Rugaţi-vă pentru sora Alexandra / Şcoala de Duminică

 

Forografie de Claudiu-Constantin Pântea

Să ne rugăm pentru această Alexandra și pentru toate Alexandrele. Pentru Alexandra cea rătăcită prin biblioteci sau cea care navighează pe internet, dornică să ştie, dar refuzând să trăiască. Pentru Alexandra care nu mai are curajul de a pleca pe drumul Damascului. Pentru Alexandra care voieşte să-L posede pe Dumnezeu într-un fel propriu, să-L scoată din "captivitatea" Bisericii şi să-L modeleze după chipul şi asemănarea ei. Dar şi pentru Alexandra care nu vrea să vorbească deloc cu Dumnezeul cel Viu, prea prinsă de dialogul său cu morţii (cu Darwin, cu Nietzsche...).

            Periodic, ca preot, dar şi ca purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iaşilor, sunt interpelat şi somat, chiar, să răspund la unele acuzaţii care se aduc Bisericii, în general, şi unor feţe bisericeşti, în particular. Am să redau cea mai recentă astfel de abordare, de acum câteva zile, venind din partea unei persoane implicate în sfera politică şi care mi-a cerut să răspund "public" la următoarele întrebări (le-am numerotat spre a fi uşor de identificat răspunsurile):

            "1) În România avem un număr de biserici aproape triplu faţă de spitale şi şcoli. De ce? 2) Poate îmi explicaţi şi de ce BOR trebuie să fie scutită de plata taxelor şi impozitelor pentru anumite activităţi comerciale, în condiţiile în care sunteţi concurenţi direcţi cu unii care sunt sufocaţi de biruri. 3) Şi, poate îmi mai spuneţi şi de ce nu vinde BOR nişte proprietăţi pentru a face Catedrala Neamului (de neînţeles pentru mine) şi cere bani credincioşilor şi, mai ales, CJ-urilor. 4) De ce nu îşi asumă educaţia copiilor din mediul rural sau urban (benevol, nu la Şcoala privată Mitropolitul Varlaam)? 5) De ce nu iese public Patriarhul, ca în Grecia, să afirme că e dispus să scoată ţara din criză şi că donează o parte din averea Bisericii? 6) De ce trebuie să ne îmbrăcăm în aur şi să mergem cu Mercedesul când Iisus mergea desculţ, îmbrăcat într-un simplu veşmânt? 7) De ce trebuie să plătesc pentru o slujbă de botez, cununie, înmormântare (mi se cere, nu e un act de donaţie, reţineti!!)? 8) De ce, atunci când a murit bunica mea, preotul, al cărei duhovnic era de zeci de ani, mi-a zis că nu poate să slujească întrucât are un botez programat şi că, citez «acum şi-a găsit să moară»?"

