Monahul Kyrill de la Radu Vodă: „Am găsit răspunsul abia după ce am ajuns la Ortodoxie“

Diacon George Aniculoae -  Ziarul Lumina

De multe ori, noi, românii, avem nevoie de un suflet convertit la Ortodoxie pentru a ne arăta comoara primită de noi de la strămoşi: credinţa drept-măritoare. Monahul Kyrill de la mănăstirea bucureşteană Radu Vodă este german de origine şi a ajuns „acasă“, în Ortodoxie, după pribegia prin luteranism, catolicism, hinduism sau budism.

Botezat în urmă cu cinci ani în biserica Mănăstirii Radu Vodă, pe când avea 20 de ani, părintele Kyrill povesteşte despre căutările sale spirituale: „Am ajuns în urma unei căutări foarte lungi, începută în tinereţea mea. Copil fiind, am avut setea asta după Dumnezeu, după Adevăr şi am căutat religia adevărată. În toţi acei ani, parcă cineva mi-a ţinut căile respiratorii, dar, în momentul botezului, mi-a luat mâinile de pe gât, trăgând pentru prima dată aer în piept. A fost extraordinar, atât raţional, cât şi sufletesc, am simţit ce înseamnă a avea viaţă. Acum, când mă uit înapoi, mi se pare că nu am trăit până am devenit ortodox. Sigur au fost nişte experienţe importante, dar abia acum simt că trăiesc“.

Pentru tânărul Nimai Karthaus din Germania, monahul Kyrill de astăzi, acest drum al regăsirii a fost lung. L-a cunoscut pe Dumnezeu în urma unei călătorii. A făcut primul pas spre Dumnezeu când a cerut la vârsta de 10 ani să fie botezat în Biserica Luterană, religia mamei sale. A urmat cursurile catehetice şi a primit confirmarea la 14 ani. Însă luteranismul nu i-a potolit setea de Dumnezeu. Impresionat de seriozitatea cu care tatăl său îşi practica religia sa, mişcarea hindusă Hare Krishna, a călătorit alături de acesta în India. „Am participat la slujbe, am dansat înaintea idolilor, am rostit mantre, dar niciodată nu m-am simţit împlinit acolo. Totdeauna a rămas un gol înăuntrul meu. L-am întâlnit chiar şi pe Dalai Lama. A fost o experienţă unică, impresionantă şi am rămas atras de budism. Însă Dalai Lama exportează budismul adaptat, nu este budismul autentic. Ceea ce ajunge la noi este un budism de marketing, adaptat la nevoile noastre. Dacă se înţelege ce înseamnă budismul în fapt, eu nu cred că ar mai avea aşa de mulţi adepţi în Occident“, spune monahul Kyrill. 

Tatăl său nu l-a forţat să se convertească la religia sa, şi pentru asta îi mulţumeşte: „Mi-a lăsat libertatea să aleg. Bineînţeles, totdeauna a răspuns la întrebările mele, şi nu au fost puţine. Am văzut cum trăieşte el, cum se scoală de dimineaţa rostind mantre, cum slujeşte la paraclisul hinduist din casa noastră. Dar, ştiţi, sunt mai multe trepte, printre care raţionamentul şi sufletul. Nici la una, nici la alta nu au reuşit nici budismul, nici hinduismul, nici islamul să răspundă în mod satisfăcător. Am găsit răspunsul abia după ce am ajuns la Ortodoxie, deoarece creştinismul ortodox este singura religie unde există dragostea adevărată. 

Nu se găseşte la nici o altă religie în forma aceasta.“ Şi ne-a explicat de ce nu a ales nici una dintre aceste religii: „În budism totul este iluzie, nu există sine. Ce nu există nu poţi să iubeşti. La sfârşit este integrarea în nimic, nu mai este nici dragoste, nici ură, nu mai există nimic. În islam este Allah care iubeşte doar pe cei care cred în el, doar pe cei care sunt drept-credincioşi, chiar se spune în Coran că urăşte pe păcătoşi. Însă în creştinism Dumnezeu iubeşte păcătoşii. Atunci când Mântuitorul Iisus Hristos este întrebat de ce mănâncă cu păcătoşii, El răspunde că doar cei bolnavi au nevoie de doctor, nu cei sănătoşi. În hinduism sunt zei care ei înşişi sunt stăpâniţi de patimi. Doar în creştinism este dragostea faţă de păcătoşi, aici există dragostea adevărată“.

Dacă India l-a îndepărtat de creştinism, tot India l-a readus la creştinism. „Creştinismul ortodox a fost singura religie care mi-a oferit un răspuns la problema suferinţei. De multe ori în viaţa mea am fost confruntat cu problema suferinţei. În a doua călătorie în India, la Mumbai, am fost la un ordin catolic de maici care s-au dedicat slujirii aproapelui, având grijă de copiii suferinzi de toate bolile. A fost groaznic ce am văzut acolo. Jertfa maicilor m-a readus spre creştinism, cu toate că eu nu m-am dezis niciodată cu totul de creştinism“, mărturiseşte monahul Kyrill.

„Ceva s-a întâmplat în sufletul meu“

Primul contact cu Ortodoxia a fost în cea mai secularizată ţară europeană. La 19 ani a lucrat în Franţa pe timp de vară ca voluntar la un centru social pentru persoane cu dizabilităţi. Din pronia lui Dumnezeu, la acest centru au venit şi voluntari români. „Într-o seară, când noi, voluntarii, am făcut fiecare o mică prezentare a ţării lui, românii au cântat un cântec psaltic. Am rămas copleşit, am şi plâns, cu toate că nu am înţeles nici un cuvânt. Ceva s-a întâmplat în sufletul meu. Şi, după experienţa aceasta, am venit în România în acea toamnă. Până să vin aici, m-am interesat de muzica psaltică, am început să citesc cărţi traduse în limba germană. «Pelerinul rus» m-a influenţat foarte mult pentru că vorbeşte foarte frumos despre rugăciunea inimii. Sfântul Siluan Athonitul a avut un rol crucial în convertirea mea, nici astăzi nu pot să mă satur să citesc din scrierile sale, este ceva minunat. Am citit şi catehismul ortodox apărut în Franţa, «Viu este Dumnezeu», tradus şi în germană“, mărturiseşte monahul Kyrill.

Când a ajuns în România, a vizitat Mănăstirea Radu Vodă, primul lăcaş ortodox căruia i-a trecut pragul. „Era slujba Vecerniei. A fost copleşitor pentru mine. M-am convins că aici este adevărul şi am avut dorinţa să mă botez ortodox. Părintele arhim. Policarp Chiţulescu, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod, singurul părinte care ştia limba franceză, mi-a spus să citesc anumite cărţi, să învăţ Crezul şi alte lucruri importante şi mi-a zis să mă întorc de Crăciun. Aşa am rămas în contact cu el, am vorbit prin mail, m-a catehizat şi m-a botezat chiar de Naşterea Domnului, aici la Mănăstirea Radu Vodă“, îşi aminteşte neamţul care a primit la botez numele Antim. În vara următoare, în anul 2008, dragostea de „acasă“ l-a readus în România. Şi-a făcut serviciul militar muncind în folosul comunităţii la un centru pentru copiii străzii din Bucureşti. „Eu am ales varianta aceasta pentru ca să cunosc mai bine Ortodoxia. Am avut aşa o dragoste de ţara aceasta...“, se destăinuie monahul Kyrill, care s-a mutat definitiv în noua lui patrie, în februarie 2009, când a intrat ca frate la Mănăstirea Radu Vodă.

