Predică la Duminica I după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor - Pr. Ilie Cleopa

Evanghelia

Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: pentru cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri.

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult, decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult, decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cine nu-şi va lua crucea sa şi nu va veni după Mine, acela nu este vrednic de Mine.

Atunci, răspunzând, Petru a zis către Dânsul: iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie; oare, ce vom avea noi? Iar Iisus a zis către ei: adevărat vă spun vouă că voi, cei care M-aţi urmat pe Mine, la naşterea din nou a lumii, când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau ţarini pentru numele Meu, însutit va lua înapoi şi viaţa veşnică va moşteni. Dar mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă vor fi întâi.

Arhimandritul Ilie Cleopa - Predică la Duminica I după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor

Iubiţi credincioşi,

Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare face pomenirea nu a unui sfânt, nu a doi, nu a zece, nu a o sută, nu a o mie de sfinţi, ci a tuturor sfinţilor. Mare sărbătoare este astăzi. Căci dacă „pomenirea dreptului este cu laude”, pomenirea drepţilor şi a tuturor sfinţilor, cu câtă laudă nu se face!

Astăzi, fraţilor, s-a împlinit proorocia marelui prooroc Isaia, care zice: „Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai...căci mai mulţi sunt fiii celei părăsite decât ai celei cu bărbat, zice Domnul” (54, 1).

Cu adevărat, Biserica cea stearpă din păgâni astăzi prăznuieşte mulţimea cea nenumărată a sfinţilor săi. Astăzi Biserica cea stearpă din păgâni, logodită cu Hristos, a născut şapte, cum a zis, prin Duhul Sfânt, proorociţa Ana: „...ea stearpă va naşte de şapte ori...” (I Regi 2, 5).

Care-s cei şapte? Dumnezeieştii Părinţi spun că toate cetele sfinţilor din ceruri şi toţi drepţii se împart în şapte cete. Întâi este Maica Domnului, al doilea sunt Apostolii, al treilea Proorocii, al patrulea Ierarhii, a cincea este ceata Mucenicilor, a şasea ceata cuvioşilor Părinţi şi a şaptea ceata tuturor drepţilor celor din veac adormiţi.

Numărul şapte mai înseamnă fără sfârşit, că nu va înceta vreodată Biserica lui Hristos să nască sfinţi, fiindcă şapte nu are margini.

Dar ştie oare cineva numărul sfinţilor? Nu! Dar al îngerilor? Nici pe acela nu-l ştie. Ce spune marele prooroc Iov? „Oastea cerului cine o va număra?” (Iov 25, 3). Tot aşa şi de sfinţi ne arată Duhul Sfânt că nu se ştie numărul lor.

Sfinţi, cum ştiţi, sunt prietenii lui Dumnezeu (Psalmi 138, 17; Ioan 15, 44). Dar dacă sunt prietenii lui Dumnezeu, să căutăm şi alte mărturii despre felul cum sunt ei şi cât sunt de mulţi. Să auzim pe proorocul care zice: „Cât îmi sunt de iubiţi prietenii Tăi, Dumnezeule!”. Şi după ce arată stăpânirea lor asupra diavolilor, asupra lumii, asupra trupurilor, asupra tuturor patimilor, zice Duhul Sfânt: „Foarte s-au întărit stăpânirile lor” (Psalmi138, 17; Iov 42, 48; Iacov 5, 16).

Căci prietenii lui Dumnezeu au stăpânit în lumea aceasta peste patimile lor, iar după ce s-au desăvârşit în ceruri, stăpânesc împreună cu Hristos peste toată lumea. Şi după ce arată stăpânirile lor, Duhul Sfânt ne arată că noi nu putem şti numărul lor. Căci spune: „Număra-voi pe dânşii şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi” (Psalmi).

Cine a putut sau poate vreodată să numere nisipul mării? Ia o mână de nisip şi vei vedea că trebuie să stai luni de zile ca să o numeri. Dar nisipul care înconjoară toate mările de sub cer, cine-l va număra vreodată?

S-au înregistrat în martirologiul roman, în minee, în proloage şi în vieţile sfinţilor câţiva sfinţi. Dar aceştia sunt mult prea puţini faţă de numărul lor din ceruri. S-au înregistrat zece milioane nouă sute şaizeci şi şase de martiri, dar numărul lor, cum am spus, nu-l ştie nimeni, pentru că e mai mare decât nisipul mării. Câţi sunt martiri numai cu voia, câţi se mântuiesc în fiecare zi!

Sfântul Ambrozie al Mediolanului a văzut o mare de catran, din care ieşeau mii şi mii de porumbei, care zburau la cer. Şi a zis despre ei că sunt sufletele care în fiecare ceas se mântuiesc din iad prin mijlocirea Bisericii lui Hristos.

Biserica, trupul lui Hristos, îi trimite la capul ei Cel din cer. Deci nu se pot număra toţi sfinţii, precum nici toţi îngerii.

Dar oare de ce s-a pus azi Evanghelia care începe aşa: „Cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru dânsul înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri?”. Şi iarăşi: „Cel care iubeşte pe tatăl său, pe mamă, sau pe frate, sau pe soră, sau holde, sau moşii, sau altceva din lumea aceasta, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic să fie ucenic al Meu”.

De ce s-a pus tocmai azi Evanghelia aceasta? Cei ce-au rânduit pericopele evanghelice n-au fost oameni neînvăţaţi. Au fost sfinţi mari şi au ales fiecare parte a Evangheliei după sărbătoarea potrivită ei. Ştiţi de ce s-a pus azi textul acesta: „Cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu...”? Pentru că toţi sfinţii lui Dumnezeu cei din veac L-au mărturisit pe El în două feluri: prin cuvânt şi prin fapta lor.

Aşa au mărturisit proorocii pe Dumnezeu, aşa apostolii, aşa martirii, aşa cuvioşii, aşa ierarhii, aşa cuvioasele muceniţe, aşa drepţii cei din veac.

Dar, de ce e nevoie de mărturisire ca să te poţi face sfânt? Sau de ce trebuie să fii drept ca să te mântuieşti? De ce e nevoie să-L mărturisim pe Hristos? Iată de ce. Omul nu-i numai o fiinţă de lut, fără suflet. Omul are două părţi, are o parte văzută şi una nevăzută. Dar acestea se unesc într-un singur ipostas, aşa se cheamă omul întreg, alcătuit din trup şi din suflet.

Şi nu-i drept ce zic unii: e de ajuns să cred în inima mea în Dumnezeu, dar de mărturisit aceasta în faţa tuturor nu-i nevoie. Aceştia se înşeală. În ziua Judecăţii, chiar cuvintele Evangheliei de astăzi vor mustra pe toţi aceia care socotesc că-i de ajuns să creadă în taină, fără să mărturisească, atunci când e nevoie, pe Hristos.

Căci spune marele apostol Pavel: „Cu inima să credeţi spre dreptate şi cu gura să mărturisiţi spre mântuire” (Fapte 8, 37; Romani 10, 9-10). Deci, când credem în Hristos înlăuntru, negreşit trebuie să-l mărturisim şi în afară. Să audă şi alţii mărturisirea noastră şi să vadă şi alţii faptele noastre.

Căci a spus Domnul în Evanghelie: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din cer” (Matei 5, 16).

Nu-i de ajuns să crezi în taină, ca să te mântuieşti. Când eşti întrebat, trebuie negreşit să mărturiseşti, căci dacă te vei ruşina, sau dacă te vei teme, sau vei urmări alte interese şi nu vei mărturisi la arătare, nu poţi să fii cu Iisus Hristos. Şi El Se va lepăda de tine înaintea Tatălui Său şi înaintea tuturor îngerilor din ceruri.

Dar de ce s-a spus mai departe în Evanghelie: „Cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe mama sa, sau pe nevasta sa, sau pe copiii săi, sau pe fraţii, sau pe surorile sale, sau via, sau moşia, sau chiar viaţa sa - cum se spune la Luca - mai mult decât pe Mine, nu este vrednic să se numească ucenic al Meu”. Oare e bine să urâm noi pe tata şi pe mama şi pe fraţii noştri şi pe prietenii noştri? Oare nu se spune în porunca a cincea din Decalog: „Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ?”. Oare nu cumva se contrazice Evanghelia cu Decalogul? Nu, Doamne fereşte!

Ca să ne putem lămuri, să ne aducem aminte de porunca cea dintâi din Lege. Ce spune aceea? „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deuteronomul 6, 4). De ce a numit trei părţi din om? Cu mare dreptate porunceşte Dumnezeu să-L iubim din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea. El ne-a dat nouă şi sufletul şi mintea şi trupul.

Când auzi: „din toată inima”, sau în altă parte: „din tot sufletul”, să înţelegi partea cea nevăzută. Când zice: „din tot cugetul”, înţelege mintea omului. Iar când zice: „din toată puterea”, înţelege virtutea trupului. Deci trebuie să iubim pe Dumnezeu din toată fiinţa noastră.

Iar în porunca a doua din Lege a dat un îndreptar pentru iubirea aproapelui. „Iar pe aproapele tău să-l iubeşti ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-40; Marcu 12, 29-31). Ia seama că în porunca întâi din Lege, când cere să iubim pe Dumnezeu, nu arată graniţa până unde să-L iubim. Ci cere să-L iubim fără de margini. Dar când a vorbit de iubirea aproapelui, în care intră şi tata şi mama, a pus o graniţă: ca pe tine însuţi. Îmi eşti tată, îmi eşti mamă, soră, cumnată, văr, nepot, dar eu vreau să mă mântuiesc şi ca să mă mântuiesc trebuie să fac cutare faptă bună sau cutare.