            Spaţiul editorial mă constrânge să răspund foarte, foarte pe scurt domnişoarei Alexandra, autoarea întrebărilor: 1) Nu există nici o legătură directă, o relaţie de genul cauză-efect, între creşterea, după 1990, a numărului de biserici şi scăderea numărului de şcoli sau de spitale. Bisericile sunt ridicate de comunităţi, funcţie de necesităţile locale. Spre exemplu, scăderea numărului de şcoli este un efect direct al scăderii natalităţii; s-a închis o şcoală într-un sat pentru că nu au mai fost copii care să o frecventeze, nu pentru că acolo s-a ridicat o bisericuţă care să adăpostească pe cei 50-60 de credincioşi, majoritatea pensionari, care au mai rămas la ţară. 2) Pentru activităţile de natură economică, şi BOR şi alte culte plătesc aceleaşi taxe precum societăţile comerciale. Inclusiv impozitul pe profit. Dacă, însă, acel profit este direcţionat către activităţi specifice cultului, inclusiv către opera social-filantropică, atunci acesta, în anumite condiţii, nu mai este impozitat. Este o facilitate asemănătoare celei acordate ONG-urilor. 3) Proprietăţile Bisericii sunt, în majoritate covârşitoare, lăcaşurile de cult şi terenul aferent. Imobile sacre şi, ca atare, inalienabile (nu se pot vinde). Catedrala Mântuirii Neamului este o necesitate liturgică pentru un oraş cu peste 1,5 milioane de ortodocşi. Faptul că unele instituţii, precum Consiliile Judeţene dintr-o ţară cu peste 85% ortodocşi, au fost solicitate să ajute la ridicarea acestui aşezământ de interes naţional nu este un fapt ilegal sau imoral. Şi nu obligă pe nimeni la nimic, drept dovadă că multe astfel de instituţii nu au alocat nici un leu pentru catedrală. A ajuta la construcţia unei biserici de anvergura acestei catedrale este o şansă istorică. Dacă Ştefan cel Mare, voievodul nostru sfânt, calcula - vorba cuiva - câte mămăligi poate face pentru soldaţii săi cu suma alocată ridicării Mănăstirii Putna, astăzi nu mai vorbeam despre acest adevărat "Ierusalim românesc". 4) Biserica a asigurat, dintotdeauna, educarea tinerelor generaţii, funcţie de posibilităţi. Şcoala românească a şi apărut, de aceea, în tinda bisericilor. Acum, ea sprijină actul educaţional atât cât poate şi, mai ales, cât i se permite de către stat. Şcoala "Varlaam Mitropolitul" sau alte iniţiative de genul acesta sunt tocmai semnul că Biserica edifică, în continuare, şcoli (în condiţiile prevăzute de legislaţia actuală). 5) În Cipru, nu în Grecia, Patriarhul a arătat disponibilitatea de a pune averea Bisericii la dispoziţia statului spre a scoate ţara din criză. În România, lucrul acesta s-a făcut deja, de multă vreme. Mai întâi, pe vremea domnitorului Al. I. Cuza, apoi pe vremea comunismului. Or, în Cipru nu au existat astfel de masive preluări de bunuri bisericeşti de către stat, situaţia e cu totul alta acolo. Au mai rămas puţine proprietăţi în România faţă de ceea ce avea Biserica iniţial. Cele existente, abia pot susţine activităţile specifice, între care se numără şi sprijinirea celor aflaţi în nevoi. Numai la nivelul anului 2013, pentru sprijinirea activităţilor social-filantropice s-au alocat şi cheltuit, la nivelul Patriarhiei Române, 80.828.200 lei.

Efeminarea lui Alexandru

            6) Veşmintele liturgice sunt aurii (simbolul harului dumnezeiesc), uneori, dar asta nu înseamnă că sunt și de aur. Mergeţi în orice magazin bisericesc sau atelier de croitorie specific şi vedeţi care este nivelul preţurilor (nu ţi se dă şi aur de banii aceia). Veşmintele au fost purtate, înaintea noastră, de oameni cu viaţă sfântă, şi au, fiecare piesă în parte, o semnificaţie teologică. În general, încă din perioada Vechiului Testament, lui Dumnezeu Îi este afierosit ceea ce este mai bun şi mai frumos. Iisus Hristos, Om adevărat şi Dumnezeu adevărat, ne-a dat cea mai înaltă pildă de smerenie. Iar noi, când îmbrăcăm veşmintele liturgice, nu o facem spre slava proprie sau din iubire de fast, ci din respect faţă de Dumnezeul înaintea Căruia nu ne putem înfăţişa decât cu ce putem avea mai bun. Şi da, Iisus n-a mers cu Mercedesul, dar nu ştiu să fi existat în acea perioadă un mijloc de transport pe care Domnul să nu-l fi folosit (că a fost animal de povară sau corabie). Evident, oricărui slujitor al lui Dumnezeu i se cere, pe bună dreptate, decenţă în toate şi evitarea oricărui lux, a oricărei extravaganţe. Dar manifestarea credinţei nu este, în sine, limitată de numărul de cai putere ai unei maşini sau de faptul că mergi cu avionul în loc să mergi pe jos cale de mări şi ţări. 7) Nu trebuie să plătiţi nici un fel de slujbă, Biserica interzice preoţilor a solicita taxe pentru cununie sau botez. Atunci când cineva face parte dintr-o comunitate (parohie), el contribuie la bunul mers al lucrurilor pe măsura puterii sale financiare sau a bunăvoinţei (este acea "contribuţie" anuală). Dacă cineva nu are această posibilitate, nu trebuie discriminat, ci tratat la fel precum cel care, bogat fiind, acordă un sprijin mai consistent. Dimpotrivă, sunt multe situaţii în care preoţii (parohiile) ajută financiar familiile sărace, permanent sau în anumite momente. Mi-e greu să cred că o persoană se poate lovi de o astfel de "solicitare" de donaţie mergând la parohia de care aparţine, mai ales acolo unde este și cunoscută de preot şi implicată activ. 8) Fiind un botez programat mai demult, mă gândesc că preotul nu avea cum pune în program, tot la aceeaşi oră, şi o înmormântare. Asta nu înseamnă că nu se putea stabili un alt interval orar. Cât despre reacţia sa - nu o pot comenta decât după ce ascult şi cealaltă parte... La durere, este omeneşte să fim mai sensibili şi să dramatizăm chiar şi o simplă propunere de stabilire a unei alte ore (decât cea dorită) a unei slujbe de înmormântare.

