a după Paști (a Sf. Apostol Toma) - Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Ioan 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, când s-a înserat şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau ucenicii adunaţi de frica iudeilor, a venit Iisus, a stat în mijloc şi le-a zis: pace vouă! Şi, după acest cuvânt, le-a arătat lor mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând că este Domnul. Atunci le-a zis Iisus iarăşi: pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi grăind acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: dacă nu voi vedea în palmele Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede! După opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, în casă, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi le-a zis: pace vouă! Apoi a zis lui Toma: adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Şi a răspuns Toma, şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iar Iisus I-a zis: pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut. Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte minuni multe, care nu s-au scris în cartea aceasta; iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Duminica a II-a după Paşti - a Sfântului Apostol Toma

Și venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împrăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus.

Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată. Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată. Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.

Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?

Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.

O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.

Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului.

Mama merge la mormintele copiilor, de parcă i-ar readuce la viaţă în sufletul ei, ca să-i răscumpere cu lacrimile ei, ca să-i miluiască pe ei prin gândurile ei. Iubirea mamei îi izbăveşte pe copiii ei de pieire şi stricăciune în lumea aceasta, măcar pentru o vreme.

Domnul, umilit şi scuipat, a fost biruitor, plecându-Se Crucii şi Mormântului, înviind cu adevărat întreaga omenire prin iubirea Sa, şi mântuind pe toţi oamenii pentru vecie de la pieire şi stricăciune. Lucrarea lui Hristos este nespus mai mare decât lucrarea oricărei mame din lume, iubirea Lui pentru oameni fiind cu mult mai mare decât iubirea oricărei mame din lume pentru copiii ei.

Cu toate că mama varsă întotdeauna lacrimi din marea ei iubire şi durere, îi mai rămân lacrimi pe care le ia cu ea atunci când ea însăşi pogoară în mormânt. Cu toate acestea, Domnul Iisus a vărsat toate lacrimile Sale pentru copiii Săi, până la ultima lacrimă - şi tot sângele Său până la ultima picătură. O, păcătosule, niciodată nu se vor mai vărsa pentru tine lacrimi de mai mare preţ, nici viu nici mort. Niciodată mama, sau femeia bărbatului, sau copiii, sau ţara, nu va plăti pentru tine mai mult decât a plătit Mântuitorul Hristos.

O, omule sărman şi singur - nu spune: cine va plânge pentru mine când voi muri? Cine va plânge peste trupul meu cel mort? Iată, Domnul Hristos a plâns pentru voi şi peste voi, atât în viaţă cât şi în moarte, cu inima mai plină decât a propriei voastre mame.

Nu este potrivit să chemaţi morţii pentru care a suferit şi a murit Hristos, în iubirea Sa. Ei sunt vii întru Domnul Cel viu. Noi toţi vom cunoaşte aceasta desluşit când Domnul va intra în mormântul lumii acesteia pentru ultima oară, şi când trâmbiţele vor suna.

Iubirea mamei nu poate face deosebire între copiii ei cei morţi şi cei vii. Cu atât mai mult nu poate face deosebire iubirea lui Hristos. Domnul este mult mai pătrunzător decât soarele: El vede sfârşitul care se apropie, al celor care se află în viaţă pe pământ, şi mai vede şi începutul vieţii pentru cei care se mută la odihnă. Pentru Cel care a făcut pământul din nimic, şi trupul omului din ţărână, mormântul omului nu este la fel, fără nici un fel de deosebire, fie că este din pământ sau din trup. Grânele care se află pe câmp sau care sunt adăpostite în hambar - sunt deosebite între ele pentru gospodarul care se gândeşte la grâne în amândouă împrejurările, iar nu la paie sau la hambar? Dacă oamenii se află în trup sau în pământ - ce deosebire poate să fie pentru Gospodarul sufletelor oamenilor?

Venind pe pământ, Domnul a făcut două vizite oamenilor: prima a făcut-o celor vii din mormântul trupului şi a doua a făcut-o celor din mormântul pământului. El a murit pentru a-i vizita pe copiii Săi cei morţi. Ah, este foarte adevărat că mama moare când ea merge la mormintele copiilor ei!

Grija pentru morţi este numai grija lui Dumnezeu; tot restul este bucuria lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-şi face griji pentru îngerii fără de moarte; El se veseleşte întru îngerii Lui, tot aşa cum şi ei se veselesc întru El. Cu toate acestea, El se îngrijeşte continuu de felul în care să dea învierea oamenilor. De aceea, El vizitează continuu mormintele oamenilor, atât cele mişcătoare (ale trupului) cât şi cele nemişcătoare (ale pământului), împreună cu sfinţii Săi îngeri. Dumnezeu Îşi face mari griji pentru cei morţi; nu pentru că nu-i poate aduce la viaţă ci pentru că nu toţi morţii vor să fie înviaţi. Oamenii nu primesc propriul lor bine: pentru aceasta Îşi face Dumnezeu griji foarte mari.

O, ce veselie mare se face în cer atunci când un mort vine la viaţă, atunci când un păcătos se pocăieşte! Un păcătos pocăit - care este acelaşi lucru cu omul care a murit în suflet şi a venit din nou la viaţă - dă lui Dumnezeu bucurie mai mare decât nouăzeci şi nouă de îngeri care nu au nevoie de pocăinţă. „Că aşa şi în cer, va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7).

Cât de înălţătoare este grija pentru morţi! Îngerii lui Dumnezeu împărtăşesc grija lui Dumnezeu îngrijindu-se de noi în această vale a morţii. Îngrijindu-ne de morţi, împărtăşim şi noi grija lui Dumnezeu, şi în felul acesta ne facem prietenii şi împreună lucrătorii lui Dumnezeu.

Dar atunci când Domnul şi Dumnezeul nostru moare ca om, doborât de păcatele oamenilor, cine are grijă de El mort, dintre toţi cei pentru care El S-a îngrijit dintru întreaga veşnicie? Cine pogoară în mormântul Lui? Femeile. Nu fiecare şi nu toate femeile, ci femeile mironosiţe, ale căror suflete fuseseră unse cu mir de către iubirea fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos. Sufletele lor s-au umplut de mireasma credinţei şi a iubirii, şi de aceea ele şi-au umplut mâinile cu uleiuri mirositoare şi au pornit către mormânt, ca să ungă trupul lui Hristos.

