Blondina Gobjilă - Suferințele mamei Blondina, o martiră a Siberiei (II)

(Citeşte aici prima parte)

 

Ziua de 21 iunie s-a arătat o zi frumoasă. Dimineaţa era soare, peste noapte pământul s-a zvântat. Noi ne-am pregătit să plecăm. Era ora 9 dimineaţa, băiatul meu a înhămat caii la trăsură, cumnata a ieşit să aranjeze ce trebuia, iar eu închideam uşa. Când am vrut să mă urc în trăsură, vine femeia de serviciu de la securitate şi-mi dă un bilet semnat de şeful securităţii, DARDOR, în care scria:

„Stimată tovarăşă, vă rog să veniţi la securitate după masă la ora 4, pentru a primi relaţii despre soţul şi nepotul dumneavoastră”.

Femeia a plecat. Am rămas nedumerită. Cum să plec?

Ne-am sfătuit toţi şi am hotărât să rămân, ca să aflu rezultatul. Eu încă am spus: „Ce om de treabă e instructorul de la Tighina! A spus peste 10 zile şi iată că ne comunică peste trei zile”.

Am deshămat caii, am făcut mâncare şi abia aşteptam ora patru, ca să mă duc. La trei şi jumătate mă duc. Era cald şi bine, eram îmbrăcată în fustă străjerească, bluză de mătase, un batic de mătase şi în picioare tenişi albi. Când am ajuns la securitate, era patru fără un sfert. Şeful mă invită la el în birou şi îmi propune să stau jos pe scaun.

Eu spun că n-am timp să stau mult la ei, să-mi spună repede despre soţul meu. El a zâmbit sarcastic şi m-a întrebat cine este la mine acasă. I-am spus că este cumnata mea şi băiatul. El spune: „Asta e bine, căci trebuie să vă facem percheziţie”, şi atunci mi-am dat seama că sunt arestată.

Am întrebat: „Sunt arestată?”, şi fără ca să vreau am căzut pe scaunul care era lângă mine. Atunci el cu un ton mulţumit îmi răspunde: „Da, sunteţi reţinută”. Apoi a chemat femeia care m-a convocat de dimineaţă şi i-a dat ordin să mă caute peste tot şi el a ieşit. Femeia nu s-a atins de mine, decât mi-a spus că dacă am bani să-i pun pe masă. Am avut la mine 5 ruble, le-am pus pe masă.

După un timp a intrat şeful cu un miliţian şi a dat ordin să mă ducă în celulă. Cel mai groaznic moment a fost când am auzit zăvorul care s-a închis după mine, răpindu-mi libertatea.

În celulă mai erau două femei arestate pentru speculă şi, fiindcă nu era nici o bancă, stăteau jos pe ciment. Eu am rămas în picioare, ca un stâlp de lemn, fără ca să pot grăi sau simţi ceva. Peste o jumătate de oră se deschide uşa şi intră verişoara mea cu care noi am stat la Tighina. M-a întrebat dacă m-a prins tot mişeleşte, eu am spus că da. Ea a avut o pătură, a aşternut-o jos şi ne-am aşezat.

N-am putut vorbi nimic. La ora 6 a venit şeful la noi şi ne-a întrebat: „Ei, cum vă simţiţi?”.

De abia m-am abţinut să nu plâng şi i-am spus: „Cu grija dumneavoastră, foarte bine”. La ora şapte miliţianul mi-a adus mâncarea care i-a dat-o băiatul meu şi a spus că a mai adus o pernă, o pătură şi un pardesiu, dar nu i le-au primit. Zicea că tare mai plângea băiatul, dar nimeni nu s-a uitat la el.

Desigur, toată noaptea n-am dormit nici un minut, fiind într-o stare sufletească grozavă, aproape de nebunie.

La ora 4 dimineaţa a venit miliţianul şi, cu o bucurie mare, a spus: „A început războiul, să vedeţi că o să scăpaţi”. Într-adevăr, de afară se auzea zgomot de avioane germane. Aşteptam din moment în moment să vină cineva şi să ne elibereze. Dar nici o mişcare. La ora 10 dimineaţa vine „Jmur”, de data asta cam speriat şi el, şi ne spune: „Ieşiţi după mine”. Am ieşit. Afară ne aşteptau două căruţe cu cai, într-una m-a aşezat pe mine cu verişoara, iar în alta pe celelalte două femei. Cu noi mergea un miliţian cu revolverul în mână, în cealaltă căruţă era „Jmur”. Pe drum am văzut o mulţime de avioane germane zburând. Am mers vreo 20 de km sub zgomotul avioanelor, care ne încuraja şi ne bucura.

Am ajuns la porţile de fier ale închisorii, sub care mai stătusem două săptămâni pentru soţul meu. Eram vreo 300 de oameni. S-au deschis porţile, am intrat în curtea închisorii, care era plină de arestaţi. Era o forfotă şi o grabă mare.

Au început formalităţile: fotografiatul, luatul semnelor figurii, amprentele, dar toţi eram plini de speranţă că avioanele care zburau ne vor elibera. Eram bine dispuşi, spuneam chiar şi glume.

La ora 10 seara ne-au băgat într-o cameră unde erau femei, dar aşa de multe că nu aveai unde să stai jos, decât în picioare, şi un aer aşa greu, că te ameţea. Era un haos de nedescris; unele plângeau, altele se certau, altele înjurau.

Toate s-au năpustit asupra noastră să le spunem ce este nou. Am spus şi noi ce am ştiut, dar interesant faptul că în ziua aceea nimeni nu s-a gândit că suntem şi noi oameni şi că avem nevoie de mâncare.

La ora 12 au venit mai mulţi miliţieni şi ne-au scos din închisoare, ne-au aşezat în camioane şi ne-au dus la gară. Acolo ne-au băgat în vagoane de marfă murdare, dându-ne câte două pâini negre şi tari, iar la ora 5 ne-am pornit, dar unde, nimeni nu ştia, şi nici nu aveam pe cine să întrebăm, căci ne-au închis în vagoane. Trenul se oprea foarte rar, numai ca să ia apă şi cărbuni pentru locomotivă.

Plânsete, strigăte, leşinuri îi stăpâneau pe majoritatea, dar eu eram încremenită fără nici un sentiment. Trenul nostru nu se oprea la gări, decât acolo unde lua apă şi cărbuni pentru locomotivă. Era compus din 90 de vagoane. În timpul călătoriei, în vagonul nostru au murit trei femei şi, când noi dădeam alarma, bătând cu picioarele în uşa vagonului, la oprire veneau miliţienii şi ne certau că de ce îi deranjăm. Morţii se descompuneau. Îi luam şi-i aruncam în câmp spre mâncarea păsărilor sau a fiarelor.