            Cazul Alexandrei nu este singular. Ea este, din punctul meu de vedere, o victimă a intoxicării care se practică în presă atunci când se pun tunurile pe Biserică. Este o diferenţă uriaşă între ceea ce se întâmplă pe teren, la firul ierbii, şi ceea ce apare, cel mai adesea, la TV despre Biserică şi despre slujitorii sau despre activitatea ei (cu excepţiile de rigoare). Sunt şabloane care se iau obsesiv, minciuni repetate până când publicul ajunge să creadă că i se prezintă adevărul. Numele acestei tinere, care este împovărată de unele experienţe personale, dar şi copleşită, mai ales, de ofensiva mediatică anticlericală şi anticreştină, îmi aduce aminte de filosoful Constantin Noica şi de al său îndemn: "Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru". Alexandru cel de azi nu mai este comandantul de trupe sovietice care "a lăsat neatinsă" o mănăstire din Moldova, părăsită de maicile ce s-au refugiat din calea cotropitorilor, şi care a lăsat acel bilet pe sfântul altar, cerând, în schimbul acestui gest de "biruitor nesigur", rugăciune pentru sufletul său. El nu mai are bărbăţia de a păşi într-o biserică, până în locul cel mai sacru, spre a i se descoperi, acolo, adevăratul Chip, adevărata credinţă. Alexandru cel de azi stă în afara lăcaşului de cult, lipit cu ochii de sticla televizorului, şi-şi proclamă, de acolo, victoria, dreptatea, judecata... Când coboară în realitate nu o face decât pentru a obţine confirmări ale "adevărurilor" mediatice. În loc să-l întărească în capacitatea de alegere, libertatea politică i-a adus un soi de vlăguire, o stranie efeminare, iar Alexandru "al nostru", a devenit, iată, o Alexandra. Să ne rugăm pentru această Alexandra și pentru toate Alexandrele. Pentru Alexandra cea rătăcită prin biblioteci sau cea care navighează pe internet, dornică să ştie, dar refuzând să trăiască. Pentru Alexandra care nu mai are curajul de a pleca pe drumul Damascului. Pentru Alexandra care voieşte să-L posede pe Dumnezeu într-un fel propriu, să-L scoată din "captivitatea" Bisericii şi să-L modeleze după chipul şi asemănarea ei. Dar şi pentru Alexandra care nu vrea să vorbească deloc cu Dumnezeul cel Viu, prea prinsă de dialogul său cu morţii (cu Darwin, cu Nietzsche...). Pentru Alexandra "corectitudinii politice", pentru Alexandra de fiecare seară de la televizor, pentru Alexandra din România, din UE sau de prin lume. Rugaţi-vă pentru sora Alexandra!

