Constanţa: Conferinţă şi lansare de carte: Sfinţii de lângă noi / Fundaţia George Manu şi Curtea Brâncovenească

Invitaţi: Ciprian Voicilă​ - socioloc, psiholog şi scriitor, Vlad Nicolau - fost deţinut politic, vicepreşedintele Fundaţiei George Manu  Constanţa, Mirel Stănescu - fost deţinut politic.

" Mărturisitorii din temniţele comuniste sunt deopotrivă eroi ai neamului românesc şi martiri ai lui Hristos. Din închisorile comuniste au ieşit adevăratele noastre repere".  - Ciprian Voicilă

Cartea lui Ciprian Voicilă "Sfinţii de lângă noi" - Întâmplări, portrete, reflectţii" este un puzzle încântator de eseistică urbană, file de pateric contemporan, exerciţii de admiratie şi uluitoare minuni. O carte ca o şezătoare de suflet, cu întâmplări din vremea de azi, care, oricum ar fi ea, este vremea mântuirii noastre. Scrisă într-un stil cald, familiar, lipsită de metafore fără rost ăi zorzoane lingvistice, cartea se aşează într-un firesc al veşniciei de zi cu zi. În deruta generalizată a lumii de astăzi, Ciprian ne împărtaşeşte ce a auzit, a văzut si a simţit...Cartea aceasta este ca o floare pe caldarâmul unei lumi agitate. Cine se va opri, o vedea! Miracolele se întîmplă întotdeauna lângă noi. - Laurenţiu Dumitru​ 

 Vă aşteptăm, vineri, 27 martie, începând cu orele 17.00.

Programul Săptămânii pentru Viaţă la Bucureşti

Miercuri, 18 martie, ora 14.30, Str. Matei Basarab nr. 46: Conferinţa de presă pentru prezentarea Săptămânii pentru viaţă şi a Marşului pentru viaţă.

Joi, 19 martie, ora 19.00, Casa de Cultură a Studenţilor: proiecţia filmului „Gimme Shelter”, bazat pe povestea adevărată a unei adolescente de 16 ani.

Vineri, 20 martie, ora 18.00, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”: medicul ginecolog Ionel Cioată susţine conferinţa „Cum să salvezi viaţa unui copil nenăscut?”

Sâmbătă, 21 martie, ora 14.00: Marşul pentru viaţă 2015 – „Fiecare viaţă este un dar”, pe traseul Piaţa Unirii – Str. Bibescu Vodă – Bd. Dimitrie Cantemir – Parcul Tineretului, urmat la ora 15.00 de concertul „Live for Life” susţinut de IRIS, Vlad Miriţă, Marius Bălan, Emisia 2, Ioana Picoş, Morris, Rafaelo Varga şi Kaira.

Duminică, 22 martie, ora 15.00: crosul „Alerg pentru viaţă” în Parcul Tineretului, cu scopul de a strânge fonduri pentru campania „Copil ca tine sunt şi eu” destinată integrării copiilor cu dizabilităţi în societate.

Miercuri, 25 martie, ora 15.00, Centrul de găzduire pentru victimele violenţei domestice „Diaconia”: concertul violonistului Bogdan Gogoncea de la Filarmonica „George Enescu” a Ateneului Român.

Miercuri, 25 martie, ora 18.00, Institutul Oncologic „Alexandru Trestioreanu“ – Fundeni: seara de lectură „Citim împreună”, în parteneriat cu Asociaţia P.A.V.E.L., în care actriţa Ioana Picoş împreună cu alţi actori tineri vor citi o poveste şi vor discuta pe marginea ei cu copiii pacienţi.

14 martie: Sfântul Cuvios Benedict de Nursia (Pomenirea morţilor)

Un bebeluş „avortat” la 26 de săptămâni pentru a salva viaţa mamei sale, supravieţuieşte; acum are 10 ani şi este un copil perfect sănătos

NationalRightToLifeNews.org

În urmă cu 10 ani, Norelle Smith şi logodnicul ei au primit vestea că Norelle, atunci însărcinată în 26 de săptămâni, suferea de pre-eclampsie toxică. Aceasta afecţiune făcea că fătul care se zbătea să trăiască să fie lipsit de substanţele nutritive necesare dezvoltării intrauterine, ajungând să atace organele interne ale mamei sale. Celor doi li s-a spus că fătul încetase să se mai dezvolte de la 22 de săptămâni şi că nu avea nicio şansă de supravieţuire. Însă, cei doi părinţi s-au încăpăţânat, luând decizia să aducă pe lume acel copil, cu 14 săptămâni mai devreme decât era programat.

Dar Natasha a uimit echipa medicală nu doar prin faptul că a supravieţuit naşterii, ci şi pentru că a contrazis toate predicţiile iniţiale, referitoare la faptul că va prezenta leziuni cerebrale grave şi va trăi cel mult câteva zile.

