Master Class MARIANA NICOLESCO, în cadrul Festivalului Internaţional de Canto Haricleea Darclée

Cursurile de Măiestrie Artistică oferite la Brăila de celebra soprană Mariana Nicolesco, în cadrul Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée, au loc în acest an în perioada 29 iulie - 4 august. S-au înscris peste 70 de tineri interpreţi din Italia, Franţa şi Spania, din Ucraina şi Polonia, din Armenia, China şi Statele Unite, din Republica Moldova şi din România.

Numele lor sporeşte la peste 2100 numărul celor care din 1995 şi până în prezent s-au înscris la marile evenimente muzicale create de Mariana Nicolesco la Brăila în numele Haricleei Darclée, al marilor tradiţii şi al sacralităţii vocii umane. „Nimic nu-i poate apropia pe oameni mai mult decât cântul”, declara recent la Paris Mariana Nicolesco în calitate de Ambasador Onorific al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

Mariana Nicolesco a evocat, la Paris, credo-ul său, raţiunea sa de a fi ca artistă lirică, felul în care înţelege să servească arta sacră a cântului şi splendorile pe care ni le oferă infinitele posibilităţi de expresie ale vocii umane, instrumentul suprem al adevărului. „Da, a subliniat Mariana Nicolesco, acesta este cuvântul, căci arta ne revelează deopotrivă adevărul şi frumosul, comori inestimabile pe care suntem chemaţi să le prezervăm şi să le glorificăm.

Nicio carte nu ne va învăţa vreodată să cântăm. Transmiterea directă de la maestru la elev a legilor şi a valorilor eterne ale acestei arte va fi întotdeauna garanţie că acestea nu se vor pierde în vreun fel. Şi ar fi tragic dacă s-ar pierde, căci vocea şi cântul sunt totdeodată legătura noastră primordială cu Creatorul şi vehicolul comuniunii noastre. Căci, într-adevăr, nimic nu-i poate apropia pe oameni mai mult decât cântul.”

Evenimentul din acest an culminează cu celebrarea bicentenarului Verdi – Wagner şi Conferinţa omagială susţinută de Dr. Stephan Poen, medic foniatru şi doctor în muzicologie, şi cu Recitalul tinerilor artişti. Adevăratul maraton liric, de aproape şase ore, totodată Concert şi Master Class, oferit de Mariana Nicolesco împreună cu toţi participanţii, încheie în apoteoză aceste manifestări.

Continuând tradiţia de a onora artişti români de seamă, tenorul Corneliu Fânăţeanu va primi cu această ocazie Diploma de Onoare şi Medalia Darclée, „pentru remarcabila sa prezenţă pe scenele lirice, în concerte şi recitaluri, în repertoriul românesc şi universal”, iar tenorul Vasile Moldoveanu „pentru cariera sa încununată de prestigioase succese pe marile scene ale lumii”.

Evenimentele sunt organizate de: Fundaţia Darclée, Fundaţia Internaţională Ateneul Român, Ministerul Culturii, Primăria Brăila, Consiliul Municipal Brăila, Consiliul Judeţean Brăila, Teatrul Maria Filotti, Centrul de Creaţie.

Sursă: REALITATEA.NET

Şcoala de Duminică-Costion Nicolescu, doctor în teologie şi etnolog: Ce este biserica?

foto: Peter K. (OrthoPhoto)

Cine se mai întreabă, se mai sinchiseşte astăzi de câte firi are Mântuitorul şi de felul în care sunt ele unite? Şi totuşi la Calcedon, în 451, vreo 630 de Părinţi s-au străduit să lumineze răspunsul la această întrebare, pentru ca să nu se cadă în erezie.

„Ce contează atât de mult câte voinţe sau câte energii erau în Hristos, doar tot de Hristos vorbim?“ În 680-681, timp de aproape un an, la Constantinopol, întruniţi în al VI-lea Sinod Ecumenic, 164 de episcopi şi-au bătut capul pentru a lămuri corect acest „amănunt“ teologic.