Am mers aşa două săptămâni. Trenul s-a oprit noaptea într-o gară.

Dimineaţa la ora 5 ne-au scos din vagoane şi am dat de o privelişte îngrozitoare! Sute de securişti şi o mulţime de câini lupi. Am văzut că scria gara Kazan. Eram în centrul Rusiei, pe apa Volgăi. Ne-au urcat în camioane şi ne-au dus spre oraş. Eram murdare şi obosite, de două săptămâni nespălate, căci nici apă de băut nu ne dădeau de ajuns. Când am coborât, am observat că închisoarea seamănă cu o biserică. Mai târziu am aflat că era catedrala „Maicii Domnului” din Kazan, care era cea mai frumoasă şi bogată catedrală din Rusia şi acuma a ajuns să adăpostească pe nenorociţii arestaţi fără vină.

După ce ne-au coborât pe rând pe toate femeile aduse de la gară, cele ce erau aduse înainte stăteau jos fără dreptul de a se mişca, înconjurate de câini şi securişti. Au dat ordin să ne ridicăm în picioare şi să stăm drepte şi nemişcate.

În curte au venit câteva zeci de bărbaţi, probabil tot condamnaţi şi, la ordinul securiştilor, noi ne-am dezbrăcat complet pentru deparazitarea hainelor.

Bărbaţii aceia ne-au luat hainele, adică rochiile şi lenjeria, că atâta aveam pe noi şi cu noi. Hainele le-au dus în etuvă pentru deparazitare, iar pe noi goale ne-au repartizat prin camere. Catedrala era împărţită în camere supraetajate, iar în camere erau paturi-rafturi suprapuse, câte patru rânduri. Paturile fuseseră spălate cu apă cu clor şi erau încă ude. Scândurile goale şi ude, noi goale, aşa ne-a primit închisoarea.

Eram şi flămânde, căci o parte din pâinea dată la Tighina s-a mucegăit. S-a făcut seară. Au venit trei securişti să ne verifice câte suntem, făcând câteva glume grosolane la adresa noastră că eram în pielea goală. Ne-au spus că mâncare nu ne vor da astăzi, că nu erau pregătiţi pentru atâţia musafiri. Totuşi noi amărâte, până în ultimul grad, mai mult moral decât fizic, am adormit, predând soarta noastră în mâna lui Dumnezeu.

A doua zi, la ora patru dimineaţa, am fost trezite de zăngănitul cheilor grele care au deschis uşa camerei noastre. Ne-au numărat, ca nu cumva vreuna din noi să fi fugit. După ei au venit alţi bărbaţi. Unii au adus apă clocotită într-un cazan mare, alţii câte 300 grame de pâine la fiecare. A trecut prima zi de închisoare şi noi stăteam goale dârdâind de frig. A doua zi a trecut la fel ca prima, mai ales că în fiecare dimineaţă aruncau câte 2-3 găleţi cu apă cu clor pe duşumeaua noastră, ca s-o dezinfecteze, şi noi trebuia să stăm pe ea udă.

Seara când a venit controlul, noi am început să ne cerem hainele noastre. Am primit un răspuns foarte calm: „Dar ce? Nu vă stă bine şi aşa? Sunteţi multe şi nu dovedim să etuvăm aşa de repede, înarmaţi-vă cu răbdare!”.

În fiecare dimineaţă la control veneau câţiva miliţieni şi îşi trăgeau mănuşile şi cu mâinile lor grosolane făceau control ginecologic şi în anus la toate femeile, ca nu cumva să ascundem ceva bilet de spionaj, ori alt obiect. Asta era ceva îngrozitor, de neimaginat, era făcut să distrugă sistemul nervos. În fiecare dimineaţă acelaşi control şi noi în pielea goală toate. Şi după ce ne-au adus rămăşiţele de haine, controlul tot se făcea.

A treia zi dimineaţă, după control, după ce ne-au împărţit pâinea, tot 300 de grame, ne-au adus hainele într-un hal fără de hal. La unele chiar arse.

Eram bucuroase să ne acoperim cu ce avem. Stăteam în cameră 90 de femei în loc de 60. O înghesuială de nedescris. Când dormeam, nu puteam să ne întoarcem decât toate deodată, căci eram pe câte un raft 10 femei.

Trebuie să spun că pentru deţinuţii politici nu existau nici doctori, nici medicamente. Dacă se îmbolnăvea cineva, zăcea sub „nară” - aşa se chemau scândurile pe care dormeam -, până ce, cu mila lui Dumnezeu, se făcea bine sau murea, ceea ce desigur se întâmpla mai des.

Programul zilnic era următorul: scularea la ora 4 dimineaţa, ca să primim 300 grame de pâine şi o cană de apă fiartă; la ora 6 venea controlul ca să ne numere dacă n-a evadat cineva peste noapte, apoi până la ora 5 după amiază nu mai venea nimeni; la ora 17 scoteau pe rând câte o cameră la WC, atât avea dreptul un deţinut la aceste naturale necesităţi; la ora 19 iarăşi control şi cu aceasta se termina ziua noastră. Într-adevăr că noi femeile puteam dormi cât vroiam, pe când bărbaţilor nu li se dădea acest drept.

Multe femei, mai ales cele bătrâne şi slabe, după vreo două luni de aşa viaţă s-au îmbolnăvit de diaree. Şi fiindcă nu ne scoteau la WC decât o dată pe zi, ne-au pus un butoiaş de lemn în cameră pentru acest scop. S-a făcut o viaţă şi mai insuportabilă. Un miros greu ne înăbuşea şi atunci am rugat pe santinela care stătea lângă uşa noastră pe coridor, să ne lase să scoatem „parasa” - aşa se chema butoiaşul - de două ori pe zi. După multe rugăminţi la cei mai mari, s-a aprobat.

Aprobarea de a scoate „parasa” am obţinut-o, dar doritoare ca s-o scoată afară nu se găsea nici una din atâtea femei, considerând aceasta ca o înjosire. Atunci eu şi verişoara mea, care era arestată cu mine, ne-am oferit să facem acest serviciu, considerând, după învăţătura lui Hristos, că „e bine să fii sluga fratelui tău”.

Scoţând „parasa” la groapa care era destul de departe de camera noastră, spălând-o acolo cu o mătură înmuiată în clor cu apă, am câştigat două beneficii: unul, că stăteam la aer câte o jumătate de oră, şi al doilea, că mai trecea din timp. Bineînţeles, eram conduse de un securist, care ne supraveghea, însă era un ucrainean foarte bun şi ne spunea: „Nu vă grăbiţi, mai staţi la aer!”.