Acum ea este lumina ochilor părinţilor săi şi şi-a sărbătorit cea de-a 10-a aniversare “printr-o petrecere cu limuzina şi o masă în oraş alături de prietenii săi”, spune ziarul Sunday Post.

Acelaşi ziar, în relatarea acestei ştiri, vorbeşte despre faptul că, în 2004, doctorii lui Norelle au insistat ca aceasta să avorteze, considerând că aceasta era unică soluţie pentru a-i salva viaţa mamei. De aceea au folosit un amestec de medicamente menit să inducă naşterea. “Dar, deşi a venit pe lume forţat, cu 14 săptămâni înainte de termen, Natasha s-a născut învelită în membrana uterină intactă, în fosta maternitate din Glasgow”.

Şi povestea continuă. Atunci când Norelle a simţit că membrana se mişcă, a alertat moaşa, care a dus-o de urgenţă la terapie intensivă. Instinctul lui Norelle şi viteza de acţiune a moaşei i-au oferit Natashei fărâma de speranţă la viaţa de care aceasta s-a agăţat cu amândouă mânuţele. Fetiţa luptătoare a fost ventilată artificial doar o zi, după care a căpătat destulă forţă pentru a respira singură şi, la sfârşitul lui august, patru luni mai târziu, era atât de dezvoltată încât părinţii au putut să o ia acasă.

De-a lungul celor 10 ani care au trecut de când curajoasă Natasha a câştigat bătălia sa nemaipomenită pentru viaţă, ea a continuat să sfideze toate predicţiile medicilor, inclusiv pe cele ce spuneau că va fi un copil subdezvoltat fizic şi intelectual. Astfel, elevă a Şcolii primare Park, ea este o fetiţă înaltă, măsurând aproape un metru şi jumătate, fiind, în acelaşi timp, una dintre cele mai bune cititoare din clubul de lectură al clasei sale.

La câteva luni după naşterea Natashei, The Scotsman a realizat un film documentar bazat pe extraordinara sa poveste de viaţă. Doamna Smith a spus:

“Văzând povestea Natashei, realizezi cât de şocant este că oamenii decid să întrerupă o sarcină atât de înaintată. A întrerupe o sarcină la 12 săptămâni pare mai bine decât la 24 de luni, dar eu nu sunt de acord cu avortul sub nicio formă. Medicina spune că, începând chiar de la 7 săptămâni, unui fetus îi bate inima. Deci, este un copil, indiferent de cât de mic este. Natasha era foarte micuţă, dar era un copil pe deplin format. Nu s-a mai dezvoltat din săptămână a 22-a de sarcină, dar era un copil întreg, perfect. Avea gene, unghii, păr; îşi putea deschide ochii şi putea plânge”.

Traducere: Patricia Pîslu

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Despre înţelepciune şi înteligenţă / Cuvinte despre bine şi rău

 

foto: Maksim Ewdokimow (Orthphoto)

Omul vede mijloacele şi scopul vieţii prin înţelepciune, dar la această înţelepciune nu se poate ajunge numai prin puterea proprie. Pentru a ajunge la această înţelepciune, duhul omului trebuie să fie luminat de Duhul Sfânt. Omul, prin duhul lui, tinde să ajungă la desăvârşire, să cunoască ce este viaţa şi cum se trăieşte, dar această tendinţă nu este suficientă. Dorinţa şi străduinţa omului trebuie să se împletească cu puterea venită de sus. Dacă puterea omului nu se uneşte cu puterea lui Dumnezeu, înţelepciunea nu se mai poate numi înţelepciune, ci poate fi numită doar inteligenţă. Între înţelepciune şi inteligenţă există o mare deosebire. De exemplu înţelepciunea păstrează viaţa morală, dar un om inteligent poate fi şi desfrânat şi rău, deşi cunoaşte multe.

De asemenea, prin puterea inteligenţei omul poate crea lucruri care să ducă la derutarea adevărului sau la distrugerea vieţii, căci în raţiunea omului poate să se infiltreze şi puterea Satanei, în timp ce înţelepciunea, fiind luminată de darul Duhului Sfânt, va conduce întodeauna spre binele omului şi al omenirii, spre adevăr şi lumină.

Din Sfânta Scriptură cunoaştem cazuri în care duhul omului unit cu Duhul Sfânt a descoperit lucruri viitoare, proorocind. Astfel, Proorocul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, în duh fiind, a prevăzut că fiul său va pregăti calea Domnului. În duh fiind, Maica Domnului a prevăzut lucrarea Fiului ei în istorie. În duh fiind, Dreptul Simeon l-a luat pe Prunc în braţe şi a spus: Acesta este lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Israel”. Duhul lor era aşadar în legătură cu Duhul Sfânt.