Pericopa Evanghelică de astăzi vorbeşte despre aceasta: despre grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte, pe care o au cei pentru care învăţătura lui Hristos le dăduse viaţă.

La vremea aceea venind Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Se mai afla şi un alt om mare care venise din Arimateea, sau Ramataim, pe Muntele Efraim: Proorocul Samuel (I Regi 1:1). Acest Iosif este pomenit de către toţi cei patru Evanghelişti, mai ales în legătură cu îngroparea Domnului celui mort. Ioan îl numeşte pe el ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns (Ioan 19:38); Luca îl numeşte bărbat bun şi drept (23:50), Matei îl numeşte om bogat (27:57).

Evanghelistul nu-l numeşte bogat din îngâmfare, pentru a arăta că Domnul avea printre ucenicii Săi şi oameni bogaţi, „ci pentru a arăta cum s-a făcut că el a putut să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Pentru un om sărac sau necunoscut nu s-ar fi putut să pătrundă până la Pilat, reprezentantul puterii romane” - Ieronim: „Comentariu la Matei”). El era nobil în suflet: el avea frică de Dumnezeu şi aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Pe lângă trăsăturile sale duhovniceşti de mare preţ, Iosif mai era şi bogat cu stare bună. Marcu şi Luca îl numesc sfetnic. Atunci, el era unul dintre bătrânii poporului, ca şi Nicodim. Ca şi Nicodim, el Îl preţuia în ascuns pe El şi era ucenicul lui Iisus Hristos.

Dar, deşi aceşti doi bărbaţi erau următori ascunşi ai învăţăturii lui Hristos, totuşi ei s-au aşezat înaintea primejdiei rămânând împreună cu Hristos. Nicodim i-a întrebat odată pe cârmuitorii iudei cu feţele lor înveninate, când aceştia căutau o pricină pentru ca să-L ucidă pe Hristos: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi?” (Ioan 7:51). Iosif din Arimateea s-a aşezat în faţa unei primejdii şi mai mari, gândindu-se să ia trupul Domnului atunci când ucenicii Săi cei cunoscuţi fugiseră şi se împrăştiaseră, şi atunci când lupii iudei, ucigând Păstorul, puteau în orice clipă să se năpustească asupra oilor.

Evanghelistul foloseşte cuvântul „cutezând” ca să arate că Iosif făcea ceva primejdios. Atunci, el avea nevoie de mai mult decât curaj; el avea nevoie de cutezanţă ca să meargă la reprezentantul lui Cezar şi să ceară trupul unuia ucis pe cruce. Dar Iosif, după cum spune Nichifor, „în măreţia sufletului său, a lăsat frica şi s-a descotorosit de toată slugărnicia, dând pe faţă că este ucenic al lui Iisus Hristos”.

Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. Pilat cel precaut, neîncrezător, este tipul acela de căpetenie care stăpâneşte prin putere, şi prin putere se desprinde de alţii. Lui nu-i venea să creadă nici măcar un cuvânt al unui om nobil ca Iosif. Poate că într-adevăr era greu de crezut că Cel pe care numai în noaptea dinainte Îl osândise la răstignirea pe cruce, Îşi dăduse deja ultima suflare pe Cruce. Pilat s-a arătat un adevărat reprezentant al puterii statului roman: el l-a crezut mai degrabă pe sutaşul pe care îl însărcinase să stea de pază pe Golgota decât pe un bătrân ales al poporului. Pilat a împlinit cererea lui Iosif numai atunci când sutaşul a încuviinţat "oficial" vestea lui Iosif.

Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Alt Evanghelist spune că acesta era mormântul lui Iosif - şi L-a pus în mormântul nou al său (Matei 27:60) în care nu mai fusese nimeni îngropat (Ioan 19:41), ca să se împlinească cuvintele proorocului Isaia: „cu cei făcători de rele, după moartea Lui” (53:9). Când ne răstignim mintea faţă de lume şi o îngropăm într-o inimă readusă la viaţă, ca într-un mormânt, atunci mintea noastră va veni la viaţă şi va învia tot omul lăuntric.

Un mormânt nou, pecetluit, o piatră mare prăvălită la intrare, un ostaş care stă de pază lângă el - ce înseamnă toate astea? Toate aceste măsuri pline de mare grijă, au fost alese prin înţelepciunea rânduielii lui Dumnezeu, pentru ca prin acestea, să se închidă gurile tuturor necredincioşilor care încearcă să dovedească faptul că Hristos ori n-a murit, ori n-a înviat, ori că trupul Său a fost furat.

Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul mort de la Pilat; dacă căpetenia gărzilor nu ar fi dat mărturie despre moartea lui Hristos; dacă trupul nu ar fi fost îngropat şi pecetluit în faţa prietenilor şi vrăjmaşilor lui Hristos, s-ar fi putut spune că, de fapt, Hristos nu murise, ci că se aflase numai în stare de comă şi apoi Şi-a recăpătat cunoştinţa (aşa cum au afirmat mai recent Schleiermacher şi alţi protestanţi).

Dacă mormântul nu ar fi fost închis şi pecetluit cu o piatră mare, dacă nu ar fi fost păzit de către ostaşi, s-ar fi putut spune că era adevărat faptul că Hristos murise şi fusese îngropat, dar că El fusese furat din mormânt de către ucenicii Săi.

Dacă nu ar fi fost un mormânt cu totul nou, s-ar fi putut spune că nu Hristos era cel care a înviat ci vreun alt mort, care fusese îngropat mai dinainte. Şi astfel toate măsurile de pază care s-au luat de către iudei pentru a ascunde adevărul, au sprijinit adevărul, prin rânduiala lui Dumnezeu.

Iosif a înfăşurat trupul Domnului în giulgiu curat de in (Matei 27:59), şi L-a pus în mormânt. Dacă noi vrem ca Domnul să învie din morţi în noi, atunci noi trebuie să-L păstrăm în trupul nostru curat, neprihănit - căci inul curat înseamnă un trup curat. Trupul care se necurăţeşte prin patimi şi pofte nu este locul în care Domnul va învia din morţi şi va fi viu.