„Eu m-am gândit aşa: sunt convins că Dumnezeu există, atunci vreau să mă dăruiesc cu totul lui Dumnezeu, necondiţionat, vreau să mă aduc «ardere de tot»“. Astfel, neamţul Nimai Karthaus, Antim după botezul creştin-ortodox, s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu, luând voturile monahale în Duminica Ortodoxiei din Postul Sfintelor Paşti de anul acesta. Şi-a ales numele Kyrill, scris după regulile limbii germane. „Mă simt foarte apropiat de România, pentru că aici am fost botezat, adică am primit naşterea din nou, aici am fost călugărit, care este tot o naştere. Deci, după trup m-am născut în Germania, dar după suflet în România“, mărturiseşte monahul Kyrill de la Radu Vodă.

De ce un chinez buddhist s-a făcut monah athonit

În cea din urmă călătorie a mea în Sfântul Munte, am vizitat Mănăstirea Simonópetra. Pentru cei ce n-au ajuns acolo, trebuie să le spun că este o mănăstire majestuoasă, ce pare suită în înălţimile cerului de un albastru desăvârşit. Acolo am întâlnit un tânăr frate începător din China. Când l-am văzut întâia dată, am rămas uimit. O dulamă ortodoxă pe un chinez? M-a mişcat din adâncul inimii. Până atunci, nu mai văzusem pe viu aşa ceva, decât în fotografiile misiunilor din Asia. Cum de-a ajuns moştenitorul unei tradiţii culturale asiatice să treacă la creştinism? Nu m-am putut stăpâni să nu-l întreb…

"- Frate, cum se face că un chinez ca tine a ales monahismul creştin ortodox, venind dintr-o tradiţie culturală atât de mare? Ai fost buddhist?

- Da, bineînţeles, am fost buddhist.

- Şi ce te-a convins să te faci creştin?

- Tovărăşia dumnezeiască!

- Poftim?

- Da, da, părinte! şi a izbucnit în râs, căci se pare că la fiecare trei cuvinte chinezii trebuie să râdă, apoi a continuat:

- Vezi tu, părinte, în buddhism eşti foarte, foarte singur! Nu există Dumnezeu. Întreaga ta luptă e cu tine însuţi. Eşti singur cu tine, cu eul tău. Eşti cu desăvârşire singur pe calea aceasta – o mare singurătate, părinte! Însă aici, în Ortodoxie, ai un ajutor, un tovarăş şi un împreună-călător în Dumnezeu. Nu eşti singur! Ai pe Cineva care te iubeşte, căruia îi pasă de tine. Lui Îi pasă, chiar dacă tu nu pricepi asta. Poţi vorbi cu El. Îi poţi spune cum te simţi, ce nădăjduieşti – există o relaţie. Nu eşti singur în anevoioasele încercări ale vieţii şi în lupta pentru desăvârşire duhovnicească…"

                                                         ***

Mi-am dat seama de ceva în zilele acelea. O răceală straşnică m-a ţinut la pat. Nici un doctor nu-şi dădea seama ce se întâmplă cu mine. Durerea era însă insuportabilă şi nici un analgezic nu izbutea să-i pună capăt. Am schimbat trei calmante, dar nu mi-au uşurat defel chinurile. În acest moment, am primit vestea că fratele tatălui meu, al cărui nume îl port, suferea de o formă avansată de cancer al corzilor vocale şi laringelui, aşa că i se făcuse o laringectomie. Era rezultatul consumului cronic de alcool şi al fumatului. Dusese îndeobşte o viaţă rea, fără nimic de preţ.

Atunci am simţit ceva, ceva de care-mi vorbise acel fost buddhist, acum monah creştin în Muntele Athos – că ai nevoie de un Dumnezeu cu care să poţi vorbi; ai nevoie să simţi pe Cineva alături, care te ascultă.

Ştiu doar că e nevoie adâncă a omului, vădită de însăşi viaţa. Chiar şi aceşti buddhişti, ce au o credinţă non-teistă, au simţit nevoia să-şi făurească felurite zeităţi, fie şi într-o lume de vis. Au avut însă nevoie să se adreseze cuiva, la ceva – cuiva dincolo şi mai presus de ei, chiar dacă într-o nălucire. Apoi, să nu uităm că realitatea şi adevărul sunt lucruri foarte relevante şi vor rămâne întotdeauna aşa. E o taină!…

Şi mi-am amintit cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, care avea o fire sensibilă şi uşor melancolică: „Când nu eşti bine, sau nu te simţi bine, vorbeşte. Vorbeşte, orice-ar fi!”

Pr. Haralambos Papadopoulos

Sursa: Sfântul Munte Athos

                                                                                                                                                                                                         

  

 

Lumina care cunoaşte numele meu

Am fost budist timp de 10 ani. Am fost hirotonit după ce am studiat timp de 7 ani cu profesorul meu într-o mică familie din descendenţa Nyingma a budismului Vajrayama (tibetan). În acea am avut familie un maestru spiritual pe care l-am iubit şi încă îl iubesc. El a fost şi continuă să fie un exemplu de bunătate în viaţa mea. Prin instruirea lui am ajuns să văd lumea cu ochii larg deschişi şi cu inima mai mare. Am fost hirotonit ca Ngakpa în familia Nyingma. O hirotonie Ngakpa este o hirotonie preoţească tantrică. Deşi sunt făcute nişte jurăminte (damstig), acestea nu se bazează pe celibat sau înfrânare de la carne şi alcool. Sangha noastră (comunitatea de practicanţi) nu era una de renunţare, ci urma instrucţiuni de bază în tantra şi dzogchen, ambele bazate pe transformare în loc de renunţare şi pe neaşteptate momente de vizualizare interioară, care oscilează în durată şi intensitate, conducând spre rigpa (o stare a minţii şi a percepţiei bazată pe relaxare în cadrul stării naturale de iluminare). Acele momente luau naştere prin intervenţia energetică a profesorului nostru sau prin abilitatea noastră de „a ne relaxa” în textura şi ţesătura experienţelor noastre de a fi şi a nu fi – experienţe determinate de practicile cu care fuseserăm învăţaţi. 

Peste ani, acele momente par să se manifeste în felul de a privi lumea cu tot mai multă bunătate, recunoştinţă şi compasiune. Profesorul meu obişnuia a spune că budismul este 99% metodă şi 1% adevăr. În budism, practica este folosită pentru a dezvolta o limpezime şi un simţ al conştienţei ce îi permite cuiva să deosebească o realitate ne-denaturată de o minte nevrotică şi de obiceiuri nevrotice de a reacţiona.

Eram o familie non-liturgică şi practicam statul în tăcere, cântece yoghine şi seturi de exerciţii psiho-spirituale şi fizice ca nucleu al practicilor nostre. Am întreprins pelerinaje la locurile sfinte din Nepal şi am efectuat retrageri împreună cu profesorul meu şi cu fraţii şi surorile mele vajra, atât în Statele Unite cât şi în Ţara Galilor. Acele retrageri, fie de grup fie individuale, au fost foarte importante în viaţa mea şi pot să afirm în mod categoric că am avut unele „deschideri” de vedere, lărgiri ale perspectivelor şi experienţe pe care i le atribui profesorului meu şi practicilor care mi s-au predat.

Într-o după-amiază, la sfârşitul lui ianuarie 1999, m-am îndreptat spre altarul meu pentru obişnuita mea practică zilnică. De obicei încep cu cântec yoghic şi mantra, iar apoi continui cu stat în tăcere. Am aprins lumânările şi după ce mi-am sfârşit cântecul şi mantra am început practica mea de tăcere. Nu pot spune exact de când stăteam, când mi-am auzit propria voce rostind cu cuvintele mele: „Îmi lipseşte Iisus”. Am spus-o cu voce tare. S-ar părea că venise mai curând prin mine decât că am spus-o eu, însă acolo nu mai erau alte voci. E limpede că eu am spus-o.