Toată scriptura scrisă de evanghelişti, apostoli şi prooroci este scrisă fiind ei cu duhul lor în Duhul Sfânt. De aceea Biblia este sfântă şi ne descoperă Calea cea adevărată a Vieţii. Tot omul care gândeşte trebuie să fie cu duhul său în Duhul Sfânt. Cel care creează, organizează, conduce în lume, trebuie să fie cu duhul său în Duhul Sfânt. Cel care descifrează prin ştiinţă paginile şi tainele vieţii, ale naturii, trebuie să fie cu duhul său în Duhul Sfânt. Numai atunci ştiinţa este bună, atunci gândirea este bună, atunci pacea şi bunăvoinţa sunt în lume. Dar întrucât oamenii se mândresc numai cu duhul lor propriu, cu eul lor, fără să se pună în legătură cu Dumnezeu, fac literatură, politică, ştiinţă   care nu sunt de la Dumnezeu, iar atunci se împiedică şi ne împiedicăm noi toţi, mai ales în vremurile noastre.

Sfântul Serafim de Sarov spune că scopul vieţii noastre este să dobândim Duhul Sfânt. Acesta ne povăţuieşte pe calea cea bună şi numai prin Duhul Sfânt putem ajunge la înţelepciunea necesară pentru a cunoaşte adevărul adevărat, care este Domnul nostru Iisus Hristos şi prin El a cunoaşte viaţa noastră.

Protos. David – Mănăstirea Putna
Fragment  din Predica la Duminica dinaintea Înălţării Sf. Cruci

Invitaţie la conferinţa: Nae Ionescu - Restituiri necesare

 

Scoala Sfintii Martiri Brancoveni va invita luni, 16 martie, orele 17.30, la o conferinta dedicata lui Nae Ionescu.

Filozof, logician, pedagog şi jurnalist român, Nae Ionescu a ştiut să adune în jurul său şi să eleveze o pleiadă de membri ai generaţiei de aur interbelice a literaturii şi gândirii româneşti precum Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran,Vasile Moisescu, George Murnu etc.

 

Conferinta va fi sustinuta de scriitorul Alexandru Mihalcea la Curtea Brancoveneasca, (str V Lupu, nr 43-45 – zona Capitol)

Va asteptam!

 

12 martie: Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul

Îndemnul la simplitate al lui Ernest Bernea / Sensul vieţii

 

foto: Pit Zsak (Orthphoto)

Simplitatea, ca stare morală, este o stare originară, legată de începutul fiinţei. De aceea, Evanghelia, cartea simplităţii şi a permanenţei, vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.

Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este în ea.

Simplitatea da o siguranţă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplităţii, omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esenţial.

Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vieţii, aceea a orizontului deschis. Sensul vieţii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentru că cel dintâi păstrează legătura directă cu viaţa, are totodată simţul realităţii aparenţe şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi în viaţă, a fi în viaţă înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vieţii nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distanţele mari ale lumii.

Din aceste elemente şi înfăţişări ale simplităţii înţelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumuseţe. Fiinţa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neînţelese de acei care judecă după criteriile civilizaţiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurile şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială, el merge pe căile fireşti ale omeniei; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.

(Fragmente din cartea "Îndemn la simplitate", Editura Vremea, 2006).

9 martie: Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia

„Familia înseamnă să te laşi pe tine şi plăcerile tale la o parte. Şi asta nu e uşor.” – interviu cu Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

Andreea Giurgea are 42 de ani şi este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut. Eugen este navigator, şef mecanic.

Redacţia Ştiri pentru viaţă vă prezintă mai jos un interviu realizat cu soţii Andreea şi Eugen Giurgea.

1. De câţi ani sunteţi căsătoriţi?

      Andreea G.: Din 1993

2. Ce v-a determinat să aveţi această opţiune de viaţă? Aţi crescut în familii cu mulţi copii?

   Andreea G: Suntem amândoi din familii cu 2 copii. Tatăl meu însă a avut patru fraţi şi surori şi eu am fost impresionată de copil de felul în care s-au ajutat unul pe altul de-a lungul vieţii. Am dorit să le ofer această şansă şi copiilor mei – ca după ce noi nu vom mai fi să se aibă unul pe altul. Şi să fie mai mulţi! Evident că nu noi am avut ultimul cuvânt: omul propune şi Dumnezeu dispune.

3. Cum v-aţi descurcat cu cariera şi copii? Aţi fost ajutaţi? Bunicii s-au implicat în viaţa familiei extinse?

    A.G: Păi, cred că până la urmă a ieşit ceva. Ne-am adaptat. Eu am terminat întâi Facultatea de Jurnalism la Universitatea Bucureşti şi, când am absolvit, aveam deja primele două fetiţe. Era o meserie de 8-10 ore de muncă pe zi, dar aici în Constanţa, unde am decis să ne stabilim, salariile erau mici, aşa că iniţial am renunţat să lucrez. Între timp m-am reorientat. Acum sunt psihoterapeut. E o profesie cu orar mult mai flexibil, am propriul meu cabinet şi îmi puteam alege singură câte ore pe zi să lucrez, în funcţie de programul copiilor. Acum am întrerupt de câteva luni fiindcă s-a născut fetiţa cea mică, dar înainte de asta ajunsesem la un echilibru, era ok. Ne-au ajutat părinţii mei la început – până am terminat facultatea făceam naveta, 2-3 zile la Bucureşti, 2-3 zile acasă, cât eram plecată îmi ţineau fetiţele la ei, apoi cu drumurile la grădiniţă… Am avut o grădiniţă extraordinară, de stat. Copiii au fost cu toţii foarte fericiţi acolo. După ce am rămas însărcinată cu al 4-lea copil am avut şi bonă. Mama mă ajută şi acum, mai merg copiii şi mănâncă pe la ea, o duce pe cea mică la balet şi aşa mai departe.

