Tudor Arghezi - ”George Enescu şi Ştefan Luchian”

 (articol apărut exact acum 61 de ani, pe 11 mai 1955)

"Înaintea primului mare război, din 1914, trăiau paralel în România, fără să se cunoască de la om la om, două mari personalităţi, doi artişti: compozitorul Enescu şi pictorul Luchian. 

 

Unul artist al sunetului frumos şi celalalt artist al pensulei delicate.

Lui George Enescu viaţa i-a fost binevoitoare. Încă din copilărie, poteca pe care pornise spre Bucureşti, ca un ucenic de lăutar cu scripca la subsuoară, i s-a lărgit deodat şi a luat proporţiile unui drum sigur şi drept, străbatând continente şi, mai târziu, planeta jur împrejur.

Neputând să priceapă de ce unele vieţi se ridică şi de ce altele scoboară sau se frâng, oamenii au crezut în destin şi noroc, târâţi între două noţiuni încâlcite: fericirea şi nefericirea. 

 

Întâia zămislire muzicală puternică a lui George Enescu a fost Rapsodia Românească, inspirată din cântecele plugarului şi baciului nostru, înzestraţi pentru poezie cu o formă de geniu excepţională. Rapsodia lui era o replică la Rapsodia maghiară a lui Liszt. Amândoi compozitorii şi-au luat motivele de la popor înălţându-le până la ce s-ar numi clasicism.

Nu aş cuteza să-mi atribui nici un fel de competinţă muzicală. Sunt unul din numeroşii mei colegi de ignoranţă, care-şi exprimă preferinţele după ureche şi sentiment, cu formula vulgară: îmi place sau nu-mi prea place – ca la cofetarie – fără să pot aprecia cât rom şi zahar şi câtă ciocolată conţine o prăjitură.

Mă găseam odinioară, foarte odinioară, într-o ţară străină, dintre lacuri şi Alpi; George Enescu, tânar, începea să fie pentru profesioniştii iniţiati, o problemă. De abia alunecase arcuşul lui pe câteva coarde, că şi făgăduia mult. Arcuşul şi avântul compozitorului s-au ţinut de cuvânt peste aşteptările pregătite să-l aclame. Enescu avea să adauge calităţii dispreţuite de valah o strălucire nouă. După câteva nimburi recent repetate – deajuns să cităm pe Eminescu – capul cu căciula de oaie, al ţăranului nostru, se obişnuia să nu-l prea strângă aureolele la tâmple.

Ne întâlniserăm la o masă de cafenea câţiva răzleţi de prin Europa, dintre care un profesor de la o catedră universitară de folclor, dintr-o ţară de la nord, şi venise vorba de George Enescu, fără să fiu bănuit că aş fi român. Profesorul s-a risipit în sumedenii de laude pentru opincarul nostru, pretinzând că folclorul românesc cântat, avea cele mai multe motive de bază originale. Profesorul le şi numărase. Mi-a rămas în amintire cifra 33. Treizeci şi trei de motive originale româneşti, mai mult decât la diversele popoare citate. Cifra este măgulitoare, dar cu neputinţă de verificat cu mijloacele unui analfabet muzical.

Pictorul Ştefan Luchian, a căruia recunoaştere revoluţionară a venit nespus de greu şi de târziu, era o valoare certă pentru sensibilitatea şi intuiţiile de profunzime ale lui George Enescu. Enescu realiza pe vioară lumina pe care contimporanul lui obscur o aşternea cu penelul pe pânză. Pe când pictorul era hulit şi defăimat, în primul rând de confraţi, şi inexistent pentru elita socială aproximativă din vremea lui, George Enescu, fără aderenţe imediate cu pictura, avea harul să-l presimtă, să-l înţeleagă şi să-l pătrundă. Bolnav şi mizer, şi trăind ca vai de lume, Luchian a fost nevoit să se scoboare până la îndeletnicirea de zugrav cu bidineaua.

Acesta era nivelul epocii în care George Enescu iubea în secret pictura durerosului lui contimporan. Ca să ne dăm seama cu precizie de gradul acestui nivel social şi de halul de degradare în care se afla societatea noastră de parveniţi înfumuraţi de atunci, trebuie să mai spunem că, răstignit, de aproape zece ani, de o paralizie, Luchian a fost arestat în pat pentru escrocherie artistică. Bietul om n-a mai putut răbda şi această ultimă neruşinare şi a murit numaidecât. Asta s-a petrecut demult, în 1916, acum 39 de ani.

