Reacţii în cazul MŢR - ACCEPT: Mihai Gheorghiu: "Misiunea MŢR nu este să se lase folosit în campanii ideologice"

Mihai Gheorghiu (centru, cu ochelari si barba), in 1990, la prima Intrunire a Rezistentei Romane cu diverse personalitati (de ieri si azi) si personaje

În legătură cu declaraţia dlui. Virgil Ştefan Niţulescu, director general al MNŢR, din cotidianul România liberă din 21 februarie, cu vehicularea numelui meu în alte câteva publicaţii în legătură cu evenimentele din 20 februarie 2013, derulate în MNŢR, cât şi cu acuzaţiile calomnioase care mi-au fost aduse de activiştii mişcării homosexuale şi de Ambasada SUA la Bucureşti, ţin să aduc următoarele precizări:

Alarmat de unele zvonuri privind apariţia unor posibile tensiuni la proiecţia unui film programat de fundaţia Accept-România am rămas în incinta muzeului. În calitate de membru al conducerii MNŢR, şi în lipsa directorului general din instituţie, am asigurat dialogul cu toţi cei prezenţi, inclusiv cu poliţia, în incinta MNŢR. Nu am asistat la proiecţia filmului, nu am fost prezent în sală decât un minut înainte de începerea proiecţiei şi după încetarea acesteia, de asemenea pentru scurt timp, pentru a înţelege ce se întâmplă. Deci aserţiunea domnului Niţulescu şi a activiştilor mişcării homosexuale că eu aş fi fost în sală la proiecţie este pură calomnie.

De asemenea, sugestia implicită că prezenţa mea pentru scurt timp în sală sau dezacordul meu cu privire la desfăşurarea evenimentului ar fi putut avea vreo relevanţă sau vreo influenţă în încetarea proiecţiei nu este decât o încercare de acuzare indirectă. În condiţiile în care a fost avertizat asupra potenţialului risc de protest şi contraprotest, directorul general, în loc să ramână în instituţie şi să participe la evenimentul pe care l-a promovat şi impus împotriva opinei generale manifestate în Consiliul Administrativ, hotărâre consemnată în procesul verbal din 31.01.2013, a preferat să nu fie prezent.

În schimb, a fost alertată poliţia, care a venit cu un echipaj numeros, chiar înaintea începerii proiecţiei. Protestul unei anumite părţi a spectatorilor prezenţi a făcut ca proiecţia să înceteze. Din fericire, nu s-a înregistrat nici un incident violent. Rapoartele poliţiei şi ale pazei interne sunt clare în această privinţă.

Sunt deosebit de dezamăgit şi de indignat de reacţia Ambasadei SUA, care preia şi promovează acuzaţiile calomnioase ale activiştilor mişcării homosexuale, fără o minimă verificare. Întregul comunicat al ambasadei încalcă uzanţele diplomatice curente. A acuza pe nedrept, a calomnia un cetăţean al statului în care îţi desfăşori misiunea este un comportament diplomatic nedemn. Aştept scuzele Ambasadei SUA pentru această inimaginabilă ofensă.

Misiunea muzeului nostru este cu totul alta decât aceea de a se lăsa folosit în campanii ideologice sau de a confunda în mod interesat culturalul cu ideologicul. Decenţa, bunul simţ, echilibrul, respectul faţă de locul în care te afli par a fi virtuţi prohibite astăzi în aşezământul fondat de Al. Tzigara-Samurcaş şi Horia Bernea. Poate că în curând va fi chiar şi memoria lor interzisă şi dislocată, odată pentru totdeauna, din Muzeul Ţăranului Român.

Mihai Gheorghiu - Director general adjunct MNŢR

Sursă:   Ziarişti Online

Film: "Prin iubire suntem vii"

Un film ortodox rusesc despre iubirea de Dumnnezeu și de semeni, despre milostivire și grijă față de cei aflați în necazuri. 

„Viața și moartea mea depind de ceilalți, căci, dacă l-am câștigat pe aproapele meu, L-am câștigat pe Dumnezeu...” - Sf.Antonie Cel Mare.