Citeşte şi: „De la al treilea copil, nu am mai simţit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

4. Ce vârste au copiii şi cum se împacă unii cu alţii? Cum îi ajutaţi pe copii să se împace? Certurile şi rivalităţile sunt o problemă? Şi dacă da, cum faceţi faţă? – Ce strategii aplicaţi cu copiii atunci când lucrurile scapă de sub control?

   A.G: Avem două fete mai mari de 21 şi 19 ani. Cea mare deja a plecat de acasă că e studentă. Apoi un băiat de 15 ani, clasa a 8-a, o fetiţă de 13 ani care e a 6-a, încă una de 10 ani care e clasa a 3-a şi pe cea mică de 7 luni care deocamdată nu se ceartă cu nimeni.

   Întrebarea asta e puţin mai complicată. În primul rând, cred că părinţii trebuie să accepte ca firesc faptul că progeniturile de vârste apropiate se ceartă. E normal, datorită faptului că sunt în competiţie permanentă – pentru spaţiu, pentru timpul şi atenţia părinţilor, etc. Cei care au crescut cu un frate sau o soră de vârstă apropiată înţeleg asta. Ai mei, prin urmare, se ceartă ca să zic aşa pe grupe de vârstă. Strategiile folosite depind de felul de a fi al copiilor. La primele două fetiţe a avut succes sistemul non-discriminării. Adică, dacă se certau sau se băteau, le sancţionam pe amândouă la fel, fără să pierd timpul cu tot felul de anchete interminabile (de obicei asta însemna să le confisc obiectul pe care se certau). În scurt timp, cam într-o lună, au făcut echipă împotriva mea şi au început să se descurce singure cu rezolvarea conflictelor, fără să se mai bată sau să se pârască. Următorii doi se băteau între ei de plăcere, era un fel de sport combinat cu joaca, aşa că a fost extrem de greu să îi descurajăm. Într-un final, am reuşit când i-am înscris împreună la nişte activităţi extraşcolare unde au fost nevoiţi să facă echipă şi să înveţe să se sprijine unul pe altul. Acum se mai ceartă doar penultimele fetiţe între ele, dar în general din cauză că sunt firi diferite şi împart aceeaşi cameră. Astfel e mai uşor şi să se certe pe diverse obiecte-haine, jucării, etc. Nu sunt situaţii grave, aşa că de obicei le ignorăm. Ce vreau eu să spun de fapt este că e destul de greu ca între fraţi să existe o armonie deplină şi că, atâta timp cât certurile nu sunt grave, pot fi lăsaţi să le soluţioneze singuri. Asta scuteşte părinţii de multe eforturi şi îi şi pregăteşte pe copii pentru managementul conflictelor de mai târziu, din colectivitate. Când situaţia escaladează, soluţiile depind de felul de a fi al copiilor şi de relaţia dintre ei, nu există reţete miraculoase universal aplicabile. În general descoperi ce ai de făcut prin încercare şi eroare.

   Când lucrurile o iau razna, cred că primul lucru care trebuie făcut este că toţi cei implicaţi să se calmeze. Asta înseamnă separarea copiilor unul de altul, şi de părinţi. E ca şi cum ai pune filmul pe “pauză”. Apoi, după ce spiritele se mai liniştesc, se poate discuta cu calm şi găsi o soluţie. E important ca părinţii să nu încerce să abordeze problema sub influenţa propriei furii sau enervări, asta complica lucrurile în loc să le descurce.

5. Cum vă descurcaţi cu banii şi cele necesare traiului? Tot timpul auzim argumentul că nu ai cu ce îi creşte dacă faci mulţi copii.