Când am spus că-„mi lipseşte Iisus” m-am umplut de dor. Nu ştiu cum altfel să-l numesc. M-a durut. Am suferit înăuntrul meu. Am simţit o tânjire desăvârşită şi nu puteam să cred. Am încercat să-mi reordonez atenţia şi conştienţa şi să-mi continui meditaţia. Adesea în timpul meditaţiei se înregistrează percepţii extraordinare, mirosuri, iluzii vizuale, sunete – probabil anomalii psiho-spirituale care te distrag de la sosirile şi plecările gândurilor, pe care eşti învăţat să le laşi să apară şi să dispară fără a le acorda vreo importanţă.

Gândurile vin şi pleacă, însă metoda pe care o foloseam căuta să nu mă lipească de nici un gând, deci ea ar fi căutat să evite a urma vreun gând într-o naraţiune interioară. Deci am încercat să privesc aceasta ca pe un nyam (experienţă în cadrul meditaţiei) şi să nu pun prea mare bază pe ea. Nu am reuşit să mă adun sau să mă relaxez, deci m-am ridicat. M-am gândit că acestea sunt lucruri din copilăria mea timpurie, pe care mi le proiectez peste meditaţia mea. Sunt lucruri referitoare la dragostea pe care am dorit-o şi nu am primit-o, şi trebuie să fie vorba de creştinismul copilăriei mele timpurii. Părinţii mei erau creştini numai cu numele, iar eu am fost crescut ca presbiterian mai ales pentru că aceea era biserica cea mai apropiată de noi. În mod cert, părinţii mei nu erau nişte trâmbiţaşi ai Bibliei.

Mi-am încheiat sesiunea de practică şi am mers în bucătărie şi am început a deretica. Am făcut treburile casei şi nu m-am mai prea gândit la experienţa avută, cu excepţia stării continue de dor, care nu părea să se risipească. Se părea că nu pot s-o înlătur, oricât m-aş fi străduit. Exista o teribilă tânjire, pe care nu o puteam ignora ori explica. Nu am relatat nimic soţiei mele despre aceasta, totuşi nu puteam să încetez a mă gândi la ea sau să aflu vreo uşurare pentru durerea mea. Am petrecut împreună o seară obişnuită, privirăm la televizor pentru un timp, stăturăm de vorbă iar apoi eu m-am dus să pictez în studio. Eu sunt artist plastic, iar atelierul meu este ataşat de casa noastră, iar eu dorm multe nopţi acolo, dacă pictez până tărziu. După câteva încercări agitate de a lucra la o pânză ce o începusem, am adormit.

În acea noapte, la ora 3 dimineaţă, am fost trezit de o „prezenţă” în camera mea. Era un Dor. Nu văd cum l-aş numi altfel. Am simţit în odaie o „prezenţă a Dorului”. M-am neliniştit că intrase cineva în casă. M-am dat jos din pat şi am verificat toate încăperile. Nu era nimeni, cu excepţia soţiei mele, iar ea părea să doarmă. Din moment ce m-am trezit, am decis să fac nişte practică, şi am mers la altarul meu din studio. Am meditat preţ de vreo 30-45 de minute şi apoi am readormit. A doua zi m-am asigurat că toate uşile erau încuiate şi am căutat în jurul casei să văd dacă pot găsi ceva ce să explice „prezenţa”. Nu avem animale, şi am întrebat-o pe Diane dacă se trezise cumva în timpul nopţii pentru vreun motiv oarecare. Avusese un somn adânc şi m-a întrebat dacă era ceva în neregulă. I-am spus că m-am trezit şi nu am putut să dorm o bucată de timp. Am ezitat să amintesc ceva despre simţirea „prezenţei”. Nu am vrut să o sperii şi nici nu am vrut să creadă că sunt nebun.

A doua noapte am fost din nou „trezit” din somn. Nu pot spune cu exactitate ce am simţit în afara faptului că această „prezenţă” era în cameră. Fără lumini, fără halucinaţii, fără zgomote, fără surle şi tobe, totuşi aveam un sentiment şi mai clar că am fost trezit de o „prezenţă”. Pot spune numai că a fost o „prezenţă a Dorului”. Mă durea înăuntrul meu şi tânjeam după ceva ce nu puteam să descriu. Mă simţeam la mii de kilometri de casă.

Ar trebui să spun aici că viaţa mea era destul de fericită. Eram căsătorit de 25 de ani şi cu soţia mea ne iubeam. Suntem amândoi artişti şi avem o afacere profitabilă în acest domeniu. Aveam o căsuţă cu grădină într-o mică localitate de pe coastă, lângă San Francisco, şi pe care o iubeam la rândul ei. Aveam un minunat îndrumător spiritual şi depusem jurăminte şi eram dedicat familiei şi căii mele budiste. Eram destul de sănătos pentru un om gras de cincizeci-şi-ceva de ani. Totul era în general OK. Nici o criză majoră. Nu era nimic care să confirme experienţele pe care le aveam, nici incredibila stare de dor pe care o trăiam. Mă simţeam de parcă aş fi fost îndrăgostit, dar nu ştiam de cine sau de ce anume. Eram ca un adolescent îndrăgostit. Nu puteam să mă opresc a simţi această durere şi acest dor şi această confuzie. Totul începuse când am spus „Îmi lipseşte Iisus”, totuşi nu puteam crede că aceea era cauza durerii mele. Trebuia să fie altceva, dar nu ştiam ce. Încercasem să clasific în mod raţional, făcând un inventar al posibilelor surse, motive, evenimente care ar fi putut da naştere acestui dor. M-am blocat. Nimic din ceea ce am înşiruit nu părea un motiv pentru experienţa dorului, şi cu siguranţă nu pentru simţirea unei prezenţe nocturne în camera mea.

Timp de o săptămână am fost trezit în fiecare noapte la ora 3. Începeam să fiu puţin speriat. Nu aveam explicaţie pentru ceea ce se întâmpla, nici vreo idee despre cum să îi fac faţă. Am realizat că este dincolo de tot ceea ce experimentasem vreodată şi speram că profesorul meu poate să mă ajute atât să înţeleg cât şi să fac faţă experienţei. În cele din urmă l-am contactat pe profesorul meu în Wales şi i-am relatat întreaga secvenţă a experienţelor. Mi-a dat numele unei „zeităţi” tibetane să o invoc şi o mantra asociată acelei „fiinţe conştiente” (sangha noastră folosea termenul de „fiinţă conştientă” în locul tradiţionalului termen „zeitate”). A spus că, dacă experienţele continuă, să fac practica şi să recit mantra pe care mi-o dăduse.

În noaptea aceea am fost din nou trezit de sentimentul unei „prezenţe”. M-am dus la altarul meu şi am aprins lumânările. Am şezut pentru un timp în meditaţie tăcută, înainte de a folosi mantra şi de a chema zeitatea budistă pe care fusesem învăţat s-o invoc. A fost o meditaţie puternică. Era o linişte adâncă şi am simţit un calm şi o nemişcare ce părea că se răspândeşte în cameră. Am strigat numele „fiinţei conştiente”, după cum fusesem instruit de Rinpoche (termen onorific pentru un profesor Vajrayana, care literal înseamnă „piatră preţioasă”). Spre surprinderea mea am auzit o voce spunând: „Nu sunt acela”. Nu pot spune de unde veni vocea. A sunat ca vocea mea, chiar dacă nu-mi amintesc ca eu să fi rostit cuvintele. Nu pot spune cu exactitate dacă vocea a fost interioară sau exterioară, însă a fost o voce care în mod limpede şi distinct a spus: „Nu sunt acela”.