Fotografia unui copil ieşind din uter în timpul unei cezariene s-a răspândit în mod viral

de John Jalsevac

02 ianuarie 2013, (LifeSiteNews.com) -  Când Alicia Atkins a postat pe Facebook o fotografie făcută de soţul ei în timpul naşterii prin cezariană a crezut că va fi vizualizată numai de prieteni, însă imaginea a atras atenţia a mii de persoane care nu o cunoşteau pe Alicia şi chiar mass-mediei.

Fotografia o arată pe fiica nou-născută a Aliciei, Nevaeh ("heaven" -cer scris invers), în timp ce scoate mânuţa din uter şi apucă degetele înmănuşate ale medicului. 

Surprinsă fiind de miile de vizualizări de pe Facebook, Alicia a declarat: "Nu ne-am imaginat că vom primi atâtea aprecieri pozitive. Ne-am aşteptat mai degrabă reacţii negative. În schimb "toată lumea a crezut că a fost cel mai bun lucru din lume."

Alicia a postat fotografia pe 26 decembrie. Atunci ea scria:

Acest lucru s-a întâmplat acum 10 săptămâni, când am avut o cezariană, şi Dr. Sawyer mi-a rupt apa iar fiica mea a ieşit afară din burta mea şi l-a apucat pe Dr. S de deget iar soţul meu a surprins acest moment special. 

"Sunt foarte încântată de această fotografie", a declarat Alicia adăugând că "E ceva care o să-mi amintească totdeauna despre acest moment." 

Fericita mamă a mulțumit, de asemenea, medicului ei obstetrician şi a mai spus că a imprimat pe pânză fotografia pentru a i-o face cadou doctorului. 

Soțul Aliciei, Randy, a descris momentul în care a luat fotografia. "Doctorul m-a strigat şi mi-a zis: Hei, mi-a prins degetul!" a spus Randy celor de laazfamily.com. 

"Așa că am fugit repede şi am făcut fotografia şi sunt foarte încântat de ea. Este o imagine uimitoare." 

Fotografia se asemănă în mod izbitor cu o alta, chiar mai celebră (şi la fel de controversată), făcută de fotograful Clancy Michael. Această fotografie arată micul pumn al unui copil nenăscut, de 21 săptămâni, aflat în creştere în pântecele mamei sale, şi care apucă degetul unui medic în timpul intervenţiei chirurgicale fetale. 

Clancy, care fusese angajat de cei de la USA Today pentru a fotografia operaţia a devenit de atunci activ în mișcarea pro-viață.

Sursă: LifeSiteNews

Gândurile unui preot abătut

„Nu ştiu cu cine să vorbesc şi în cine să mă încred. Sincer, cred că îmi pierd chemarea. Mă simt ca o minge de ping-pong care se plimbă de la un capăt la altul. Nu ştiu încotro să apuc… sunt atât de îngrijorat. Cu soția şi copiii nu mă văd prea mult din cauza treburilor din parohie și când ajung acasă sunt atât de extenuat fizic și psihic încât mă închid în mine, lăsând impresia că nu mai am nimic de oferit familiei mele. Aș renunța la preoție, dar ce altă slujbă aș putea practica? Încă plătesc împrumutul de studiu la seminar și am obligații financiare între care nu știu cum să mă mai împart. Uneori aș vrea să fug... să dispar pur și simplu.”

În ultimii ani cercetările realizate au arătat că stresul și frământările interioare reprezintă problemele majore de sănătate cu care se confruntă oamenii, în special bărbații. Stresul cronic netratat atunci când nu este identificat are consecințe fizice, emoționale și chiar spirituale. Afecțiuni precum tensiunea, migrenele, ulcerul, durerile de spate cronice, hipertensiunea, atacurile cerebrale sau bolile de inimă sunt relaționate astăzi cu factorul stresului. Pe plan spiritual, munca îndelungată poate include dificultăți în ceea ce privește rugăciunea, slăbirea sau pierderea motivației, a bucuriei, a entuziasmului sau a păcii interioare. Iar asta reprezintă „sindromul extenuării”.