Cu toate că mai tânar decât Luchian, mi-aş permite să afirm că eram prieten cu el. L-am vizitat des în casa lui, marcată astăzi cu o placă de marmoră, de cimitir. El îşi primea prietenii rămaşi în atitudinea lui de Prometeu înlănţuit pe Caucaz. De ani de zile, zăcea doborât de boala lui cumplită, natura asociindu-se, ca să-l chinuiască până în ultima secundă, cu nepăsarea brută şi răutatea veninoasă şi cu incompetinţa medicală a vremii. Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicăruia, ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie.

Ştefan Luchian – „Un zugrav” (autoportret)

L-am găsit într-o dimineaţă zgribulit, dar însufleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa – dacă nu plăcută cel puţin suportabilă, – mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat pâna la stingerea fiinţei lui întregi. Luchian plângea…Plângea de o emoţie fericită…

Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: “Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu". Mâinile nu şi le-au putut strânge, pentru că braţele pictorului nu se mai puteau mişca de un an.

Amintind de darul discret, făcut unui artist, părăsit într-o vreme când gloria personală pe alţii îi orbea, cred că nici un elogiu, ce i s-ar putea aduce, acum, pe mormântul abia acoperit al maestrului George Enescu, maestru cu adevărat, nu poate întrece aducerea aminte… ”

Tudor Arghezi (în Romania Liberă - 11 mai 1955)

Sursa: George Enescu

Vioara lui George Enescu va ajunge la sate

Urmând modelul lui George Enescu, care a făcut o astfel de călătorie în timpul războiului, violonistul Gabriel Croitoru, care cântă pe vioara celebrului său înaintaş, un instrument Guarneri del Gesu, datat 1730, va porni împreună cu pianistul Horia Mihail într-un turneu prin comunele şi satele României.

Atmosfera satului românesc de altădată, împreună cu muzica virtuozilor lăutari au inspirat mari compozitori, care au folosit motive şi teme tradiţionale în lucrări rămase în istoria muzicii. Poate mai mult decât alţii este un exemplu în acest sens George Enescu care s-a născut în Liveni, un sat din inima Moldovei, a luat primele lecţii de muzică de la un vestit lăutar al vremii şi a cuprins apoi sufletul românesc în cele mai cunoscute compoziţii ale sale: „Rapsodiile Române".

Ajuns celebru si apreciat, frecventând cea mai înaltă şi rafinată societate a vremii, Enescu nu a uitat însă niciodată că muzica este acel limbaj universal care trebuie să ajungă la sufletul fiecărui om, oricât de sărac, umilit sau neştiutor ar fi el.

În ajunul primului război mondial, Enescu şi-a mărturisit scopurile pe care le urmărea prin tot ce săvârşea. „El dorea să slujească de îndrumător în viaţa artistică, să vadă răspândită muzica până în cartierele cele mai mărginaşe, în provincie şi la ţară, prin serbări, şezători şi societăţi corale sau formaţii instrumentale", spunea George Zbârcea în cartea sa, „Povestea vieţii lui George Enescu".

Muzică în timp de război

Este însă şi mai emoţionant exemplul pe care marele compozitor l-a dat în zilele grele ale războiului, când înfrunta condiţiile grele de transport călătorind alături de oamenii simpli, pierzându-se printre ei cu vioara la subraţ, iar când ajungea într-un oraş întreba unde e spitalul şi acolo spunea că vrea să cânte pentru răniţi.

„Foarte mulţi camarazi de oaste mi-au vorbit cu lacrimi în ochi de aceste concerte. Enescu trecea dintr-o sală în alta, răniţii îi cereau să mai "zică" ceva şi el le împlinea dorinţa, fericit că poate să le dea acest ajutor sufletesc. Cânta mai ales fragmente din Rapsodia Română şi bieţii soldaţi plângeau, gândindu-se probabil la satul, casa şi familia lor", povestea Ion Manolescu în cartea „Amintiri".

Au trecut mai bine de 100 de ani de atunci iar rănile poporului român nu mai sunt de ordin fizic. Cel puţin în ceea ce priveşte viaţa culturală, în special în aşezările mai mici, suferinţa ţine de bulversarea sistemului de valori, de lipsa de acces la literatură, artă, muzică de calitate.