Evanghelistul Ioan întregeşte chipul dat de către ceilalţi Evanghelişti, spunând că a venit şi Nicodim la mormântul lui Hristos aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus (adică Iosif dimpreună cu Nicodim) şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei (19:39-40). O, aceşti bărbaţi binecuvântaţi, care cu atâta curaj, grijă şi iubire au luat preacuratul trup al Domnului şi l-au pus în mormânt!

Ce exemplu minunat este acesta pentru toţi cei care Îl iubesc pe Domnul! Şi cât de cumplit s-au osândit acei preoţi şi mireni care, ruşinându-se înaintea lumii, se apropie de sfântul potir cu nebăgare de seamă şi fără de iubire, ca să primească în ei preasfântul şi de viaţă dătătorul Trup şi Sânge al Domnului - al Domnului Celui înviat şi viu.

Dar Iosif şi Nicodim nu au fost singurii prieteni ai lui Hristos care au putut, cu proprii lor ochi, să vadă şi să cerceteze că El a murit şi a fost îngropat. Grija lor pentru Domnul cel mort era atât fapta iubirii pentru Învăţătorul şi Prietenul cel mult iubit cât şi o datorie pe care omenirea le-a lăsat-o lor, pe care ei să o pună în lucrare faţă de Cel Unul care a suferit pentru dreptate. Dar iată că privind mormântul, alte două suflete pline de iubire cercetau cu mare atenţie ceea ce făceau Iosif şi Nicodim, pregătindu-se pentru o lucrare a preacuratei iubiri faţă de Domnul - două femei mironosiţe: Maria Magdalena şi Maria mama lui Iosif!

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Întâi sunt pomenite două femei şi apoi trei. Două fuseseră de faţă la toate cele ce se întâmplaseră Domnului pe Golgota.

Ele au văzut cum ucenicii cei ascunşi ai lui Hristos au coborât trupul cel mort de pe Cruce; ele au văzut toate cele ce s-au făcut cu trupul mort după aceasta şi, ceea ce a fost cel mai important pentru ele, ele au văzut mormântul în care fusese pus trupul. O, cu câtă bucurie s-au grăbit ele ca să dea ajutor lui Iosif şi lui Nicodim ca să spele sângele de pe trup, ca să închidă şi să curăţească rănile, ca să netezească părul Lui, ca să aşeze mâinile Lui în formă de cruce, ca să înfăşoare pânză în jurul capului Lui cu mare grijă şi să învelească trupul Lui în giulgiu de in!

Dar făcând aceasta, ei nu împlineau nici un obicei nici o regulă cu ajutorul bărbaţilor. Ei se vor întoarce mai târziu, ca să facă totul singuri, şi mai ales ca să ungă trupul Domnului cu miresme. Împreună cu ei, a venit mai târziu cea de a treia purtătoare de mir, prietena lor. Duhul lui Dumnezeu i-a adunat pe toţi împreună în prietenie mare.

Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena am cunoscut-o deja. Ea este acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, scoţând din ea şapte diavoli. Maria, mama lui Iosif şi Maria, mama lui Iacov erau, potrivit Părinţilor, una şi aceeaşi persoană. Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov şi Ioan. Ce deosebire era între aceste femei şi Eva! Din iubire, aceste femei se grăbeau să dea ascultare trupului mort al Domnului, pe când Eva nu L-a ascultat pe Domnul Cel viu. Ele făceau ascultare pe Golgota, la locul săvârşirii uciderii, vărsării de sânge şi răutăţii, pe când Eva a fost neascultătoare în Rai.

Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Toţi Evangheliştii sunt de acord că era prima zi a săptămânii, ziua Învierii Domnului, ziua care a urmat sâmbetei, aşa cum spune Evanghelistul Marcu: Şi după ce a trecut ziua sâmbetei ... Toţi Evangheliştii sunt de acord cu aceasta: că Domnul a înviat în zorii zilei de Duminică. Ei mai sunt de acord cu faptul că femeile au venit la mormântul Domnului dis-de-dimineaţă. În Evanghelia sa, Marcu pare să fi mers puţin mai în urmă când spune: la răsăritul soarelui. Este foarte probabil că femeile au venit la mormânt de mai multe ori, atât din iubire pentru Omul cel mort cât şi din frică de vrăjmaşii obraznici ai lui Hristos care ar putea pângări în vreun fel mormântul şi trupul. („Ele au venit cu nerăbdare, nevrând să lase mormântul Domnului pentru multă vreme singur” - Ieronim: „Comentariu la Matei”).

Se poate ca Marcu să nu se gândească aici la „soare” ca la soarele cel materialnic, ci chiar la Domnul, potrivit cuvintelor proorocului care spune: „Soarele Dreptăţii va răsări” (Maleahi 4:2), gândindu-se la Mesia. Soarele Dreptăţii răsărise deja din întunericul adâncului la ora aceea devreme, când au venit la mormânt mironosiţele. Fiindcă Soarele acesta strălucea mai înaintea soarelui care fusese făcut la prima zidire a lumii, aşa că acum, la cea de a doua zidire, la reînoirea lumii, Acesta strălucea peste istoria omenirii mai înainte ca soarele cel materialnic să strălucească peste natura pământească.

Şi ziceau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?”. Aceasta vorbeau Femeile Mironosiţe urcând pe Golgota, necăutând nimic neaşteptat. Mâinile femeilor nu aveau destulă putere ca să rostogolească piatra de la intrarea mormântului, pentru că aceasta era foarte mare. Sărmanele femei! Ele nu şi-au amintit că se grăbiseră cu ostenire şi râvnă către mormânt, pe când Domnul se mai afla în viaţa pământească. În Betania, la cina din casa lui Simon leprosul, o femeie turnase mir de nard de mare preţ pe capul lui Hristos: Atoatecunoscătorul, Domnul nostru, a spus la vremea aceea despre această femeie: „Ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26:12). El cunoştea limpede, mai dinainte, că trupul Său, nu va mai primi în moarte o altă ungere cu mir.

Vă puteţi întreba: atunci de ce a îngăduit Rânduiala lui Dumnezeu ca aceste femei evlavioase să primească dezamăgire atât de amară? Pentru a cumpăra mir de mare preţ, ca să vină cu frică în noaptea întunecată şi fără de somn la mormânt şi să nu săvârşească fapta plină de iubire pentru care ele se jertfiseră atât de mult? Dar Dumnezeu nu le-a răsplătit ostenelile într-un chip negrăit de bogat, dându-le pe Dumnezeul Cel viu - în locul trupului mort?

Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Venind împreună cu oamenii săi la Marea Roşie, Moise s-a aflat în mare greutate: cum să croiască o cale acolo unde nu se afla nici una. Şi atunci când el a strigat la Dumnezeu, marea s-a împărţit în două, şi calea s-a deschis de îndată. Aceasta se întâmplă acum cu femeile mironosiţe.

Fiind foarte preocupate, că cine ar rostogoli piatra pentru ele, acestea se uitau, şi au văzut că piatra fusese rostogolită, şi au coborât în mormânt fără întârziere. Dar unde se aflau strajele care păzeau mormântul? Nu erau aceştia o piedică mai mare în intrarea lor în mormânt decât piatra cea mare şi grea care se afla la intrare? La vremea aceea, santinela, fie că era pe jumătate mort de frică, fie că fugise deja în cetate, ca să grăiască cu bâlbâială bărbaţilor, ceea ce de la strămoşul nostru Adam încoace, urechile omeneşti nu mai auziseră niciodată.

La mormânt nu era nimeni care să-i oprească, şi la intrare nu se afla nimeni şi nimic. Dar, în mormânt, se afla cineva, şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada (Matei 28:3). Părea să fie un tânăr; de fapt, un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au înfricoşat şi şi-au plecat feţele la pământ (Luca 24:5), căci era înspăimântător să priveşti înfăţişarea vestitorului lui Dumnezeu din cealaltă lume, vestitorul celor mai neaşteptate şi de bucurie îmbelşugate veşti de pe pământ, de la căderea omului în păcat, şi omul a început să se hrănească cu cele pământeşti.

Nu există nici o împotrivire între cele grăite de Evanghelistul Matei, precum că un înger al lui Dumnezeu şedea pe piatra care fusese rostogolită de la intrarea mormântului; şi cele grăite de Evanghelistul Marcu, potrivit cărora, îngerul se afla în interiorul mormântului. Femeile puteau să-l fi văzut mai întâi pe înger pe piatră, şi apoi să-i fi auzit glasul în interiorul mormântului. Îngerul nu este trupesc şi nemişcător: în orice clipă el se poate arăta acolo unde doreşte. Credinciosul nu trebuie să se întristeze nici de faptul că Luca pomeneşte de doi îngeri, iar Marcu şi Matei de unul singur.

Când S-a născut Domnul în Betleem, s-a arătat îndată un înger printre păstori, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare (Luca 2:9). Îndată după aceea, deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească (2:13). Cete de îngeri ai Domnului trebuie să se fi aflat şi pe Golgota la Învierea Domnului. Atunci, cum poate fi de mirare faptul că femeile mironosiţe au văzut o dată un înger şi altă dată doi îngeri?

Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus. Îngerul strălucitor al lui Dumnezeu potoleşte mai întâi frica şi groaza femeilor, pentru a le pregăti pentru vestea cea neaşteptată a Învierii Domnului. Mai întâi femeile au fost uimite să vadă mormântul deschis, şi apoi s-au umplut de înfricoşare aflând în interiorul mormântului, nu pe Cel pe care Îl căutau, ci pe cineva la care nu se aşteptau.

De ce vorbeşte îngerul precis: „Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?”. Pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială sau nedumerire despre Cel care înviase. Îngerul vorbeşte foarte lămurit atât pentru femei, cât şi pentru toate veacurile şi neamurile viitoare. Îngerul are acelaşi scop, şi atunci când le arată mormântul gol: „Iată locul unde L-au pus”. Era de prisos să spună aceasta femeilor, care văzuseră cu ochii lor ceea ce le spunea îngerul, dar nu era acelaşi lucru pentru întreaga omenire, pentru care Domnul murise şi înviase. „A înviat! Nu este aici”. Vestitorul cel ceresc rosteşte veştile cele mai mari din întreaga istorie a omenirii în chipul cel mai scurt şi mai simplu cu putinţă: „A înviat! Nu este aici”. Pentru cetele de îngeri nemuritori, moartea Domnului era mai uimitoare decât Învierea Lui. Pentru oamenii cei muritori, situaţia era inversă.

După aceasta, îngerul a spus femeilor să vestească aceste ştiri de bucurie Apostolilor „şi lui Petru”. De ce „şi lui Petru”? Cu siguranţă este aceasta, pentru că Petru se simţea cu mult mai nelămurit decât ceilalţi ucenici. Conştiinţa lui trebuie să-l fi chinuit pentru că se lepădase de Domnul de trei ori, şi în cele din urmă fugise de El. Râvnal Apostolului Ioan, dimpreună cu care Petru stătuse cel mai aproape de Domnul, trebuie să-i fi ascuţit şi mai mult conştiinţa lui Petru. Ioan nu fugise, ci rămăsese sub Crucea Domnului Său răstignit.

Pe scurt, Petru trebuie să se fi simţit vânzător al Domnului, şi trebuie să fi fost foarte neliniştit în preajma Apostolilor, mai ales în preajma Preasfintei Maici a Domnului. Numele lui Petru înseamnă „piatră”, dar credinţa lui nu era tare ca piatra. Şovăiala şi sfiiciunea l-au făcut să se nesocotească în proprii săi ochi. El trebuia aşezat pe picioarele sale şi să-şi aibă demnitatea sa ca om şi Apostol rezidit. Din iubirea Sa de oameni, Domnul a făcut aceasta acum, şi de aceea îngerul a pomenit cu osebire numele lui Petru.

De ce a vorbit îngerul despre arătarea Domnului în Galileea, şi nu despre arătarea lui de mai înainte în Ierusalim şi în preajma Ierusalimului? „Acolo Îl veţi vedea pe El, aşa v-a spus El” (cf. Marcu 14:28). Fiindcă Galileea era mai păgână decât Iudeea, şi astfel a vrut Domnul să se înfăţişeze acolo, ca să arate ucenicilor Săi calea Evangheliei Sale, locul principal al lucrării Apostolilor în zidirea Bisericii lui Dumnezeu.