Sursă: Doxologia

Eminescu între credinţă şi cunoaştere - Acad. Zoe-Dumitrescu-Bușulenga (monahia Benedicta)

 

S-au încercat până acum câteva răspunsuri în problema credinței marelui artist gânditor, fiecare emițător dând un caracter aproape apodictic punctului său de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară. 

Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă abisală. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyché-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă. Să ne gândim doar la Goethe, care pune în gura unui personaj al său celebrele cuvinte… „Zwei Seelen Wohnen, ach, in meiner Brust…” „Două suflete locuiesc în pieptul meu”, adăugând și „unul vrea să se despartă de celălalt”.

Dacă olimpianul neoclasic german mărturisea această gravă realitate lăuntrică, cum să n-o fi trăit, cu mai intensă acuitate, romanticul român? Căutător de absolut (cum îl numește distinsa eminescologă italiană Rosa del Conte) în viață, în gândire și creație, Eminescu s-a desfășurat pe cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensând gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate.

Și în căutările lui înfrigurate, pătimașe, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme. Procesul cunoașterii a fost la el lung cât scurta lui viață, dar patima căutării a învins brevitatea existenței.

Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale, Raluca, născută Jurașcu, erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). De altfel, spațiul Moldovei de nord păstrează și astăzi reputația unui teritoriu încărcat de aura credinței, Grădina Maicii Domnului, prin numărul impresionant de chinovii ce-l acoperă. Așa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești. Pe de altă parte, Mihai a dobândit primele învățături de la preotul satului care, firește, l-a inițiat în buchile vechilor scrieri bisericești, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul și chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru prețul și savoarea cuvântului vechi, și, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el atașamentul, respectul și admirația pentru instituția Bisericii Naționale, a cărei valoare n-a încetat nici o clipă să o lege de istorie și dăinuirea neamului.

Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind frumusețea Creației neatinsă de mâna omului și loc al libertății absolute, în al doilea înțelegând rânduielile din veac și gândirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescând împreună, într-o perfectă convergență.

Dar ieșirea în lume, întâlnirea cu rigorile aspre ale școlii care-i constrângeau libertatea l-au îndemnat la un refuz, exprimat mai întâi în fugile de la școală înapoi acasă, „la sat și la pădure”. Apoi un sâmbure de răzvrătire mijind în el, l-a determinat, în pragul adolescenței, la părăsirea casei părintești și la pornirea pe un drum propriu, vai cât de incert!

Ceea ce se mai întâmplase în acei ani ai primei adolescențe fusese o experiență dureroasă, cu urmări prelungite până târziu în gândirea poetului. Moartea unei fetițe din Ipotești, de care se îndrăgostise copilărește, a contribuit și ea la depărtarea de locurile până atunci iubite, pădurea și satul. Într-un fragment de manuscris timpuriu, cu titlul Elena, el consemna dureroasa pierdere. Se întâlnise pentru întâia oară cu moartea, întâlnire care, pentru cei foarte tineri, e un șoc greu de îndurat, iar pentru gândul lui neliniștit, mereu plin de întrebări, a generat grave îndoieli în legătură cu sensul însuși al vieții. Și pe măsură ce căutătorul nesățios de cunoaștere avea să-și extindă tot mai larg orizontul informației, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Mai cu seamă studiile universitare, la Viena și Berlin, între anii 1869-1874, au hrănit intelectul acela atât de receptiv, de cuprinzător. În Universitatea vieneză Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea.

Dintre toate disciplinele însă, filosofia a fost cea care l-a înrobit. De la gândirea indiană la presocratici, la Platon, stoici și eleați, la gnostici și neoplatonici, la Schopenhauer, Hegel și filosofii romantici Fichte și Schelling, a citit enorm, a meditat și și-a însușit unele puncte de vedere care se regăsesc fie în note, fie adesea în operă. În materie de cunoaștere filosofică, de epistemologie însă, Kant l-a tulburat în cea mai mare măsură, chiar mai mult decât Schopenhauer, i-a zdruncinat temelia credinței. De altfel, el începuse traducerea Criticii rațiunii pure a lui Kant încă din București și avea s-o termine aici, în străinătate.