Preoții aflați sub factorul stresului

Deşi preoţii din ziua de azi pot experimenta același nivel ridicat al stresului ca și persoanele din alte grupuri profesionale, unele cauze și efecte sunt specifice doar lor. Preoții pledează în fața comunităților de credincioși, trebuind să medieze mesajul Evangheliei și Tradiția creștin ortodoxă către o cultură ale cărei instituții sunt supuse unor schimbări profunde. Aceste comunități ecleziastice au suferit și ele schimbări, s-au dezvoltat, au avut parte de propriile frământări, scindări și dureri. Preoții aflați sub factorul stresului sunt caracterizați de faptul că în viața lor au loc prea multe „evenimente”. În mod normal, oamenii aflaţi sub povara stresului au prea multe termene limită, vor să facă prea multe lucruri deodată, pot fi neliniștiți din cauza întârzierilor și sunt caracterizați în viață de cuvinte precum „trebuie”, „ar trebui”, „ar fi bine să”. Nenumăratele aşteptări venite din partea parohiei intră adesea în conflict cu scopul central al învăţăturii bisericii.

Fiecare enoriaș sau enoriașă are propria „listă” conținând caracteristicile pe care ar trebui să le aibă un bun preot. Pentru a mulțumi pe toată lumea si pentru a menține pacea, preotul care se confruntă cu probleme de extenuare în general muncește mai mult, şi nu mai puţin aşa cum s-ar crede. Acesta tinde să îşi asume mai multe îndatoriri dar reușește să ducă la bun sfârșit doar unele dintre ele. Munca pe care o făcea odată cu bucurie devine o povară, zelul și motivația se transformă în obligații. Din cauza aceasta, unii încep să se simtă vinovați, nepotriviți pentru această misiune, neapreciați și neîndrăgiți.

Dacă un preot trebuie să dea tot ce are mai bun pentru slujirea sa, este important ca enoriașii să fie atenți la semnele de stres ce ar putea cauza sentimentul de extenuare sufletească. Rezultatul unor așteptări atât de ridicate este acela că dezvoltarea pe termen lung a parohiei, reflectarea, relaxarea și viața liniștită de familie par să îi ocolească pe ei și pe familiile lor. Uneori unii preoți ce au slujit ani de-a rândul se confruntă cu probleme ce izvorăsc din faptul că nu au prea multe de arătat pentru a dovedi eforturile depuse. Toți prietenii lor avocați, doctori sau ingineri până la acel moment s-au „realizat” în viaţă şi pot indica reuşite palpabile: au atins un nivel înalt în carieră şi au salarii sau prime ce le reflectă anii de experienţă.

Rugăciunea nu este o opţiune. Este punctul central al vieţii de preot.

O sursă importantă de stres şi frământare pentru un preot este diferenţa ce apare adesea între viaţa sa spirituală şi aşteptările sale cu privire la aceasta. Este supus riscului de a-și pierde încrederea în autenticitatea vieții sale spirituale, tinzând spre idealuri ce nu le poate atinge. Pe măsură ce diferența dintre aceste două constante se mărește preotul riscă să se depărteze din ce în ce mai mult de la scopul central al misiunii sale. Astfel rugăciunea poate deveni o rutină sau chiar să fie neglijată, iar puterea de a călăuzi duhovnicește să scadă. În schimb va începe să aibă un sentiment de vinovăție și eșec în slujirea sa. Curând, în loc să predice bazându-se pe experiența sau credința personală va vorbi despre omilii abstracte și va ține slujbe rutinate. Cu alte cuvinte, izvorul slujirii sale a secat. Va începe să considere slujirea ceva neplăcut, iar el se va simți gol pe dinăuntru.

Soluțiile pentru stresul preoților și extenuarea lor sufletească nu sunt prea multe. Vorbind din experiență personală, cei din jurul preotului ar trebui să realizeze și să accepte că viața disciplinată în rugăciune zilnică și intensă se află pe primul loc în „fişa postului”. Fără aceasta, preotul ar deveni managerul unui club sau coordonatorul unor evenimente sociale. Rugăciunea nu este o opţiune. Este punctul central al vieţii de preot. Însuşi Mântuitorul a simţit uneori nevoia să se retragă în post şi rugăciune.