„Să mori pentru icoane? Ce exagerare! Oare nu se poate foarte bine şi fără ele, cum se vede pe la alţii?“ Ei bine, au fost şi din aceştia care au plecat la Domnul mărturisind cu viaţa lor icoanele şi, până la urmă, istoria le-a dat dreptate, dacă se ştie citi, cât de cât, această istorie, dacă citim cum se cuvine Hotărârea dogmatică a Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787, semnată de peste 350 de episcopi. Asta după ce mai înainte, la Hieria, în 754, se afirmase într-un sinod ce ar fi trebuit să fie el cel de-al VII-lea ecumenic, în unanimitate, exact contrariul. Dar unii nu au avut linişte, nu s-au împăcat cu erezia, în ciuda chiar a unui sinod ce părea ecumenic, şi au impus reluarea discuţiilor, ajutaţi şi de sângele martirilor pentru icoane, vărsat din belşug. Dar astăzi… Astăzi oare cine ar mai muri pentru a mărturisi ortodoxia icoanelor? Vorbim doar despre ele, le „admirăm“, le păstrăm în muzee, iar marii pictori nici nu se gândesc măcar să le mai picteze.

Sau: „Ce mai contează o mică particulă, un que adăugat lui Filio“? Oare chiar merită să ne „certăm“ pentru atâta lucru, oare nu avem în continuare tot Sfânta Treime? Cum spunea o prietenă de-a noastră: „Bine că purcede!“

Şi încă: „Ce contează dacă vom considera harul lui Dumnezeu creat supranatural sau necreat, nu sunt astea oare numai discuţii oţioase, de teologi care trebuie să facă şi ei ceva, acolo, ca să nu pară că nu fac nimic?“

„Biserica? Ce importanţă are dacă este întemeiată pe credinţa dreaptă şi fermă în «piatra din capul unghiului», Hristos, sau pe «piatra» Petru (şi pe «vicarul» lui Hristos - Papa) sau, în general, pe un om oarecare, întemeietor de confesiune (Luther, Calvin etc.)?“

Şi apoi: „Slujbele astea sunt atât de lungi, de ce să nu le scurtăm? Noi trăim alte vremuri, nu mai avem timp, sunt doar atâtea alte lucruri pe care le avem de făcut, atâtea spectacole, atâtea canale de televiziune cu atâtea emisiuni, care cer timp, nu glumă. De Dumnezeu om avea noi timp pe lumea cealaltă…“

Dar: „Ce înseamnă posturile acestea, ce, suntem nebuni? Ele erau pentru cei de altădată. Timpurile de azi sunt mai complicate, mai grele.“ Totu-i să te împărtăşeşti, asceza poate să fie şi numai una interioară, şi pe aceea cine o vede, fraţilor? „Oare de unde ştii tu ce e în sufletul meu, când nici eu nu ştiu prea bine?“

„Duhovnici? Doar n-o să-i spun eu toate ale mele unui popă incult sau păcătos şi el! Eu comunic direct cu Dumnezeu, n-am nevoie de intermediari.“

„Anticlericalism? Un lucru nobil. Nu l-au practicat ei şi occidentalii? Şi uite ce societate prosperă au construit!“

„Băşcălia faţă de cele sfinte? Bine, dragă, dar noi ne folosim de ea numai ca să atacăm puterea, ştii, scopul e nobil, scopul scuză mijloacele.“

„Sfinţii Părinţi? Oamenii aceia, mărginiţi în teologia lor, sunt desueţi astăzi, redundanţi, nu ştiu de altceva decât de virtuţi şi păcate, de urcuş duhovnicesc, nu citează decât o singură carte, Biblia, sau se citează între ei. Citeşte mai bine ce spun Steiner, şi Guénon, şi Glucksman, şi Cioran, şi… e mult mai interesant, mult mai actual.“

„Canoanele? Păi ele, domnilor, sunt în mare parte căzute în desuetudine. Sunt nişte mofturi bune pentru călugări. Lumea de astăzi nu mai este cea de altădată, e mai dificilă. Noi avem atâtea alte probleme de rezolvat.“

Cam aşa şi în multe alte feluri asemănătoare ni se vorbeşte astăzi de către cei pentru care Biserica este doar un decor istoric sau etnic, dar, adesea, şi de către oamenii din interiorul Bisericii, care o reprezintă.