    A.G: Aici, ce să zic, trişam puţin. Soţul meu este şef mecanic şi pleacă pe mare. Banii nu au fost niciodată o problemă de supravieţuire, ci doar de management. Nu trăim în lux, dar nu ne lipseşte nimic. După 20 de ani am reuşit să avem o casă de 150 de metri pătraţi, un apartament – unde momentan îmi am cabinetul, un Logan break vechi de 7 ani şi o a doua maşină cumpărată acum vreo 2 ani la mâna a doua. Am observat însă că există familii cu venituri comparabile cu ale noastre care reuşesc, cu acelaşi efort financiar ca şi noi, să crească unul sau doi copii. Cheltuielile când ai mulţi copii nu cresc dramatic, hăinuţele pot trece de la unul la altul, unde mănâncă doi mai poate mânca încă unul… Cred că cel mai greu e să îţi fixezi un standard de viaţă care să-ţi fie accesibil cu veniturile pe care le ai. Soluţii există, numai să le cauţi puţin. De exemplu, am făcut vacanţe frumoase la munte pe la câte o mănăstire izolată, unde eram găzduiţi pe gratis dacă ajutăm şi noi la treabă puţin… şi ne-a şi plăcut foarte mult. Nu am avut întotdeauna bani. Soţul meu a rămas uneori fără loc de muncă, dar am reuşit să ne descurcăm şi cu buget de avarie. Când ne-am mutat în actuala noastră casă nu aveam bani să plătim racordarea la cablu, deci am stat câteva luni fără televizor. Încălzeam doar camera mare de la parter şi dormeam cu toţii acolo, pe saltele improvizate. Şi a fost ok, ba ne mai şi distrăm. Ce încerc să spun eu e că sunt multe lucruri care par indispensabile şi care sunt de fapt false nevoi, poţi foarte bine trăi şi fără ele. Dar am toată admiraţia pentru familiile care reuşesc să îşi crească copiii din venituri cu adevărat mici. Acolo este adevăratul eroism. La noi, cum spuneam, a fost mereu o chestie de management.

6. O întrebare pentru soţul dumneavoastră: Care credeţi că e rolul esenţial al tatălui într-o familie? 

Eugen Giurgea:  O să spun şi eu ceva aici. Rolul tatălui e FOARTE important  şi de aceea mă întristează să observ că în multe familii tatăl se lasă cumva cam dat la o parte. Adică, voit sau nu, lasă partea cu creşterea şi educarea copiilor în seama soţiei, el retrăgându-se sau sustrăgându-se din acest plan din diverse motive. Familiile funcţionează şi aşa, bătând dintr-o aripă, dar nu e bine şi rezultatele se văd mai târziu. Copiii au mare nevoie să îşi simtă aproape ambii părinţi. Rolul esențial al tatălui în familie  (ca și al mamei de altfel ) este de a fi un model demn de urmat pentru copiii săi. Desigur că anumite convenții sociale ne fac să ne gândim la tată ca la persoana care vine cu banii în casă și cam atât. Dar trăim vremuri în  care tatăl trebuie să se implice activ si consistent în educația copiilor și nu numai. Tatăl trebuie să cultive în familie cele trei virtuți: credința, nădejdea, dragostea.

7. Care este lucrul cel mai important pentru armonia din familie?

 A.G:  Sună banal, dar răspunsul e că ambii parteneri să îşi dorească asta – armonie, adică. În general, oamenii reuşesc să obţină ceea ce îşi doresc cu adevărat. Problemele sunt date mai degrabă de o setare nepotrivită a scopurilor respective. În căsnicie de multe ori un partener îşi propune să îl schimbe pe celălalt, sau să aibă ultimul cuvânt, sau să dea o anumită orientare vieţii cuplului. De multe ori reuşesc să obţină asta, plătind bineînţeles un preţ. Preţul plătit pentru armonie se ia din propria slava deşartă. E dureros, dar în final cel care plăteşte are şi el de câştigat. Dar. .. e nevoie de doi pentru un dans. Trebuie că amândoi să îşi dorească armonie – armonie autentică, nu vreo imagine deformată a ei. Probabil că asta se întâmplă când partenerii ţin realmente unul la altul, când le pasă de cum se simte celălalt.

8. Cât de importantă este credinţa în Dumnezeu pentru a menţine o familie unită?

A.G:  Noi suntem creştini ortodocşi, prin urmare aceasta e credinţa despre care pot vorbi. Nu pot să îmi dau cu părerea decât despre ceea ce cunosc. Pe noi credinţa ne-a ajutat enorm, tocmai la partea cu armonia -  de care vorbeam mai înainte. “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” e o regulă extrem de bună când e vorba de viaţă în doi. Te mai cerţi, te mai enervezi, apoi îţi aminteşti brusc că “aproapele” nu e o noţiune abstractă, ci chiar celălalt. Şi începi să te gândeşti:  oare îl iubeşti chiar că pe tine însuţi sau te iubeşti de fapt pe tine mai mult? Dacă l-ai iubi la fel de mult cum te iubeşti pe tine, nu ai proceda cumva altfel?