În camera noastră aproape că nu era nici lumină, căci era sus un gemuleţ mic, care dădea o lumină obscură, că abia ne vedeam unele pe altele, iar la aer fiecare condamnat avea voie doar 10 minute pe zi.

Într-o noapte, am visat că la gemuleţul acela mic a apărut Mântuitorul cu coroana cu spini pe cap, răstignit pe Sfânta Cruce. Şi din cap, în jurul coroanei, şiroia sângele, iar Iisus mişca capul la dreapta şi la stânga, a durere, şi atunci curgea sângele mai mult. Eu am vrut să merg să-I şterg rănile, să-I opresc sângele, iar Iisus mi-a zis: „Vezi cât sufăr şi Eu pe nedrept, nevinovat!?”.

M-am trezit! Da, m-am trezit din somn, dar eram alta! Iisus îmi dăduse liniştea, puterea, pacea, şi o mângâiere de nedescris. Acest vis m-a urmărit toţi anii de închisoare şi de Siberie şi toată viaţa. Asta o spun şi acum după ce am ieşit din închisoare, că El, Iisus, m-a sprijinit şi m-a întărit în toate chinurile şi necazurile ce am trecut prin închisoare şi prin lagăr şi după ce am ieşit de acolo.

Într-o zi, ieşind cu „parasa” şi spălând-o, am auzit o voce slabă, care ne striga pe nume. Ne-am întors în toate părţile, dar n-am văzut pe nimeni.

Verişoara mea s-a uitat în sus şi a ţipat aşa de tare, că eu m-am speriat. Sus la etajul şase, erau soţii noştri. M-am uitat şi eu în sus şi, după gratii, la un geam, am văzut feţele soţilor noştri. Era mai mult umbra lor decât ei. Slabi, galbeni la faţă.

Soţul meu foarte mirat, m-a întrebat: „Cum de eşti şi tu aici?”. I-am răspuns că mai bine să fiu alături de el, decât acasă.

Convorbirea între deţinuţi era strict oprită şi se pedepsea grav, dar cu noi a fost ucraineanul nostru bun. S-a apropiat de noi şi i-am spus sincer adevărul.

El ne-a compătimit şi ne-a rugat să nu spunem în cameră nici o vorbă, ca să nu fie pedepsit nici el, nici noi. Desigur, i-am promis şi i-am mulţumit mult pentru bunătatea lui. De atunci de fiecare dată ieşeam cu mai mare bucurie cu „parasa” şi soţii noştri ne aşteptau la geam. Atunci când era ucraineanul cu noi, vorbeam cu ei, dar când eram cu altă santinelă, ne făceam doar semne, ca să nu ne observe.

Această fericire a durat vreo trei luni de zile. Dar ce durere am avut noi când, ieşind afară într-o zi cu serviciul nostru, la geamul de sus nu mai erau soţii noştri. Foarte triste ne-am întors în cameră.

A doua zi au venit în cameră câţiva securişti şi au dat ordin să ieşim din camera unde am stat noi de la etajul 4 şi ne-au mutat la etajul 1. O încăpere mai mică, pentru că şi numărul scăzuse, prin moartea multora. Aici, după voia lui Dumnezeu, ne-am nimerit mai mult basarabence. Acum puteam vorbi româneşte, căci în camera cea mare erau mai multe rusoaice şi nu ne dădeau voie să vorbim româneşte. Eu cu verişoara tot timpul ne gândeam unde pot fi soţii noştri.

A doua zi, seara, la ora 5, când de obicei scoteau deţinuţii la necesităţi, noi stăteam lângă uşă şi la un moment dat am auzit în scumpa noastră limbă: „Oare unde or fi soţiile noastre?”. Şi noi am răspuns: „Aici, în camera asta, suntem alături de voi”.

Noaptea, pe la ora unu, s-a auzit un zgomot într-un colţ al camerei, tocmai acolo unde dormeam noi. M-am apropiat de perete şi am auzit vocea soţului meu. Nu ştiu cu ce au reuşit bărbaţii să facă o gaură în perete şi am început convorbirile între noi. Noi eram 4 soţii, iar ei erau 4 soţi. Vorbeam în şoaptă, dar nu ne vedeam.

Soţul meu m-a întrebat: „Spune-mi, când te-au arestat şi pentru ce!”.

I-am povestit, terminând cu întrebarea: „De ce te miri că m-au luat?”.

Atunci el mi-a povestit de chinurile pe care le-a îndurat cele 10 zile în care a fost ţinut la raion şi după aceea încă şapte zile la Tighina. Era învinuit de spionaj şi legătură directă cu Hitler; trebuia să recunoască acest lucru. Nici una nici alta nu era adevărată. Nu voia să semneze această acuzaţie.

Cercetările se făceau în modul cel mai brutal, îl tăvăleau pe jos, lovindu-l cu cizmele în stomac şi piept. L-au bătut aşa de tare, că i-au dezlipit rinichii. Avea stomacul şi plămânii distruşi. Abia vorbea şi mi-a spus: „Nu ştiu nici eu cum am rezistat 16 zile, dar în a 17-a zi instructorul mi-a arătat dosarul cu numele meu şi mi-a spus: «Noi ne-am obosit cu încăpăţânarea ta. Dacă nu semnezi acum actul de învinuire, până diseară şi soţia ta va fi aici». M-am îngrozit şi am întrebat: «Dacă semnez, nu vă atingeţi de soţia mea?» Au spus foarte hotărât: «Sigur că nu», iar eu am semnat luând asupra mea învinuirea de spionaj, pentru care se dă pedeapsa cu moartea. De atunci nu m-au mai deranjat, dar ce folos, sunt invalid, simt că nu voi mai trăi mult. Eram sigur că te-am salvat, iată de ce mă mir că tu eşti aici. Înseamnă că nu au nici un cuvânt de cinste. Te rog foarte mult, dacă nu te-au cercetat, nu te opune, semnează de prima dată ce-ţi vor da ei, căci altfel te chinuiesc până ce semnezi”.

Fiindcă în camera bărbaţilor erau patru soţi şi la noi patru soţii, vorbeam pe rând. Trebuia să ne ferim şi de santinele, dar şi de spioanele care erau între noi, desigur rusoaice. Aşa a fost o lună de zile, iar într-o noapte pe la ora patru, a bătut soţul meu în perete şi mi-a spus: „Pe noi ne scot de aici, nu ştim unde ne vor duce, să ştii că nu ne vom mai vedea niciodată. Te rog foarte mult, dacă Dumnezeu îţi ajută să te eliberezi, transmite-i copilului nostru dragostea mea, să-i spui că eu, murind nevinovat în chinuri grele, îl rog să fie om de omenie şi cinstit întotdeauna”.