Cei care lucrează în domeniul ştiinţei ştiu ce înseamnă într-o lungă demonstraţie sau într-un calcul un singur semn greşit, la ce rezultate greşite, uneori catastrofale, poate conduce o „scăpare“ ca aceasta. Un muzician ştie ce înseamnă o notă sau un acord greşit în ansamblul unei compoziţii sau al unei execuţii. Pictorul ştie cum o tuşă nelalocul ei sau o linie scăpată de sub control poate compromite întreg tabloul. Atleţii, încă, ştiu şi ei ce înseamnă un pas greşit, ce înseamnă adesea o diferenţă de un centimetru sau de o secundă, cum lipsa de concentrare într-un moment decisiv poate face să eşueze o muncă îndelungată cu sacrificiile aferente. Şi probabil că acelaşi lucru se petrece în diferite alte domenii de activitate. Tonul unei spuse, de pildă, poate produce dezastre. Toţi aceştia ştiu să deosebească şi să preţuiască „nuanţele“. Şi totuşi, cei mai mulţi dintre ei, atunci când este vorba de credinţă, nu le mai sesizează, ba mai mult, chiar nu observă, adesea, nici abaterile grosiere.

Sursă: Ziarul Lumina

„Zid" de Daniel Turcea

foto: Veronica Iani  (Cetatea Alba Iulia)

                                        

                                         de cel ce are

                                         de tine

                                         de cuvântul

                                         de lumina

                                         privirii

                                         blânde sau

                                         de hrana ta

                                         mai multă lipsă

                                         nu-ţi întoarce faţa

                                         tu dăruind luminii te asemeni

                                         zidind, din nou, prin duhul gurii tale

                                         în oameni, suflete

                                         ca alte ceruri

                                         vrând miezul nopţii

                                         să se spulbere

                                         să-nceapă

                                         căci mai cumplit decât

                                         un cosmos negru

                                         îţi va fi sufletul, acoperit de vină

                                         şi-n locul unde lacrima se naşte

                                         străin, acolo, tainic eşti, durerea lui

                                         te va urma ca umbra

                                         fără să ştiu un zid cum te desparte

                                         de tine însuţi

                                         cel chemat

                                         şi lumea nu-i decât acest prilej,

                                         singurul, de a nu muri

Predică la Duminica a V-a după Rusalii – Vindecarea celor doi demonizaţi din Gadara

APOSTOLUL

ROMANI 10, 1-10

Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă, deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede. Căci Moise scrie despre dreptatea care vine din lege, că: «Omul care o va îndeplini, va trăi prin ea». Iar dreptatea din credinţă grăieşte aşa: «Să nu zici în inima ta: Cine se va sui la cer?», ca adică să coboare pe Hristos! Sau: «Cine se va coborî întru adânc?», ca să ridice pe Hristos din morţi! Dar ce zice Scriptura? «Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta», - adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.

*

EVANGHELIA

MATEI 8, 28-34; 9, 1

În vremea aceea, când a trecut Iisus dincolo, în ţinutul Gherghesenilor, iată că L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte furioşi, încât nimeni nu putea să treacă pe drumul acela. Şi iată au început să strige şi să zică: ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Şi era departe de ei o turmă mare de porci la păscut. Iar diavolii îl rugau, zicând: dacă ne scoţi afară, dă-ne voie să ne ducem în turma de porci. Atunci El le-a zis: duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci; şi îndată toată turma de porci s-a aruncat de pe ţărm în mare şi s-a înecat în apă. Atunci păzitorii au fugit şi, ducându-se în oraş, au povestit tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu cei îndrăciţi. Îndată tot oraşul a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din ţinutul lor.

Şi intrând în corabie, Iisus a trecut dincoace şi a venit în oraşul Său.

*

Sfantul Nicolae Velimirovici: Predica la Duminica a V-a dupa Rusalii – Vindecarea celor 2 demonizati din Gadara

S-a întâmplat în vremurile vechi că oamenii greoi la grai au privit faţa Fiului lui Dumnezeu şi nu L-au cunoscut, nici nu le-au fost dezlegate limbile ca să-L slăvească.

Atunci Dumnezeul Cel Viu a deschis graiul demonilor, ca să-i ruşineze pe oameni prin mărturisirea Fiului lui Dumnezeu.

Demonii mai răi decât pietrele şi mai fără de preţ decât nisipul au dat glas mare înaintea Fiului lui Dumnezeu în vreme ce oameni din preajma Lui tăceau muţi. Iar dacă cei mai căzuţi de la Dumnezeu au fost siliţi să-L mărturisească, cum n-o să facă acest lucru piatra cea fără de vină, care se supune orbeşte voii lui Dumnezeu ?