M-am înfiorat. Am stat tăcut şi consternat. M-am ridicat şi am ieşit. Era pe la 3:30 dimineaţa şi era o lună palidă abia vizibilă deasupra oceanului. Am şezut pe treptele de la intrare şi am început să plâng. Durerea şi dorul dinăuntru nu se micşorase ci părea că s-a mărit. Nu mai ştiam ce să fac. Ştiam că ceva se întâmpla; doar că nu ştiam ce. Am plâns cu toată fiinţa mea. Am plâns în hohote. În final, am ridicat capul şi am întrebat: „Cine eşti?”

Când am rostit aceste cuvinte, s-a întâmplat ceva incredibil. Nu am cum să explic nici măcar cum sau de ce s-a petrecut. Nu am nici un drept nici măcar să încerc a explica ce s-a întâmplat, nici să afirm că eu aş înţelege sau aş merita într-un anumit fel ceea ce s-a întâmplat. Însă când am rostit acele cuvinte, m-am umplut cu o Lumină lină. Nu a fost vizibilă în sensul obişnuit al cuvântului. Era o luminozitate care m-a umplut. Nu pot descrie Lumina, nici nu pot spune cum anume poate o lumină să aducă „cunoştiinţă”. Am ştiut însă că o Lumină venise înăuntrul meu şi mă cunoscuse personal. Ştiu că pare imposibil, dar s-a întâmplat. Lumina nu numai că mă cunoştea, pe mine, Miles, un bădăran impetuos, dar mă iubea, chiar mă iubea. Să-mi fie iertată infatuarea, dar aşa am simţit. Nu am nici o cale de-a explica cum anume am ştiut asta, dar am ştiut-o. Nu ştiam cum să o numesc. Mă simţeam stângaci încercând să spun Dumnezeu sau Hristos, totuşi am simţit că are o legătură cu Dumnezeu şi Hristos/Logosul. Totuşi, nu puteam să mă hotărăsc să spun asta. Părea prea imposibil şi prea încărcat de tot ceea ce refuzasem în Creştinism (creştinismul protestant din copilăria mea). Era imposibil să rostesc cuvintele, deşi simţeam că o bucată din Dumnezeire se rupsese în mine, şi aceea era Iubirea. Am simţit Iubire. Am simţit Iubirea dumnezeiască. Am simţit o Iubire care mi se adresa personal, ca şi cum chemase numele meu atunci când veni în mine. Totuşi părea să se fi aflat mereu înăuntrul meu, chiar dacă eu nu ştiusem. Venise înăuntru şi tâşni înafară în acelaşi timp. Ştiu că este greu chiar şi de imaginat şi nu am alte cuvinte ca să o explic. Dacă ar exista o altă modalitate de a o explica mai clar, aş face-o.

Am căzut în genunchi şi m-am aruncat la pământ. Nu pot spune cât timp am stat aşa, dar în cele din urmă m-am reaşezat pe scări şi am plâns din nou. Nu am cum să explic ce am simţit. Poate este greşit să o spun, dar am simţit cuvintele micşorându-se pe măsură ce Lumina intra şi am simţit o cunoştiinţă în mine ce părea a fi născută din Iubire. Ştiam că Dumnezeu mă iubeşte, chiar dacă nu puteam rosti cuvântul „Dumnezeu”. Ştiam că Hristos m-a chemat chiar dacă nu puteam rosti cuvântul „Hristos”. Ajunsesem în budismul meu la unele conştientizări, unele mici licăriri de înţelegere a Marii Opere, prin intermediul profesorului meu şi a practicii mele – însă nimic asemănător acesteia. Ardeam în interiorul meu de Iubire şi de o cunoştiinţă a Luminii. Nu era o ardere reală, vizibilă şi palpabilă, totuşi m-am simţit de parcă străluceam în interior. Nu puteam să spun dacă Dumnezeu tânjea după mine, sau eu tânjeam după Dumnezeu. Aproape că ne-am întâlnit în tânjire. Pentru prima dată, Dorul părea a fi experienţa prezenţei lui Dumnezeu şi a relaţiei mele cu El. În budism vorbeam adesea despre găsirea prezenţei conştiinţei noastre în împrejurările vieţii. În tantra, tot ceea ce este experimentat prezintă şi posibilitatea experimentării în acel moment a iluminării. Practicile noastre se bazau adesea pe găsirea prezenţei conştiinţei în emoţie ori în situaţiile de viaţă pe care le experimentam. Se pare că descoperisem prezenţa propriei mele conştiinţe în dorul după Dumnezeu ca Lumină şi Iubire şi în dorul Lui după mine.

Pentru prima oară, în viaţa mea exista Iubire dumnezeiască, o Iubire care cunoştea numele meu. Nu ştiu cât am stat pe trepte. Cerul părea să se lumineze dar nu pot spune când am intrat înapoi în casă. Sunt sigur că în cele din urmă m-am culcat dar nu-mi amintesc exact când a fost, chiar dacă m-am trezit în pat cu hainele pe mine.

 A doua zi dimineaţa, când i-am povestit soţiei ce mi se întâmplase, i-am spus că o Lumină-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele a pătruns în mine. Nu am ştiut cum altfel să o numesc. Am descris experienţa dar încă nu puteam să mă hotărăsc să rostesc cuvântul Dumnezeu, nici nu puteam folosi numele lui Hristos.

Bineînţeles, soţia mea, fiind o bună californiană m-a întrebat dacă nu eram drogat. Amândoi am râs. Trecuse multă vreme de când asta ar fi putut fi o posibilitate (fumatul de orice fel este interzis în sangha noastră); însă ea a ascultat, şi i-am spus toate detaliile. Am ştiut în acel moment că totul era altfel. Într-un fel, Iubirea intrase în scenă, iar viaţa aşa cum o ştiam începuse să se destrame. Profesorul meu era ateu, iar budismul pe care îl studiasem, în mod cert nu prezenta ideea unui Dumnezeu creator ori a unei Divinităţi care este sursa Iubirii. Noi vorbeam despre compasiune şi înţelepciune, bunătate şi conştienţă, însă rar era menţionat cuvântul „iubire”, şi cu siguranţă nu în contextul unei Iubiri divine. Pot să spun că soţia mea era speriată. Oricât de mult am fi glumit noi pe tema aceasta, ea simţea că totul se duce pe apa sâmbetei. Nu ştia unde mă va duce asta. Nici eu, la rândul meu, nu ştiam. Totul devenise destul de stabil în viaţa noastră. În noaptea aceea, totul a fost zguduit din temelii, iar soţia mea ştia asta.

Atunci când Lumină-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele m-a pătruns cu ea însăşi, am cunoscut lucruri pe care nu le puteam explica. Am experimentat o Iubire personală, de la o Sursă care se afla dincolo de tot ce experimentasem eu înainte. A fost minunat şi teribil în acelaşi timp.

De ce nu am putut întrebuinţa cuvântul Dumnezeu sau Hristos? Ce m-a reţinut? Părea prea mult chiar să mă gândesc că acesta era Dumnezeu/Hristos, totuşi pentru prima dată părea posibil. Era posibil ca aceasta să fie Iubirea lui Dumnezeu. Era posibil ca aceasta să fi fost o experienţă a lui Hristos. Cred că, în unele privinţe, asta era prea deplasat de afirmat. În mod cert, nu vroiam să fiu creştin. Timp de mulţi ani, îi criticasem pe creştini numindu-i ipocriţi şi idioţi. Ca budist, am fost ceva mai indulgent în privinţa asta, dar încă nu aveam nici o intenţie de a fi creştin, nici vreo dorinţă să explorez calea aceea. Nu m-am putut lepăda niciodată cu adevărat de conceptul de Dumnezeu, chiar dacă Rinpoche spunea că trebuie să tratez ideea de Dumnezeu în relaţie cu faptul că l-am acuzat pe Dumnezeu pentru multe lucruri din viaţa mea, iar el a spus că, pentru a mă dezvolta spiritual, trebuie să las deoparte această învinuire. A avut dreptate.