Cu aceasta s-a terminat căsnicia noastră foarte fericită care dura de 15 ani.

După aceasta, viaţa noastră cu verişoara a devenit şi mai grea. În fiecare zi luau din camera noastră câte două, trei femei la cercetări. Se întorceau pline de vânătăi, abia se mişcau. După ce le lăsau câteva zile să-şi mai revină, le luau iarăşi şi nu le lăsau până ce nu semnau ce voiau ei.

A sosit şi ziua mea de cercetare. Ţineam minte cuvintele Mântuitorului: „Şi vă vor duce înaintea dregătorilor să vă judece, nu vă temeţi ce veţi grăi, căci Duhul Sfânt va vorbi pentru voi...”. Mi-am făcut cruce, spunând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau viaţa mea”.

M-au scos din cameră, m-au băgat într-o „dubă”, o maşină neagră închisă pe toate părţile, desigur şi încă câteva persoane, ducându-ne într-o direcţie necunoscută, căci noi n-am putut vedea nimic. În maşină era întuneric ca noaptea.

Santinelele care erau cu noi aveau într-o mână felinarul electric şi în alta revolverul. Ne-am oprit. Ne-au scos din „dubă”, ne-au legat la ochi şi mâinile la spate şi aşa ne-au dus într-o clădire. Am mers mult printr-un coridor lung, auzind ţipete disperate, suspine, plânsete ale celor ce erau în cercetări.

Într-o stare sufletească de nedescris am ajuns într-o cameră unde mi s-au dezlegat ochii şi mâinile. Apoi m-au băgat într-o gheretă de fier, în care am putut sta numai în picioare. M-au închis acolo şi am stat patru ore. Apoi a venit o santinelă şi m-a dus într-un birou luxos. M-am pomenit în faţa unui locotenent securist la vreo 50 de ani. M-am liniştit, căci ştiam de la femeile cercetate, că mare noroc au acelea pe care le cercetează oameni în vârstă şi, dimpotrivă, o mare nenorocire dacă le cercetează unul tânăr.

M-a invitat să stau jos. Pe masă era revolverul. A luat un dosar mare.

L-a răsfoit timp de o jumătate de oră fără ca să scoată un cuvânt. După o lungă privire spre mine, m-a întrebat pentru ce sunt arestată.

Eu, cu calm, i-am răspuns: „Asta nu ştiu, vă întreb eu pe dumneavoastră, căci ştiu că n-am făcut nici un rău guvernului sovietic!”.

Atunci mi-a spus: „Adevărat că nu sunteţi vinovată cu nimic dar, fiind război şi având soţul arestat, aţi fost luată ca membru nemulţumit al familiei”. Apoi a început să scrie într-un dosar mare şi a scris două ceasuri.

În timpul acesta, a intrat în birou un maior de securitate evreu - l-am cunoscut după accent -, şi l-a întrebat: „A recunoscut vina? Dacă nu, închide geamurile bine şi dă-i o bătaie bună. Ai să vezi cum va recunoaşte!”. A plecat. Eu eram ca un stâlp fără mişcare, fară nici o simţire. Anchetatorul meu mi-a spus: „V-aţi speriat? Nu vă temeţi, eu n-am să pun mâna pe dumneavoastră, căci n-am pentru ce”.

Apoi a vrut să-mi citească ce a scris. L-am oprit spunând: „Nu-mi citiţi, căci eu voi semna orice e scris acolo, cu toate că nu sunt vinovată, căci n-am putere să dovedesc aceasta; puterea dumneavoastră e pe masă” şi i-am arătat revolverul încărcat. „Chiar dacă ar fi sentinţa de moarte, aş fi foarte mulţumită”.

El, mirat, mi-a spus: „De ce sunteţi aşa disperată? Sunteţi tânără şi aveţi viaţa înainte”.

Am spus: „Dar pentru ce-mi trebuie viaţa? Soţul meu se chinuieşte alături de mine, copilul e lăsat în voia soartei. Moartea vreau!” şi am izbucnit în plâns.

Mi-a spus: „Nu eşti vinovată cu nimic, eşti luată ca membră din familia arestatului, care este vinovat că a semnat. Acum este război, îmi pare foarte rău de mata, dar nu putem să te eliberăm; dar cum se va termina războiul, în care vom ieşi biruitori, o să te duci acasă”.

Am semnat fără să ştiu ce şi, după ce a sunat el în clopoţel, a venit santinela, m-a scos din birou, m-a legat la ochi şi la mâini, şi m-a scos din clădirea nenorocită unde erau atâtea chinuri. M-a băgat în dubă cu cei ce m-au adus, din care majoritatea suspinau de dureri, după o cercetare chinuitoare.

Am ajuns la închisoare şi când m-au văzut prietenele mele de cameră că m-am întors neatinsă, s-au mirat foarte mult că am avut aşa norocoasă cercetare. După aceasta, zilele treceau monoton, după programul neomenos al închisorii sovietice. Mâncare 300 grame de pâine, apă fiartă, fără aer, fără soare.

Desigur noi slăbeam pe zi ce trecea, dar la fiecare rău e şi un bine. De slăbiciune şi de foame dormeam foarte mult.

În ziua de 20 februarie 1942 ne-au scos din închisoarea în care am stat, în rochiile în care am fost, şi ne-au dus la altă închisoare, la 40 km de la Kazan, la minus 40 grade. La întrebarea noastră, cum să mergem aşa pe frigul mare, am primit răspunsul: „Nu e nimic, cine nu va rezista, va merge în urmă o căruţă care-i va duce la cimitir. Nu avem interes să trăiţi! Sunteţi duşmanii poporului!”.

Eram vreo 300 de persoane, cu o mulţime de securişti după noi. Am mers într-un pas mare după comandă, iar cele care erau bolnave, slabe şi bătrâne, cădeau jos şi le băgau în lagărele ce erau în drum.

Am sosit în satul Sfiaj, unde era o clădire a unei mănăstiri prefăcută în închisoare. În curte, la o masă, era o comisie de control, unde ne-au ţinut vreo patru ore. Cât am mers pe drum n-am simţit frigul, chiar am şi transpirat, dar stând în curtea închisorii atâtea ore, am început să tremurăm de frig, aşteptând cu nerăbdare să intrăm într-o clădire caldă.