Dumnezeu le dă oamenilor învăţătură nu doar prin cerul plin de îngeri şi împodobit cu stele, nu doar prin pământul acoperit cu făpturile din mijloc ale lui Dumnezeu, dar încă şi prin demoni — ca să dea păgânilor, care atât de uşor găsesc drumul spre iad, prilejul de a se ruşina şi de a se înălţa, scăpându-şi sufletele din abis, din foc şi din chin.

Aleşii care-L însoţeau pe Domnul în drumurile Sale se arătaseră slabi în credinţă, de aceea Mântuitorul îi duce într-un ţinut foarte păgânesc, ca să-i ruşineze şi să le dovedească necredinţa prin ceea ce avea să se întâmple. Ceea ce s-a întâmplat este înfăţişat în Evanghelia de astăzi.

„Şi trecând El dincolo, în ţinutul gherghesenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”.

Gherghesa şi Gadara erau cetăţi din ţinuturile păgâne de dincolo de marea Galileii. Erau două din cele zece cetăţi care stătuseră odinioară pe ţărmurile acestei mări. La Marcu şi la Luca, în loc de Gherghesa e pomenită Gadara, ceea ce nu înseamnă altceva decât că cele două cetăţi erau foarte aproape una de alta, şi că cele istorisite s-au petrecut undeva între ele.

Evangheliştii Marcu şi Luca pomenesc de un îndrăcit, pe când Matei vorbeşte de doi.

Marcu şi Luca pomenesc doar pe unul din acei doi, pe cel mai înfricoşător, care băgase spaima în întreg ţinutul, iar Matei îi pomeneşte pe amândoi, pentru că pe amândoi i-a vindecat Domnul. Că unul dintre cei doi era mai cunoscut decât ceilalţi se vede din Evanghelia Sfântului Luca, care spune că îndrăcitul era „un bărbat din cetate”, aşadar mai cunoscut decât celălalt, sătean pesemne.

Din cuvintele Sfântului Luca se vede de asemenea ta îndrăcitul avea demon „de multă vreme”, ceea ce înseamnă că, fiind bolnav ani în şir, ajunsese să fie bine cunoscut prin partea locului. Din povestirea lui Luca e limpede că acesta era mai înfricoşător şi mai dezlănţuit decât celălalt, pentru că ni se spune că „era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărmând legăturile, era mânat de demon în pustie” (Luca 8, 29).

Acesta e deci motivul pentru care Evangheliştii Marcu şi Luca pomenesc un singur bărbat, deşi erau doi. Şi noi facem de multe ori la fel astăzi când povestim un incident oarecare; pomenim, de pildă, doar pe şeful unei bande de răufăcători care au fost prinşi. Când a fost prinsă banda împreună cu şeful ei, spunem că a fost capturat cutare şi cutare şef al unei bande de tâlhari. La fel fac şi cei doi Evanghelişti. După cum Marcu şi Luca întregesc povestirea lui Matei cu un amănunt, descriind pe cel mai bolnav dintre nebuni, tot aşa Matei completează pe Marcu şi pe Luca în alte amănunte, spunând că îndrăciţii erau doi.

Aceşti îndrăciţi trăiau în morminte, şi ieşeau de acolo ca să cutreiere prin pustietăţi, băgând groaza în oameni pe câmp şi pe drumuri, mai ales în calea care trecea prin apropierea locului unde sălăşluiau ei.

Păgânii îşi aveau cel mai adesea mormintele la marginea drumului, şi nici la iudei acest lucru nu era o raritate.

Mormântul Rahilei e la marginea drumului dintre Ierusalim şi Betleem.

Mormântul lui Manase e la drumul spre Marea Moartă.

Punând stăpânire pe aceşti doi bărbaţi, diavolul îşi făcea din ei arme distrugătoare asupra celorlalţi oameni, pentru că trăsătura de căpetenie a celor îndrăciţi este că fac numai răutăţi şi stricăciuni. Ei sunt lipsiţi de orice bine. De unul din cei doi se spune că „nu mai punea haină pe el”.

Odată cu goliciunea trupului, şi sufletul îi era gol de orice lucru bun, de orice dar dumnezeiesc. Amândoi erau atât de fioroşi „încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.

Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti ?”