O lume se deschidea iar alta se micşora. Jurămintele pe care le depusesem ca să devin un Ngakpa erau considerate jurăminte pe viaţă. Angajamentele pe care le făcusem erau văzute ca angajamente „pe viaţă” atât de profesorul meu cât şi de comunitatea mea. Acum recunoşteam faptul că există un Creator al Iubirii, o Sursă a Iubirii şi un Duh al Iubirii care erau inexplicabile pentru budismul meu, iar din experienţa mea, o realitate ce nu putea fi tăgăduită. Nu aveam nici o categorie în care să încadrez experienţa mea. Ateismul profesorului meu părea să excludă posibilitatea ca el să înţeleagă realitatea ce tocmai se născuse în viaţa mea. Avusesem o experienţă care părea să răscolească budismul meu. Structura practicilor noastre şi învăţătura profesorului nostru părea limitată şi, trebuia să admit, incompletă. Ştiam că profesorul meu se înşela în privinţa lui Dumnezeu. Ce trebuia să fac?

Pantelimon David Walker este acupuncturistul meu şi este membru al Bisericii Ortodoxe din America (OCA). Discutaserăm timp de luni de zile despre budism şi creştinism în timpul tratamentelor mele. Aveam programare la el săptămâna ce urma. După ce ne-am salutat mi-a spus:

-Am pentru tine o carte care-ţi va place!

Era Hristos – eternul Tao de Ieromonah Damaschin, o carte care Îl prezintă pe Iisus Hristos ca plinătatea harului şi a adevărului, iar creştinismul ortodox răsăritean ca fiind împlinirea a ceea ce oamenii au căutat în religile şi filosofiile orientale. În noaptea aceea am studiat cartea cu atenţie. Habar nu am când m-am culcat, însă am citit-o zile în şir, iar ea mi-a oferit o bază pentru a cataloga experienţele pe care le avusesem în legătură cu Lumina-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele.

Ştiam că există o Sursă a Iubirii şi o Energie a Iubirii, totuşi am ezitat să o numesc Sfântul Duh. Îmi lăsasem creştinismul copilăriei în urmă cu mult. Cuvintele încă mi se împotmoleau în gât.

David a sugerat să încerc să merg la o biserică ortodoxă şi a menţionat o biserică a OCA din San Francisco. Cu toate acestea, părea destul de ciudat, prea multă obligaţie faţă de o religie pe care o părăsisem. Vroiam ceva ce să nu fie bazat pe o aşezare instituţională. Ultimul lucru pe care l-aş fi făcut ar fi fost să mă amestec în vreo biserică. La urma urmelor, eram budist. De ce mă lăsam târât într-o altă religie, cu atât mai mult creştină? Luasem un angajament faţă de profesorul meu şi familia mea. Nu ar mai trebui să explorez, la vârsta aceasta, nici o altă formă de venerare. Însă budismul meu nu recunoştea experienţele pe care tocmai le avusesem în legătură cu Divinul. Ştiam că experienţele cu Lumina-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele erau reale şi adevărate. Profesorul meu spunea că nu există Dumnezeu, dar eu ştiam că experimentasem Iubirea divină în mod personal.

Am rezistat ideii de biserică, cu toate că Ortodoxia are o tradiţie contemplativă veche şi o cale de a lucra la adâncirea şi lărgirea unei raţiuni personale de transformare a sinelui în relaţie cu Divinul. Cartea părintelui Damaschin m-a făcut receptiv măcar la posibilitatea explorării unei tradiţii în creştinism, ce era mult dincolo de orice tradiţie creştină despre care auzisem vreodată. Am sunat la Catedrala Sf. Treime (biserica OCA din San Francisco pe care mi-o sugerase David). A răspuns un bărbat şi am întrebat dacă slujbele sunt în engleză. 

- Pe rupte! răspunse el cu un accent rusesc.

M-am prăpădit de râs. Chiar mi-a plăcut acest simţ al umorului. Am notat ora Liturghiei şi i-am mulţumit.

Într-o duminică de februarie m-am trezit, m-am îmbrăcat şi i-am spus soţiei că merg să caut o biserică. A fost şocată.

- Poftim? a strigat.

- Ştiu. Nu spune nimic. Mă întorc repede.

Ploaia cădea torenţial iar străzile erau destul de goale. Am mers cu maşina în San Francisco şi aveam o vagă idee despre o biserică rusească cu turnuri albastre aflată în centru. Am văzut, în cele din urmă, turnurile şi crucea. În jurul zonei respective nu este niciodată loc de parcare, deci m-am apropiat şi mi-am zis: 

-Dacă este loc de parcare voi opri, dacă nu, voi merge la Burger King.

În momentul în care am spus asta, cineva a ieşit cu maşina dintr-un loc de parcare de peste drum de biserică.

-Bine, bine, voi merge!

Am intrat în biserică în data de 7 februarie 1999. Nu ştiam la vremea aceea, dar era Duminica Fiului Risipitor.

În tantra, în practica individuală, sunt folosite toate câmpurile senzitive. Şimţurile nu sunt negate, ci folosite pentru deschidere şi relaxare în cadrul stării naturale de iluminare. Când am păşit în biserică am simţit o senzaţie de lumină şi mireasmă. Am fost întâmpinat la intrare şi mi s-a urat bun-venit. Când am fost întrebat dacă sunt ortodox, am răspuns repede (şi probabil brusc) că nu sunt creştin, ci budist. Am stat în spate şi am privit. De cum a început Liturghia, muzica şi cântarea şi citirile păreau a umple spaţiul la fel ca şi lumina şi parfumul. Întreaga slujbă părea să devină un ritual elaborat al simţurilor. A fost minunat şi m-a speriat foarte tare. Era ceva care se simţea a fi bun. Dacă nu ar fi trebuit să fie atât de creştin... După slujbă am fost rugat să mă alătur celorlalţi la masă. Am făcut-o. Se purta un dialog oarecum interesant pentru mine şi se manifesta interes chiar faţă de budismul meu. Am plecat simţind că descoperisem un nou tip de creştinism. Cu siguranţă nu era creştinismul copilăriei mele. M-am reîntors duminica următoare.

Am început a asculta cuvintele Liturghiei. Curând am început a veni la unele dintre slujbele de seara şi am fost uimit de ceea ce se citea. Nu auzisem niciodată de o teologie care să fie cântată odată cu citirea. Începeam să realizez tot mai mult că se găsea în Ortodoxie un creştinism ce era mult mai vast şi mult mai profund decât credeam. Şi am început să aud referiri la Lumină, o Lumină ce părea a avea multe în comun cu experienţa mea a Luminii-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele. Era chiar şi o teologie care explica cum anume, prin Lumina Sa, suntem chemaţi şi iubiţi de Dumnezeu Tatăl, Logos-ul şi Duhul Sfânt. Începeam să fiu tot mai deprins cu cuvintele Dumnezeu şi Hristos. Bineînţeles că soţia şi prietenii s-au simţit foarte stânjeniţi auzindu-mă folosind acele cuvinte supărătoare. Cei mai mulţi dintre prieteni deveniră tăcuţi atunci când aflară că frecventam o biserică creştină, cu atât mai mult una creştin-ortodoxă. Încă frecventam grupul meu budist iar atunci când veni profesorul meu, în luna martie, ştiam că ar fi trebuit să stăm de vorbă. Mă simţeam ca şi cum m-aş sustrage într-un fel, mergând la o biserică creştină, şi nu vroiam asta. Însă trebuia să încerc a cataloga experienţele mele, şi simţeam că biserica oferea posibilitatea de răspuns, pe care nici profesorul meu nici familia mea budistă nu păruse a fi în stare să mi-o dea.