Subiect cunoscător – obiect cunoscut, numen – fenomen, timp – spațiu… În special categoriile gândirii filosofului din Königsberg, timp și spațiu, i-au dat un sentiment din ce în ce mai puternic al libertății sale potențiale absolute, al puterii sale de a transgresa limitele cunoașterii comune, a tot ceea ce limita desfășurarea forțelor lăuntrice ale ființei. Săgeata îndoielii în legătură cu sensul existenței, așa cum era conceput în normele și rânduielile credinței, îl rănise, cum am văzut mai înainte, la întâlnirea cu moartea în adolescență. Și de la acea pagină, Elena, care consemna dureroasa, de neînțeles despărțire a sufletului de trup, până la Mortua est!, poem publicat în 1871, întrebările au sporit întruna, relevând prin îndrăzneala lor noua atitudine a poetului. Pe de o parte, socotește, după vechea structură mentală, pe iubita de purități angelice ca fiind sortită lumii celeste, raiului, sugerat în câteva imagini strălucite, care prevestesc viitoarele călătorii printre stele ale eroilor eminescieni. Pe de alta, însă, cealaltă latură nou apărută în ființa sa respinge ideea răsplății paradisiace pentru îngeri. Antinomia propriilor gânduri e resimțită ca atare de erou într-un chip vădit dramatic:

„Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune

Gândirile-mi rele sugrum cele bune…

Când sorii se sting și când stelele pică,

Îmi vine a crede că toate-s nimică.”

Gândirile rele sunt ale rebelului a cărui atitudine tăgăduitoare învinge vechea așezare a minții, consacrată de credință. Violența contestatară a ultimei strofe desfide însuși sensul lumii:

„Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,

Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors și ateu,

Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.”

Este de observat însă că un dacă (de e) precede definirea sensului de întors și ateu, așadar doar dacă moartea ar fi singurul țel al vieții, atunci sensul ar primi aceste atribute.

De altfel și Mortua est! și Înger și demon (din aprilie 1873) pedalează pe aceeași dorință violentă de ruptură cu ordinea stabilită în lume și în cosmos, a rebelului care, în cazul lui Eminescu, aspiră spre libertate absolută. Prezența îngerului nu ni se pare însă o necesitate de structură a poemului, antinomică, ci o expresie a scindării lăuntrice a poetului, a polarității specifice eminesciene, mai vizibilă în perioada titanismului său de tip asemănător celui al Sturm und Drang-ului german. Ecouri ale acestui psyché, divizate, se vor întâlni și mai târziu în Strigoii (din 1876), altfel potențate însă.

Adâncirea filosofiei kantiene conferă o altă tonalitate rebeliunii, cu atât mai mult cu cât poetul-gânditor încearcă o stranie, dar foarte originală sinteză între categoriile de timp și spațiu și metempsihoza din filosofia vedică. Departe de a fi un produs al imaginarului romantic de tip Tieck sau Chamisso, nuvela Sărmanul Dionis îmbracă un cert aspect filosofic, îmbinat cu unul religios. În prima parte a nuvelei, expunerea metafizicianului Dionis asupra categoriilor de timp și de spațiu ne introduce în altă ipostază a aspirației eminesciene, spre transgresarea limitelor comune ale cunoașterii. Din moment ce timpul și spațiul nu au existență obiectivă, ci sunt expresia intuiției fiecăruia, sunt numai în sufletul nostru, atunci trecutul și viitorul se află în noi „ca pădurea într-un sâmbure de ghindă”. Și, ca atare, s-ar putea găsi modalități de depășire a acestor „dimensiuni” ale timpului, pentru transpunere după voința noastră în trecut sau în viitor.