De asemenea, fiindcă El li S-a arătat acolo, nu cu frica sub care trăiau în Ierusalim, ci întru libertate; nu întru întunericul nopţii sau în amurg ci întru toată lumina zilei, aşa ca să nu se spună că frica are ochii mari, şi că aflându-se sub povara fricii şi a spaimei, ucenicii L-au văzut pe Domnul viu în Ierusalim.

În cele din urmă, îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, păstrând sub tăcere cu înţelepciune arătarea Lui în Ierusalim, pentru a smulge armele din mâinile necredincioşilor celor răi, care altfel ar fi spus că ucenicii văzuseră o nălucă la ideea îngerului: adică, ei L-au văzut pe El pentru că sufletele lor erau în agitate, aşteptând să-L vadă. (Nichifor spune: „De ce vorbeşte îngerul tocmai despre arătarea Sa în Galileea? Pentru că arătarea Sa în Galileea era cea mai limpede şi cea mai însemnată: acolo, Domnul nu S-a arătat într-o casă cu uşile închise, ci pe munte, în chip văzut pentru toţi”.

Văzându-L acolo, ucenicii I-au dat Lui slavă; acolo li S-a arătat Domnul, cu o mare descoperire a puterii dată Lui de la Tatăl, spunând: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28:18). „După învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Marcu 14:28), a spus Domnul. Adică: „Biruitor, voi merge înaintea voastră în lumea păgână şi voi - urmaţi-Mă. Şi oriunde vă îndeamnă Duhul să propovăduiţi, gândiţi-vă că Eu Mă aflu în faţa voastră - şi Eu voi merge înaintea voastră, ca să vă deschid calea”.

Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Se aflau în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau ele? Ce auziseră ele? Oamenii nu visează asemenea lucruri; şi acesta nu era vis ci adevăr: din tot ceea ce se întâmplase, se desluşeşte prea lămurit că acesta era adevărul. O, acea cutremurare şi frică binecuvântată care cade asupra omului când cerurile sunt deschise pentru el şi el aude glas de bucurie din ţara sa adevărată, fără de moarte şi mult slăvită!

Nici cel mai mărunt lucru nu vede vreunul dintre îngerii nemuritori ai lui Dumnezeu; nici nu se aude glasul care slobozeşte din buzele cele fără de moarte. Este mai îndurător să vezi faţa şi să auzi urletul întregii lumi muritoare, stricăcioase decât să vezi faţa şi să auzi glasul celor fără de moarte, care au fost zidiţi înaintea lumii, şi a căror frumuseţe şi tinereţe este mai minunată decât zorii primăverii.

Când Proorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, el a spus despre sine: şi n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, strigându-se, şi nu mai aveam vlagă ... eu am căzut înmărmurit cu faţa la pământ (Daniel 10:8-9). Atunci, cum să nu se cuprindă de frică şi cutremur aceste femei slabe? Cum să nu fugă ele de la mormânt? Cum să poată deschide gura şi să grăiască? Unde să se afle cuvintele care să spună ceea ce văzuseră? O, Doamne, de negrăit prin cuvânt este slava Ta cea minunată! Noi, oamenii cei muritori, spunem aceasta mai lesnicios în tăcere şi cu lacrimi decât cu limbile noastre.

Şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Ele nu au spus nimic nimănui pe cale; nici unuia dintre vrăjmaşii şi vărsătorii de sânge ai lui Hristos, împreună cu care se amesteca întregul Ierusalim. Dar, desigur că ele au spus Apostolilor. Ele nici măcar nu cutezau, nici nu erau în stare să vorbească atunci când le poruncise îngerul cel fără de moarte. Cum să nu poată împlini ele porunca lui Dumnezeu? Atunci, este limpede că femeile au spus numai celor cărora le era de trebuinţă (vezi Luca 24:10), şi iarăşi, că ele nu au vorbit celor care nu trebuiau să ştie şi de care le era frică.

Astfel, s-a sfârşit mergerea femeilor mironosiţe la mormântul lui Hristos în dimineaţa Învierii. Femeile mironosiţe au venit cu miruri, cu care voiau să-L ţină pe El departe de stricăciune, pe Cel care păstrează cerurile de şubreziciune, şi cu care ele doreau să-L ungă pe Cel de la care cerurile îşi iau mireasma! O, Doamne Preaînmiresmate, singura mireasmă a fiinţei omeneşti şi a istoriei omeneşti; cât de minunat ai răsplătit Tu aceste suflete cinstite şi credincioase care nu Te-au uitat pe Tine mort în mormântul Tău! Tu le-ai făcut pe femeile mironosiţe vestitoarele veştii Învierii şi slavei Tale! Ele nu Ţi-au uns cu mir trupul Tău cel mort, dar Tu le-ai uns sufletele lor vii cu uleiul bucuriei.

Cei care plângeau mortul au ajuns rândunelele unei primăveri noi. Cei care au plâns la mormântul Tău au ajuns sfinţi în Împărăţia Ta cea cerească.

„Cu rugăciunile lor, Dumnezeule Cel înviat, miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, ca să Te slăvim pe Tine, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh - Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin”.

Sursa: Doxologia

Ideologia corectitudinii politice – avatar al marxismului cultural

Freudo-marxismul: noua utopie

Din păcate, comunismul nu a murit, ci doar şi-a schimbat înfăţişarea prezentându-se sub un ambalaj mult mai atrăgător, de data aceasta nu pentru proletari neapărat, ci mai ales pentru cei care dau direcţiile ideologice în societate. Şi aducem acest subiect în discuţie începând cu acest număr, tocmai pentru că am constatat în ultima vreme că sub directive ideologice gen obligativitatea educaţiei sexuale în şcoală, apărarea drepturilor copilului cu preţul răpirii acestuia din familia care i-a dat viaţă, dar şi a multor altor comandamente pe care românii poate că abia le intuiesc, comunismul invadează din nou România. Care sunt temeiurile acestui neocomunism sau a acestui neomarxism vom putea constata în continuare cu ajutorul lui Andrei Dîrlău, autorul a mai multe eseuri pe această temă publicate într-o carte pe care v-o recomandăm călduros: „Marx + Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice”. (V.G.)