În urletul diavolilor, lucrul de seamă este că ei văd în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu şi, în groază lor, strigă tare aceasta. Să se ruşineze cei care Îl privesc pe Domnul în faţă fără a-L recunoaşte, şi cei care-L recunosc dar nu-L mărturisesc deschis.

(Zigaben zice: „De vreme ce ucenicii Săi şi poporul L-au văzut om, trebuie să vină diavolii să-I proclame dumnezeirea”.)

E drept că dracilor nu le place să-L arate pe Hristos Dumnezeu, pentru ei nu-i nici o fericire, cum ar fi pentru omul care găseşte o comoară şi strigă nevenindu-i să-şi creadă ochilor, ori cum a fost cu Apostolul Petru care a strigat cu bucurie: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16); dar aceştia (îndrăciţii) au strigat cu spaimă şi îngrozire, văzând în faţa lor pe Judecătorul. Au strigat numele care îi cutremură de frică, numele pe care l-au ascuns şi l-au şters din inimile oamenilor. Au strigat chinuiţi şi disperaţi, şi numai groaza le-a smuls acest strigăt.

„Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ?” întreabă demonii. Ce legătură avem noi cu Tine ? Ce-i cu vizita asta pe nepoftite ? „Ce învoire este între Hristos şi Veliar” ? (II Corinteni 6, 15). Nici una. Şi de aceea slujitorii lui Veliar, chinuitorii oamenilor, întreabă pe Hristos de ce a venit la ei: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti ?”

Ei aşteaptă ceasul judecăţii şi chinuirea la sfârşitul veacurilor. Singură apariţia lui Hristos în faţa lor este pentru ei un chin, un chin cu mult mai mare decât este lumina pentru cârtiţă şi focul pentru păianjen.

În lipsa lui Hristos dracii sunt obraznici, trufaşi, îi înjosesc pe oameni aducându-i pe-o treaptă cu vitele şi îngrozesc împrejurimile „încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”.

De faţă cu Hristos sunt nu numai dezgustător de îngroziţi ci se târăsc, cum se târăşte orice tiran înaintea judecăţii. Acum încep să se milogească de Domnul să nu-i trimită în adâncuri: „Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc”.

„Să nu le poruncească” înseamnă că, dacă le-ar fi poruncit, ei ar fi trebuit să meargă. Aşa este stăpânirea şi puterea lui Hristos.

Adâncul este adevăratul lor sălaş, locul lor de chin. Despre căpetenia tuturor demonilor profetul a spus: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al dimineţii… Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14, 12,15), unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Din pricina păcatelor, cu îngăduinţa lui Dumnezeu demonii sunt dezlegaţi între oameni. Nu-i aşa că-i mai uşor pentru ei între oameni decât în adânc ? Câtă vreme sunt între oameni, ei îi chinuie pe oameni; când sunt în adânc nu se au decât pe ei pentru chinuire, în chin sunt şi când sunt printre oameni, dar atunci chinul lor e uşurat de chinul celorlalţi.

Diavolul e distrugătorul trupului, „un ghimpe în carne”, cum l-a numit Apostolul Pavel (II Corinteni 12, 7). Prin trup se caţără, ca pe o scară, în suflet şi apucă inima şi mintea omului, până le devoră cu totul, le schimonoseşte şi le goleşte de curăţia şi frumuseţea lor dumnezeiască, de înţelegere şi dreptate, de dragoste şi de credinţă, de dorinţă de bine şi de nădejde în bine.

Apoi se proţăpeşte în om ca pe un tron al său, îi apucă toate firele sufletului şi trupului în mâinile sale şi omul ajunge să-i fie lui animal de povară pe care-l călăreşte diavolul, fluier prin care cântă diavolul, fiară sălbatică prin care sfâşie diavolul. Aşa erau îndrăciţii descrişi în Evanghelie.

Nu se spune că aceşti oameni L-au văzut pe Hristos, L-au recunoscut, I-au spus pe nume ori au vorbit cu El; toate acestea le-au făcut demonii dintrînşii. Oamenii aceia parcă nici n-ar fi existat: două momâi mânate cu biciul de diavoli.

A vindeca astfel de oameni era ca şi când i-ai fi înviat din morţi, şi încă mai mult de-atât; pentru că un om mort, având doar sufletul despărţit de trup, câtă vreme sufletul este în mâna lui Dumnezeu, Dumnezeu îl poate întoarce din nou trupului restaurând viaţa.