Dar te iubesc atâta cât mă urmezi pe mine în credinţă. Iar dacă tu, tată sau mamă, sau soră, mă tragi pe mine de la Dumnezeu, sau mă îndemni să încalc o poruncă a lui Dumnezeu, sau să fac o nedreptate, eu nu te pot iubi pe tine mai mult decât pe Hristos.

Aşadar, nu trebuie să urâm pe părinţi, sau pe fraţi, sau pe oricare alt om din lume, căci zice: „nu vei urî pe tot omul”. Dar când acel om vrea să mă despartă de Dumnezeu, atunci trebuie să ştiu că nu-mi mai este prieten, căci este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Căci s-a scris: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât” (Psalmi).

Ce se spune la apostolul şi evanghelistul Luca? „Cel ce nu urăşte pe tatăl sau pe mama sa, sau pe fratele său, nu poate să fie ucenicul Meu”. Auzi, se spune că trebuie să-i urăşti! Dar când trebuie să-i urăşti? Şi când trebuie să-i iubeşti? Să-i iubeşti când te ascultă, când merg pe calea lui Dumnezeu şi să-i urăşti când se despart de Dumnezeu. Căci când omul se desparte de Dumnezeu, s-a făcut vrăjmaşul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt zice că dacă el urăşte pe Domnul şi poruncile Lui şi tu trebuie să-l urăşti pe dânsul: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât şi neprieteni s-au făcut mie şi cu urâciune desăvârşită i-am urât pe ei” (Psalmi; Romani 12, 9).

Ai auzit? Când cineva care îţi era ţie ochi sau mână sau picior, adică ţineai la el ca la ochiul drept şi la mâna dreaptă şi te foloseai de el, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi nu mai vrea să meargă după Hristos, să-l urăşti din toată inima, cu urâciune desăvârşită.

Iată cu ce cumpănă se măsoară iubirea! Iată cum trebuie măsurată dragostea lui Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele! Către Dumnezeu trebuie să fie fără margini, iar către aproapele mărginită. Numai atâta te iubesc pe tine, cât mă iubesc şi pe mine şi mai mult nu, că nu-mi dă voie porunca a doua din Lege.

Deci, n-avem voie să iubim pe nimeni şi nici o zidire din veacul acesta mai mult decât pe Dumnezeu. Nici pe tatăl şi pe mama, nici banii, nici vitele, nici păsările, nici averea, nici bogăţia, nici dregătoria, nici cinstea, nimic mai mult ca pe Dumnezeu, dacă vrem să fim ucenici ai lui Iisus Hristos.

Căci o dată ce am iubit zidirea mai mult decât pe Ziditorul, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ne despărţim de Dumnezeu după dreptate, că ne-am închinat zidirii şi nu lui Dumnezeu.

Ce spune Evanghelia mai departe? Petru, când a auzit că nu trebuie să iubeşti pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Dumnezeu, s-a gândit la sine. Căci, amintindu-şi că atunci când l-a chemat Mântuitorul pe lacul Tiberiada, unde era pescar împreună cu Andrei, cu Iacov şi cu Ioan, el a lăsat totul, a spus lui Hristos cu îndrăzneală: „Iată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie. Oare ce va fi nouă?”. Da, el a lăsat totul. Nu numai corăbioara şi luntrea şi lopata au lăsat Petru şi Andrei. Nu. Dacă lăsau numai atâta, nu erau ucenici ai lui Iisus Hristos. Ei au lăsat şi tată şi mamă şi soră şi frate şi patimile lor.

Nu-i de ajuns să laşi numai averea pentru Hristos. Trebuie să laşi şi ura şi zavistia şi desfrâul şi furtişagul şi minciuna şi răutatea şi pâra şi invidia şi lenevia şi nebăgarea de seamă şi toată fărădelegea şi păcatul. Atunci ne facem cu adevărat ucenici ai lui Hristos, când lăsăm toate.

Şi când zicem „toate”, arătăm şi păcatele şi patimile cele sufleteşti. Toate trebuie lăsate ca să ajungem ucenici ai lui Hristos.

Câtă vreme inima noastră e lipită de ceva din lumea de aici, de o femeie, sau de bani, sau de casă, sau de dregătorie, sau de cinste, sau de tată, sau de mamă, sau de rudenie, sau de prieteni, sau de cunoscuţi, sau de trai bun, sau de beţie, sau de orice ar fi, ea nu poate să placă lui Dumnezeu.

Nu putem să iubim şi pe Dumnezeu şi pe Mamona (care în limba siriană înseamnă „bogăţie”). Nu putem iubi pe Dumnezeu şi păcatul, Doamne fereşte!

Dumnezeu cere inima noastră. „Dă-Mi, fiule, inima ta!” (Pilde 23, 26). Câtă vreme inima noastră nu-i cu Dumnezeu, suntem mincinoşi şi făţarnici şi vicleni. Inima noastră e atunci nedreaptă. Căci a zis marele Pavel lui Simon Magul: „Vrăjmaşule a toată dreptatea, inima ta nu-i dreaptă cu Dumnezeu!”. Dumnezeu se uită la inima lui, că inima lui e legată de bani. Căci el spusese apostolului: „Dă-mi şi mie darul acesta ca să pot să tămăduiesc pe oameni!”. Credea că Duhul Sfânt se cumpără cu bani! O, vrăjmaşule a toată dreptatea şi fiule al satanei şi al diavolului, văd că inima ta nu-i dreaptă cu Dumnezeu! Pavel era plin de Duhul Sfânt. Petru la fel.

De aceea îi spune lui Simon vrăjitorul că inima lui nu-i legată de Dumnezeu, ci de bani şi de slava veacului acestuia. Iar Dumnezeu se uită la inimă şi câtă vreme vede că inima noastră nu-i cu Dânsul, nu putem fi ai Lui.

El cere să-L iubim din toată inima şi din tot cugetul. Câtă vreme mintea noastră e legată de grijile veacului, de ban, nu poate fi a lui Hristos. Câtă vreme trupul nostru e scufundat în lucrarea păcatului, nu poate fi al lui Hristos. La fel nici inima, dacă nu-l iubeşte pe El. Deci, fiinţa noastră s-a despărţit de Hristos prin păcatele ei şi de aceea ni se cere să-L mărturisim şi cu faptele şi cu gura şi să-L iubim din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea.

Deci, când marele apostol Petru şi ceilalţi au zis: „Iată, noi am lăsat toate”, au zis: „Am lăsat vicleşugul, necredinţa, făţărnicia şi mândria, am lăsat şi traiul bun, am lăsat şi avere şi rudenie şi ne-am lipit cu inima numai de Tine”. Ei puteau deci să fie ucenici ai Lui.

Şi ce le făgăduieşte Hristos? „Voi, care aţi lăsat toate pentru Mine adică averea, cinstea, dregătoria, păcatele şi patimile, şi cele dinlăuntru şi cele dinafară, când va şedea Fiul Omului pe scaunul Slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19, 27-28).

Auzi câtă cinste le dă? Dar oare credeţi că scaunele de acolo vor fi de aur, sau de lut, sau de lemn, sau de marmoră? Pe astfel de scaune vor şedea Petru şi Pavel şi Andrei şi Vartolomeu şi Filip şi Toma şi toţi ceilalţi? Doamne fereşte! Cele douăsprezece scaune pe care vor sta cei doisprezece apostoli arată slava şi mărirea şi cinstea pe care le vor avea în jurul lui Hristos, când vor judeca împreună cu el toate neamurile, când va chema cerul de sus şi pământul de jos, ca să aleagă pe poporul Său.

Atunci, apostolii care s-au ostenit cu Hristos şi au luat parte la ispitele Lui, care L-au iubit pe Dânsul din toată inima, din tot cugetul, din toată puterea şi până la urmă au primit moartea pentru dragostea Lui, vor sta pe douăsprezece scaune de slavă.

Căci nu zice Hristos că vor şedea pe scaune de lemn, când zice că Fiul Omului va veni să şadă pe scaunul Slavei Sale. El ne dă aici să înţelegem că nici apostolii nu vor sta pe scaune de materie, ci pe scaune de slavă şi de cinste.

În acelaşi înţeles zice: „Mă duc să vă pregătesc vouă loc, ca unde sunt Eu şi ucenicul Meu să fie”. Deci nici apostolii nu vor şedea pe scaune de aur sau de argint, ci pe scaune de slavă, potrivit cu credinţa şi cu darul Duhului, după mărimea ostenelilor lor. Vor avea scaune de slavă, de mare slavă.

Căci când zice marele apostol Pavel: „Şi stea de stea se deosebeşte în slavă”, se înţelege că slava fiecărui sfânt se va deosebi de a celorlalţi.

Dar cum vor judeca apostolii cele 12 seminţii ale lui Israel? Noi am auzit că nici Tatăl nu judecă pe nimeni, căci zice Evanghelia: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Matei 16, 27; 25, 31). Şi dacă nici Tatăl nu judecă, cum o să judece Apostolii? În ce fel judecă ei cele 12 seminţii ale lui Israel?

Iată cum tâlcuiesc acest lucru dumnezeieştii Părinţi. Unul va fi Judecătorul - Iisus Hristos. Căci Tatăl a dat toată judecata Fiului, cum se spune şi în psalmi: „Doamne, judecata dă-o Împăratului şi dreptatea Ta Fiului Împăratului” (Psalmi 71, 1). Fiul va judeca toate popoarele..., şi va cerceta inimile tuturor. Căci atunci se vor descoperi – zice – cugetele multor inimi.