Mai e un aspect în care credinţa ajută foarte mult. La noi în România societatea în care trăim e vizibil imperfectă. Legile nu sunt respectate, învăţământul e cum e, spitalele sunt nesigure şi au condiţii nu foarte bune… Poţi avea o mulţime de necazuri crescând copii în aceste … împrejurări. Orice părinte care a ajuns, să zicem, cu copilul noaptea la spital la urgenţă ştie ce vreau să spun. Ei, credinţa mie mi-a arătat că în orice situaţie grea exista soluţii. În clipa în care, pe lângă faptul că mă luptam, începeam să mă rog din inimă pentru ajutor, apăreau şi soluţii la problemele respective. Poate că nu instantaneu şi nu cele la care mă gândisem eu, dar apăreau. Credinţa ne-a învăţat la modul cel mai practic cu putinţă că nu suntem singuri, că Dumnezeu veghează realmente asupra noastră. În marile cumpene ale vieţii, ajutorul vine de dincolo de oameni, şi e bine să ai un exerciţiu în a cere acest ajutor. Capeţi curaj şi încredere astfel, văzând cum o Putere schimba lucrurile în jurul tău astfel încât până la urmă să fie bine. Şi, evident, nu numai credinţa, dar şi aspectele practicii religioase ajută la menţinerea familiei unite. Când te rogi împreună, când mergi la biserică împreună, se creează un anumit fel de comuniune, relaţiile între oameni sunt mai profunde. Nu mai vorbesc de spovedanie, ajuta mult ca soţii şi copiii să aibă acelaşi duhovnic.

9. Care sunt cele mai mari dificultăţi şi provocări pe care le aveţi într-o familie cu mai mulţi copii?

  A.G: Cred că cel mai greu este să reuşeşti să le acorzi tuturor atenţia de care au nevoie. Nu numai copiilor, ci şi partenerului. Poate că şi ţie însăţi.

10. Cum reuşiţi să le acordaţi atenţie tuturor?

A.G:  Nu prea reuşesc :-)) . Mai compensează ei, acordându-şi atenţie unii altora.

   Teoretic încerci să petreci măcar puţin timp cu fiecare zilnic, să stai puţin de vorbă cu fiecare în particular. Poţi să faci asta în timp ce ai activităţi de rutină -  condusul maşinii, gătitul, spălatul vaselor… Şi atunci când un copil vine la tine cu o problemă laşi celelalte treburi la o parte şi te ocupi de el. Evident, copiii din familii numeroase sunt mai independenţi, se descurcă singuri mai bine în diferite aspecte ale vieţii, dar tot au nevoie de atenţie. Ajută şi să ai activităţi cu toată familia – o excursie, un film (chiar urmărit la televizorul de acasă)… dar trebuie alese astfel încât să îi bucure pe toţi.

E bine şi să descoperi ce ai în comun cu fiecare dintre ei, acela e terenul pe care te poţi întâlni cel mai bine, îţi oferă şansa de a interacţiona cel mai bine cu copilul. Eu chiar am mai luat-o pe una din fetiţe la cabinet să mă ajute când lucrăm cu copii, la terapia prin joc… ne-a plăcut la amândouă şi mi-a fost şi un real ajutor.

11. Cum păstraţi casa cât de cât organizată?

 A.G:  Rutina este cuvântul de ordine. Am un program săptămânal pe care îl respect iar de când mă mai lasă memoria folosesc şi o agendă. Totul e trecut acolo-deplasările zilnice, treburile casnice şi aşa mai departe. Pentru a păstra o casă funcţională sunt necesare tot felul de activităţi care se repetă periodic: curăţenie, spălatul şi organizatul rufelor, gătitul (pentru care, evident, trebuie să ai grijă să ai ingrediente, care la rândul lor trebuie cumpărate), etc. Dacă nu te organizezi, nu faci faţă, ai senzaţia că toată munca asta te fugăreşte şi seara ajungi extenuat. Organizarea nu te scuteşte de oboseală, dar eşti mai relaxat psihic fiindcă ai senzaţia că totuşi controlezi situaţia. Apoi, dacă reuşeşti să respecţi programul, ştii că ai timp şi pentru tine şi ştii şi când. E foarte important să îţi rezervi puţin timp şi pentru tine, câteva clipe de intimitate zilnic, astfel încât să îţi aminteşti cine eşti. De obicei asta împinge ora de culcare mai târziu în noapte, dar merită.

Bineînţeles că e de mare ajutor să înveţi copiii să participe şi ei cât de cât la treburile casei, măcar cu un minim – să păstreze sau să facă ordine în camera lor (atenţie, ordinea lor e de obicei diferită de a adulţilor!), să îşi dea singuri rufele la spălat, să facă unele cumpărături când e nevoie, să mai spele vasele sau să îşi încălzească singuri mâncarea, chiar să îşi pregătească unele feluri simple. Acuma depinde şi ce le place să facă. Fetiţele mele mai mici se pricep mai bine decât mine la prăjituri. Nu că asta ar însemna mare lucru, dar totuşi…

12. Care e principalul avantaj al unei familii cu mulţi copii?

  A.G:  Păi… e foarte frumos! Nu te plictiseşti niciodată. Mereu se întâmplă ceva interesant.

