9 Septembrie: IPS Justinian Chira – 40 de ani de arhierie. Întru Mulți Ani, Stăpâne!

Pe 9 Septembrie, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Justinian, Episcop al Maramureșului și Sătmarului aniversează 40 de ani de arhierie.

Cu un chip străluminat, cu o privire care îţi pătrunde până în tainiţele sufletului şi un zâmbet de o imensă duioşie paternă, Arhiepiscopul Justinian pare a fi desprins din lumea vechilor sinaxare.

Prezenţa sa e astăzi deopotrivă un semn şi o mărturie despre o lume aşezată în hotarele bunei-cuviinţe, o lume căreia rostul şi tainele zidirii îi erau familiare pentru că le trăia în duhul înţelepciunii şi al cuminţeniei pămâmtului. Orice întâlnire cu el îmi evocă acea Românie a interbelicului pe care o iubeam nespus şi o căutam cu febrilitate, prin anii ’80, în autorii ei sau în reconstituirile de epocă din filmele româneşti, cărora le înduram stoic falsul şi propaganda de dragul câtorva imagini ale acelei Românii, România bunicilor mei, ţara de vis în care dragostea de neam, hărnicia, demnitatea sau curajul nu erau doar vorbe goale instrumentate de o dezgustătoare ideologie.

Faptul că astăzi, în plin colaps al valorilor, Dumnezeu lasă în mijlocul nostru asemenea oameni precum Î.P.S. Justinian e un mare har şi un temei de nădejde. Personalitatea lui nesofisticată, bunătatea pe cate o iradiază, gravitatea cutremurătoare cu care celebrează, umorul său curat şi copilăresc sau uimitoarea capacitate de a iubi fără discriminare sunt cu adevărat copleşitoare. Înţelegerii sale, plină de compasiune pentru suferinţele şi neputinţele firii omeneşti îi răspunde din partea mulţimii de credincioşi, din toate categoriile, nu numai un profund respect dar şi o imensă dragoste. Acest lucru e vădit, cu asupra de măsură, de numărul covârşitor al celor care caută să se apropie de el, să-l vadă ori să-l atingă atunci când slujeşte public.

M-a înduioşat de curând mărturisirea spontană a unei femei, de condiţie modestă, care ţinea o poză a Înalt Prea Sfinţitului pe un raft de la locul ei de muncă: „pentru mine e ca un bunicuţ”. Această dragoste am constatat-o însă şi la persoane aparţinând elitei, care mi-au împărtăşit sentimentele pe care le încercau în prezenţa Arhiepiscopului nostru, mai ales încrederea şi siguranţa că sunt înţeleşi, ocrotiţi, iubiţi, că se află cu adevărat în faţa unui Episcop, adică a celui care prin însuşi titlul său se vădeşte a fi un „purtător de grijă”.

Ştiu, dintr-o confesiune făcută unui apropiat, că Înalt Prea Sfinţitul Justinian nu se consideră doar episcopul ortodocşilor din Maramureş şi Sătmar, ci Vlădica tuturor celor ce locuiesc în aceste ţinuturi, de care se simte responsabil şi pe care îi cuprinde ne-încetat în rugăciunile sale. Acesta e cu siguranţă adevăratul duh al Ortodoxiei, duhul sobornicităţii care afirmă prezenţa Întregului în fiecare din părţile ce-l alcătuiesc.

Om integru şi integral, Arhiepiscopul nostru îmi aminteşte vorbele Poetului: „în fiecare om, o lume îşi face încercarea”. Veritabil „Patriarh al Maramureşului”, Înalt Prea Sfinţitul Justinian ipostaziază chipul frumos al unei lumi împlinite pe care nu o vrem niciodată apusă.