Iar El spune că vor judeca împreună cu El şi apostolii, şezând pe scaune de slavă. Vor judeca seminţiile lui Israel. Căci şi ei au făcut parte din ele. Atunci va zice Judecătorul către evrei: „Cum aceştia au urmat Mie şi M-au iubit din toată inima şi au împlinit poruncile Mele şi au propovăduit numele Meu în toată lumea şi până la urmă au primit moarte în cele mai mari chinuri pentru dragostea Mea şi cum de voi n-aţi crezut? Că n-am adus apostoli din India, nici din China, nici din Japonia, n-am adus din alte popoare păgâne, ci din voi i-am ridicat pe aceşti doisprezece oameni, ca să vă înveţe pe limba voastră şi să vă arate adevărul. Iar voi n-aţi voit să credeţi, ci aţi rămas în întuneric”.

Deci, aşa au să judece apostolii pe cele 12 seminţii ale lui Israel. A judeca înseamnă aici „a mustra”, aşa zic Sfinţii Părinţi. Aceşti doisprezece apostoli vor mustra, deci, dar mai ales va mustra Hristos pe poporul evreiesc pentru necredinţa lui, arătându- le că aceştia au crezut şi iată la ce cinste s-au suit, la câtă slavă, învrednicindu-se să stea lângă scaunul Său. El va spune: „Iată câtă cinste le-am dat, pentru că au crezut şi M-au mărturisit în toată lumea. Iar voi n-aţi vrut să credeţi, de aceea duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!”. Aşa vor judeca apostolii, adică vor mustra cu prezenţa lor, cu slava lor, cu cinstea lor din ceasul acela poporul evreiesc, că nu le-a urmat lor şi învăţăturii lor.

Dar şi Pavel spune în altă parte: „Nu ştiţi, oare, că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 15, 15). Nu numai apostolii, ci şi sfinţii vor judeca lumea. Dar cum? La fel ca şi apostolii. Sfinţii n-au venit dintre îngeri pe pământ, n-au firi netrupeşti, milioanele de sfinţi nu au venit din altă planetă, nici din cer, ci din popoarele pământului.

Şi ei au fost oameni şi au flămânzit şi au suferit dureri şi au avut frică şi osteneală şi au avut carne şi sânge şi rudenii şi neamuri şi bogăţii şi cinste şi toate câte le avem şi noi, dregătorii şi copii; dar au iubit mai presus de toate pe Dumnezeu şi pentru dragostea Lui s-au jertfit până la ultima picătură de sânge.

Şi atunci Dumnezeu va zice tuturor popoarelor: „Vedeţi pe aceşti sfinţi, care au fost ca şi voi oameni pe pământ? Dar au urmat Mie şi au păzit poruncile Mele. De ce n-aţi făcut şi voi aşa?”.

Îmi aduc aminte că eram copil când mi-am pus în gând să merg la mănăstire. Aveam un moş în sat la mine, Neculai Sava, un moş după tată, care nu s-a căsătorit toată viaţa şi ducea viaţă sfântă, fiind dascălul bisericii. Purta o barbă mare, albă. Şi când a auzit că vreau să plec la mănăstire, mi-a dat un ceaslov mic, cu slova veche. Şi ştiţi ce am citit eu întâi în ceaslovul acesta cu slova veche? Condacul zilei de astăzi! Şi scria acolo: „Ca nişte pârgă a firii, Ţie, Săditorului făpturii, lumea Îţi aduce, Doamne, pe purtătorii de Dumnezeu mucenici...” şi celelalte.

Auzi ce sunt sfinţii lui Dumnezeu? Sunt pârga firii omeneşti. Dumnezeu are tot dreptul să ia, din toate popoarele pământului, pârgă, că el a făcut toate popoarele; El le dă viaţă, El le dă hrană, lumină, apă, căldură şi tot ce le e de trebuinţă. Şi întru El şi prin El ne mişcăm. Nu putem să clipim o dată din ochi fără Dumnezeu, pentru că viaţa din noi e de la El şi întru El trăim şi prin El ne mişcăm.

Deci, sfinţii sunt ca o pârgă, ca un rod bine copt şi ales din toate popoarele pământului. Şi această pârgă a neamului omenesc, aceste milioane de sfinţi vor judeca lumea atunci. Cum? Va zice Stăpânul: „Tu spui că n-ai putut să-Mi urmezi Mie, că ai avut femeie. Dar şi aceştia au avut femei, că n-au fost toţi feciorelnici. Tu spui că n-ai putut să vii după Mine, că ai avut avere, că erai în cinste, în dregătorie, că te-ai temut de munci. Dar şi aceştia au avut toate acestea, toate ale firii omeneşti, dar inima lor au pus-o în mâna Mea şi mintea lor şi toată fiinţa lor s-a lipit de Mine. M-au iubit din toată inima şi toate celelalte le-au socotit gunoaie: şi averea şi dregătoria şi cinstea şi frumuseţile şi beţiile şi îmbuibările şi desfrâurile; toate dulceţile lumii acesteia vremelnice şi stricăcioase le-au urât din tot sufletul şi M-au iubit numai pe Mine”.

Şi aşa vor judeca sfinţii lumea, când toate popoarele pământului vor vedea milioane şi milioane de sfinţi aleşi din toate popoarele, strălucind mai tare decât soarele întru împărăţia cerului.

Câtă jale va fi atunci! Cum se spune în Uşa pocăinţei, râuri de lacrimi vor curge atunci din ochii popoarelor, mai mari decât mările de pe faţa pământului; căci se vor face mări de lacrimi. Dar vai, nu vor mai folosi atunci la nimic! Căci vor vedea de câtă cinste se bucură sfinţii, de câtă podoabă, de câtă slavă, de câtă mângâiere, iar ei au rămas să se ducă în gheenă, în foc, să-i mănânce viermii neadormiţi de acolo, în scrâşnirea dinţilor. Căci va fi o despărţire nu pentru un an, nu pentru doi ani, nu pentru o sută, nu pentru o mie, nu pentru sute de mii, ci pentru veacul veacului.

Ce se spune la Evanghelia Judecăţii: „Şi vor merge aceştia, adică drepţii, la viaţa veşnică, iar ceilalţi la muncă veşnică” (cf. Matei 25, 31-46). Ce jale va fi atunci şi cum vor mai plânge! Dar la ce va folosi plânsul atunci? Nu va mai folosi la nimic când vor vedea slava sfinţilor, când sfinţii îi vor mustra pe toţi, îi vor judeca pe toţi şi le vor zice: „Şi noi am fost ca voi, dar nu ne-am legat cu lumea aceasta, nici cu materia, nici cu banul, nici cu dulceaţa, nici cu rudeniile. Noi am iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din toată puterea şi Dumnezeu a trăit în noi şi noi în Dumnezeu; şi am fost gata oricând şi în orice clipă să murim pentru Dumnezeu. Şi am şi murit şi cu omul cel dinlăuntru şi cu cel din afară, când a cerut vremea”.

Aşa, fraţilor, aşa vor judeca lumea sfinţii şi apostolii, cu slava şi cu cinstea pe care o vor avea la Dumnezeu. Aşa vor mustra toate popoarele pământului, ceata apostolilor pe evrei, a celorlalţi sfinţi pe popoarele lor, pentru că nu s-au pocăit şi nu le-au urmat lor şi învăţăturii lor.

Fraţi creştini, dar oare de ce mai spune Evanghelia de azi: „Şi tot cel ce va lăsa pentru Mine casă sau moşie, însutit va lua în veacul acesta şi viaţa veşnică va moşteni?”.

Aici parcă ar părea cu neputinţă. Cum adică? Am lepădat toate pentru Hristos şi voi avea chiar aici mai mult decât am lăsat? Oare se va întâmpla aceasta? Da, aşa se va întâmpla. Ce au făcut apostolii? Au lepădat o mreajă şi aceea cârpită şi o luntre stricată, dar pe urmă – se spune în Faptele Apostolilor – toţi creştinii din obştea cea dintâi vindeau averile şi bogăţiile lor şi le aruncau la picioarele apostolilor.

Au fugit de avere şi toate averile le-au moştenit, cum spune Sfântul Efrem Sirul. Au plecat 12 bărbaţi din Ierusalim, fără toiag şi toată lumea au stăpânit şi au păstorit; au plecat fără traistă şi toate bogăţiile lumii le-au adunat, pentru că era Dumnezeu cu dânşii. Căci unde e Dumnezeu, nu le lipseşte nimic celor ce se tem de Dânsul (Psalmi 33, 9-10). Pentru că au aruncat la Dumnezeu grija lor, iar El i-a hrănit.

Dar zice şi de casă, că o vor câştiga însutit. Casa Domnului Dumnezeu este Biserica. Căci spune Mântuitorul: „Casa Mea casă de rugăciune este, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari!”.

Câte case de acestea, câte biserici nu s-au sfinţit până astăzi? Sfântul Gheorghe a lăsat toate pentru Hristos, dar câte mii de biserici nu are pe faţa pământului? Şi Sfântul Dumitru şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi atâţia martiri şi sfinţi, ca Sfântul Nicolae sau Sfântul Spiridon, au pe numele lor mii şi zeci de mii de biserici pe tot globul pământesc, unde sunt creştinii. Toate acestea sunt casele lor, că lor li s-au închinat şi lui Dumnezeu.