Dar ce dezamăgire! Seara târziu ne-au dus într-o cameră mare, fără foc şi cu geamuri sparte, astupate cu rogojini. Un singur noroc, că ne-au băgat de două ori mai multe într-o cameră decât trebuia, iar noi, fiind ostenite, ne-am culcat pe podea, pe care erau rogojini, şi încălzindu-ne una de la alta ca purceii, am adormit.

Cu mâncarea, aceeaşi poveste ca la Kazan, motivând că nu ştiau că venim atâtea, nu ne-au dat nimic. Am stat aşa în frig 2 zile până au pus geamuri şi s-a făcut puţin foc. Şi aici ca la toate închisorile acelaşi program şi aceeaşi porţie de 300 grame de pâine pe zi cu apă fiartă. Aşa e legea închisorilor sovietice, deţinutul trebuia să fie flămând şi să stea în frig.

În luna martie am fost chemată la biroul închisorii, unde mi-au dat o hârtie ca să o semnez.

Am întrebat: „E voie să ştiu ce iscălesc?”.

Cu un zâmbet ironic, mi-a spus: „Grupul de şapte persoane... este condamnat la opt ani închisoare corecţională”.

Era sentinţa judecăţii, dar nu se spunea vina noastră. Cele şapte persoane au fost: soţul cu mine, verişoara cu soţul, nepotul meu, inginer agronom, şi doi învăţători din comuna vecină, prieteni de-ai noştri. Ce simplu şi uşor. Noi stăteam în Kazan şi pe noi ne-au judecat trei persoane la Moscova, în absenţa noastră. Am semnat plecând capul nevinovat.

Am stat la această închisoare până în luna august, 1942, când ne-au scos şi ne-au urcat în vagoane de marfă murdare de cărbuni, spunându-ne: „Să vă duceţi la lucru, destul v-am hrănit degeaba!”. Şi ne-au dus într-o direcţie necunoscută. Pentru drum ne-au dat câte două pâini negre ca pământul, câte puţin peşte mărunt, sărat, şi un butoiaş de 5 vedre cu apă.

Şi ne-am pornit iarăşi fără să ştim unde şi pentru ce. Ne-au pus la un loc cu femeile criminale care, fiind mai tari, luau pâinea de la cele slabe şi o mâncau; la fel făceau şi cu apa. Eu am ajuns într-o stare că nu mai puteam mânca nimic. Din cauza foamei am avut pelagră. Tot corpul îmi era acoperit cu răni mici. M-am băgat sub un raft şi stăteam acolo aşteptând moartea, care devenise un ideal. Credeam că din cauza murdăriei din vagon o să capăt cangrenă şi voi scăpa de toate nenorocirile care mă aşteptau. Dar toate sunt în mâna lui Dumnezeu. Din moarte face viaţă şi invers.

Peste o săptămână, istovite de sete, foame şi oboseală, am ajuns într-o gară. De acolo, am mers pe jos vreo 30 de km, până la un lagăr de invalizi. În curte ne-a primit o comisie de doctori deţinuţi şi securişti, care ne-a consultat amănunţit pe fiecare, despărţindu-ne în două grupe: care erau mai în putere îi dădeau la barăci de „refacere”, iar pe cei slabi de tot îi dădeau la barăci de „moarte”.

Eu am avut mare noroc, căzând la o doctoriţă din Armenia, tânără, de vreo 40 de ani, cu ochii blânzi şi buni, foarte frumoasă. M-a întrebat câţi ani am.

I-am spus că 36 şi jumătate. Nu m-a crezut şi a cercetat dosarul.

S-a convins că n-am minţit-o şi mi-a spus: „După înfăţişare arăţi de 70 de ani. Erai grasă când ai intrat în închisoare?”.

I-am spus că aveam 96 de kg.

Ea mi-a spus: „De aceea ai scăpat cu viaţă, că ai trăit din grăsimea matale”.

M-a cântărit şi mai aveam 45 kg. Eram ameţită tot timpul, slăbită şi fără putere.

M-a întrebat ce am făcut în libertate şi i-am spus că am fost învăţătoare. Atunci ea mi-a spus: „Uite, te iau la mine la spital să lucrezi”. I-am mulţumit. O femeie m-a dus la spital. Eram bucuroasă că pot ieşi pe afară, după un an şi trei luni fără lumină şi aer.

Dar mergând prin curtea lagărului am observat un lucru trist - mulţi orbi şi nebuni. Am întrebat pe femeia care mă conducea ce înseamnă asta. Ea mi-a spus că înnebunesc cei care nu vor să lucreze. Stau şi se gândesc la nedreptăţile făcute cu ei, li se dă numai porţia minimă de 300 grame de pâine şi până la urmă mor de foame. Orbii, din cauza suferinţelor şi a nervilor, capătă orbirea, care nu se vindecă niciodată. M-am îngrozit, dar am înţeles că singura salvare aici este să lucrezi conştiincios.

Seara mi-au dat de mâncare de la spital o farfurie de supă cu un cartof şi fără sare. N-am putut mânca nici asta. Apoi m-au dus să dorm într-o baracă de lemn, cu rafturi goale.

 

(Blondina Gobjilă - Suferințele mamei Blondina, o martiră a Siberiei, ediția a III-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010)

Predarea Basarabiei la ruşi / Blondina Gobjilă

Blondina Gobjilă

27 iunie 1940

O zi frumoasă, senină, liniştită, plină de veselie se apropia de sfârşit.

Ora 5 seara. Eu, cu băiatul meu de 13 ani, mă aflam la rudele mele, fratele soţului meu, preot într-un sat la 25 km depărtare de oraşul în care trăiam noi, unde ne petreceam vacanţa. Am deschis radioul ca să ascultăm ştirile, ca de obicei, dar ne-am îngrozit. S-a auzit vocea tremurătoare a regelui Carol: „Dragi basarabeni, o mare nenorocire a lovit ţara noastră. Ruşii cer predarea Basarabiei. Noi nu avem putere să luptăm cu ei. Am trimis o delegaţie în Germania. Să vedem ce vom putea face. Mâine la ora 5 dimineaţa vă dau rezultatul definitiv”.

Am rămas încremeniţi, disperaţi, mai ales eu care eram aici cu copilul, având soţul acasă. Am vrut să plec imediat acasă, dar în tot satul nimeni nu voia să pornească la drum seara şi în aşa împrejurări. N-am dormit toată noaptea, aşteptând ora 5 dimineaţa, care a sosit cu veşti foarte triste. Aceeaşi voce a regelui Carol a spus: „Dragi basarabeni, nu este altă salvare decât să părăsiţi Basarabia, luând cele necesare. Veniţi toţi în România, numai cei săraci rămân pe loc. Am dat ordin armatei să se retragă ultima pe jos şi toate vehiculele să le pună la dispoziţia populaţiei. Am făcut convenţie cu ruşii ca trei zile să nu intre în Basarabia, ca să vă puteţi refugia toţi. Să nu vă fie frică, dacă nu încăpeţi în România, vă primeşte cu drag Germania”.