Pr. prof. Radu Dorin Micu

Sursă: IPS Justinian Chira, Documentar bibliografic, Biblioteca Județeană din Baia Mare, pg 21-22

*

„De multe ori sunt bolnav de milă de oameni. Când îi văd, când le cunosc viața, zbuciumul, frământările, necazurile. Că fiecare om, oricât ar părea de aspru, de străin de sentimentele nobile, fiecare om, indiferent de poziția pe care o ocupă în societate, e totuși om, ce poartă fiecare, adânc, în ființa lui o lume, o lume a lui în care nu-i numai liniște, ci, de cele mai multe ori, e o grozavă luptă. Poartă fiecare, adânc, în sufletul lui, dureri și răni deschise, răni cicatrizate, buboaie dureroase, atâtea și atâtea situații necunoscute, neștiute de nimeni. Întocmai cum se exprimă Homer în marea lui operă, Iliada, cântul XVII: „Din tot ce pe lume e viață, răsuflă și mișcă, nu e nimic mai de plâns și mai necăjit decât omul”. Această stare a omului, de ființă zbuciumată, mă face să îl cinstesc mai mult, îmi adâncește în suflet și mai mult grija și dragostea față de el, față de om”.

Din scrisoarea IPS Justinian Chira către poetul Ioan Alexandru – 17 Decembrie 1969

*

Scopul nostru e eternitatea, este iluminarea, este îndumnezeirea, este înobilarea. Ori, în materialism nu poate fi așa ceva pentru că s-a renunțat la lucruri esențiale, la credința în Dumnezeu. Acum, ieșind din acest sistem, constatăm că o societate nu se poate dezvolta normal fără aceste elemente. Fără religie omul nu este nici om, nici animal. Este o făptură fără nici un scop.

Societatea noastră nu știe ce-i smerenia. O traiește, dar nu știe. Se smerește nevasta în fața bărbatului, bărbatul în fața nevestei, se smeresc copiii în fața părinților, se smerește funcționarul în fața șefilor. E o permanentă smerenie și supunere, dar făra să ne dăm seama. Smerenia e un element firesc. Numai noi ne smerim, animalele nu. Ne smerim pentru că avem calitățile supreme de a cunoaște valorile. Și atunci trăim în această smerenie. Câștigă cel ce are acest har de smerenie. Unde omul știe să se smerească există armonie. Cel care nu știe ce înseamnă smerenia vede în ea un act de slăbiciune. Smerenia nu înseamnă a te umili. Înseamnă demnitate. La fel și iubirea.

Fragment – Interviu cu Ioana Lucăcel – Gazeta de Maramureș

*

Omul trebuie să fie conștient de elementul etern din el. Pierzând acest lucru e ca și cum ai rupe un cablu de la sursă. Lipsa aceasta de reînălțare a omului la elementul nemuritor. Ei, elementul acesta viu care este sufletul, când pleacă din trup e nemuritor. Fără menținerea acestei ceritudini nu se face legătura între trup și suflet. Nu se poate transmite iubirea pentru că sunt două elemente cu totul străine unul de altul. Dar atunci când se întâlnesc două elemente se transmite căldura de la unul la altul.

IPS Justnian Chira, Bogdan Eduard, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, pg. 64

Duminica după Botezul Domnului

Icoană - Mănăstirea Aghios Pavlos

APOSTOLUL

EFESENI 4, 7-13

Fraţilor, fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor». Iar aceea că: «S-a suit» - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.

EVANGHELIA

MATEI 4, 12-17

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost pus la închisoare, Iisus s-a dus în Galileea; şi părăsind Nazaretul a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftalim, ca să se împlinească ce s-a scris prin Isaia proorocul, care zice: pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor care şedeau în ţinutul şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit. De atunci a început Iisus să propovăduiască: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor.

*

Sfântul Ioan Gură de Aur:

Dar pentru ce Hristos n-a întrebuinţat pilda focului, ci a aluatului? Focul nu lucrează totul prin sine, ci prin mijlocirea lemnului aprins; aici, însă, aluatul lucrează totul prin sine. Iar dacă doisprezece bărbaţi au învăţat toată lumea, gândeşte ce mare vinovăţie avem noi, credincioşii, care, fiind aşa de mulţi, nu putem aduce la calea cea dreaptă pe ceilalţi, pe cei necredincioşi, care stau încă afară. Şi noi putem fi aluat pentru mii de oameni.