Vezi, sfinţii se cinstesc şi pe pământ de aproape două mii de ani şi au atâtea case de rugăciune, atâtea biserici, nu sute, nu mii, ci zeci de mii; dar şi în ceruri, în Biserica celor întâi născuţi, pururea se prăznuiesc şi pururea se veselesc cu veselia cea negrăită.

Aşa să înţelegeţi că însutit va lua. Cel ce cinsteşte pe Dumnezeu are şi aicea cinste. Căci zice: „Cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi”.

Dar ce spune Evanghelia la urmă? „Cei dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi”. Cum se tâlcuieşte aceasta? Întâi a fost poporul evreiesc; el a fost chemat înaintea noastră de Dumnezeu, încă de pe vremea lui Avraam. El este poporul care s-a închegat din neamul lui Avraam, este poporul lui Israel.

El a avut chemarea înaintea noastră, au fost făcuţi prieteni cu Dumnezeu mai demult, ei proorocii, ei patriarhii, ei jertfelnicul, ei Biserica Legii vechi, ei cunoştinţa de Dumnezeu cea dintâi.

Dar când a venit Stăpânul proorocilor şi Ziditorul lor, n-au crezut. Şi astfel ei, cei dintâi, vor fi cei de pe urmă, pentru că n-au crezut.

Dar cuvântul acesta mai are şi altă tâlcuire. El vorbeşte de cei smeriţi. Omul smerit se socoteşte cel mai de pe urmă dintre toţi, pentru că se socoteşte din adâncul inimii cel mai păcătos, cel mai neputincios, cel mai rău, cel mai nevrednic de mila lui Dumnezeu şi de cinstea de la oameni.

Dar în ziua Judecăţii va fi altfel. Căci se zice: „Dumnezeu celor smeriţi le dă har şi celor mândri le stă împotrivă” (Matei 23, 12).

În ziua aceea, când va judeca Dumnezeu inimile, nu va căuta la mitre arhiereşti, nici la coroane împărăteşti, nici la dregătorii înalte. Va căuta la inimile noastre. Cel mai umil ţăran, cel mai necăjit om, cel care stă în gunoi... şi se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu, sau e la închisoare şi se roagă, sau e undeva străin, sau bolnav undeva în pat, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu, sau e o văduvă săracă, căreia nu-i deschide nimeni uşa şi zace cu copiii ei în necaz şi în scârbe, dar se roagă lui Dumnezeu.

Toţi aceştia vor fi în ziua Judecăţii mai mari decât împăratul lumii de astăzi şi a celei de mâine şi a celei de alaltăieri. Că Dumnezeu nu va căuta la faţă, cum i-a spus lui Samuel, când a ales pe David.

Dumnezeu caută şi acum la inima omului, dar cu atât mai mult atunci, în ziua Judecăţii. Se vor slăvi atunci cei smeriţi, cei nebăgaţi în seamă, cei ocărâţi, cei prigoniţi pentru dreptate, cei săraci cu duhul, care se socotesc pururea săraci de fapta bună, cei ce flămânzesc pentru dreptate şi doresc să facă dreptate şi toţi pe care i-a fericit Hristos.

Se vor ferici atunci cei nebăgaţi în seamă, cei ce au fost ca gunoiul pământului. Cele simple şi nebăgate în seamă ale lumii vor ruşina pe cei înţelepţi. Cele slabe vor ruşina pe cele tari.

De aceea zice că cele de pe urmă vor fi cele dintâi. Cei pe care nu-i băgăm noi în seamă acuma, dacă se roagă lui Dumnezeu din toată inima, vor străluci mai mult decât soarele în împărăţia cerului şi împăraţii lumii şi toţi puternicii pământului vor fi atunci gunoi înaintea lui Dumnezeu, dacă nu vor fi avut credinţă în El. Căci El este drept şi dreptatea Lui rămâne în veacul veacului.

Iubiţi credincioşi, v-am întocmit un mic cuvânt la Evanghelia de astăzi. Mai sunt multe de vorbit despre ea şi despre sfinţii lui Dumnezeu. Dar dacă aş vorbi numai de un sfânt, ar trebui să vorbesc ani de zile. Dar despre toţi sfinţii, cine poate vorbi?! Poate cineva să aibă o mie de guri şi să vorbească la nesfârşit şi tot nu poate să descrie faptele sfinţilor.

Aţi auzit cum numără Apostolul de astăzi ostenelile sfinţilor: prin credinţă – zice – au biruit războaie, au suferit de sabie, de foame, de sete, de frig, s-au fierăstruit, au rătăcit în cojoace, în piei de capre. Şi lumea nu e vrednică de ei. Ce să spun de toţi sfinţii? E prea greu de spus.

Atâta spun numai, că sfinţii lui Dumnezeu L-au iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea lor. S-au făcut în lumea aceasta fii după dar ai Lui, cum suntem şi noi prin dumnezeiescul Botez, iar dincolo se vor veseli în vecii vecilor de Dânsul. Că unde este Stăpânul, acolo vor fi şi slugile lui. AMIN!

Sursa: Doxologia

Pr. Vasile Antonie Tămaș lansează campania „Un român pentru România. Nu-i abandona, nu-i avorta, îi primesc eu!”

Părintele Vasile Antonie Tămaș din comuna Vâlcele, județul Covasna, care a lansat de curând un apel emoționant pentru toți românii.

Într-un video care deja are peste 130.000 de vizualizări pe Facebook, el a declarat:

Unde ne sunt patrioții? Unde ne sunt eroii? Ne sunt avortați. Am mai pierdut o țară din lipsa coloanei vertebrale și a demnității. (…) Mă adresez celor care au de gând să avorteze un prunc sau vor să-l lase pradă deznădejdii într-un orfelinat al statului: nu o faceți! Aduceți-l aici și lăsați-l în pragul bisericii mele.

Contactat de ActiveNews.ro, părintele Tămaș a declarat în exclusivitate:

Mi-aș dori ca această campanie să fie preluată de persoane și din alte județe. Idealul este un așezământ pentru copiii abandonați, pentru cei salvați de la avort…Aș vrea ca să vină la mine 1.000 de femei pe zi care să-mi spună: „Părinte, nu avortez dacă-mi promiteți că ma ajutați să am grijă de el”. Nu ar fi nicio problemă. Putem face un bloc cu 10 etaje pentru o bancă trădătoare și nu putem face un bordei pentru un prunc?

Eu pun la dispoziția acestui proiect două hectare de teren. Am decis să colaborez cu niște experți pentru a putea accesa banii din fonduri europene, să vedem dacă putem accesa acești bani. Dacă nu, mă voi baza pe donații și pe sponsorizări. 

 

Campania nu este doar pentru toată țara, ci pentru toată lumea! Am luat legătura cu preoți din județul Covasna, Caraș-Severin, din Sibiu, din Bistrița-Năsăud și s-au alăturat și ei acestei campanii.

Părintele a mai spus, citat de același site de știri:

Noi avem nevoie de eroi în viață, nu în morminte. Avem nevoie de eroi pe care să-i formăm noi. Degeaba avem 5 milioane de eroi în morminte, dacă avem 5 milioane de trădători în viață. Erou nu înseamnă să dai cu sabia: înseamnă că dacă ești gunoier să-ți faci treaba bine, să fie strada curată, dacă ești profesor înseamnă să-ți dai silința față de elevi, dacă ești parlamentar atunci reprezintă interesele celor care te-au ales nu ale tale și așa mai departe…

Sursa: Stiri pentru Viata

Arhimandritul Melchisedec despre darurile Duhului Sfant

Comemorarea martirilor, care nu s-au intors la Mahala. 2016

Ion Aldea-Teodorovici:Lacrima limbii noastre (Pentru ea) / Prin cele ce se aud

Predică la Praznicul Sfintei Treimi - Pr. Ilie Cleopa

Aţi văzut şi întotdeauna vedeţi că mai înainte de a se face ziuă, de a răsări soarele, flutură o geană de ziuă. Către răsărit se vede o lumină mai întâi puţin gălbuie şi apoi tot mai alburie, până când se ivesc razele soa­relui. Iar razele soarelui crescând mereu şi luminând sub cer, în toate păr­ţile, se iveşte la orizont şi frumosul şi prealuminosul soare, strălucind cu atâta putere încât, dacă te-ai uita mai mult la el, te orbeşte.

Iată, aşa să socotiţi şi despre Dumnezeu. Bunul şi Veşnicul Dumne­zeu, Cel ce este izvorul a toată lumina şi strălucirea de la începutul lu­mii, S-a arătat mai întâi numai ca Ziditor şi ca Făcător.

Faptul că El e în trei feţe, adică în trei ipostasuri, a început să se arate fiinţei omeneşti celei slabe şi neputincioase numai cu încetul şi în chip umbrit. Astfel, se ştia încă înainte de legea veche, chiar de la Adam, că există Ziditorul Dumne­zeu.

Dar, cum zice Sfântul Grigorie Palama, nu se ştia desăvârşit, ca azi, că El este în trei ipostasuri. Pentru că nu era încă în puterea minţii omeneşti să înţeleagă că Dumnezeu este în trei feţe şi de o singură fiinţă. Dar în chip umbrit a început a ne învăţa pe noi, aşa cum învaţă profesorul pe co­pii la şcoală, că Dumnezeu, deşi este Unul după fiinţă, este în trei feţe sau ipostasuri.

Încă la facerea omului, în Rai, a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). N-a zis să fac, ci „să facem”, arătând prin plural şi celelalte ipostasuri ale Sfintei Treimi, care erau lângă Tatăl.