Dar starea acestor oameni stăpâniţi de demoni era mai rea decât moartea, pentru că sufletele lor fuseseră furate şi înrobite de demoni şi se aflau cu totul în mâna demonilor. Trebuia ca sufletele să le fie mai întâi smulse de la demoni, demonii izgoniţi şi apoi sufletele întoarse oamenilor.

Iată de ce minunea vindecării acestor îndrăciţi este deopotrivă cu învierea morţilor, dacă nu chiar o întrece!

„Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti ?” Îl întreabă demonii pe Hristos. Ei ştiau că îi aşteaptă chinul la sfârşit.

O, de-ar şti păcătoşii că şi pe ei îi aşteaptă chinul, nu mai puţin decât îi aşteaptă pe demoni! Demonii ştiu că la sfârşit neamul omenesc, nutreţul lor de căpetenie, le va fi smuls din mână iar ei vor fi aruncaţi în adâncul întunecat unde se vor sfâşia şi se vor devora numai unii pe alţii.

Marele Profet a spus despre căpetenia demonilor: va fi „azvârlit departe de mormântul tău (adică de trupurile oamenilor înrobiţi) ca o ramură fără de preţ… ca un hoit călcat în picioare” (Isaia 14,19). Şi Domnul Însuşi a adeverit: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10,18). Şi toţi oamenii vor vedea la sfârşit, când păcătoşii vor fi aruncaţi ca un fulger „în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25,41).

Pe când demonii se rugau de Hristos cu frică şi cutremur, o turmă mare de porci, „ca la două mii „(Marcu 5,13), păşteau liniştiţi pe, deal. Demonii L-au rugat pe Iisus: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci”.

Adică: Nu ne azvârli în adânc, ci măcar trimite-ne în trupurile porcilor. „Dacă ne scoţi afară..”

Nu zic: afară din om; nici măcar nu pomenesc de om, într-atât era acesta de mort pentru dânşii. Din toate făpturile din univers, nici una nu este atât de urâtă şi de pizmuită de demoni ca omul.

Mântuitorul dimpotrivă, apasă asupra cuvântului „om”: „Ieşi duh necurat din omul acesta” (Marcu 5, 8). Demonii nu vor să plece din om; lor le-ar fi plăcut la nesfârşit să stea în om decât să meargă în porci, pentru că de ce folos le erau lor porcii ?

Pe când pe oameni demonii îi pot face să fie ca porcii, ba chiar mult mai rău ca porcii, cu porcii ce pot face ? Oricum, chiar atunci când se află în porci, sau în orice altă vieţuitoare, răutatea lor se întoarce tot împotriva omului. Prin porci ei vătăma mai departe pe oameni; dacă nu altfel, măcar înecându-i pe porci şi dându-le astfel prilej oamenilor să se supere pe Dumnezeu. Astfel, ca să scape de adânc, aleg să intre în porci.

„Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă”.

Demonii i-ar fi putut împinge şi pe acei doi nefericiţi să se înece în mare, dacă nu i-ar fi împiedicat puterea lui Dumnezeu să facă aceasta. Se întâmplă totuşi, şi nu arareori, ca cei ieşiţi din minţi să se zdrobească aruncându-se de la mare înălţime, sau să se înece, sau să se spânzure, sau să se azvârle în foc.

Demonii cei răi îi împing să facă aceasta, scopul lor fiind nu numai să distrugă viaţa ci să ucidă sufletele şi în lumea aceasta şi în cea viitoare. Cu toate acestea, nu arareori se întâmplă de asemenea ca Dumnezeu, în înţeleapta-I iconomie, să-i păzească pe oameni de o astfel de moarte.

De ce a trimis Iisus duhurile rele în porci ?

Le-ar fi putut trimite în arbori sau în stânci; de ce tocmai în porci ?

Nu ca să-i asculte pe demoni, ci ca să-i înveţe pe oameni.

Unde sunt porci, acolo-i necurăţie, iar duhurilor necurate le place necurăţia; şi unde nu-i necurăţie, o fac ei cu de-a silă. Iar unde-i puţină, ei îi adaugă, şi în curând puţinul se face mult. Când intră într-un om curat, repede îngrămădesc întrânsul necurăţie porcească.