Cartea părintelui Damaschin fusese catalizatorul pentru acea explorare, iar revelaţia Bisericii în viaţa mea părea aproape o avansare firească de la acea lectură iniţială a cărţii. Cu cât frecventam mai mult slujbele cu atât simţeam că acesta era locul în care aş putea fi în largul meu ca şi creştin. Totuşi, trebuie să înţelegeţi că eu n-am folosit niciodată acel cuvânt. Încă rezistam. Încă şovăiam. Stăteam la pândă pe marginea creştinismului, în umbră, dar şi la lumina lumânărilor. M-am abţinut să mă închin sau să-mi fac semnul crucii. Deja mergea prea departe! Eram încă budist. Creştinismul numai îl vizitam. În acest fel puteam încă să urmez şi să explorez, dar nu şi să fac vreun angajament. Într-o seară, Matushka Barbara, (soţia preotului) a trecut pe la mine şi m-a întrebat dacă vreau să învăţ să-mi fac cruce. Când am spus „Da”, m-am surprins pe mine.

Ştiu că pare ciudat, dar a-mi face semnul crucii genera o neconcordanţă între cum mă vedeam eu şi cum începeam eu să mă închin. Era primul semn pe care îl făceam în mod public şi care arăta că credeam în Creştinism şi începusem să mă văd integrat cadrului creştin. Este un gest atât de simplu, însă deveni primul meu act de recunoaştere a creştinismului, primul semn că mă „îmbrăcam în Hristos”. Fusesem învăţat să-i urăsc pe „papişti”. Tatăl meu fusese crescut luteran german şi urâse Biserica Catolică. Încă am asta în mine. Însă mi-am făcut cruce în seara aceea şi în alte seri, pe măsură ce începeam să particip la tot mai multe slujbe şi să caut în Ortodoxie răspunsuri şi o nouă formă de închinare.

În budismul Vajrayana profesorul este văzut de fiecare ca o fiinţă iluminată şi care reprezintă calea fiecăruia înspre iluminare. Credinciosul se închină în faţa profesorului său în semn de deplin respect şi de dependenţă faţă de acesta în vederea avansării şi realizării pe plan spiritual. M-aş închina înaintea profesorului meu fără nici o rezervă. În Biserica Ortodoxă, se închină înaintea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh ca act de evlavie, şi înaintea imaginilor sfinţilor ca un act de cinstire şi respect. Încă nu aş fi făcut închinăciunile. Era ceva în încăpăţânarea mea ce nu puteam să-mi explic. Ştiam că este ciudat să fii capabil să te pleci înaintea unui profesor şi să nu o faci înaintea lui Dumnezeu. Într-un fel părea mai uşor a crede un om decât a crede Divinul. Mi-aş fi făcut cruce dar nu m-aş fi plecat. Fusesem literalmente dat jos din pat, chemat într-un mod pe care chiar şi eu se pare că l-am auzit, şi avusesem într-un mod personal o incredibilă experienţă a Luminii şi a Iubirii, şi totuşi mândria mea şi încăpăţânarea încă rezistau unei mai bogate şi mai depline exprimări a evlaviei. Nu m-aş pleca. Nu m-aş înclina înaintea lui Dumnezeu. Ceva încă rezista chemării lui Hristos şi a Bisericii Ortodoxe.

Postul Mare este o perioadă de intensă evaluare spirituală. Întreaga Biserică porneşte în mod colectiv împreună cu Hristos într-o călătorie spre Ierusalim. Toate cele 40 de zile devin o dramă cosmică suspendată într-un fel de timp pe care nu-l mai experimentasem în budism. Timpul părea să se dilate aproape proporţional cu lungimea slujbelor. Într-un fel, timpul era folosit pentru a transcende timpul.

Luasem parte la ritualuri lungi în budism. Simţisem, ocazional, că luaseră sfârşit mai repede decât mă aşteptasem. Însă niciodată nu experimentasem timpul într-o dimensiune eternă. În Biserică Ortodoxă, mărirea lungimii slujbelor şi a Liturghiilor părea să se prăbuşească într-o atemporalitate pe care niciodată nu o simţisem atât de intens. Fiece cuvânt al imnurilor sau al slujirii părea să fie îndreptat spre mine. Fiecare vers despre cum e să fii pierdut şi confuz şi înşelat de împrejurările vieţii era citit pentru mine. Am fost găsit de Iubire şi încă eram pierdut! Am încheiat fiecare seară simţind că tot ceea ce era cântat sau psalmodiat era ceea ce aş fi spus eu, dacă aş fi putut spune ceva atât de frumos şi de adevărat. Am lăsat corul să cânte laudele mele şi cantorul iubirea mea. Pe măsură ce Postul se adâncea şi devenea mai cuprinzător şi (trebuie să spun) mai dureros, am început să experimentez în Biserică clipe de care nu avusesem parte nicăieri altundeva.

Chiar dacă, în calitate de budist, petrecusem ore întregi în meditaţie şi săptămâni de retragere solitară, timpul nu ajunsese niciodată atât de inert. Slujbele din Postul Mare începură să mă transforme. Într-o noapte, în timpul uneia dintre slujbele Postului, genunchii mei s-au plecat. M-am pomenit îngenunchiind înaintea lui Dumnezeu şi m-am simţit groaznic la gândul că înainte mă abţinusem să o fac. M-am simţit ca un prost şi ca un idiot mândru. Totul în mine îmi vorbise despre Marea Inimă bună a lui Hristos, iar eu refuzasem îmbrăţişarea Lui. Când fruntea mea atinse pardoseala, Dumnezeu îmi frânse inima. Am plâns în hohote. Când veni părintele Victor să tămâieze icoana de lângă mine, ştiam că mă auzea plângând. Nu mă puteam opri. Eram atât de jenat! Mă simţeam atât de expus! Oameni cu care eram laolaltă de săptămâni întregi stăteau lângă mine în biserică. Mă văzuseră arogant în budismul meu, mă văzuseră stând deoparte. Mă văzuseră făcându-mi cruce şi încă având rezerve. Iar acum vedeau genunchii mei îndoindu-se şi fruntea mea atingând pământul şi mă văzură plângând când Domnul îmi străpunse inima.

Îmi străpunse inima chiar acolo. Pot arăta locul. Mă chemase în noapte; venise la mine ca Lumină. Acum îmi străpunse inima. Nu pot s-o explic mai clar. Dumnezeu îmi zdrobi aroganţa şi făcu pentru mine singurătatea imposibilă de acum încolo. Cu iubirea Sa, m-a ţinut suspendat în timp, iar eu nu meritam nici măcar o părticică din ea.

Acum eram străpuns de Iubire. Eram un cerşetor. Sunt un cerşetor.

Slujbele de seară deveneau tot mai dese şi intense. Soţia mea era supărată pe motiv că eram atâta timp plecat şi adesea ne contraziceam. Nu primeam prea mult sprijin personal pentru a continua să mă îndrept pe această cale creştină. Prietenii credeau că sunt nebun. Membrii mei shanga nici măcar nu ştiau de frecventarea în paralel a Bisericii. Cu cât eram mai atras înspre Biserică, cu atât păreau mai mari forţele ce mă trăgeau înapoi. Contradicţia şi făţărnicia propriei mele participări ca budist într-o Biserică creştină îmi erau evidente chiar şi mie.

Până în noaptea aceea nu realizasem că nu este cale de întoarcere. Eram îndrăgostit şi trebuia să mă apropii cât puteam de mult de Sursa Iubirii. Cred că am şi înnebunit puţin, într-o vreme. Obişnuiam să merg pe stradă şi, văzând o pereche în vârstă să fiu potopit de lacrimi. În biserică, stăteam în colţul meu şi mă simţeam ca un cerşetor încălzindu-se la un foc.