   Apoi, pentru copii, cred că e bine să fie mai mulţi. Învaţă mult unii de la alţii, chiar dacă nu realizează asta. Învaţă să interacţioneze, să împartă, să convieţuiască într-un spaţiu limitat, să se completeze unii pe alţii, să se suporte unii pe alţii. Şi, bineînţeles, sper că mai târziu în viaţă se vor ajuta unii pe alţii la nevoie

13. Cum v-a afectat numărul mare de copii relaţia cu soţul?

   A.G: A făcut-o mai interesantă! Bine, vorbind serios nu cred că numărul copiilor are vreo importanţă. Un singur copil îţi afectează relaţia la fel de mult, ba chiar mai mult ( copilul unic sta tot timpul pe capul tău, în timp ce dacă sunt mai mulţi se joacă între ei şi te mai lasă în pace). Nu cred că numărul copiilor ne-a afectat relaţia. De afectat de obicei ne-o afectam noi singuri, fără ajutorul lor. Ba cred că de fapt ne-a afectat-o pozitiv. Când ai o familie mai numeroasă nu te joci, ştii că trebuie să mergi înainte, e exclus să tragi chiulul sau să dai bir cu fugiţii. Relaţia dintre soţi devine mai puternică. Mă rog, aşa a fost la noi.

14. Ce faceţi ca să vă distraţi?

  A.G: Păi, cam orice dorim. Suntem uşor hippy, avem idealuri simple. Am mers cu cortul în Vamă când eram mai tineri şi când era şi pe acolo altfel. Mergem la munte şi pe munte, avem o gaşcă de prieteni şi ei cu copii şi facem trasee împreună. De câţiva ani mergem iarna la schi, pe aici prin ţară deocamdată. Mergem la concerte – rock şi jazz, uneori muzica clasică. Mergem la plajă vara, cu prietenii. Ne vizităm cu prietenii care ne suportă (că suntem mulţi). Mai vedem câte un film. Ne plimbăm prin ţară cu maşina. Mai mergem pe la Bucureşti unde explorăm diverse locuri cu copiii, mergem la teatru, ieşim seara prin Centrul Vechi cu gaşca. Copiii mijlocii sunt înscrişi la Cercetaşi, uneori ne mai lipim şi noi de activităţile lor. Acum de când s-a născut fetiţa cea mică mă distrez foarte bine dormind.

15. Ce sfat le daţi celor ce îşi propun să aibă o familie numeroasă?

A.G:   Să o facă. Merită efortul! E multă muncă, dar e şi foarte frumos, o adevărată aventură.

   Şi să nu se sperie de greutăţi. Ele pot fi depăşite pe parcurs, mai are şi Dumnezeu grijă de asta.

16. Care sunt principalele cauze ale disoluţiei familiei în aceste vremuri?

 A.G:  Există un răspuns destul de evident, cred: şi anume ca la nivel de societate ne confruntăm cu o lipsă a valorilor şi a modelelor. Dar acest gen de răspuns lasă prea puţin loc pentru speranţă şi soluţii. Aşa că eu aş merge puţin mai adânc. La nivel personal, cred că e vorba de ego-centrism. Poate şi egoism, în ultimă instanţă. Adică, fiecare îşi spune: mă gândesc la mine, să îmi fie mie bine. Să judecăm puţin ce înseamnă de fapt declinul familiei: rata căsătoriilor scade, vârsta la care cuplurile aleg să aibă copii creşte, scade natalitatea în general, creşte rata divorţurilor şi a despărţirilor la cei care trăiesc în concubinaj, creşte numărul de familii monoparentale… Dacă ne gândim puţin la toate aceste fapte, în spatele majorităţii deciziilor individuale care au dus şi duc la ele stă acest ego-centrism. Adică, fiecare om gândeşte, plănuieşte şi acţionează pentru sine- şi eventual astfel încât să îi fie lui mai uşor. Ori, familia înseamnă în ultimă instanţă împreună-vieţuire. Înseamnă să îţi adaptezi dorinţele, visurile şi felul de a fi astfel încât să se împletească cu ale celorlalţi. Înseamnă să te laşi pe tine şi plăcerile tale la o parte pentru a avea grijă de nevoile unui copil sau ale unui partener. Şi asta nu e uşor. Normal că e mai distractiv pentru cineva să iasă la băut cu prietenii decât să vegheze noaptea un copil răcit, e mai uşor atunci când nu te înţelegi cu soţul sau soţia să cauţi consolare la altcineva sau să o iei de la capăt cu altcineva, e mai plăcut să îţi cheltui banii pe maşina dorită sau pe haine frumoase şi vacanţe decât pe scutece şi meditaţii, e mai mulţumitor să arăţi la 40 de ani ca la 25 decât să te lupţi cu vergeturi, kilograme în plus şi peri albi… Să ai o familie implică un preţ pe care nu toţi oamenii din ziua de azi sunt dispuşi să îl plătească. E simplu să te fofilezi, şi prin urmare mulţi o fac. Mie mi se pare trist ca declinul familiei înseamnă şi că oamenii nu mai au încredere unii în alţii. Şi nici în ei înşişi. Asta e un fel de paradox al ego-centrismului: cu cât omul se apleacă mai mult asupra propriei persoane şi a propriilor nevoi, cu atât ajunge mai speriat şi mai pierdut. Şi, evident, mai singur.