Iar la amestecarea limbilor, la Turnul Babel, a zis: „Să Ne po­gorâm şi să amestecăm limbile lor” (Facerea 11, 27). Deci iarăşi s-a arătat că Dumnezeu este Unul după fiinţă şi trei după feţe.

Iar mai târziu, David proorocul, mai luminat de Duhul Sfânt, a spus şi a mărturisit că trei sunt feţele Preasfintei Treimi. Căci zice în Psaltirea sa: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmii 32, 6). Deci Domnul este Unul, Cuvântul este altul şi Duhul gurii Lui, altul. Astfel i-a arătat Preasfântul Duh că cele trei ipostase ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă, de o putere, de o domnie şi de o împărăţie.

Patriarhii cei mai vestiţi au fost trei: Avraam, Isaac şi Iacov. Trei au fost şi coconii din cuptor. Deci şi alte multe simboluri vorbesc despre Sfânta Treime.

Iar în legea darului, încă de la începutul slujirii Mântuitorului, Preasfântul Dumnezeu S-a arătat ca fiind un Dumnezeu în trei feţe, sau în trei ipostasuri. Chiar de la Botezul Mântuitorului S-a arătat Preasfânta Tre­ime la Iordan. Căci Părintele a zis de sus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17); iar Duhul Sfânt a coborât în chip de porumb, iar Fiul era, întrupat în firea noastră, în apele Iordanului.

Iată de ce Biserica cântă: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închi­narea Treimii S-a arătat” (troparul praznicului). Astfel, prin legea daru­lui, Dumnezeu S-a arătat în chip desăvârşit că, deşi este Unul după fiinţă, sau după fire, după feţe e Întreit. Aceasta a înţeles şi dumnezeiescul Ioan Evanghelistul în epistola sa cea dintâi, când zice: „Trei sunt Care mărturi­sesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi aceştia trei Una sunt” (I Ioan 5, 7).

Mai târziu, dumnezeieştii Părinţi au arătat că Sfânta Treime este de un singur scaun, de-o singură dumnezeire, de-o singură fiinţă şi fire, de-o singură voie şi împărăţie şi domnie, dar este în trei ipostasuri, iar aceste trei ipostasuri sunt deosebite după însuşirile lor.

Mai întâi să cunoaşteţi chipul subzistenţei fiecăruia. Tatăl are ca chip al subzistenţei nenaşterea şi nepricinuirea; căci nu se naşte din nimenea şi nu e pricinuit de nimenea. Fiul are ca chip al subzistenţei Sale naşterea mai înainte de toţi vecii din Tatăl, precum se naşte cuvântul din minte. Iar Duhul are ca chip al subzistenţei Sale un altul decât cel al Fiului: El are pur­cederea, adică porneşte, purcede din Tatăl. Dar – cum zice Sfântul Gri­gore de Nyssa – o dată cu naşterea Fiului, cea mai dinainte de toţi vecii, purcede şi Duhul Sfânt.

Nu a fost o vreme – cum spune Arie hulitorul – când Hristos n-a fost împreună cu Tatăl. Cum se putea ca Tatăl să fie fără de Cuvânt? Dumnezeu are Cuvânt, Dumnezeu are şi Duh. Deci n-a fost niciodată când să nu fi fost Cuvântul la Tatăl.

Cum n-a putut să fie Tatăl fără Cuvânt, aşa nu s-a putut să fie o vreme când Cuvântul să nu fi fost la Tatăl şi Duhul să nu purceadă în chip negrăit, adică să nu fie la Tatăl, pentru că Cel ce are Cuvânt are şi Duh.

Uitaţi-vă la noi: avem minte, cu­vânt şi duh, că suntem chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu face parte chiar din fiinţa Sa, e chiar de o fiinţă cu El, de un scaun, de o voie şi de o dumnezeire cu El.

Acestea, fraţii mei, sunt lucruri subţiri, nu le puteţi înţelege toţi, dar trebuie să le spunem, că azi e sărbătoarea Sfintei Treimi. Iată, v-am spus chipul subzistenţei celor trei ipostasuri: nenaşterea, naşterea şi purcederea.

Însuşirile ipostasurilor sunt chipul subzistenţei lor în Treime. Tatăl este Tată fiindcă naşte mai înainte de toţi vecii pe Fiul şi purcede pe Duhul deodată cu naşterea Fiului, fără de vreme şi fără de ani. Dar în alt chip purcede pe Duhul şi în alt chip naşte pe Fiul. Aşa zice Iosif Vrienie, marele teolog din sec. al XIV-lea, că Tatăl se cheamă Născător al Fiu­lui şi Purcezător al Duhului. Dar Fiul se zice şi Cuvânt. Fiul subzistă prin naştere şi Duhul prin purcedere. Fiul şi Duhul se mai numesc şi cele două raze gemene ale Tatălui (Iosif Vrienie, Cuvântul 4 despre PreasfântaTreime).

Şi aceste două raze, care pornesc din Minte, adică din Dumnezeu Ta­tăl, sunt ipostasuri ca şi Tatăl. Dintre cele trei ipostasuri ale PreasfinteiTreimi, unul are însuşirea de Tată, altul de Fiu şi altul de Duh Sfânt. Ele se deosebesc, dar sunt şi unite, însă unirea lor nu le amestecă (Dogmatica, cap. 8, p. 19).

Ipostasurile Preasfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – sunt unite, dar nu se amestecă, şi se împart fără despărţire. Gândiţi-vă la trei sori, care ar fi deopotrivă de mari, deopotrivă de luminoşi şi ar ieşi pe cer deodată, unite într-un glob şi într-o putere. Cele trei ipostasuri sunt ca trei sori având aceeaşi căldură şi lumină, aceeaşi fiinţă. Gândiţi-vă la trei sfeşnice cu trei lumini în ele, iar luminile deopotrivă de mari şi de luminoase, şi amestecaţi aceste trei făclii la un loc. Ce se întâmplă? Vedeţi o singură lumină. Sunt unite, dar nu amestecate. Şi-a păstrat fiecare lu­mina şi însuşirea ei. Iată, aşa e cu ipostasurile Preasfintei Treimi. Sunt unite împreună în aceeaşi fiinţă, dar fiecare ipostas păstrează însuşirea Sa. Acestea vi le-am spus în treacăt, căci avem de spus multe.

Iată câte ceva din Epistola 38 a Marelui Vasile către Sfântul Grigore de Nyssa în privinţa ipostasurilor Preasfintei Treimi. Iată ce spune el: un curcubeu care se formează din razele puternice ale soarelui, ce cad asupra unui nor care e plin de apă şi de rouă, dă la iveală o mulţime de culori; dar noi vedem că aceste culori se deosebesc, una fiind galbenă, alta albastră, alta roşie, alta portocalie, dar niciodată nu putem înţelege unde se unesc ele şi de unde până unde ţine galbenul, de unde până unde portocaliul sau verdele; aşa se înţeleg şi ipostasurile Sfintei Treimi: ele se unesc şi se pare că se amestecă. Dar nu, nu se amestecă, ci păstrează fiecare însuşi­rea sa. Dar fiinţa este una. Şi noi nu putem pricepe cât sunt de unite; ştim doar atâta: că sunt unite, dar nu se amestecă, şi se împart, dar fără să se des­partă după fiinţă.

Dar, fraţii mei, naşterea Fiului e de două feluri, sau El are două naşteri: o naştere a Lui e cea mai înainte de toţi vecii, din Tatăl, şi altă naştere e cea de sub vremi, din Prea Curata Fecioară Maria.

Oare cu Duhul tot aşa este? Duhul Sfânt are şi El o purcedere din Ta­tăl, mai înainte de toţi vecii, o dată cu naşterea Fiului, dar şi o arătare sub vremi. Când? La Cincizecime, când Se pogoară peste Sfinţii Apostoli în chip de limbi ca de foc (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., cap. 8, pp. 20, 25, 35). N-am zis în chip de limbi de foc, ci „ca de foc”, căci focul Duhului Sfânt e foc duhovnicesc.

Dar oare, fraţii mei, dacă aceste două ipostasuri ale Preasfintei Tre­imi, Cuvântul şi Duhul Sfânt, sunt raze gemene, de o fiinţă, de-o fire şi de un scaun, de o domnie cu Tatăl, dar din Tatăl, este în ele vreo micşorare? Nu. Dar auzim în Evanghelie pe Mântuitorul zicând: „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”.

De aici arienii şi alţi eretici din sec. al III-lea şi al IV-lea, pe baza acestui cuvânt al Domnului, „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”, zic că Tatăl e mai mare decât Fiul cu dumnezeirea, cu fiinţa, cu firea, cu domnia, cu stăpânirea, cu voia, cu începătoria. Dar niciodată nu trebuie să înţelegem că Tatăl e cu fiinţa sau cu dumnezeirea mai mare de­cât Fiul. Căci atunci cădem în hula lui Arie şi a altor eretici, cu care s-a luptat Biserica 630 de ani până când i-a lămurit.

Tatăl este mai mare decât Fiul şi decât Duhul Sfânt numai în calitate de cauză, pentru că Tatăl este cauza Fiului, căci Fiul se naşte din Tatăl, nu Tatăl din Fiul; şi Duhul pur­cede negrăit din Tatăl mai înainte de toţi vecii; deci cauza amânduror acestor ipostasuri din Sfânta Treime este Tatăl. A unui ipostas prin naştere şi a altuia prin purcedere.