O carte de magie a lui Zoroastru, vechiul mag persan (venerată de gnostici, dar denunțată ca apocrifă de neoplatonici și, în special, de Porfirius, discipolul lui Plotin), îl ajută pe metafizician să se întoarcă într-un avatar trecut al său, din timpul lui Alexandru cel Bun (perioadă istorică dragă lui Eminescu). Avatarul acesta, călugărul Dan, este însă un straniu personaj. Deși monah, deci cu viața închinată Domnului, el studiază filosofia și magia cu maestrul Ruben, profesor la Academia de la Socola și, pe deasupra, mai are și o iubită, Maria. Și, la sfatul maestrului care-l ispitește (căci în realitate Ruben e satan) să-și depășească firea și să ajungă să participe la eternitate, lăsându-și umbra în loc și luând atributul etern al acesteia, Dan pleacă împreună cu iubita lui și cu cartea lui Zoroastru, pe care i-a împrumutat-o Ruben, într-o călătorie cosmică.

Ajuns în Lună, Dan simte trezindu-se în el puteri demiurgice (întărite și de iubirea absolută a cuplului) și începe să schimbe înfățișarea peisajului cosmic, ce nu-l mai satisface. Adaugă doi sori și trei luni pe cer, își construiește un palat uriaș din munți și codri și dă lumii selenare o frumusețe de neînchipuit. Fericiți și puri (Maria are o înfățișare și o comportare angelică, ea făcându-și rugăciunea „pe când stelele albe sunau în aeriene coarde rugăciunea universului”, iar el adoarme în genunchi), ei visau amândoi același vis în fiecare noapte și anume că pătrundeau în lumea solară, a îngerilor, a cerului. O armonie neasemuită domnea în acest tărâm divin, plin de muzici cântate de îngeri.

Pe Dan îl obseda însă poarta închisă deasupra căreia ardea un ochi de foc înscris într-un triunghi. Era catedrala (doma) dumnezeiască în care nici îngerii nu puteau intra. În limbaj biblic, ar fi cel de-al nouălea cer. Dar în mintea eroului se naște o dorință aprigă de a ști ce se ascunde în acel loc tainic. Și, deși Maria și îngerii îl sfătuiesc să alunge gândul, el nu renunță, ba chiar începe să creadă că, după voința sa, se mișcă totul în acea lume. Precum Lucifer care a dorit să ajungă puternic și cunoscător ca Dumnezeu, Dan proferă cuvintele acestei dorințe: „Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne…”. Nu rostește cuvântul întreg și, ca și Lucifer, cade „trăznit și afundat în nemărginire”. Victimă nevinovată, Maria cade și ea „ca o salcie neguroasă”, reproșându-i dureros soarta ei.

Revenit pe pământ, eroul reintră în existența de mai înainte, întâmplările pornesc de unde s-au întrerupt și, în cele din urmă, Dionis și Maria se căsătoresc. Perechea lor înfățișează „Chipul unui tânăr demon lângă chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala”.

Evident, se poate glosa îndelung asupra acestei nuvele atât de stranii. Rebelul, căutător de cunoaștere absolută, încearcă să spargă ultima graniță a interdicției, arogându-și rolul arhetipului demonic, care, dorind să fie asemenea lui Dumnezeu, a fost aruncat din cer în fundul pământului.

Dar Dan a făcut oare aceasta mânat de orgoliul nebunesc al lui Lucifer? Ce l-a împins la nefasta aventură cosmică n-a fost propriu-zis lipsa lui de credință, ci ispita în care l-a făcut să cadă maestrul Ruben, în care se ascundea satana. Setea lui de absolut în cunoaștere n-a fost decât condiția pentru ca tentația sau cursa întinsă de Ruben să-și producă efectele. Iar participarea angelicei Maria la călătoriile în spațiile celeste, însemnând puterea iubirii absolute, corolar și condiție a cunoașterii desăvârșite, nu va fi oare complementul elementului demonic din psyché-ul eroului, ca și în Înger și demon?

Căci, pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forță creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturisește în Scrisorile IV și V, cu amărăciunea de a nu fi fost urmat în zborul său de aceea care, din înger, zână sau crăiasă, devine Dalila.

Când îngerul încetează de a mai apărea în demersurile căutătoare sau creatoare ale artistului, ar fi un semn că acea latură, simbolizând credința din ființa lui adâncă, a slăbit până la dispariție.