La ora 6 dimineaţa am pornit acasă pe jos cu băiatul, mai mult fugind decât mergând. La ora 12 am ajuns la marginea oraşului nostru, dar ne-am îngrozit de cele ce am văzut. Zeci de tancuri ruseşti, cu soldaţi veseli, care ţipau, cântau, având atitudinea unor mari biruitori. Evreii, care considerau o mare fericire venirea ruşilor şi care toţi au rămas în Basarabia, îi primeau cu pâine şi sare, cu flori şi cu panglici roşii la piept.

Când am ajuns acasă, soţul meu disperat ne-a spus: „Dacă eraţi acasă, acum eram în România. La ora 7 seara, în ziua de 27 iunie a venit căpitanul Mihăilescu cu o căruţă mare şi 2 soldaţi şi mi-a zis: «Ia repede ce poţi şi pleacă!». Cum era să plec fără voi?”.

În 28 iunie 1940 s-a închis graniţa, la o jumătate de zi, nu la trei zile, cum au promis ruşii.

Două săptămâni Basarabia a rămas fără administraţie, numai cu soldaţii care ţineau ordinea. Pe la 15 iulie au început să vină organe administrative. A doua zi a început arestarea celor care făcuseră politică română: liberali, avereşcani, gardişti şi chiar ţărănişti. Prin sate au mai rămas câţiva chiaburi care, nevrând să se despartă de bogăţia lor, au fost arestaţi şi averea confiscată. O bună parte din averea lor cădea în mâinile celor care-i arestau.

De noi, la început, nu s-au atins. Stăteam în încordată aşteptare. La începutul lunii august a început să vină corpul didactic.

Într-o zi, soţul meu a fost chemat la sfatul popular, unde i s-a propus să ocupe postul pe care l-a avut înainte - inginer agronom, şef de plasă. Soţul meu a refuzat această propunere pe motivul că este fiu de preot - ceea ce la ei se socotea origine nesănătoasă - şi n-au să aibă încredere în el. A cerut să-i dea un serviciu mai mic, în specialitatea lui. Atunci unul din ştabi i-a spus: „Vezi câte maşini se îndreaptă în fiecare zi spre închisoarea Tighinei. Dacă mâine nu te prezinţi la serviciu, vei fi acolo!”.

De frică s-a prezentat la serviciul propus. Tot cu această metodă m-au obligat şi pe mine să-mi reiau postul în învăţământ la şcoala cu 7 clase de liceu.

Mi s-a dat fosta mea clasă a 4-a, a căror elevi au reuşit la liceu, dar i-au întors înapoi pentru a repeta clasa, ca să facă obiectele în limba rusă. Copiii nu ştiau deloc ruseşte şi era o muncă foarte grea. De trei ori pe săptămână, seara, trebuia să facem cu tot tineretul limba rusă.

Băiatul meu, care trecuse în clasa a 3-a la liceul „Alecu Russo” din Chişinău, a rămas să înveţe în clasa a 7-a. Fericirea lui a fost că noi acasă vorbeam ruseşte şi de la 5 ani eu l-am învăţat să scrie şi să citească ruseşte. Era primul în clasă.

Greu treceau zilele. A venit la noi un inspector şcolar ucrainean, rugându-ne să-l primim în gazdă provizoriu, până ce-şi va găsi o locuinţă. Ştiam că sunt răzbunători, l-am primit cu o condiţie: numai pentru o lună. El a stat 3 luni, motivând că nu găseşte o gazdă potrivită pentru situaţia lui.

Am văzut că el nu se ocupa de şcoala noastră deloc, fiind mereu în deplasare. L-am întrebat odată de ce nu vine să mă controleze, eu eram singura româncă între ruşi, am învăţat altă pedagogie şi nu ştiam cum să predau după metodele ruseşti. Mi-a spus foarte sincer că el e ocupat cu arestarea chiaburilor şi că a trimis acasă la Viniţa 30 de covoare basarabene. Altădată, la reproşul meu că nu se ocupă de şcoală, a fost şi mai sincer şi a zis: „Eu sunt fierar de meserie, ce cunoştinţe şcolare pot să am?”. M-am mirat şi i-am spus: „Dar cum puteţi fi inspector şcolar?”. Atunci a scos carnetul de partid şi, râzând, mi-a zis: ”Această cărticică roşie face minuni”. În curând, aflând superiorii de afacerile lui, l-au arestat şi aşa am scăpat şi noi de el.

În luna noiembrie, venind odată la şcoală, m-am dus în cancelarie să semnez condica de prezenţă şi am găsit pe masă ziarul local în care, citind, văd numele meu. Era pus în mod intenţionat de colegii mei pe masă. Citesc: „Din imprudenţa organelor administrative şi ale securităţii, la postul de conducător al raionului - în secţia agricolă - s-a strecurat un om periculos, fiu de popă, care imediat trebuie scos din serviciu”. Era vorba de soţul meu pe care peste două zile l-au scos din serviciu, fără nici o motivare.

Era o lovitură mare, mai mult morală decât materială. La români era foarte apreciat în fiecare an, primind mulţumiri, decoraţii, menţiuni... şi acum dat afară ca o cârpă! Material, eram bine situaţi. El avea la români 9000 lei salariu şi 3000 lei diurnă lunar, eu ca învăţătoare 6000 lei; casă nouă, modernă, terminată în anul 1939, care ne-a costat 250.000 lei, 10 ha de pământ, 2 ha de vie, curtea plină de păsări, o vacă; am avut întotdeauna doi servitori; aşa ne-au găsit ruşii. Prin urmare n-am fi murit de foame fără serviciul lui.

Soţul meu, fiind liber, se ducea mai des la Tighina, la o verişoară de-a mea care era căsătorită tot cu un inginer agronom şi a avut ghinionul de a fi rămas în Basarabia. La ei stătea în gazdă şeful securităţii judeţene, căruia ei i-au promis că, dacă el îi ajută să plece în România, ei îi fac acte că i-au vândut casa lor, care era abia terminată şi făcută după ultima modă.