I-am scris atât părintelui Damaschin, care se afla în Alaska, cât şi parohului Catedralei Sf. Treime, părintelui Victor Sokolov, şi le-am spus despre ceea ce mi se întâmpla şi despre nevoia mea crescândă de a aborda posibilitatea explorării mai serioase a Ortodoxiei. Părintele Damaschin mi-a răspuns printr-o minunată scrisoare de încurajare. Am fost foarte mişcat de bunătatea lui. Am cerut să mă întâlnesc cu părintele Victor.

Ştiam că urma să sosească profesorul meu, şi l-am sunat şi l-am rugat să stabilească o întâlnire pentru noi doi. Îmi încălcasem jurămintele faţă de el, nu pentru că începeam să îmbrăţişez creştinismul, ci pentru că nu aveam destulă încredere în el, ca să înţeleg în mod raţional experienţa Luminii-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele. De când adoptase o poziţie ateistă, am simţit că nu ar înţelege a priori esenţa experienţei Luminii. Atunci mi-am călcat jurămintele. Am violat încrederea profesor-elev. Însă prin însăşi această breşă, eu eram în stare să mă deschid unei mai depline experienţe a Duhului Sfânt, să deschid o parte din mine pe care mă obligasem să nu o deschid, din pricina jurămintelor mele.

Acele legăminte budiste au fost într-o vreme centrul identităţii şi vieţii mele. Am încercat să le iau în serios. Îl iubeam pe Rinpoche. Încă îl iubesc. Am simţeam o incredibilă responsabilitate pentru a continua în mod mistic cu un antrenament al minţii şi cu o metodă care ajuta oamenii să vadă tiparele ce îi reţineau de la a se relaxa în bunătatea firească a fiinţei şi nefiinţei. Luasem pentru aceasta un angajament, şi încă sper că mai există în mine o parte a acelui angajament spre bunătate şi eliberare.

M-am întâlnit cu Rinpoche şi am început să discutăm. L-am rugat să ne mutăm din camera de zi în camera sa, pentru mai multă discreţie. Ştiu că a simţit o jenă. I-am spus ce se întâmplase, am încercat să explic pe de-a-ntregul experienţa Luminii-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele. 

Cred că a văzut pe mine că experienţa fusese reală. Probabil se vedea din lacrimile mele. Eram din nou pierdut în aceste lacrimi de bucurie şi teroare. Mi-era teamă că tăiasem o tub care mă hrănea spiritual. Cerusem să fiu exclus din fluxul de energie ce curge prin univers asemenea unui râu. Fusesem scos din torent. Eram un ex-budist. Toţi zeii mei fuseseră îndepărtaţi: imaginile mele despre conştienţă, despre modul în care se reflecta lumea. Yidam-ii şi protectorii* cu care împărţisem o lume nu mai erau acolo pentru mine. Era o pierdere ciudată, dar însemnată.

Deodată am cerut să fiu eliberat din legămintele mele. Parcă răbufnise din gura mea! M-am simţit îngrozitor. Mi-am auzit propriile cuvinte cerând pentru mine să fiu eliberat de legămintele mele, şi am simţit că trădasem un om pe care îl iubeam şi care mă iubea la rândul lui foarte mult. Fusese părintele meu spiritual timp de aproape opt ani. Ştiam că îl rănesc. Îl răneam pentru că mă iubea şi eu o ştiam, şi fiindcă luasem un angajament să mă alătur curentului familiei înainte ca toate fiinţele să fie eliberate. Era mai mult decât un legământ personal faţă de el. Ştiam asta. Acele metode de vizionare şi identificare a vastului orizont de fiinţe şi de lumi şi de energii au fost punctele de referinţă centrale ale vieţii mele. Există în budism curente familiale ce au cosmologii proprii şi moduri specifice de a vedea lumea. Toate se raportează la bazele religiei: compasiunea şi conştienţa. Era mai mult decât o shanga cea din care ceream să fiu exclus.

Totul era conturat în tristeţe. Rinpoche spuse că mă va elibera din legămintele mele. Spuse că aş putea „explora” calea creştină timp de un an de zile, şi că în decursul acelui an eu aş putea să mă întorc la legămintele mele, dacă aş vrea. A văzut că trecusem printr-o transformare – însă nu am idee ce anume a văzut. Ca întotdeauna, el a optat pentru bunătate şi a dat posibilitatea unei destinderi într-un moment teribil. Întotdeauna putea să întoarcă pe dos un moment de flux în existenţă. De aceea a fost pentru mine un profesor atât de bun. El dăduse peste cap tiparele mele de reacţie în faţa lumii. Însă experienţa Luminii lui Dumnezeu n-a ţinut cont de nimic. I-am mărturisit că nu am de gând să mă dau înapoi, că intenţionez să mă adâncesc în aceasta cât pot de mult.

Mi-a spus că singura mea responsabilitate faţă de el este să fiu un bun creştin.

Cred că am plâns împreună. Aşa îmi amintesc scena. Însă se poate să fi fost doar eu cel care a plâns. Am plecat oarecum şocat. Mă simţeam ca şi cum ar fi murit cineva. Am avut un sentiment teribil, ca atunci când se petrece un accident şi într-o secundă totul se schimbă. Există acel moment culminant de certitudine şi groază când ceva se naşte şi altceva piere. Rinpoche încercase mereu să ne arate cum să transformăm aceste momente în puncte de conştienţă.

Mergeam cu maşina spre casă, pe Bay Bridge, când mă lovi pe neaşteptate gândul că dincolo de amărăciune se află un anume sentiment al certitudinii că decizia era cea corectă. Era o ciudată, dulce-amară amintire a Luminii-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele. Iat-o chiar şi în suferinţă! Am început să rememorez totul, de la chemarea din noapte, când căutasem spărgători. L-am uitat pe Dumnezeu în tot acest timp! Asta e problema mea: L-am uitat pe Dumnezeu timp de douăzeci de ani. Încercam să îmi amintesc prima oară când mi-am făcut semnul crucii şi locul unde Domnul îmi străpunsese inima.

În sfârşit, era o destinaţie în această ciudată confluenţă de timp, circumstanţă şi mister. Părea să existe, în această mare dramă şi această iconomie a existenţei, o Sursă centrală de Iubire golită de sine, mişcându-se printre toate câte sunt şi chemând pe toţi şi pe toate înapoi la Iubirea divină. Era cel mai precis mod în care o puteam eu descrie.

I-am scris prin e-mail părintelui Victor că fusesem eliberat de legămintele mele budiste. Am cerut să mă întâlnesc cu el. Am continuat să particip la slujbele Postului Mare. Când veniră Paştile, eram epuizat. Eram secătuit şi gol, cu excepţia unei mărunte Lumini, Care stătea undeva în fundal. Totul fusese întors pe dos în câteva luni.

M-am întâlnit cu părintele Victor şi stăturăm de vorbă. Mi-a sugerat câteva cărţi şi m-a încurajat să continui a urmări slujbele. Mi-a amintit că există un cerc de studiu la fiecare câteva săptămâni, după Vecernie. Întâlnirea mea cu părintele Victor a fost foarte plăcută. Nu ştia pe atunci, însă îmi dăduse probabil unul dintre cele mai binevenite sfaturi pe care cineva îl putea da unui budist care se gândeşte la Hristos. L-a rostit repede şi într-un mod oarecum nonşalant. Se opri, se întoarse şi spuse:

-Chiar şi dacă nu ai nimic, pe acela îl oferi!