Deci Tatăl este mai mare prin calitatea Sa de cauză, nu cu dumnezeirea. Dacă vom zice cu dumnezeirea, hulim şi ne facem eretici. Hristos zice în Evanghelie: „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”, dar în alt loc zice: „Eu şi Tatăl Meu una suntem”(Ioan 10, 30). Zicând aici „una”, arată identitatea fiinţei, pentru că sunt de-o-fiinţă.

În altă parte, Filip zicând: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl”, Mântuitorul îi răspunde: „Filipe, atâta vreme fiind cu Mine n-ai cunoscut că Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl?” (Ioan 14, 8-11). Iată altă dovadă. Acolo unde Hristos zice: „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”, arată pricina, că Tatăl este pricina Fiului şi a Duhului Sfânt. Iar acolo unde zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, arată identitatea fiinţei, că sunt de-o-fiinţă. Iar acolo unde zice: „Tatăl Meu întru Mine petrece şi Eu întru Tatăl”, arată nedespărţirea fiinţei. Că nu S-a despărţit niciodată Tatăl cu fiinţa de Fiul şi de Sfântul Duh.

Iar acolo unde zice: „Toate ale Mele ale Tale sunt” – în rugăciunea ar­hierească – şi „toate ale Tale ale Mele sunt”, arată cele ce sunt de obşte Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, adică voia, dumnezeirea, domnia (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. 18).

Fraţii mei, acestea sunt mai grele pentru unii dintre dumneavoastră. Dar să ştiţi că e nevoie să ne interesăm şi să învăţăm despre Sfânta Treime. Auzi ce spune Sfântul Maxim către Talasie: „Cunoştinţa Sfintei Treimi şi a Celei de o fiinţă Treimi este sfinţire şi îndumnezeire pentru îngeri şi pentru oameni”. E prea de nevoie să cunoaştem despre Sfânta Treime cât este cu putinţă omului. Dar oricât ar învăţa oamenii, nici îngerii, nici He­ruvimii, nici Serafimii nu pot dogmatisi şi teologhisi despre Sfânta Treime cât trebuie. Dar toţi suntem datori să învăţăm cât putem despre Sfânta Treime... .

Este o teologie în Biserică numită apofatică sau negrăită (Sfântul Talasie Libianul, Filocalia, vol. IV). Ea propovăduieşte pe Dumnezeu nu prin ceea ce poate spune mintea, ci prin ceea ce e mai presus de minte. Ea e cea mai înaltă teologie de sub cer şi face minţile iscoditoare să nu mai iscodească despre Dumnezeu.

Căci ea zice: Ce este Dumnezeu, minte? Nu! Dumnezeu este izvor a toată min­tea şi mai presus de toată mintea. Ce este Dumnezeu, putere? Nu-i putere. Dar ce? Este Dumnezeul puterilor, izvor a toată puterea. Ce este Dumne­zeu, frumuseţe? Nu! Dumnezeu este izvor a toată frumuseţea şi mai pre­sus de toată frumuseţea. Ce este Dumnezeu, bunătate? Nu! Dumnezeu este izvor a toată bunătatea şi mai presus de toată bunătatea. Ce este Dumnezeu, milă? Nu-i milă. E izvor a toată mila şi mai presus de toată mila. Ce este Dumnezeu, înţelepciune? Nu! Este izvor a toată înţelepciu­nea şi mai presus de toată înţelepciunea. Ce este Dumnezeu, pronie (adică purtare de grijă)? Nu! E izvorul a toată pronia şi mai presus de toată pronia. Astfel se odihneşte mintea când spune că Dumnezeu e mai presus de minte.

De ce nu s-a pus la această sărbătoare slavoslovie mare? Pentru că spun dumnezeieştii Părinţi: „Nici îngerii Tăi, Doamne, nici Heruvimii Tăi, nici Serafimii nu Te pot slăvi după vrednicie”. Ca să ne smerim, pu­nem o slavoslovie de zi la această negrăită sărbătoare, ca să arătăm că nu putem să slăvim pe Dumnezeu după putere şi după cuviinţă, adică după cum ar merita să-L slăvim.

Că de am avea limbi şi minţi îngereşti şi de Heruvimi, tot n-am putea să-l slăvim pe Dumnezeu cu atâta slavă cât trebuie să-I dăm Lui şi câtă slavă are El. Nici îngerii şi nici oamenii nu pot să slăvească Sfânta Treime după mărimea Ei şi după cinstea Ei, care o are în Sine ca Dumnezeu cel nemărginit întru slavă, şi la a Cărui slavă nu putem ajunge cu limbile cele de ţărână şi cu minţile cele slabe ale noastre.

Dar este şi o teologie numită catafatică, sau afirmativă, sau pozitivă. Ea spune tot ce se poate vorbi de Dumnezeu în mod pozitiv. În această teologie noi zicem aşa: Dumnezeu e atotbun, atotmilostiv, atotîndurat, atotputernic, atotştiutor, nemărginit, neînscris împrejur, şi celelalte. Dar când veţi auzi că Dumnezeu este adâncul milei şi atotbun şi atotputernic, să nu crezi că vorbim de fiinţa Lui.

Vorbim de-abia de însuşirile fiinţei lui Dumnezeu şi de tot ce se poate spune că e împrejurul fiinţei lui Dumne­zeu. Iar a voi să vorbim de însăşi fiinţa lui Dumnezeu, ar fi o nebunie! Că fiinţa lui Dumnezeu e neapropiată minţii îngereşti şi omeneşti şi nu se poate vorbi de fiinţa Lui, că dacă s-ar putea vorbi, n-ar mai fi Dumnezeu. Ceea ce se poate circumscrie de vreo minte nu mai e Dumnezeu, fiindcă e mărginit.

De aceea, Dumnezeu, fiind mai presus de mintea omului, nu poate fi tâlcuit de ea şi nici nu poate fi spus vreodată de mintea sau de limba omenească ceea ce este El după fiinţă. Ci noi vorbim despre însuşi­rile Lui. Spunem că este atotbun, atotmilostiv ş.a.m.d. Iar de ce este Dumnezeu după fiinţă nu se pricepe nici o fiinţă şi nici o minte să vor­bească. Şi deci se cinsteşte prin tăcere sau, cum zice dumnezeiescul Nicodim Aghioritul, după teologia catafatică, sau afirmativă; mintea vor­beşte despre Dumnezeu cu toată puterea ei, cât poate pricepe: că Dumne­zeu e îndelung răbdător, că-i atotcreator, că-i veşnic, că-i izvorul luminii şi orice ar vrea să spună ea; dar după teologia apofatică, tace şi amuţeşte şi-L propovăduieşte pe Dumnezeu nu prin cuvânt, ci prin altceva.

În teo­logia apofatică, mintea proslăveşte Sfânta Treime numai prin frică şi minunare şi tăcere. Se înspăimântă de oceanul negrăit al fiinţei lui Dum­nezeu, se minunează şi tace. Căci noi cinstim pe Dumnezeu prin cuvânt până la un loc, iar mai departe prin spaimă şi minunare şi tăcere. Atunci ne dăm seama că Dumnezeu e negrăit, că e Dumnezeu a toată mintea şi mai presus de toată mintea. Fraţii mei, ar trebui să vorbesc mai multe despre aceasta, dar nu intrăm în amănunte, să nu vă obosesc mai tare.

Să coborâm la unele care sunt mai pe înţelesul nostru şi mai uşoare. Aţi auzit că se spun despre Dumnezeu unele lucruri trupeşte. Aţi auzit că se vorbeşte în Sfânta Scriptură despre ochiul lui Dumnezeu, urechea lui Dumnezeu, piciorul lui Dumnezeu, mâna lui Dumnezeu, mirosul lui Dumnezeu, genele lui Dumnezeu.

Căci se zice: „Genele Lui întreabă pe fiii omeneşti, ochii Lui spre neamuri privesc” (Psalmul 118). Sau în altă parte se spune: „Şi a mirosit Domnul Dumnezeu miros de bună mi­reasmă” (Facerea 8, 21); sau în altă parte se vorbeşte de somnul lui Dum­nezeu: „Scoală-Te, Doamne, pentru ce dormi?” (Ps.).

Sau în altă parte aţi auzit de umbletele lui Dumnezeu. Căci zice: „Umbletele Tale, Dumne­zeule, întru cele înalte” (Psalmul 88). Ce înseamnă umblarea lui Dum­nezeu? Ce înseamnă piciorul lui Dumnezeu, urechea lui Dumnezeu? Căci se zice: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea” (Psalmii 142, 1). Are Dumnezeu ureche, are Dumnezeu ochi, are Dum­nezeu picioare, are Dumnezeu mână, are Dumnezeu miros, are Dumnezeu gene, are Dumnezeu nas? Doamne fereşte, să nu vă închipuiţi aşa ceva!

Sfânta Treime sau Dumnezeu este o realitate simplă, în înţelesul că necompusă din părţi. Dar de ce vorbim noi atunci de urechea lui Dumnezeu, de nările lui Dumnezeu, de mâna lui Dumnezeu, de piciorul Lui şi de ochiul Lui?

Iată de ce. Fiindcă la Dumnezeu – cum v-am spus, după teologia apofatică – toate sunt mai presus de minte, dar noi prin cele ale noastre (arată dumnezeiescul Damaschin şi Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu) pe cele mai presus de noi ale lui Dumnezeu le înţelegem. Deci ce înseamnă ochiul lui Dumnezeu? Ochiul lui Dumnezeu înseamnă puterea lui Dum­nezeu cea atotprivitoare.