Prin azvârlirea porcilor şi înecarea lor în mare, Domnul a vrut să ne înveţe ce pavăză de nimic împotriva puterilor diavoleşti e lăcomia, şi prin aceasta să ne amintească postul. Ce au de-a face rapacitatea şi lăcomia cu porcii ? Vedeţi numai cu ce repeziciune puterile diavoleşti au biruit porcii, i-au dus la pierzanie ! Tot aşa fac şi cu oamenii lacomi şi nesăţioşi, care cred că lăcomindu-se îşi sporesc puterea. Nu puterea şi-o sporesc, ci slăbiciunea, şi trupeşte şi duhovniceşte.

(Vasile cel Mare, în Cuvântul X despre post spune: „Pe câte ştiu doctorii nu le prescriu bolnavilor bucate alese, ci post şi înfrânare. Socoteşti că un căpitan de corabie va scăpa mai cu înlesnire corabia încărcând-o cu poveri, sau încărcând-o uşor, cu chibzuinţă ?”)

Lacomii sunt lipsiţi de caracter, slabi înaintea oamenilor şi încă şi mai slabi înaintea demonilor. Nimic mai uşor pentru diavoli să-i  mâne să se înece în marea morţii duhovniceşti.

Mai avem încă o învăţătură limpede: cât de cumplită este puterea demonilor când Dumnezeu nu o ţine în frâu. Demonii sălăşluitori în numai doi oameni, au năruit şi au înecat în câteva clipe două mii de porci. Dar până a venit Hristos Dumnezeu i-a oprit — ca să se arate puterea şi stăpânirea Lui; apoi le-a dat drumul, ca să arate puterea demonilor.

Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit, demonii ar fi făcut în câteva clipe cu toţi oamenii de pe pământ ceea ce au făcut cu porcii.

Dar Dumnezeu iubeşte neamul omenesc. Dragostea Lui fără margini ne ţine în viaţă şi ne păzeşte de cruzii şi cumpliţii noştri duşmani.

Se vor întreba unii, întâi dacă nu-i pare lui Dumnezeu rău de atâta mulţime de porci, apoi cum vor suferi oamenii din acea cetate asemenea pierdere. Numai diavolul îl duce pe om la astfel de gânduri! Nu cumva este el mai milos decât Hristos ? Dar oare ce sunt porcii altceva decât iarbă călcată în picioare ?

Dacă nu păgubeşte Dumnezeu de pe urma crinilor de pe câmp, care azi sunt mai strălucit îmbrăcaţi ca regele Solomon, iar mâine sunt scrum, de ce ar plânge după porci ? Poate Îi e mai greu să zidească porci decât crini sălbatici ?

Dar unii iarăşi vor zice: nu-i vorba de frumuseţe ci de folos. Dar oare îi sunt mai de folos omului porcii când i se îngraşă trupul decât când i se luminează sufletul ?

„Voi sunteţi cu mult mai de preţ decât vrăbiile” (Matei 10, 31), spune Domnul oamenilor. Atunci, nu-s oamenii mai de preţ decât porcii, fie ei şi două mii ?

Să chibzuiască fiecare la sine însuşi şi la preţul pe care-l are, şi se va încredinţa repede că învăţătura primită de oameni prin acea faptă a fost ieftin plătită.

Era imperios necesar ca neamul omenesc cel tocit să vadă mai întâi cât de necurat este diavolul şi apoi cât de mare este puterea lui. Nici un cuvânt de pe pământ nu ar fi putut arăta mai bine acest lucru decât nebunia şi decât înecarea porcilor în clipa când au intrat în ei demonii.

Ce cuvinte i-ar fi putut încredinţa pe păgânii locuitori ai Gherghesei şi Gadarei dacă această înfricoşătoare dovadă — dar nu dovadă, ci revelaţie ! — nu i-ar fi trezit din somnul păcatului şi nu i-ar fi făcut să cunoască adâncul în care demonii, aşa cum i-au târât pe porci, îi târau şi pe ei fără milă ? Ce altceva i-ar fi putut povăţui mai bine la credinţa în Hristos Cel Atotputernic ?

Dar vedeţi ce s-a întâmplat mai departe: „Păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor”. Porcării şi locuitorii cetăţii au fost cuprinşi de spaimă. „S-au înfricoşat” (Luca 8, 35).

Vedeau toţi ce nu mai văzuseră şi nu mai auziseră niciodată: Nebunul care pătimise atâta amar de ani, stă la picioarele lui Hristos, liniştit şi întreg la minte.