Aşa şi preotul trebuie să îşi facă timp pentru rugăciune și să fie lăsat în tihnă pentru asta, stabilind o dată în calendar la fel cum face şi pentru toate celelalte lucruri. Acest lucru include anumite ore sau chiar zile în care petrece timp singur în solitudine sau cu frați preoți uniți în rugăciune. Făcând aceasta ar putea să se simtă vinovat că își petrece timpul rugându-se în timp ce ar trebui să se ocupe de nevoile bisericești cu care se confruntă. Cu toate acestea se va simți și mai vinovat dacă nu se roagă datorită conștiinței morale și a influenței Duhului Sfânt. Singura soluție reală la această dilemă a stresului și a extenuării ce arde sufletul multor preoți este de a-și reorganiza prioritățile și să înceapă o înnoire personală a vieții spirituale ca sursă a întregii spiritualități.

Sursă: Doxologia.ro

Am susținut dreptului mamei de a alege până când am făcut un avort

  

 

Articol realizat de Abby

Nota editorului: Autoarea acestui articol a dorit să fie identificată ca Abby. Iată povestea ei personală.

08 februarie 2013 (LiveActionNews.org) - Am 26 de ani, lucrez în domeniul prognozei meteo în Washington, DC. Am suferit un avort traumatizant şi am aderat recent la mişcarea pro-viaţă. 

La începutul facultăţii, m-am implicat în grupuri care militau pentru drepturile femeii - împreună cu prietenii mei - şi am susţinut puternic avortul pentru orice femeie şi oricând era nevoie. Nu vedeam nimic greşit ca cineva să profite de toate oportunităţile pe care le-ar fi putut avea. Punctul meu de vedere s-a schimbat total după ce am avut propria experienţă. 

Cu un an în urmă am mers la un cabinet de Obstetrică şi Ginecologie şi le-am spus că vreau să fac o întrerupere de sarcină. Le-am spus că am "doar" şase săptămâni de sarcină, 25 de ani şi nici un loc de muncă, iar părinţii mei nu mă pot ajuta, aşa că am decis că avortul era cea mai adecvată soluţie pentru mine.

Prietenul meu nu avea nici o părere despre asta, iar eu nu am spus nimănui altcuiva. Medicul a fost destul de binevoitor, m-a examinat şi m-a ajutat să-mi fac testele de sânge apoi mi-a explicat procedura de inducere a avortului prin intermediul unei pilule - dar fără să-mi spună că există posibilitatea de consiliere sau că ar fi indicat să vorbesc cu un prieten ...

Nici măcar să mă întrebe despre sănătatea mea mintală. Această pilulă se pretindea a fi „cea mai sigură” şi „cea mai convenabilă” metodă de oprire a sarcinii. Mi-am zis: „Super, în trei zile am scăpat!” Şi am mers înainte pe drumul meu. 

După prima pilulă totul a fost ok, fără efecte secundare. Patruzeci şi opt de ore mai târziu, am luat a doua pilulă. La o oră după asta, ţipam şi plângeam, zbătându-mă în agonie pe podea. Nu mă puteam mişca, eram în pragul leşinului, nu mai puteam vedea, orbită fiind de durere.

Prietenul meu m-a dus repede la camera de urgenţă, unde am aşteptat, în hohote şi strigăte de durere. Când, în cele din urmă, medicul de la triaj m-a văzut, tensiunea mea era periculos de scăzută, iar electrocardiograma arăta că inima mea o luase razna.

Când i-am spus despre avort, el a spus că voi fi „bine” şi mi-a făcut o injecţie pentru a-mi creşte tensiunea - dar fără prea mare rezultat. Am fost bolnavă încă două zile, drogată cu analgezicele puternice pe care medicul de la camera de gardă mi le recomandase.

Când, o săptămână mai târziu, m-am întors la medicul de la obstetrică şi ginecologie şi i-am spus despre calvarul meu şi reacţiile severe, el s-a uitat la mine întrebător şi mi-a zis sec: „Se pare că eşti bine; nu ai avut şi sângerări.” Fără nici o urmă de simpatie, de îngrijorare.