Într-o zi vine soţul meu de la Tighina foarte fericit şi-mi spune: „Şeful securităţii i-a zis verişoarei, sub forma unui mare secret, că ruşii au cerut de la români pe comuniştii care erau la închisoare, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ana Pauker şi pe toţi cei care sunt împreună cu ei. Regele Carol al II-lea a acceptat această cerere, dar sub forma de schimb de populaţie, adică ruşii să dea României pe toţi funcţionarii rămaşi în Basarabia. S-au trimis listele pe fiecare minister cu numele funcţionarilor, printre care eram şi noi şi ei. Apoi şeful a mai spus: «Să ştiţi că o să vă cheme la securitate, o să ţipe la voi, o să vă oblige să semnaţi că refuzaţi să plecaţi în România, dar voi să nu cedaţi, că aceasta este legal şi altă ocazie de a pleca n-o să mai aveţi»”.

Această veste a fost pentru noi ca un luceafăr care ne-a luminat viaţa noastră întunecoasă.

În ziua de 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, a venit un miliţian la şcoală şi m-a chemat la securitate. Bucuria mea! Foarte curajoasă şi liniştită, m-am dus. M-a introdus în biroul şefului securităţii, m-a invitat să stau pe scaun şi, deodată, cu un ton sever mi-a spus: „Avem informaţii că familia dumitale vrea să fugă în România!”.

Eu nu m-am intimidat deloc şi foarte liniştită i-am spus: „Nu suntem aşa de proşti să ne băgăm în gura morţii sau la închisoare, având şi un copil. Dar dacă e legal, atunci vrem să plecăm în România, căci acolo este patria noastră.

România ne-a crescut, ne-a învăţat, ei trebuie să-i slujim”.

El, atunci foarte înfuriat, îmi spune: „De unde ştiţi că e legal? Cine v-a spus asta?”.

I-am răspuns: „Ştiu că e legal pentru schimbul populaţiei, dar cine mi-a spus nu voi spune”.

Atunci el a schimbat tonul şi cu blândeţe mi-a vorbit că trebuie să rămânem aici, căci ne-am născut în Basarabia şi că o să ne fie foarte bine. Eu i-am răspuns: „Vă rog terminaţi cu mine, căci m-aţi scos din clasă şi copiii au rămas singuri”.

El îmi împinge o listă pe care erau tipărite multe nume şi eu semnez şi scriu: „Vreau să plec în România”.

El, foarte nervos, mi-a spus: „Pleacă de aici!”.

Când am ieşit de acolo, în urma mea a venit acelaşi miliţian şi mi-a spus că este trimis după soţul meu. I-am zis să-i spună soţului meu că eu am semnat pentru plecare. Seara, când am venit de la şcoală, căci făceam ore şi după masă, soţul mi-a povestit că l-a ţinut două ore, bătea cu pumnii în masă, ţipa la el, îl ameninţa că nu mai iese de acolo. Soţul i-a pus înainte argumentul cu scoaterea lui din serviciu. Atunci şeful a spus: „Şi la noi sunt proşti, dar eu vă garantez că mâine o să fiţi numit în serviciul dumneavoastră”.

Atunci soţul l-a întrebat: „Dar soţia mea cum a semnat?”.

El s-a fâstâcit şi a spus: „Chiar dacă a semnat că pleacă, mata eşti capul familiei şi poţi să întorci totul altfel”. Şi îi dă aceeaşi listă şi soţul semnează: „Vreau să plec în România”.

Înfuriat, şeful a spus: „Pleacă de aici, dar ai să mă pomeneşti!”.

Terminând de povestit soţul meu, eu am spus: „Nu ştiu ce va fi: România ori Siberia”.

Peste câteva zile, soţul a plecat la Chişinău ca să vadă ce mai este pe acolo, căci de acolo se formau trenuri cu repatriaţi. Eu, fiind acasă, am început să împachetez lucruri în baloturi. Soţul a venit peste o săptămână din Chişinău, bucuros că au plecat două trenuri în România cu repatriaţi.

În 15 ianuarie am fost chemaţi la miliţie ca să luăm buletinele sovietice. Ne-am dus amândoi. Eu fiind mai curajoasă, le-am spus: „Ce rost are să ne încurcăm cu cetăţenia sovietică, când noi în mod legal plecăm în România, având cetăţenia română?”. Atunci miliţianul i-a dat soţului numai livretul militar, care era valabil până la 5 mai.

Din când în când soţul pleca la Chişinău ca să vadă ce mai este cu plecarea, şi de acolo primea acelaşi răspuns: „Mai aşteptaţi puţin!”.

Într-o zi vine la mine la şcoală secretarul sfatului popular, un evreu tinerel, fost elev de-al meu, şi-mi spune: „Doamnă învăţătoare, cu mare părere de rău vă previn în modul cel mai secret că pe soţul dumneavoastră vor să-l aresteze. Trimiteţi-l undeva de acasă!”.

Am venit acasă, dar în mod diplomatic, să nu simtă soţul meu realitatea, am spus că am auzit că pleacă în România cei ce stau permanent la Chişinău şi l-am convins că pentru a pleca mai repede e mai bine să stea acolo tot timpul, iar când va veni momentul plecării să nu vină aici, ci să-mi dea telegramă să merg şi eu cu bagajele şi cu băiatul. Avea şi unde să stea, că am avut rude acolo.

El a plecat, dar eu am rămas acasă într-o stare deprimată, de nu ştiam ce e cu mine. La şcoală făceam pe artista, arătându-mă liniştită şi chiar veselă, ca să nu observe nimic colegii mei care erau ruşi, iar directoarea adjunctă - chiar soţia şefului securităţii. În timpul acesta, la postul de agronom raional al soţului meu, a fost numit soţul nepoatei mele şi eu l-am luat în gazdă.

Timpul trecea foarte greu, în emoţii şi nervi acasă, în încordare permanentă şi făţărnicie la şcoală, dar de chemare pentru repatriere nu se mai auzea nimic. Mulţi dintre cunoscuţii care veneau cu trenul îmi spuneau că la gară erau miliţieni care întrebau dacă nu l-au văzut pe soţul meu.

În oraşul nostru era un inspector securist rus, spaima oamenilor, care aresta pe cei nevinovaţi, foştii chiaburi, oameni politici, care toată viaţa au trăit din munca lor cinstită. Era brutal, sadic, încât de el se temea toată lumea numai văzându-l trecând pe stradă. Îl chema „Jmur”.

Într-o zi, directorul şcolii, un ucrainean foarte cumsecade, m-a rugat ca eu să rămân după lecţii şi să lipesc o hartă. Când m-am dus în cancelarie, am găsit harta României peste care trebuia să lipesc harta Uniunii Sovietice. Eram singură în cancelarie, am început să sărut harta României şi să plâng şi aşa a trecut o jumătate de oră. Nu mă înduram să pun harta Rusiei peste harta României. A intrat directorul şi văzându-mă plânsă, m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?”. Şi atunci eu i-am răspuns, arătându-i harta României: „Asta este scumpa noastră patrie, de ce nu ne lăsaţi să ne ducem acolo, doar avem dreptul?”. El nu mi-a spus nimic şi a plecat.