Cunoscut mai cu seamă sub numele de political correctness, neocomunismul a supraviețuit, s-a impregnat și a proliferat incognito în lumea neoliberală de azi: o lume pe care a a infuzat-o, cu care s-a contopit organic, în Statele Unite mai ales, până la punctul în care aproape nu mai poate fi distins de aceasta, devenit aproape insesizabil din cauză că s-a „normalizat”. Deși tezele economice ale marxismului clasic au fost invalidate de eșecul economiilor răsăritene, precum și, în plan teoretic, de economiști precum Alfred Marshall, de școala austriacă etc., iar cele politice – de istoria represiunii sângeroase exercitate de sistemele invariabil totalitare care le-au transpus în practică în secolul XX, totuși comunismul nu pare azi compromis, exercitând încă o inexplicabilă seducție asupra unor intelectuali ce vorbesc de o înviere a lui „a treia zi”[i].

Dar a murit oare comunismul? Oare a eșuat el cu adevărat? Credem, împreună cu André Tosel, că eşecul său a fost doar parţial, respectiv că „ordinea neoliberală a obţinut în 1991 [anul destrămării URSS-ului] doar o victorie à la Pirus”[ii]. Căci totuşi comunismul şi-a atins scopuri importante, precum decimarea elitelor sau enormele dislocări axiologice și avarii produse tradiţiei.

La un anume nivel, comunismul şi-a îndeplinit rolul distructiv, s-a metamorfozat şi, prin componenta lui cea mai virulentă, freudo-marxismul, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al societății, americane în special, cu care a fuzionat până la a deveni indiscernabil.

„De multe ori când ne uităm spre Vest”, spune D-l Pleșu, „găsim acolo o foarte vie gândire de tip marxist”.[iii] Așa este, dar care este explicația? Cum de am ajuns să importăm de acolo marxism, fie și sub o formă reșapată? Cum de s-a infiltrat el în aspecte ale vieții pe care, mai ales societatea românească, obișnuită cu reflexele a 45 ani de comunism, nu o asociază sub nici o formă cu marxismul?

„Cât timp muncitorii au suflet creştin, ei nu vor răspunde apelurilor revoluționare”

Așa cum arată Raymond Raehn[iv], după succesul revoluției din octombrie 1917, au loc revolta Spartakistă din Berlin, înființarea Sovietului din Bavaria, proclamarea Republicii comuniste a lui Béla Kun în Ungaria în 1919, în același timp cu invadarea Poloniei de către Armata Roșie condusă de Leon Troțki[v], Comisar al Poporului pentru armată şi marină, care spera ca, trecând peste Polonia, să facă joncţiunea cu Revoluţia din Germania. „Comunismul de război” al lui Lenin părea într-o ofensivă biruitoare asupra Europei burgheze.

Dar succesele au fost efemere. Spartakiștii Rozei Luxemburg şi Republica Sovietică Bavareză din München condusă de Eugen Levine[vi] sunt spulberaţi de Freikorps în ianuarie, respectiv mai 1919. Guvernul lui Béla Kun este răsturnat de trupele române, care înving Armata Roşie Maghiară pe Tisa şi intră victorioase în Budapesta pe 6 august 1919. Armata Roșie Sovietică este învinsă în „bătălia Varşoviei” („miracolul de pe Vistula”) din august 1920[vii].

Se constată că nicăieri mişcările revoluționare bolşevice nu sunt susținute masiv de clasa muncitoare oprimată, care să se ridice invincibilă, unită sub stindardul marxismului, şi să răstoarne regimurile exploatatoare. E o contrazicere flagrantă a teoriei marxiste și a vechii profeții făcute de Marx privind „inevitabila unire internaţională” a proletarilor.

Aceste eșecuri majore de pe frontul occidental, atât teoretice cât şi practice, trebuiau explicate. Impasul grav în avansul revoluţiei globale trebuia depășit.

Soluția găsită de cominterniștii Antonio Gramsci și György Lukács, apoi de Wilhelm Reich și membri ai Școlii de la Frankfurt precum Herbert Marcuse, a fost marxismul cultural sau freudo-marxismul.

Din analiza acestor teoreticieni, concentrată mai cu seamă pe „suprastructura” culturală a societății occidentale decât pe structura economică, reiese că revoluția marxistă nu va triumfa la nivel planetar, aşa cum prevăzuse Marx, şi mai ales nu va reuşi în Occident, atâta timp cât muncitorii și țăranii vor fi „contaminați” de creștinism, de morala și relațiile de familie tradiționale, trăind într-o societate structurată organic pe principiile eticii creștine, mai importante pentru ei decât neajunsurile exploatării economice. Pentru ca noua lume marxistă să ia ființă, trebuia mai întâi distrusă societatea existentă, cu întreaga ei tradiţie morală. Gramsci, arestat de Mussolini, scrie în faimoasele „Caiete din închisoare”: cât timp muncitorii au suflet creştin, ei nu vor răspunde apelurilor revoluționare. Teoria lui despre hegemonia culturală ca mijloc al dominației de clasă presupune crearea unui om nou comunist înainte ca revoluția să fie posibilă.

Distrugerea fundamentului familial şi civilizațional creştin

György Lukács (căruia „Istorie și conștiință de clasă” i-a adus recunoașterea ca „cel mai inteligent teoretician marxist de după Marx”) afirmă și el: „Distrugerea revoluționară a societății e unica soluție. O asemenea răsturnare de proporții mondiale a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori și crearea unora noi de către revoluționari”.

El fixează ca scop prioritar distrugerea fundamentului familial şi civilizațional creştin al Occidentului. Aşadar, nu direct revoluţie violentă şi preluarea puterii politice de tip dictatorial, ca în Rusia (metoda lui Lenin, Troţki şi Stalin – între care nu erau atât diferenţe esenţiale de viziune, cât luptă pentru putere), ci invers: întâi revoluţie soft şi destrămarea lentă, subversivă, a ţesutului social, şi abia pe urmă preluarea puterii politice.

Devenit (din fericire doar pentru câteva luni) Vice-comisar pentru Cultură în Ungaria anilor 1919, sub regimul bolșevic al lui Béla Kun, György Lukács a lansat imediat ceea ce va fi cunoscut sub numele de „terorism cultural”, inclusiv un program radical de educație sexuală în școlile maghiare. Copiii erau instruiți în teme precum „iubirea liberă”, raporturile sexuale, natura „arhaică” a codurilor familiei burgheze, caracterul demodat al monogamiei și irelevanța religiei, ce privează omul de plăceri. Femeile erau instigate la revoltă împotriva normelor sexuale tradiționale. Campania „Terorismului Cultural”, inițiată de Lukács, a fost precursoarea a ceea ce mai târziu „Corectitudinea Politică” avea să genereze în școlile americane.