Aceste avorturi „convenabile”, „sigure” şi „uşoare” sunt de-a dreptul periculoase. După ce m-am interesat şi am studiat un pic (şi asta ar fi trebuit s-o fac înainte), am constatat că nu există nimic „sigur” despre ele: hemoragii, scăderea dramatică a tensiunii arteriale, stare de şoc - acestea sunt doar câteva din multitudinea de efecte secundare ale avorturilor.

Experienţa mea chinuitoare, ca să nu mai vorbesc despre starea intensă de vină pe care încă o simt (pentru că eu sunt sigură că şi copilul era în agonie, de asemenea), m-au făcut să-mi dau seama că avortul nu face decât rău atât mamei cât şi copilului.

Nu mai cred că avortul este util femeii („pro-woman”). El nu serveşte decât ca să împovăreze minţi şi să rănească trupuri. Dacă medicul mi-ar fi recomandat consilierea sau dacă aş fi vorbit cu părinţii mei sunt aproape sigură că mi-aş fi păstrat copilul. Sau poate nu, dar dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, cu siguranţă m-aş fi gândit de două ori înainte să-l fac.

Sursa: LiveActionNews.org, LifeSiteNews

Cuvinte pentru tineri (XXXIV) - Am așteptat timp de 17 ani eliberarea viitorului meu soț

Veronica Motolea l-a cunoscut pe Dumitru Uță în casa unchiului ei, la care venise în vacanță. Războiul se terminase și oamenii aveau speranța că viața își va relua cursul normal. Deși încă deținut în colonia de muncă, Dumitru spera și el că își va termina studiile și va avea o viață a lui. Cine putea ști că în închisoril va fi introdus regimul de exterminare a celor pentru care viața nu poate fi trăită fără Dumnezeu? Dragostea celor doi avea de așteptat douăzeci de ani, până ce Dumitru a fost eliberat și, restabilit după suferințele fizice și sufleteși din închisoare, s-a putut căsători cu cea care îi împărtășea credința:

”Aveam doar 17 ani. Eram elevă la Liceul Titu Maiorescu. De Sf. Ion, în 1947, am venit la unchiul Raica, care era contabil la Penitenciarul Aiud. Unchiul avea doi copii, pe Luci și Meli, care s-au îmbolnăvit. Unchiul l-a chemat pe Dumitru Uță, de care auzise, ca să-i trateze copiii. Atunci l-am cunoscut pe Dumitru. Unchiul vobise în casă despre el. Aveam emoții și aveam teamă de necunoscut. Din primele cuvinte schimbate cu el, am remarcat că este un om bun și credincios. Dumitru avea să vină în fiecare zi în casa unchiului meu, pentru a-i trata copiii bolnavi. Odată, pe când îmi pregăteam lecțiile, s-a uitat la cărțile mele de franceză și germană și s-a oferit să mă ajute. Meditațiile au continuat și după ce copiii s-au făcut bine.

În vacanța de Paști am plecat din nou la Gârbova, unde a venit și unchiul, însoțit de Dumitru, să o consulte pe Paraschiva, mama unchiului meu, care s-a îmbolnăvit. Când a plecat, mi-a făcut și mie o vizită, la casa părinților mei. După aceea a mai făcut și alte vizite. L-am întâlnit și la școală, unde el preda ”igiena”. Îmi era profesor, suplinind o vreme pe profesorul titular care era bolnav. Așa am avut prilejul de a ne cunoaște mai bine.