Peste câteva zile după această întâmplare, seara a venit omul de serviciu şi mi-a spus că mă cheamă directorul la şcoală. M-am mirat, căci ştiam că nu am treabă la şcoală în acest timp, dar m-am dus. Directorul m-a aşteptat la poarta şcolii şi mi-a spus zâmbind: „Bine ai venit”, şi m-a invitat la locuinţa lui. Eu şi mai mirată, l-am întrebat: „Ce să fac la dumitale acasă?”. El mi-a răspuns: „Nu te speria. Totul este spre binele matale”.

Am intrat în casă şi am încremenit. În cameră era „Jmur”. Primul gând mi-a fost că sunt arestată, dar directorul, văzând emoţia mea, mi-a spus: „Uite, stai de vorbă cu cel mai bun prieten al meu” şi a ieşit afară. Jmur mă invită să stau jos şi-mi spune: „Ştiu că sunt sperietoarea raionului, dar cu dumneata vreau să vorbesc în modul cel mai prietenesc. Directorul cu tot colectivul sunt mulţumiţi de dumneata ca învăţătoare şi colegă. M-au rugat să vă conving să renunţaţi la plecarea în România şi să rămâneţi cu noi”.

Auzind asta, eu m-am liniştit şi chiar am prins curaj, dar hotărât am spus: „Aceasta nu pot să fac. Pe soţul meu l-aţi desconsiderat. Având facultatea, a fost dat afară fără nici o vină. Sunt sigură că aceeaşi soartă îl aşteaptă şi pe copilul meu aici. Eu care am terminat şcoala românească îmi vine foarte greu să predau după metode complet necunoscute; apoi crescuţi, educaţi, învăţaţi de România, suntem datori să slujim României. De ce nu ne daţi voie să plecăm, aşa cum au plecat mulţi, doar în mod legal ne cerem dreptul?”.

El era agitat, nervos, revoltat, dar se stăpânea şi cu o voce chiar blândă, a zis: „Au plecat oameni de care noi nu avem nevoie, pensionari, bolnavi, mame cu copii mici, dar oamenii de care avem nevoie îi reţinem”. Şi, apropiindu-se de mine, a pus mâna pe umărul meu şi mi-a spus: „Uite, cererea e gata, numai să semnezi. Poţi semna şi pentru soţul dumitale şi mâine va fi numit unde vrea el şi vom rămâne prieteni pentru totdeauna”.

Au trecut 5 minute de tăcere, nu pentru că eu şovăiam, ori nu aş fi fost hotărâtă, ci pentru că mă întăream, ca să dau ultimul răspuns hotărât. O putere lăuntrică m-a ridicat de pe scaun şi cu îndrăzneală i-am spus: „Nu semnez nimic!”.

Ochii lui au sticlit ca la vultur şi mi-a zis: „Ai să mă ţii minte!”. Şi cu tonul lui de om sadic a strigat: „Pleacă de aici!”. În timpul acesta a intrat directorul în cameră şi, plin de siguranţă că planul lui a reuşit, a spus zâmbind: „Aşa-i că v-aţi înţeles?”, însă Jmur, ieşind pe uşă, i-a răspuns directorului din mers: „Cu încăpăţânaţii de ţigani nu poţi să te înţelegi, dar vor regreta mult”.

Nu ştiu cum am ieşit de acolo, nici nu ţin minte cum am ajuns acasă.

Eram bucuroasă că am găsit copilul şi nepotul dormind şi că nu m-au văzut în ce hal am venit. Nu le-am spus nici un cuvânt, nici mai târziu, despre întâmplarea aceasta. Din seara aceea nu am mai dormit nici o noapte liniştită, aşteptând să mă aresteze. Credeam că şi directorul îşi va schimba atitudinea faţă de mine, dar el a rămas cum a fost şi niciodată nu a discutat cu mine cele întâmplate. Aceasta a fost în luna martie 1941.

În ziua de 24 aprilie m-am dus la Chişinău să văd ce face soţul meu, care nu fusese de trei luni acasă, dar acolo n-am aflat nimic precis de repatriere, decât numai promisiuni false. Pe 25 seara m-am întors acasă şi am găsit băiatul speriat şi casa răscolită. Băiatul m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că Vitali, nepotul, este arestat. L-au luat de la serviciu, desigur „Jmur”, l-au adus acasă şi în prezenţa lui au făcut percheziţie, dar n-au găsit nimic. În dormitorul meu n-au căutat. Am înţeles că Jmur a început să pună în aplicare răzbunarea lui. A doua zi, după lecţii, m-am dus la miliţie, dar am aflat că în dimineaţa aceea l-au expediat la închisoarea oraşului Tighina.

Se apropia 5 mai, termenul când soţul meu trebuia să schimbe livretul militar. Eram într-o stare sufletească groaznică. Cât am vrut să ascund starea, n-am putut. Adjuncta directorului, o rusoaică afurisită, soţia şefului securităţii, a observat că eu în ultimul timp sunt foarte necăjită şi, precum s-a prefăcut diavolul în şarpe ca s-o ducă pe Eva în păcat, aşa şi ea s-a prefăcut în înger. A venit la mine acasă într-o după amiază şi, foarte binevoitoare, cu un ton mângâietor de mamă, m-a întrebat ce am de sunt aşa de schimbată. Eu, care eram tânără, de 35 de ani, obişnuită cu sinceritatea şi cinstea românească, mi-am deschis inima, căci ea îmi promitea să mă ajute.

După ce m-a ascultat mi-a spus cu compătimire: „Cheamă pe soţul matale în seara de 4 mai, dar să nu vină la gara mare, ci la haltă, a doua zi să se ducă la miliţie, să schimbe livretul militar şi să plece imediat din localitate. Dacă nu va veni, îţi spun un mare secret: Basarabia este în stare de asediu şi va fi căutat de securitate şi unde-l vor găsi, îl vor împuşca pe loc, ca dezertor. Eu aranjez cu soţul meu tot, să te ajute”. Ea era soţia şefului securităţii.

Totodată, văzând în casa mea multe perne, covoare, a spus că ei nu au pe ce dormi. I-am dat 2 perne, un covor, o faţă de masă, prăjituri, cozonac şi aşa încărcată a plecat acasă, iar eu am rămas mai liniştită, crezând minciunilor şi vicleniilor ei.

(Blondina Gobjilă - Suferințele mamei Blondina, o martiră a Siberiei, ediția a III-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010)