În 1923 György Lukács şi Wilhelm Münzerberg[viii] au o întâlnire cu marxiştii sovietici la Institutul Marx-Engels din Moscova. La această întâlnire, din ordinul lui Lenin, a participat primul şef al CEKA (precursoarea KGB-ului), Felix Dzerjinski. Acolo s-a decis de către intelectuali marxiști afiliați Partidului Comunist german, şi cu sprijinul indirect, dar consistent, al URSS-ului, înfiinţarea Institutului de Studii Sociale marxiste în cadrul Universităţii din Frankfurt: viitoarea „Şcoală de la Frankfurt”. Primul său director a fost Carl Grünberg, filosof marxist născut la Focșani în 1861. Mai târziu, mergând pe linia lui Lukács, Institutul avea să-l conjuge pe Marx cu Freud, producând Freudo-Marxismul. Determinismul economic a fost înlocuit cu cel cultural.

„Apostolii indecenței”

În 1930 Freud îşi dezvoltă teoria ce va fi preluată de neomarxişti şi grefată pe marxism. Freud pretinde că civilizaţia ar avea o natură represivă în raport cu instinctele primare ale individului – a căror satisfacere, în virtutea principiului plăcerii, ar constitui sursa fericirii şi însuşi scopul vieţii[ix]. Prin legi ce pedepsesc crima, violul, adulterul etc., posibilităţile individului de a-şi găsi fericirea ar fi, chipurile, grav restrânse, societatea civilizată devenind astfel principala sursă de nefericire a oamenilor. Nefericirea se traduce adesea prin nevroze cauzate de aceste frustrări. Pulsiunea nativă a ego-ului spre agresivitate şi moarte e reprimată de societate, generând un super-ego cultural ce ar acţiona ca o conştiinţă socială sau o instanţă represivă colectivă.

La neomarxişti, eliberarea de acest „supra-eu” social represiv devine eliberarea de puterea represivă a statului democraţiei occidentale şi a creştinismului instituţionalizat.

Ideea ingenioasă a neo-marxiştilor a constat pur şi simplu în înlocuirea represiunii economice din marxismul clasic, respectiv exploatarea clasei muncitoare de către capitalişti, cu represiunea sexuală din teoria freudiană, respectiv reprimarea cetăţenilor în societatea de inspiraţie creştină care le interzice manifestarea liberă a erotismului, frustrându-le satisfacerea sexuală plenară. Nedreptatea nu mai constă în oprimarea proletariatului de către burghezie în goana după profit, ci în oprimarea tuturor de către o civilizaţie ce le reprimă libidoul prin tabu-uri şi restricţii. Soluţia: distrugerea acestei civilizaţii, revoluţia totală, liberalizarea radicală şi abolirea tuturor normelor, restricţiilor şi tabu-urilor ce îngrădesc instinctele primare. Iar categoriile cele mai reprimate, pretinde Marcuse, sunt minorităţile sexuale şi rasiale, femeile, tinerii.

În acest scop, membrii Şcolii de la Frankfurt vor elabora noua teorie critică, de la care se vor revendica apoi toate grupările radical-minoritare, şi care va sta la baza conceptului postmodern de deconstructivism.

Existau și alte tentative de acest gen: în 1928, la „Al Doilea Congres Internaţional pentru Reformă Sexuală”, ţinut la Copenhaga, Kurt Hiller, succesor al lui Magnus Hirschfeld (numit şi „apostolul indecenţei”) ca preşedinte al organizaţiei homosexualiste „Comitetul Ştiinţific-Umanitar”, a încercat şi el, sprijinit de marxişti notorii precum Karl Kautsky, o fuziune între Freud şi Marx, lansând ideea că homosexualii ar fi un „grup oprimat”.[x]

Marcuse și libertinajul nelimitat

În 1933, când naziștii au venit la putere în Germania, membrii Școlii au plecat în exil, cei mai mulți în America. Aici neomarxistul Herbert Marcuse e cel ce va dezvolta această teză, absolutizând criteriul sexual în „emanciparea” Occidentului şi concepând o societate a „perversităţii polimorfe”, văzute ca „eliberare sexuală”. El consideră, ca şi Erich Fromm, că distincţia dintre sexe nu e un dat natural, ci un construct socio-cultural.

Paradisul material, insuficient pentru Occident, trebuia dublat de paradisul senzual erotic postulat de neomarxistul Marcuse. Strategia articulată de el era menită „să demanteleze societatea americană, folosind diversitatea şi multiculturalismul ca pe nişte «răngi» cu care să demoleze structura acesteia, bucată cu bucată. El i-a opus pe negri albilor, punând «grupurile-victimă» în conflict cu societatea în ansamblu. Teoria lui Marcuse despre grupurile-victimă ca noul proletariat, combinată cu teoria critică a lui Horkheimer, a pătruns în mediul universitar american, unde a devenit baza mişcării post-structuraliste (studii «de gen»/LGBT/queer). Toate îşi descriau făţiş menirea: de a aboli valorile tradiţionale creştine, tradiţiile acceptate ale culturii occidentale, şi a le înlocui cu un relativism moral ce pune semnul egal între toate culturile şi filosofiile – cu excepţia civilizaţiei apusene «exploatatoare şi rele»”.[xi]

Aceasta e azi ideologia oficială în toate campusurile universitare americane. Marcuse specula că progresul tehnologic şi „raţionalitatea tehnologică” vor duce la apariţia unei noi ordini sociale şi unei noi forme umane. El a postulat o utopie a libertinajului nelimitat (numit „de-sublimare”): omul, emancipat de orice norme morale restrictive, îşi va „reintra în drepturi” prin patimile sale. Obiectele dorinţelor sale vor fi modelate de voinţa sa liberă, fără a trebui să le apere împotriva unei societăţi ostile, „imature, represive”. Marcuse predică eliminarea oricărei constrângeri morale, descătuşarea tuturor apetitelor şi patimilor, o societate total liberalizată erotic, populată de o nouă formă umană, un „om nou”: un soi de Phoenix ce va învia din cenuşa industrialismului modern.[xii]

„Omul nou”, total dezumanizat, infinit maleabil şi perfect obedient

În realitate, freudo-marxismul promovează o falsă antropologie, mai corect spus o anti-antropologie. În baza unui relativism aberant, noua ideologie a corecţiei politice a ajuns să pretindă că genurile au devenit „fluide”: simple convenţii pe care postmodernismul le botează „roluri”, determinate nu de anatomia şi fiziologia cu care omul se naşte, ci de propria sa alegere. „Genul” ar deveni o „şaradă” ce poate avea „soluţii” diverse şi aleatorii (cu, sau fără, intervenţia unui chirurg). Asistăm la un narcisism radical, ce duce la desubstanţializarea sinelui şi pulverizarea persoanei umane.