În data de 5 ianuarie 1948, Dumitru Uță mi-a făcut o vizită neașteptată la Gârbova. Venise la mătușa mea Paraschiva pentru tratament, după care a trecut și pe la mine. Era împreună cu unchiul Raica. Am început cursurile în 8 ianuarie al aceluiași an, iar Dumitru a reluat meditațiile cu mine. După circa două săptămâni, Dumitru vine la unchiul Raica și-i spune că pe viitor nu mai poate veni să-l viziteze, pentru că directorul penitenciarului, Guțan, i-a făcut observație. În inima mea se născuse ceva special pentru el. Cred că și în a lui. La plecare mă roagă să-i scriu. Nu am fost de acord. Mintea și inima mi s-au răvășit; câte nu i-aș fi scris, dar mă gândeam să nu ajungă scrisoarea în altă parte și să avem neplăceri. Înainte de plecare Dumitru mi-a mărturisit: ”M-am legat foarte mult de tine. Dacă Bunul Dumnezeu ne ajută să fim împreună, eu te-aș ruga să fii fată cuminte!”, iar eu i-am răspuns: ”Îți promit că te voi aștepta până la eliberarea ta”. Această așteptare pe care i-am promis-o i-a dat o mare bucurie și pace sufletească extraordinară.

De-a lungul celor 23 de ani de detenție Dumitru a contactat un TBC și o ciroză hepatică. După eliberarea sa în anul 1964, bolnav fiind, Dumitru a fost internat pentru o perioadă de doi an la spitalul Cluj și din Borșa, pentru a-și reface sănătatea. Tot timpul l-am vizitat la Cluj și la Borșa. Ajunsesem să ne facem planuri de viitor. Stabilisem locul de întâlnire la București. După ieșirea din spital, Dumitru a plecat la București, la prof. Constantin Uță, fratele lui.

După eliberare, Dumitru a fost frustrat de mai multe drepturi:

a) Nu i s-a aprobat să susțină ultimele examene pentru a-și lua diploma de medic. Cererile au fost respinse de Ministerul Învățământului;

b) Nu i s-a aprobat să urmeze cursurile Institutului Teologic din București, cererile fiindu-i respinse de mai multe ori;

c) A fost chemat de foarte multe ori la Miliție și i s-a interzis să comunice cu foștii deținuți politici;

d) S-a angajat la Spitalul nr. 9 din București, secția Neurologie II, pe postul de asistent medical, neacceptându-se avansarea lui.

Ca director de școală la Gârbova, am participat la concursurile organizate între școlile din Raion, obținând de mai multe ori locul I. Ca urmare am fost transferată la București, la Ministerul Învățământului.

Am fost chemată la Miliție pentru a mă convinge să nu mă căsătoresc cu un deținut politic. M-au ținut mai multe ore închisă într-o încăpere, să mă mai gândesc. Seara târziu mi-au dat drumul, cu amenințări. Cu toate astea m-am căsătorit cu Dumitru, fiind convinsă de alegerea corectă făcută.

Munca în Ministerul Învățământului nu a fost ocolită de necazuri. Am suferit și am fost frustrată de multe drepturi. La revizuirea cadrelor din 1973, pentru că eram căsătorită cu un fost deținut politic, am fost destituită din toate funcțiile și am fost transferată la Secția proiectare.

Pacea sufletească și bucuria de a fi împreună ne-au fost tulburate de un eveniment care ne-a schimbat radical viața: cutremurul din anul 1977 îl prinsese pe Dumitru de gardă. A urmat mobilizarea medicilor pentru următoarele 24 de ore. Am fost și eu și Mircea, copilul nostru, la spital, să-l cercetăm pe Dumitru. Acolo l-am găsit în plină activitate, obosit și nemâncat. M-a impresionat foarte mult situația de criză de la Spitalul Central. Coridoarele erau pline de oameni care stăteau pe jos. Nu mai văzusem niciodată o asemenea tragedie. În urma efortului, lui Dumitru i s-au reactivat ciroza și TBC-ul. De data asta ciroza devenise autoimună.

Doctorii îi mai dădeau speranță de viață doar 3-4 luni. Medicamentele le-am procurat repede cu ajutorul colegilor din Ministerul Învățământului și Ministerul Sănătății. Tratamentele făcute la Spitalul Municipal i-au prelungit viața cu încă 4 ani. Dumitru se pensionase din motive de sănătate, iar la 5 februarie 1980 și-a încredințat sufletul în mâinile Dreptului Judecător, lăsând în inima mea o mare durere. Era o despărțire de un suflet curat, drept și bun, de om smerit, răbdător, foarte credincios, cu dragoste de Dumnezeu și de cei bolnavi.”

Sursă: fericiticeiprigoniti.net