Că zice Solomon: „Ochii lui Dumnezeu sunt de milioane de ori mai luminoşi decât soarele şi nu există la El întuneric”. Căci se zice: „Întunericul nu se va întuneca de la Tine, Doamne, şi noap­tea ca ziua se va lumina” (Psalmul 118). Ai văzut care sunt ochii lui Dum­nezeu? Puterea lui Dumnezeu cea atotvăzătoare, care cercetează inimile şi minţile şi gândurile noastre.

Ce înseamnă piciorul lui Dumnezeu? Prezenţa Lui în tot locul. Ce înseamnă urechea lui Dumnezeu? Înseamnă puterea atotauzitoare a lui Dumnezeu; El ne aude oriunde, şi în iad, şi în cer, şi pe pământ, oriunde am fi noi. Ce înseamnă genele Lui? Căci zice: „Ochii Lui peste neamuri privesc. Genele Lui întreabă pe fiii omeneşti” (ibidem).

Genele Lui sunt neîncetata luare-aminte a Lui spre rugăciu­nea celor drepţi şi spre faptele tuturor oamenilor, spune dumnezeiescul Damaschin. Ce înseamnă mâna lui Dumnezeu? Căci zice: „Mâinile Tale m-au făcut” (Psalmii 118, 73) şi „Dreapta Ta, Doamne, s-a proslăvit întru tă­rie”.

Are Dumnezeu dreaptă? Are Dumnezeu stângă? Doamne fereşte! Noi aici, prin cele ale noastre, înţelegem cele mai presus de noi. Dreapta lui Dumnezeu este dreptatea şi puterea Lui cea dreaptă. Stânga lui Dum­nezeu sau mâinile Lui sunt puterea cea atotlucrătoare, atotfăcătoare, prin care a făcut universurile, lumea cea gândită şi cea văzută, şi aşa mai de­parte.

Mirosul lui Dumnezeu este plăcerea lui Dumnezeu pentru rugăciu­nea celor drepţi. Căci se zice: a mirosit Dumnezeu miros de bună mi­reasmă la Abel, şi la Moise, şi la Avraam, când au adus ei jertfă. Mirosul lui Dumnezeu este plăcerea pe care o are de jertfele curate ce se aduc pentru slava numelui Său.

Dar Hristos n-a avut mâini şi picioare? Da! Tocmai de aceea a venit în trup, căci noi nu puteam înţelege în vecii vecilor pe Dumnezeu, dacă nu Se arăta prin faţa Fiului Său şi nu se făcea asemenea nouă. Căci este scris: „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit printre noi”.

Dar ai să spui, poate: „Părinte, dacă Dumnezeu n-are barbă şi n-are plete, şi n-are mâini şi n-are picioare, de ce e făcut în icoană cu barbă albă? Şi Duhul Sfânt - ca porumb, şi Hristos – sau în chip de copil, sau ca tânăr, sau altădată pe cruce? Răspunzând la aceasta, vom răspunde şi acelor bârfitori care zic că icoana e idol.

Dacă noi zugrăvim pe Dumnezeu cu ochi, cu barbă, cu mâini, cu picioare ş. a., prin aceasta nu zugrăvim pe Dumnezeu în ceea ce este El după fiinţă, ci aşa cum a binevoit El să Se arate oamenilor, luând chip. Iar cinstea icoanei trece la Cel înfăţişat în chip. Îl zugrăvim pe El om bătrân, cu barbă albă, pentru că Dumnezeu, Cel ce nu este compus şi n-are ochi şi picioare şi mâini, fiind nemărginit şi necuprins de nici o zidire, a binevoit să Se arate aşa pentru neputinţa noastră.

Căci spune Daniil: „Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise” (Daniil 7, 9-10).

Dumnezeu Cel necompus, Cel nemărginit, Cel fără de ani, a binevoit să Se arate omului aşa cum poate să-L înţeleagă el. S-a arătat ca un om vechi de zile, ca un moş bătrân, bătrân de tot. Şi înaintea Lui stăteau mulţimi nenumărate de îngeri şi de oameni slujind Lui. Dacă aşa a binevoit să Se arate lui Daniil, şi în alte chipuri S-a arătat şi lui Moise, şi lui Ilie, în Horeb, aşa L-au pictat pictorii.

Pentru că Dumnezeu, ştiind neputinţa noastră de a-L înţelege după fiinţă, S-a arătat asemenea nouă, ca să putem să-L pictăm, să-L înţelegem măcar din cele ale noastre, ca să ne putem sui cu mintea la cele mai pre­sus de noi.

De ce pe Duhul Sfânt Îl pictăm în chip de limbi de foc sau de porumb? Fiindcă aşa a binevoit să Se arate: la Iordan ca porumb, iar la pogorârea Sa la Rusalii în chip de limbi de foc. Şi deci, dacă aşa a bine­voit să Se arate Cel nemărginit, Cel veşnic şi fără de început, aşa Îl pictăm.

De ce pe Hristos Îl zugrăvim copil şi pe cruce, şi tânăr şi predicând pe munte? Pentru că aşa a fost pe pământ. De aceea dumnezeiescul Damaschin, în cele trei tratate ale sale despre Sfintele Icoane, zice: de n-ar fi venit Hristos în trup, nu ne-am închina la icoane.

Dar Hristos venind, ni S-a arătat ca icoana Tatălui şi ca chipul ipostasului Său viu, şi fiindcă aşa s-a închipuit ipostasul lui Dumnezeu în Hristos, aşa Îl pictăm şi noi. De aceea pictăm şi în icoane Sfânta Treime aşa, pentru că aşa ni S-a arătat în dumnezeiasca Scriptură, pentru înţelegerea noastră.

Dar să trecem şi la altceva. Fraţilor, oare care sunt rugăciunile cele mai potrivite pentru Sfânta Treime? Care sunt rugăciunile cele mai scurte şi mai mântuitoare către Sfânta Treime? Către Maica Domnului avem multe rugăciuni, către Sfânta Treime şi mai multe. Dar care-i cea dintâi rugăciune de slavoslovie către Sfânta Treime? Ştiţi care este? Aceasta pe care-o auziţi mereu în Biserică: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Aceasta e prima rugăciune către Sfânta Treime şi cea mai scurtă şi cea mai dreaptă în conţinutul ei dogmatic. Pentru că prin aceste cuvinte slă­vim persoanele Sfintei Treimi deopotrivă: întâi pe Tatăl, pricina; al doilea, pe Fiul, Cel născut mai înainte de toţi vecii; al treilea, pe Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede, fiind de un scaun şi de o fiinţă cu Fiul şi cu Tatăl.

Şi care e rugăciunea de cerere cea mai scurtă către Sfânta Treime? Rugăciu­nea începătoare: „Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi”. Să o zicem aceasta mereu, căci nu ştim multe rugăciuni către Sfânta Treime. Zi acasă şi pe drum: „Preasfântă Treime, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”; „Preasfântă Treime, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa”. Şi iarăşi: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Acestea le poţi zice oricând; şi făcând aşa, te rogi Preasfintei Treimi cu rugăciune preaputernică şi foarte dreaptă în conţinutul ei dogmatic.

Dar mai este o rugăciune – nu tare lungă şi foarte dreaptă în conţinutul ei dogmatic – alcătuită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii din vechime: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, mi­luieşte-ne pe noi”. Când zicem „Sfinte Dumnezeule”, ne adresăm Tatălui; când zicem „Sfinte tare”, Fiului; când zicem „Sfinte fără de moarte”, Duhului Sfânt; iar la urmă, când zicem „miluieşte-ne pe noi”, ne închinăm tuturor persoanelor Sfintei Treimi deopotrivă (vezi Pidalion, Soborul IV ecumenic, an 451), ca Unui Singur Dumnezeu în Treime. Şi de aceea această cântare exprimă miezul credinţei noastre.

Iubiţii mei fraţi, am să închei acum cuvântul acesta, că sunteţi obosiţi. Vă spun numai: oriunde mergeţi pe drum, oriunde staţi, ziceţi către Sfânta Treime, cu glas sau în gând: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, Slavă Ţie!”, sau: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, sau: „Sfinte Dumne­zeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Amin!

Sursa: Doxologia

Predică la Duminica a VIII-a după Paşti - Pogorârea Duhului Sfânt (Cincizecimea sau Rusaliile) - Despre darul vorbirii în limbi - Pr. Ilie Cleopa

Evanghelia

Ioan 7, 37-53;8,12

În ziua cea de pe urmă - ziua cea mare a praznicului – a şezut Iisus între ei şi a grăit cu glas mare, zicând: cui îi este sete, să vină la Mine şi să bea. Celui ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis despre Duhul pe Care aveau să-l primească cei ce cred într-Însul. Pentru că până atunci Duhul nu fusese dat, căci Iisus încă nu se preamărise.

Deci mulţimi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: cu adevărat Acesta este Proorocul. Alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: oare, din Galileea va să vină Hristos? N-a zis, oare, Scriptura că Hristos are să vină din neamul lui David şi din oraşul Betleem, de unde a fost David? Şi astfel s-a făcut dezbinare în popor pentru El; iar unii dintr-înşii voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâina pe Dânsul.