Paznicii şi apostolii le-au povestit oamenilor cum vindecase Hristos pe cei doi îndrăciţi, şi cum o legiune de demoni tremurase de frică în faţa Lui, cerşindu-I îngroziţi să-i trimită în porci dacă nu-i lasă să mai rămână în oameni, şi cum după aceea duhurile rele smulseseră ca un vârtej turma de porci şi o azvârliseră în adâncurile mării.

Au auzit, au priceput şi i-au şi văzut pe cei doi, care abia cu puţin înainte fuseseră ca şi morţi, înviaţi şi curăţiţi. Teferi acum, ei privesc faţa Domnului care le stă cu linişte înainte, de parcă nu tocmai ar fi săvârşit o minune, minune mai uimitoare decât dacă ar fi smuls cu totul muntele Gherghesei şi l-ar fi prăbuşit în mare. Din toate acestea târgoveţii Gherghesei nu ţin minte decât un lucru: că li s-a prăpădit turma de porci şi n-o s-o mai vadă înapoi niciodată, în loc să cadă în genunchi şi să mulţumească Domnului că a salvat două suflete, ei jelesc pierderea porcilor ! În loc să-L roage să le fie oaspete, Îl roagă să plece cât mai repede, în loc să laude pe Dumnezeu, plâng pentru porci.

Să nu ne grăbim să osândim dragostea acestor ghergheseni pentru porcii lor, mai înainte să privim societatea zilelor noastre şi să vedem câţi iubitori de porci numără cetatea noastră, cărora asemeni acelora, le pasă mai mult de porci decât de viaţa semenilor lor.

Gândiţi-vă cât de puţini sunt astăzi, chiar şi între cei care-şi fac cruce şi au pe buze numele lui Hristos, cei care ar pregeta să ucidă doi oameni dacă s-ar alege de pe urma lor cu două mii de porci.

Sau vedeţi dacă sunt mulţi între dumneavoastră care ar sacrifica două mii de porci ca să scape viaţa a doi nebuni. Să se ruşineze cei ce osândesc pe ghergheseni mai înainte de a se osândi pe sine. Dacă s-ar scula gherghesenii din mormânt astăzi şi ar prinde să numere, mare mulţime de cei ce gândesc asemenea lor ar afla în creştina Europă !

Ei măcar L-au rugat cu frumosul pe Hristos să plece de la ei, pe când popoarele Europei deadreptul Îl alungă. Şi de ce Îl alungă ? Ca să rămână ele singure cu porcii şi cu stăpânii lor, dracii.

Întrega întâmplare, de la început la sfârşit, are un tâlc mai adânc. Toate cele spuse ajung ca să fie învăţătură, îndemn şi îmbărbătare pentru toţi cei ce se simt în trup ca în mormânt; care îşi dau seama de lucrătura puterilor demonice în patimile care apasă asupra lor ca nişte lanţuri de fier, târându-i în adâncul pieirii; care, cu toate acestea, îşi dau seama ce preţ are omul: sufletul lui e mai mult decât toţi porcii, şi vitele, şi ţarinile şi averile din lume; care caută vindecare şi pe Vindecătorul bolilor lor, cu preţul a tot ceea ce au.

„Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa…”

Întreaga istorie se încheie cu aceste cuvinte. Hristos nu le-a spus nimic gherghesenilor. Ce să le mai spună dacă minunea nu le-a fost de-ajuns ? Vorbele nu i-ar fi adus la supunere.

La ce bun să aduci la supunere nişte morminte ?

A coborât în tăcere colina, a intrat în coabie şi a plecat de la dânşii.

Ce blândeţe, ce răbdare, ce înălţime dumnezeiască !

Ce victorie deşartă pentru Cezarul care a scris Senatului: „Am venit, am văzut, am învins !”

Hristos a venit, a văzut, a învins şi a tăcut.

Păstrând tăcere a înveşnicit biruinţa Sa.

Să înveţe păgânii, dacă vor, din pildă smeritului Domn Iisus Hristos, care niciodată nu dă buzna cu sila.

Cine-L primeşte, primeşte viaţă veşnică; cine-L alungă rămâne cu porcii în veşnica îndrăcire şi moarte.

O, Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi păcătoşii, vindecă-ne şi ne mântuieşte !

A Ta fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Sursă: Călăuză Ortodoxă