Sigur că ajută să fii creştin. Creştinismul oferă un model de împreună-vieţuire şi generozitate, ba chiar jertfă pentru cei de lângă tine, care e esenţa vieţii de familie. În fine, nu vreau să fiu înţeleasă greşit: traiul în familie nu înseamnă să renunţi la visele şi bucuriile tale, ci să lupţi să le împlineşti împletite şi împreună cu ale celorlalţi. E mai greu, dar cu siguranţă merită ! Căci orice bucurie e mai mare când ai cu cine să o împărtăşeşti.

Eugen Giurgea: Disoluția familiei tradiționale are o singură cauză: pierderea reperelor morale. Atât timp cât trăim o viață fără Dumnezeu,  atât timp cât valorile care au stat la baza familiei timp de generații se pierd pe drum, nu prea mai avem cum să viețuim împreună nici ca familie, nici ca societate.

Ernest Bernea: „Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii”

“Bărbatul este recunoscut unanim ca fiind superior femeii. Această recunoaştere a lăsat peste ochii noştri o perdea care ne opreşte să vedem ceea ce este esenţial femeii, înşuşirile sale de căpetenie.

Cine nu a văzut o femeie aplecându-se ca o mângâiere peste oamenii nimănui? Cine nu a văzut-o mângâind un cap de copil sau săturând un sărac? Femeia este mult mai înţelegătoare decât bărbatul faţă de tot ceea ce înseamnă vieaţă: ea iubeşte florile, iubeşte păsările şi animalele, iubeşte oamenii.

Femeia are simţul mult mai fin al situaţiilor morale, trăieşte mult mai adânc decât bărbatul încercările interioare ale fiinţei apropiate; ea se transpune în întregime în locul altuia mergând până la depersonalizare. Cugetul ei şi făptura ei surprind mai repede şi simt mai adânc durerile şi bucuriile celor apropiaţi.

Bărbatul e mai închipuit, mai rece, mai calculat şi mai închis decât femeia. Bărbatul e mai trufaş, mai aspru şi nu rareori mai egoist. Cu aceste însuşiri înţelegem cât de uşor poate deveni tiran.

Marea putere de depăşire, puterea de trăire în altul şi capacitatea ei de recepţie fac din femeie cel mai bun confident în ceasurile grele. O femeie inteligentă şi blândă vine ca o lumină tămăduitoare peste rănile unui suflet încercat.

Femeia este o făptură mai fragedă, mai delicată şi mai simţitoare decât bărbatul. Aici stă superioritatea ei. E drept că bărbatul a întrecut-o în artă, în ştiinţă şi mai ales în politică, dar nu trebuie să uităm că ea l-a egalat, dacă nu l-a şi întrecut, în cea mai grea şi mai de sus valoare umană: sfinţenia.

Pentru a fi înţeleasă, femeia trebuie văzută în expresiunile caracteristice ale naturii sale. Femeia sportivă, militar sau inginer tot atâtea chipuri întoarse ale firii. Armonia cosmică le refuză.

Supusă unui destin al pasiunii, ea este legată de tot ceea ce îi îmbogăţeşte zilele; de la cele mai însemnate până la cele mai gratuite lucruri, toate o interesează, o chiamă, o farmecă. Dorinţa puternică şi continuu împrospătată de a-şi îmbogăţi vieata şi totodată nevoia de dăruire desinteresată fac din femeie o fiinţă în permanentă vibraţie şi îndemn.

Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii. Secretul său aici stă: în legătura permanentă cu izvoarele vieţii. Fiinţă încă netulburată de erorile intelectualismului, ea are mai adânc simţul just al fiecărei situaţii sau lucru, are mai sigură intuiţia lucrurilor neschimbătoare. Cum altfel s-ar explica plinătatea şi focul rugăciunilor sale? Cum s-ar explica plânsul luminat de razele bucuriei ce-i străbat adesea chipul?

Orice ar face, femeia nu se joacă; ea vede în profunzime, suferă şi se bucură plin. Femeia cunoaşte adevăratele flori nemuritoare ale vieţii. Buzele ei deosebesc aromele de uscăciune. De aceea pasul îi este atât de sigur atunci când e vorba să pornească pe drumul rodniciilor sale.

Femeia, femeia adevărată, nu trebuie căutată în uzină sau cazarmă, ci în biserică, în cămin şi în pajişti. Iubită, soţie, mamă sau soră, femeia apare în viaţă noastră ca un îndemn la dragoste şi creaţie. Dincolo de rătăcirile cetăţii moderne o găsim frumoasă şi mângâietoare, sensibilă tuturor semnelor curate şi înălţătoare ale condiţiei omului.”

(Ernest Bernea, Preludii, Editura Predania, 2011)