Deci servitorii templului au venit la căpeteniile preoţilor şi la farisei. Aceştia i-au întrebat: de ce nu L-aţi adus? Dar servitorii au răspuns: niciodată nu a grăit vreun om, ca Omul Acesta. Atunci fariseii le-au zis: nu cumva şi voi aţi fost amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar gloata aceasta, care nu ştie legea, este blestemată! Atunci Nicodim, cel care venise noaptea la Iisus şi care era unul dintre ei, le-a zis: oare legea noastră osândeşte pe om fără să-l asculte mai întâi şi fără să ştie ce a făcut? Dar ei au răspuns şi i-au zis: nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că prooroc din Galileea nu s-a ridicat. Şi s-a dus fiecare la casa sa.

Deci iarăşi le-a vorbit lor Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel care-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieţii.

Pr. Ilie Cleopa - Despre darul vorbirii în limbi

Iubiți credincioși,

Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinților Apostoli la Duminica pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism.

Într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar și un semn numai pentru începutul creștinismului ca să-i convertească mai ușor pe necredincioși (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat și marele dascăl și luminător a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: "Pentru care pricină a fost dat și luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși.

Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioși, ci ca unor necredincioși, ca să devină credincioși". În acest sens zice marele Apostol Pavel: “Limbile sunt spre semn, nu credincioșilor, ci necredincioșilor“ (I Corinteni 14, 22).

Iubiți credincioși,

Până aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos și totodată v-am arătat și pricina pentru care a încetat, ca să știți și să puteți spune și la cei rătăciți de la dreapta credință, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.

Dar oare, frații mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creștinismului? Nicidecum. Căci acești pretinși vorbitori în limbi fac niște bolboroseli și nimenea nu înțelege ce spun și așa înșeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi știm că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunțarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfânta Scriptură este vorba de "limbă" sau de "limbi". Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încâlcite și gângave nu pot fi numite "limbi", câtă vreme sunt neînțelese și fără nici o rânduială.

Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu își descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemână limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun și cel mai potrivit pentru a ne face să înțelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decât ne-ar lămuri.

Acești oameni zic că nu sunt înțeleși când vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu și că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învățăm că cei insuflați vorbeau limpede, pe înțeles și oamenilor și lui Dumnezeu, uneori putând fi înțeleși, iar alteori nu, în funcție de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor și au fost înțeleși pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).

În Corint însă cei insuflați nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în față decât localnici neștiutori de alte limbi și de aceea nimenea nu putea înțelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvânt, că cel ce vorbește în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine pe care nu le pot înțelege fără tălmăcire.

Fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el. Dar prezența Duhului Sfânt nu se dovedește numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețele, înfrânarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are și pe Duhul Sfânt.

Oare noi ortodocșii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puțin decât alți creștini? A spune așa ceva înseamnă a osândi pe alții din mândrie și a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obișnuit, ci unul deosebit și nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanți l-au socotit drept o condiție a mântuirii? Apostolul zice: “Oare toți vorbesc în limbi?“ (I Corinteni 12, 30). Deci și cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creștini în comunitatea creștinilor adevărați întrucât nu toți creștinii au aceleași daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toți să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înșiși nu au folosit darul vorbirii în limbi, decât în cazuri extraordinare când a avut un anumit rost, cum a fost pogorârea Duhului Sfânt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut și nouă tuturor.

Iată acum care sunt condițiile principale prin care se poate cunoaște adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:

1. Cel care vorbește într-o limbă insuflată să fie înțeles de toți cei străini care sunt de față (Fapte 2, 1-13).

2. Când cineva vorbește într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vânt și o nebunie (I Corinteni 14, 23).

3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creștinismului spre a trezi pe păgâni și pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).

4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sunt semn, nu pentru credincioși, ci pentru cei necredincioși (I Corinteni 14, 22).

5. Chiar la începutul creștinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică față de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei și altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfântul Apostol Pavel: “De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător“ (I Corinteni 13, 1).

Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) și mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile și sunetele nearticulate precum și cuvintele încâlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgâne în fața zeului Dionisos și cu ale ereticilor montaniști, gnostici și țuackeri de mai târziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.

Așadar, fraților, să știți că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, și îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creștinismului.

Iubiți credincioși,

Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită și Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere și la zece zile de la Înălțarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, "Care din Tatăl purcede", cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvârși opera de răscumpărare și mântuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: “De mă iubiți, păziți poruncile Mele și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi îl cunoașteți, că rămâne la voi și va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi...“ (Ioan 14, 15-18).

În alt loc Mântuitorul iar făgăduiește Apostolilor, și prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfânt, zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfântului Duh pe pământ ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia și vă vestește vouă“ (Ioan 16, 13-14).

Deci ce trebuie să știm noi despre Sfântul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl și că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălțarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pământ la zece zile după Înălțarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, când S-a înălțat la cer, a zăbovit câte o zi la fiecare din cele nouă cete îngerești pentru a le înnoi și bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinți Părinți, după ce Fiul S-a așezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfânt în lume.

De ce se numește Sfântul Duh "Mângâietorul" și "Duhul Adevărului"? Pentru că Duhul Sfânt mângâie pe creștini cât sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc și cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve și pe cei bolnavi și pe bătrâni. Duhul Sfânt mângâie și întărește în credință și în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri și își dau viața pentru Hristos. Duhul Sfânt mângâie pe credincioși, pe călugări și pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii și al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi și din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfânt mângâie inimile celor smeriți și râvnitori pentru Hristos și mustră prin conștiință pe cei păcătoși care nu se pocăiesc.

Duhul Sfânt se numește "Duhul Adevărului" pentru că prin El se mărturisește și se apără dreapta credință pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vestește Sfânta Evanghelie în lume, se inspiră sfinții, proorocii, ierarhii, preoții și cuvioșii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare și povățuiesc sufletele pe calea mântuirii. Pe toate le sfințește, le îndreptează și le călăuzește "la tot adevărul" Duhul Sfânt, care rămâne cu noi "ân veac", adică și pe pământ și în cer, după mutarea noastră la cele veșnice. Duhul Sfânt "va mărturisi" despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul și Judecătorul lumii și "va vesti", adică va descoperi celor aleși tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfânt va mustra și va vădi necredința celor lepădați de Dumnezeu, eresul și reaua credință a sectelor rupte din sânul Bisericii, ca și răutatea păcătoșilor robiți de păcate și nepocăiți.

Dar de ce a venit Sfântul Duh Duminica și în chip de limbi de foc s-a așezat pe capetele Sfinților Apostoli aflați în foișorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintâi a săptămânii, și tot Duminica pe la orele nouă dimineața S-a coborât Duhul Sfânt peste Apostoli, ca să sfințească această zi, ca zi de odihnă veșnică a creștinilor în locul sabatului Legii Vechi și să ne îndemne Duminica dimineața, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie și cuvântul de învățătură din Evanghelie.

Limbile de foc ce s-au așezat peste Apostoli “ca un vuiet și suflare de vânt ce vine repede“ (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfânt ce avea să ardă toată necredința, tot eresul și păcatul în lume.

Prin limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au sfințit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica și urma să se hirotonească diaconi, preoți și episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvârșească cele șapte Taine ale Bisericii și să se reverse peste creștini harul mântuitor al Duhului Sfânt.

Iubiți credincioși,

Iată cât de mare este praznicul de astăzi! S-a înălțat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să ne sfințească, să ne călăuzească, și să lucreze mântuirea sufletelor noastre. Noi toți care ne închinăm cu dreaptă credință Preasfintei Treimi, ne împărtășim cu harul Duhului Sfânt prin cele șapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar și fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfântul Mir primim pecetea harului Duhului Sfânt.

Prin spovedanie ne spălăm și ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul și Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mântuitor al Duhului Sfânt. La fel și ultimele trei Taine și mai ales Preoția, ne împărtășesc în viață harul mântuirii, prin care ne curățim, ne iluminăm și ne sfințim în Hristos.

Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfânt care este în noi de la botez, prin păcate.

Nici să alungăm pe Sfântul Duh de la noi prin necredință, mândrie, desfrânare, ucidere și mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greșit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt. Spovedania și Sfânta Împărtășanie ne ajută în viață cel mai mult la mântuire. Să nu le amânăm la bătrânețe, ca să nu murim așa, că nu ne putem mântui fără dezlegarea păcatelor și fără Trupul și Sângele lui Hristos.

Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfânt de la noi. Să ne ferim de adunări și învățături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfânt. Vrem să știm tainele credinței? Să citim cărți sfinte și să cerem sfatul preoților. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie și lacrimi și să lăudăm pe Dumnezeu acasă și în Biserică.

Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinții din cer și cu oamenii de pe pământ. Rugăciunea este cea mai prețioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfânt. Vrem să biruim răutatea lumii și a diavolului? Să iubim curat pe toți oamenii, să iertăm și să ajutăm după putere pe toți. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfânt? Să rostim zilnic rugăciunea "Împărate ceresc Mângâietorule". Vrem să lăudăm cu toții îngerii și cu toți sfinții pe Preasfânta Treime? Să cântăm adesea "Sfinte Dumnezeule", lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Amin.

Sursa: Doxologia

"Athosul. Urcușul" / Prin cele ce se văd

75 de ani de la deportările din 13 iunie 1941

Lansarea cartii "Patericul Mare", va avea loc in Aula Bibliotecii Centrale Universitare ”Carol I”, Miercuri, 15 iunie, ora 19:00

Va reamintim de Lansarea cartii "Patericul Mare - Colectia Tematica", Editura Bizantina.

Miercuri, 15 iunie, ora 19:00.

In Aula Bibliotecii Centrale Universitare ”Carol I” (Calea Victoriei nr. 88).

Invitati:

Andrei Plesu

Parintele Constantin Coman

Va multumim si va asteptam!