Dar vei zice tu: „Aceia erau Apostoli!”. Şi apoi, ce? Oare, ei nu erau de aceeaşi fire ca şi tine? Nu petreceau şi ei în cetăţi? Nu mâncau şi ei ca noi? Nu lucrau şi ei cu mâinile lor? Oare, ei erau îngeri şi au fost pogorâţi din cer? Dar, oare, ce lucruri atât de mari au făcut Apostolii? Au nesocotit toate comorile pământeşti, n-au căutat slavă şi s-au lepădat de toate cele vremelnice. Dacă n-ar fi făcut acestea, ci ar fi fost robi ai poftelor, atunci chiar de ar fi sculat mii de morţi, totuşi nimic nu ar fi folosit. Mai mult, ar fi fost socotiţi ca nişte amăgitori. Viaţa cea dreaptă este cea care străluceşte peste toate şi atrage harul Sfântului Duh.

Ce minuni a săvârşit Ioan Botezătorul de a câştigat atâtea cetăţi? Cum că el n-a săvârşit nici o minune, ne spune Evanghelistul Ioan în cuvintele: „Şi mulţi veneau la El şi ziceau: Ioan nu a făcut nici o minune, dar toate câte a zis Ioan pentru Acesta au fost adevărate” (Ioan 10, 41). Citeşte mai mult...

*

Sfântul Teofan Zăvorâtul:

Dar trebuie, fraţilor, să dovediţi şi puţină bărbăţie. Fără tăria aceasta a duhului, fără a fi gata să vă luaţi la luptă cu orice piedică întâlniţi în calea împlinirii hotărârilor celor bune, nu veţi putea avea nicio reuşită. Asta ar însemna să vă daţi robi împrejurărilor şi să alergaţi încotro vă trag ele. Nu! Ci trebuie să vă însufleţiţi şi, odată ce v-aţi dat seama care sunt cerinţele creştinismului, să renunţaţi cu bărbăţie la tot ce nu se potriveşte cu el. 

În primele timpuri ale creştinismului, când el era încă în curs de răspândire, creştinii trebuiau să renunţe nu la te miri ce obiceiuri, cum este cazul la noi, ci să se lepede cu hotărâre de tot, pentru că toate obiceiurile păgâneşti erau pătrunse de duhul păgânismului, care este potrivnic Duhului lui Hristos. Totuşi, în pofida acestui fapt, ei nu stăteau pe gânduri şi nu şovăiau, ci îndată ce gustau cât de bun este Domnul, rupeau dintr-o lovitură toate legăturile cu cele dinainte şi intrau într-o nouă orânduială de viaţă. Şi hotărând aceasta la început, nu îşi mai călcau nicicând hotărârea. Erau defăimaţi, prigoniţi, chinuiţi, dar stăteau necliniţi într-ale lor. Nu voiau nicidecum să se încline iarăşi spre cele ce sunt potrivnice Domnului Iisus, pe Care ei Îl iubeau. Iată model pentru voi, ca să-l urmaţi totdeauna! Citeşte mai mult...

*

PF Daniel:

Omul sfinţit de Duhul Sfânt prin botez este chemat să sfinţească locuinţa sa, locul de muncă şi natura înconjurătoare. Când această lumină se pierde, atunci lumea devine o lume a întunericului, un domeniu al exploatării, al împătimirii şi al pierderii sensului vieţii, considerând că lumea aceasta materială este singura care ne împlineşte. Botezul ne arată că noi suntem făcuţi pentru Împărăţia Cerurilor, de aceea în convorbirea Mântuitorului cu Nicodim Hristos îi spune că dacă cineva nu se naşte din apă şi din Duh nu poate intra în Împărăţia Cerurilor, iar Nicodim fiind bătrân a întrebat: „Cum aş putea intra eu la vârsta aceasta înaintată să mă nasc din nou?” Mântuitorul îi arată că este vorba de o renaştere spirituală, nu de una fizică. Botezul nu se repetă, dar se reînnoieşte, se trăieşte în fiecare zi prin pocăinţă. Prin botezul lacrimilor Dumnezeu ne curăţeşte şi ne iartă păcatele pe care le săvârşim după botez, de aceea Sfinţii Părinţi au numit pocăinţa botezul lacrimilor. Ascultă mai mult...