Așa încât poemul, de profunde semnificații, Melancolie (din 1876), poate consemna în imagini de o expresivitate tragică pierderea credinței ca pe o moarte a sufletului. Cele trei registre ale poemului, cel celest, cel pământesc și cel al ființei sunt, fiecare în felul său, stăpânite de moarte. Luna însăși, regina nopții, e moartă în cerul transformat în mormânt albastru, în „mausoleu mândru”.

Pustietate și gheață, ruine acoperă întinderea pământească, vegheată doar de „țintirimul singur cu strâmbe cruci”. Zgomote sinistre sparg din când în când solitudinea, trosnește clopotnița, toaca izbește în stâlpi, iar arama clopotului, atinsă de „străveziul demon”, scoate „un vaer, un aiurit de jale”. Centrul înfiorătoarei pustietăți e însăși biserica. Și ea, ruinată „cuvioasă, tristă, pustie și bătrână”, e bântuită de vânturi. Iar înăuntru, pe pereți și iconostas, s-au șters icoanele: „Abia conture triste și umbre-au mai rămas”.

Acest vers e reluat în registrul al treilea, care debutează cu referire la credința aceea care „zugrăvește icoane în biserici” și pe care, brusc, o raportează la sine: „și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici”. Mărturisirea credinței care i-a luminat copilăria și adolescența e limpede urmată însă de motivația pierderii ei: „Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas / Abia conture triste și umbre-au mai rămas”.

Rapelul acestui vers din registrul al doilea identifică simbolic ruina credinței sale cu aceea a Bisericii, iar descripția vieții fără credință e sfâșietoare, finalul sugerând chiar moartea ființei sale. Cumplit pare a fi prețul cunoașterii!

Înainte de această tragică mărturisire și, după ea, Eminescu a îndrăznit în paginile sale, fie antume, fie postume, ipoteze despre antropogonii și cosmogonii, amestecând elemente de religii și mitologii dacice, grecești, indice, germanice, ca de pildă în Demonism (1872), în Odin și poetul, în Mitologicale, și, mai ales, în Rugăciunea unui Dac (din 1879), considerată de unii, pe nedrept, ca o probă peremptorie de necredință sau de rebeliune împotriva lui Dumnezeu.

De fapt, orizontul cunoașterii sale se lărgise enorm, și contradicțiile generate de polaritatea de care am vorbit erau tot mai aparente pe măsură ce viziunea sa mitico-poetică urca tot mai sus.

A creat superbele, unicele modele cosmologice din romantismul european în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul, unde vede în zborul hyperionic creația continuând și ajunge la tronul Tatălui ceresc, Care i se adresează ca unui fiu, „Cuvântului său dintâi” (Evanghelia după Ioan e citată în manuscris).

Și, pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existențiale. A recurs la filosofia stoică și eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înțelepciune stoică, predicând rămânerea în afara iureșului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate.

A dorit stingerea în bine-cunoscutele variante ale poeziei Mai am un singur dor. Versurile de dragoste de după 1877 sunt înconjurate de aura unei tristeți fără leac, băută până la drojdie, ca în Despărțire sau în De câte ori, iubito...

Dar, în răstimpul acesta, îi răsunau în auzul interior frânturi din amintirile copilăriei și adolescenței. Sărbătorile Crăciunului rechemau, ca niște clopoței de argint, Colinde, colinde (din 1878), cu bucuria copiilor și a fetelor care, de dragul Mariei, își piaptănă pletele:

„De dragul Mariei

Și a Mântuitorului

Lucește pe ceruri

O stea călătorului.”

(care amintesc cu emoție întotdeauna acea parte din Simfonia a V-a a lui Anatol Vieru, inspirată din fermecătoarele versuri). La fel și Paștile, cu solemnitatea înălțării din mormânt, a Învierii lui Hristos, îi inspiră lui Eminescu o poemă gravă, culminând cu cântarea românească tradițională Hristos a înviat, în poema Învierea, tot din 1878:

„Christos au înviat din morți,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte”

Sufletul lui, copleșit de suferință, se înalță mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea pentru noi pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu, și două rugăciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare. Mai cunoscută este cea în care cere îndurare Luceafărului mărilor.