Graniţa dintre natural şi sintetic se estompează, devenind tot mai arbitrară. Firea umană e redefinită, schimonosită într-o „natură” artificială, confecţionată tehnologic şi „legitimată” mediatic. Chipul omenesc devine o caricatură ce-şi sfidează modelul divin. Singura lege universală devine hedonismul nelimitat, ce transformă omul într-un agregat fără memorie şi fără identitate, altul de la o clipă la alta. Definiţia sa e redusă la o continuă succesiune de experienţe, fără nevoia, nici posibilitatea de a menţine un „sine” sau o „personalitate” stabilă. Omul devine un flux de trăiri şi experienţe, fără trecut şi deschis oricărui viitor. Până şi datele sale biologice devin „opţiuni” private, supuse aceloraşi alegeri arbitrare dictate de patimi.

Aşa cum anticipa Marcuse, extazul (erotic), nu persoana, este cel ce devine substratul identităţii, într-o lume în care evoluţia tehnologică induce o permanentă schimbare şi, ca urmare, riscul inevitabil al alienării. Existenţa nu mai e guvernată de nici un principiu, cu excepţia celui al subiectivismului absolut. Anarhia şi iresponsabilitatea sunt implicite. Tranzienţa radicală, ca unică realitate de necontestat, aboleşte normele etice tradiţionale. Eticul e înlocuit de estetic, la rândul lui guvernat de norme cu totul relative, mergând de la sordid până la grotesc și monstruos. Existenţa încetează a se mai supune raţionalităţii, decenţei sau bunului-simţ, alterările dramatice ale biologiei şi psihologiei având implicaţii şocante.

În final, însuşi ontologicul este alterat. Căci, oare, va mai putea omul trăi astfel? Şi cum? Da, cu o singură condiţie: să înceteze a mai fi om. Dar asta se şi doreşte: crearea unui „om nou”, total dezumanizat, infinit maleabil şi perfect obedient. Tocmai în virtutea iluziei sale că el ar fi cel care alege permanent, el va fi în realitate cel ce nu alege niciodată. Da, îşi va putea alege „genul şi partenerii”, aşa cum alege canalele TV cu telecomanda. Dar de fapt patimile sale vor alege pentru el. Prin intermediul lor, el va fi astfel pururea la cheremul alegerilor induse de demon. Acesta este viitorul pregătit omului în societatea post-creştină de către corectitudinea politică: un om inconsistent şi în ultimă instanţă inexistent, epitom al unei utopii de coşmar.

Andrei Dîrlău

Articol publicat în numărul 87 (Aprilie 2016) al revistei Familia Ortodoxă.

[i] Vezi cazul lui Emmanuel Terray, descris cu luciditate de Andrei Pleșu în A treia zi a comunismului?, în Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici, O idee care ne sucește mințile, Humanitas, 2014, p. 13.

[ii] André Tosel, „The Development of Marxism: From the End of Marxism-Leninism to a Thousand Marxisms”, în Jacques Bidet şi Stathis Kouvelakis (ed.), Critical Companion to Contemporary Marxism, Brill, Leiden, 2008, p. 43.

[iii] Andrei Pleşu, ibidem.

[iv] Raymond Raehn, „Rădăcinile istorice ale Corectitudinii Politice”, în Political Correctness: A Short History of an Ideology, ed. W. Lind, Free Congress Foundation, 2004, p. 12 (v. supra).

[v] Raymond Raehn, „Rădăcinile istorice ale Corectitudinii Politice”, în Political Correctness: A Short History of an Ideology, ed. W. Lind, Free Congress Foundation, 2004, p. 12 (v. supra).

[vi] http://en.wikipedia.org/wiki/Eugen_Leviné.

[vii] Conform istoricului A. J. P. Taylor, acest eşec „a determinat cursul istoriei europene; de voie – de nevoie, URSS-ul a abandonat pentru 20 de ani cauza revoluţiei internaţionale” (citat în Ronald Grigor Suny, The Soviet Experiment: Russia, the USSR, and the Successor States, Oxford University Press, 1998, p.106).

[viii] Propagandist al Partidului Comunist German în epoca de la Weimar, colaborator al Internaţionalei Comuniste (Comintern) şi al poliţiei secrete sovietice (CEKA, OGPU) între 1917-1934 (http://en.wikipedia.org/wiki/Willi_Münzenberg). El a definit misiunea Institutului de la Frankfurt astfel: „Vom organiza intelectualii şi-i vom folosi pentru a face civilizaţia occidentală atât de stricată încât să pută (subl. n. A.D.; în engleză: „so corrupt that it stinks”). Doar atunci, după ce-i vom fi alterat toate valorile şi făcut viaţa imposibilă, vom putea impune dictatura proletariatului.” (cf. www.americanthinker.com/2009/05/hate_crime_legislation_back_do.html).

[ix] Vezi Sigmund Freud, Disconfort în cultură, Ed. All, Bucureşti, 2011.

[x] http://en.metapedia.org/wiki/Sexual_Bolshevism.

[xi] Andrew Breitbart, Righteous Indignation. Excuse me while I save the world, Grand Central Publishing, 2011.

[xii] Herbert Marcuse, „Some Social Implications of Modern Technology”, în Studies in Philosophy and Social Sciences, Vol. IX (1941). Cf. Moya K. Mason, Herbert Marcuse: Evolution and Transformation of Individuality and Reason, www.moyak.com/papers/herbert-marcuse-sociologist.html.