Muzică pe timp de pace

Din insuficienţa resurselor materiale sau chiar din lipsa informării, sunt oameni care nu ajung niciodată într-o sală de concert, nu au niciodată prilejul de a asculta muzica clasică şi cu atât mai puţin au prilejul de a auzi live, un mare violonist, cum este Gabriel Croitoru, cântând pe o vioară de o inestimabilă valoare, ce i-a aparţinut lui Enescu - vioara Guarneri del Gesu, numită şi „Catedrala", ce se află acum în patrimoniul muzeului George Enescu. Această vioară se reîntoarce, cu acest prilej, acolo unde s-a născut marele artist: în satul românesc. Gabriel Croitoru va cânta, împreună cu pianistul Horia Mihail însoţit de unul dintre pianele sale călătoare în primul turneu „Vioara lui George Enescu la sate" - o călătorie muzicală prin  sate din nordul, estul şi sudul României - programat între 22 şi 31 octombrie 2012 şi organizat la iniţiativa Radio România Cultural şi Accendo.

Locul de pornire: comuna lui Enescu

Turneul este o frumoasă aventură a doi extraordinari artişti, care vor cânta în locuri unde mari interpreţi ai muzicii clasice au cântat extrem de rar sau niciodată, în cămine culturale şi şcoli săteşti.

Totul va începe chiar într-un sat din comuna în care s-a născut Enescu şi va continua în Regiunea Nord-Est - judeţul Botoşani în satul Băluşeni, Regiunea Sud-Est - judeţul Brăila, în Măraşu şi Maxineni, Regiunea Sud Muntenia - judeţul Ialomiţa, în comunele  Borduşani, Cosâmbeşti şi Ciochina şi în judeţul Călăraşi, în comuna Dor Mărunt. Programul concertelor cuprinde piese de largă popularitate din literatura pentru vioară şi pian: compozitori precum Camille Saint-Saëns, Jules Massenet, Dmitri Shostakovich, Fritz Kreisler, Pablo de Sarasate ş.a. vor putea fi ascultaţi în cadrul recitalurilor.

Vioara Guarneri del Gesu, datată 1730, instrumentul pe care a cântat nimeni altul decât George Enescu este pusă la dispoziţia violonistului Gabriel Croitoru de Muzeul Naţional „George Enescu". Gabriel Croitoru va fi acompaniat de către Horia Mihail pe un pian electric ce va călători alături de aceştia pe parcursul turneului.

Turneul se va încheia cu un recital extraordinar susţinut la Sala Radio din Capitală, pe data de 1 noiembrie, de Ziua Radioului.

Vioara lui George Enescu

  Comuna George Enescu, sat Dumeni - Grădiniţa Dumeni - 22.10, ora 12.00;

  Comuna Băluşeni, sat Băluşeni - Căminul cultural Băluşeni - 22.10, ora 18.00;

  Comuna Măraşu, sat Băndoiu - Şcoala cu clasele I-VIII Băndoiu - 24.10, ora 16.00;

  Comuna Măxineni, sat Latinu - Căminul cultural Latinu - 25.10, ora 16.00;

  Comuna Borduşani, sat Borduşani - Căminul cultural Borduşani - 26.10, ora 17.00;

  Comuna Cosâmbeşti, sat Cosâmbeşti - Şcoala Ghimbăşani - 29.10, ora 17.00;

  Comuna Ciochina, sat Ciochina - Căminul Cultural Ciochina - 30.10, ora 17.00;

  Comuna Dor Mărunt, sat Dor Mărunt - Şcoala cu clasele I-IV Dor Mărunt - 31.10, ora 17.00.

Sursă: România Liberă

Prin cele ce se aud... Șerban Lupu

La Mulţi Ani!

Unul dintre cei mai cunoscuţi interpreţi ai lui Enescu pe plan mondial, violonistul Şerban Lupu a împlinit pe 20 iunie 2012 vârsta de 60 de ani şi va suţine un recital aniversar la sediul ICR Londra, pe 29 iunie.

Şerban Lupu a absolvit cursurile Conservatorului din Bucureşti şi a continuat studiile la Londra la Guildhall School of Music cu Yfrah Neaman. În prezent, este profesor de vioară la Univeristatea din Illinois. Şerban Lupu a încântat publicul internaţional cu interpretări originale din Enescu. Alături de compozitorul Cornel Ţăranu, a prelucrat şi terminat celebrul „Capriciu Român“.

În ianuarie 2004, Preşedintele României i-a conferit titlul de Comandor al Ordinului Naţional „Meritul Cultural“ pentru activitatea muzicală şi culturală desfăşurată pe plan internaţional.

Citeşte aici un interviu cu artistul Şerban Lupu. 

Text preluat de pe site-ul ICR Londra.

http://www.sherbanlupu.com/