*

Părintele Gheorghe Holbea:

În primul rând, împărăţia lui Dumnezeu coboară la noi prin Sfânta şi pururea Fecioara Maria care este “mai slăvită decât heruvimii şi mai marită fără de asemănare decât serafimii“. Şi apoi împărăţia lui Dumnezeu care ni se împărtăşeşte prin… minunăţia aceasta de oameni care sunt Sfinţii Părinţi! Spunem noi într-unul din ecfonise: “Sfânt eşti, Dumnezeu nostru…”. Dar în mod concret cum noi simţim că e sfânt?“… şi întru sfinţi te odihneşti“. “Că Sfânt eşti, Dumnezeul nostru şi întru sfinţi te odihneşti“. Iată că, în mod concret, Împărăţia lui Dumnezeu se împărtăşeşte prin aceste mari daruri duhovniceşti care sunt sfinţii. 

Aici trebuie să-mi  mărturisesc marea nedumerire pe care am avut-o, participând la o conferinţă intitulată “Ortodoxie şi ecumenism” în care unul, nu ştiu dacă era scriitor sau intelectual, a spus că noi, românii, am intra în Europa, dar ştiţi cine ne împiedica? A spus-o foarte tranşant: Sfinţii Părinţi. Şi atunci m-am cutremurat. Pentru că noi, fără Sfinţii Părinţi, nu avem identitate. Noi, fără Sfinţii Părinţi, nu facem altceva decât propovăduim o ideologie a lui Hristos aşa cum fac şi protestanţii şi neoprotestanţii şi nu mă feresc să spun acest lucru pentru, că fără sfinţi, religia aceasta, mai precis Revelaţia aceasta este doar o ideologie omenească. 

Fără sfinţi nu este altceva decât fixarea într-un cuvânt, în înţelesul unui cuvânt care devine idolatru, şi de aceea se ajunge nu la cuvantul-impartasire, ci la cuvântul care este secătuit de sevă vieţii şi de aurul învierii, cum spunea un Sfânt Părinte. Aşadar în împărăţia lui Dumnezeu, Adevărul trebuie asumat că împărtăşire prin sfinţi. Adevărul trebuie asumat şi că mărturisire. De aceea, în împărăţia lui Dumnezeu Adevărul nu se spune, nu se zice pur şi simplu! Adevărul se mărturiseşte! Şi vocaţia fiecărui creştin încă de la Botezul său este aceea de mărturisitor. Citeşte mai mult...

*

Protos. David – Mănăstirea Putna:

Observăm că Hristos n-a dat teorii politice, culturale sau tehnice. El însă a dat principiul suprem, sensul existenţei, care să ghideze mintea şi voinţa omului, de aceea a spus: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, dreptatea Lui şi toate celelalte se adaugă. Aflaţi mai întâi raţiunea supremă de a fi a existenţei şi a ta ca om încadrată în cea supremă, celelalte, inclusiv pâinea îşi vor găsi locul în sensul suprem, în Pâinea Vieţii care este Cuvântul întrupat. Având Împărăţia lui Dumnezeu vom şti cum să ne hrănim şi cu pâinea materială, vom şti cum şi când să producem şi să distribuim, cum să ne orientăm şi în împărăţia de pe pământ. Ascultă mai mult...

Sursă Apostol şi Evanghelie: Doxologia

Iuda populistul

Radu Preda

Într-o lectură atentă la nuanţe, Iuda nu este doar trădătorul prin excelenţă, ci inclusiv prototipul populistului de oriunde şi oricând. Să ne aducem aminte câteva episoade. Prima scenă se derulează în momentul în care, aflat în caza lui Lazăr, cel înviat, din Betania, Mântuitorul Hristos primeşte un semn de mulţumire din partea Mariei, sora celui readus din morţi.