Aș vrea însă aici să întăresc afirmația mea în legătură cu tensiunea teribilă la care a fost supus, de structura sa interioară, divizată și contradictorie, geniul eminescian. De aceea am să reproduc un poem postum al său, mai puțin cunoscut, în ciuda lungimii sale. E vorba de Bolnav în al meu suflet, scris cam în aceeași vreme cu rugăciunea care va urma. Iată poemul:

„Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,

Cu mintea depravată și geniul trândav,

Închin a mea viață la scârbă și-ntristare

Și-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare,

– Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic –

Viața-mi, cum o duce tot omul de nimic.

Născut făr’ de-a mea vină, trăind făr’ mai s-o știu,

Nu merg cum merg alți oameni, nu-mi pasă de-unde viu,

Supus doar, ca nealții, la suferințe grele

Unesc cu ele știrea nimicniciei mele.

Sfânt n-am nimic, în bine nu cred și nici în rău.

Viața mea aceasta nici vreu și nici n-o vreu:

A vieții osteneală o simt și n-o combat,

Aș râde doar de viață, disprețuind-o toată,

Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcată,

Muncind în mine însumi, voința-n orice nerv,

Peirea cea eternă din mine să o serv,

Dar vai! nici siguranța n-o am că mor pe veci –

Și dacă oare a morții mâni palide și reci

În loc să sferme vecinic a vieții mele normă

Dacă a mea durere, un vecinic Ahasver,

Ar pune al meu suflet sărman în altă formă?

La sorți va fi pus iarăși, de către lumi din cer,

Ca cu același suflet din nou să reapară,

Migrației eterne unealtă de ocară?

Nimic, nimic n-ajută – și nu-i nici o scăpare.

Din astă lume – eternă, ce trecătoare pare,

Gonit în timpi și spații, trecând din formă-n formă,

Eternă fulgerare cu inima diformă,

De evi trecuți ființa-mi o simt adânc rănită,

Pustiu-alergătoare, cumplit de ostenită…

Ș-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stâncă

Spre culmea morții mele ridic ș-ast’ dată încă.

Ș-ast’ dată? Cine-mi spune că-i cea din urmă oară?”

Nu cunosc pagină existențială mai disperată în toată poezia lumii. Se îmbină aici atâta durere, atâta spaimă de viață, atâta groază de posibilele reveniri (migrația eternă) preconizate de filosofia indiană, atâta dorință, neputincioasă însă, de a distruge voința de a trăi (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vieții), dar și atâta umilință și dispreț de sine (nimicnicia lui) încât existențialiștii secolului al XX-lea apar, pe lângă el, ca niște snobi dezgustați de o viață oțioasă. Deznădejdea concentrată aici, atât de cumplită, nu e creștină, însă izbucnește dintr-o sinceritate sfâșietoare.

Dar iarăși se trezește în el, în geniul apăsat de imperfecțiunea lui, amintirea copilăriei curate, pioase. Și incredibil, alături de textul de mai sus, apare a doua rugăciune, în formă de sonet:

„Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;

O, Maică Sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină.

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare – asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de stele,

Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!”

Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoașterii și al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se și cerându-i înapoi tinerețea și credința, cu o smerenie într-adevăr mântuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuși, unificându-și ființa până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura luminei line, cu a cărei cântare monahii și monahiile încheie slujba la apusul soarelui.

De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pentru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Avem adânca încredințare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârșită față de durerea și umilința lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.

Și ca încheiere, vreau să citez fraza de început a unui articol intitulat Paștele: „Să mânecăm dis-de-dimineață și în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, viața tuturor, răsărind”.

Selecţie din studiul „Eminescu între credinţă şi cunoaştere”, din volumul „Eminescu - Viaţa”, Ed. Nicodim Caligraful, 2009

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2010