Potrivit culturii orientale a ospitalităţii, aceasta Îi unge picioarele cu ulei preţios. Iuda, prompt, sugerează (sub forma unei întrebări) că, în loc să fi fost astfel risipit, uleiul putea fi vândut cu trei sute de dinari (era la curent cu situaţia de pe piaţă) care ar fi fost daţi săracilor. Răspunsul lui Iisus este năucitor: de săraci nu o să scăpaţi niciodată, dar pe Mine nu mă aveţi mereu printre voi (adică întrupat istoric). O astfel de replică, doar aparent cinică, era menită să domolească falsul angajament filantropic al celui care avea să Îl trădeze nu peste mult timp. 

A doua scenă are loc în chiar seara trădării, Iuda negociind anterior preţul schimbării „partidului”, adică al ieşirii din cercul ucenicilor prin aderarea la grupul celor care doreau moartea Fiului Omului. Identificarea Acestuia are loc prin cunoscutul sărut al lui Iuda, adică prin utilizarea improprie a unui gest menit să camufleze în fapt opusul său. Ultima scenă fixează sfârşitul celui care, după ce a trădat, este cuprins de remuşcări. Convins între timp că a trimis la moarte un om nevinovat – Iuda asistă din mulţime la procesul religios al Mântuitorului –, el încearcă să îi convingă pe membrii sinedriului că se înşală în privinţa lui Iisus. Aceştia îl trimit la plimbare, spunând că regretul lui îl priveşte doar pe el însuşi. Autoexclus din rândul apostolilor şi instrumentalizat de liderii religioşi, Iuda este cu spatele la zid, găsind în sinucidere singura „ieşire“.

Ce înţelegem de aici? În primul rând, populistul este cel care îi transformă în mod sistematic pe alţii în prizonieri ai propriului plan. Concret, îi invocă pe săraci, pe şomeri, pe bătrâni şi pensionari, neavând jenă să mimeze solidaritatea cu oameni al căror destin îi este, în fond, indiferent. Cultivând romantismul social, populistul pare acel erou desprins din mitologie care, când totul părea pierdut, aduce soluţia, propune planul de salvare. Este irezistibil. Casanova politic, amăgitor de profesie, escroc sentimental fixând cu coada ochiului banii (adică voturile) victimelor credule. Promite totul. Deschide orizonturi largi de aşteptare, lipsite de orice legătură cu realitatea, exploatând fără scrupule capacitatea de autoamăgire a omului.

În al doilea rând, lecţia lui Iuda ne arată că populistul se foloseşte de slăbiciunile sistemului, în situaţia biblică dată de tensiunea dintre evrei şi ocupanţii romani. În traducere actualizată, un stat slab sau un partid guvernamental inabil sunt mană cerească pentru tipologia în cauză. Tribunul intereselor poporului va tuna împotriva mafiei, a hoţilor şi corupţilor, ascunzându-şi cu grijă propria corupţie şi propriul interes material.

În fine, ajuns la scadenţa propriei turpitudini, când lumina intră în tenebrele minţii rătăcite, populistul nu mai are nicio soluţie. Se trezeşte gol sufleteşte. După ce, asemeni lui Iuda transformat în avocat ad-hoc al săracilor, părea să promită totul, acum nu mai poate garanta nici măcar pentru propria persoană. Nu îl mai crede nimeni şi foştii aderenţi îi cer procesul. Este un om mort. De la această stare de faliment total, de demascare a imposturii fundamentale pe care a instrumentalizat-o doar pentru pofta de putere şi bani, la fuga definitivă prin sinucidere este doar un pas. Dispariţia nu are în asemenea circumstanţe însă nimic profund, tulburător sau eroic, ci pare epilogul aşteptat pentru o dramă care s-a jucat prost de la bun început.

La urma urmelor, soarta populiştilor este previzibilă. O veste bună pentru cei care, aici sau aiurea, se văd confruntaţi cu spectrul demagogiei politice. Important este de aceea să nu ne pierdem calmul şi să nu dezertăm de la ideal.

Sursă: Adevărul 

Sursă foto: Blog - Răzvan Codrescu