În acel moment, Domnul a făcut ca lumea să pară îmbelşugată, iar părintele Victor L-a ajutat. Am înţeles că-I pot oferi lui Dumnezeu orice. Îi pot da tristeţea mea şi melancolia mea, supărarea mea şi îndoiala mea. Într-o zi frumoasă, I-aş putea oferi puţină bucurie şi un mănunchi de fericire. A fost foarte important pentru mine să aud asta. Chiar dacă a fost sau nu o parafrază a altceva, nu-mi pasă! În acel moment, cuvintele au fost ale părintelui Victor, iar ele fuseseră cu mine dintotdeauna. Nu a mai fost de atunci vreo clipă când eu să nu am ceva să-I ofer lui Dumnezeu.

Cu cât mă apropiam mai mult de Biserică, cu atât mai agitat devenea climatul acasă. Diane îmi ducea dorul şi nu a fost tocmai delicată în a o spune. Bineînţeles că după 23 de ani (în momentul acela) ştia că subtilităţile nu merg la mine. Sunt prea prost! Cele mai dificile rupturi au fost cele cu prietenii mei dragi din grupul meu budist. Am cerut permisiunea profesorului meu să le spun surorii şi fratelui meu vajra (cei mai apropiaţi din grup) întreaga poveste, pentru ca ei să ştie exact ce se întâmplase. Mi-e teamă că nu ne-am înţeles în baza unei aceleiaşi limbi şi experienţe. Indiferent ce am spus că se întâmplase, ei văzură că eu mi-am încălcat jurămintele. A fost foarte greu şi dureros pentru ei să audă asta. Era vorba despre perpetuarea unei familii, iar acele legăminte erau parte a angajamentului meu. Supărarea lor era de fapt un semn al devotamentului lor pentru Rinpoche. Se simţeau trădaţi, răniţi şi mânioşi. Rupeam o legătură spirituală dintre noi. Aveau dreptate. Se aşternu astfel o linişte prelungită.

În data de 23 mai 1999, am fost botezat în Biserica Ortodoxă în Catedrala Sf. Treime. Următoarea copie după o scrisoare ce i-am trimis-o părintelui meu, poate exprima puţin din ceea ce a reprezentat pentru mine Taina.

Dragă Părinte Victor,

Astăzi se împlinesc 4 luni de încercări de a accepta misterul Fiinţei lui Dumnezeu şi al profundului Său dor pentru fiecare dintre noi. Ştiu că acesta este numai începutul. Ştiu că sunt prea tânăr în aceste lucruri, încât există pericolul ca această euforie să mă determine să cred că cunosc lucruri pe care de fapt nu le cunosc. Însă ziua de azi a fost minunată – plină de minuni.

Uriaşa recunoştinţă pe care am simţit-o astăzi a fost incompletă, estompată. Nici acum nu sunt, nici nu voi fi vreodată capabil să mă umplu de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, într-un mod care să-I fie de vreun folos Lui. Sunt un simplu exemplu de devotament, însă pentru mine această zi este de un volum ce se varsă, se împrăştie pe podea şi umple pivniţa întreagă cu recunoştinţă. Cum pot oare să mă revanşez faţă de El? Nu mă pot imagina vreodată capabil să exprim această primăvară din mine. Însă dacă aş putea, aş face-o azi. M-aş duce la Dumnezeu şi I-aş oferi în dar această zi. Aş goli buzunarele de ziua aceasta şi I-aş spune: „Te rog, Doamne, este cel mai bun lucru pe care-l am. Te rog, primeşte-o de la mine – ziua aceasta!”

Lacrimile mi se scurg pe obraji. Soţia mea stă şi mă priveşte de la doi paşi. Aud corul. Surprind privirea ei. Te privesc îndreptându-te spre mine. Este ca şi încetinit – o secvenţă de film fără timp. Biserica respiră lumină. Privesc crucea înaintea mea, auriul în lumina difuză a soarelui, albul veşmintelor tale. Cuvintele pe care le rosteşti sună ca şi clopoţeii. Eu doar stau. Sunt doar persoana nemişcată, stând în acest loc minunat. Este o plenitudine pe care nu am cunoscut-o vreodată – sentimentul de a fi cunoscut de Dumnezeu în adâncul fiinţei mele. Sunt sigur de asta. Crevasele inimii mele, acele locuri întunecoase, ascunse, triste, acele locuri pe care le-am închis pentru Iubire pe tot parcursul vieţii mele, par atinse de o Mare Bunătate. Zăpada se topeşte. O simt înăuntrul meu. Gheţarii se transformă în lacuri... Uşile sunt deschise şi vântul mişcă perdelele. Pe jos este un petic de lumină caldă iar fire de praf strălucesc în aer, rotindu-se asemenea modelului fustei unei dansatoare măturând podeaua.

Dragă Părinte Victor, aceasta nu este o a doua şansă – este o primă şansă. Sunt nou vieţii, nou pentru această lume. N-am mai simţit o asemenea prospeţime. Mă simt curat în interior. Mă simt ca şi cum înainte n-aş mai fi văzut soarele. Sunt uimit de ochii oamenilor. Micile încreţituri din jurul gurii atunci lor când zâmbesc... Modul în care dimineaţa străluceşte prin ei şi nu numai peste ei... Arată atât de minunaţi!

Apa m-a spălat. N-am crezut niciodată că aş putea înţelege sau spune asta. Mirul m-a binecuvântat. M-a închis în Trupul unei Bisericii fără timp.

Acesta nu este nici arhetip sau simbol, sau pur şi simplu un ritual prins într-o mică biserică din San Francisco. Este real şi este nemaipomenit, şi este de la Dumnezeu pentru noi toţi. Totul în mine mărturiseşte că este adevărat. Îmi amintesc mâna lui Johann pe braţul meu ajutându-mă să păşesc în râul Iordan. Îmi amintesc raza de lumină şi icoana lui Hristos în spatele Uşilor Împărăteşti. Mi-o amintesc pe Diane plângând pe bancă. Îmi amintesc vocea ta şi-mi amintesc cum m-a ţinut Dumnezeu sub apă şi m-a ridicat şi m-a spălat şi iar m-a ridicat pentru a arăta întregii lumi că un copil nou s-a născut.

Tu m-ai condus afară din rău, hainele mele se lipeau de mine pe când eu străngeam mâna ta învelită în veşminte – bucurie în inima mea, fiind atent la fiecare pas la zâmbetele şi ochii din biserica vie. Pe bănci oamenii aşteptau. Soţia mea privea, la fel şi acei oameni minunaţi care mă încurajaseră să revin încă de la Duminica Fiului Risipitor – să revin mereu.

Să revin mereu – acea formulă a pocăinţei, acea libertate de a mă întoarce – fusese calea mea liberă de întoarcere şi de pocăinţă de când Dumnezeu îmi străpunsese inima. Vă pot arăta locul unde Dumnezeu mi-a străpuns inima în biserică, în Biserica noastră. Vă pot arăta locul unde am şters pardoseala cu mâneca, după ce îngenuncheasem în sfârşit în faţa Lui. Cum aş fi putut merge în altă parte? Care loc poate fi mai „acasă”? Vreau să fiu în locul unde Dumnezeu mi-a străpuns inima.

Când m-am apropiat de Potir m-am întors acasă.

Am fost crescut în comuniune, însă niciodată nu luasem parte la Comuniunea euharistică. Astăzi mi-a fost prin har oferită posibilitatea de-a mânca din Trupul şi de a bea din Sângele lui Hristos. Nu există cuvinte adecvate pentru aceasta – e un Mister despre care nu pot nici măcar încerca a vorbi. Rămân mut înaintea acestei Taine. Sunt doar peste măsură de recunoscător şi mă simt binecuvântat în tăcere.

În sfârşit acasă! Dumnezeu, pentru un anume motiv necunoscut, mă iubeşte! Pe mine! Ştiu că e adevărat. Mă iubeşte aşa cum sunt, cu un nume – al meu. Dumnezeu îmi cunoaşte numele! Dumnezeu îmi cunoaşte inima şi creierul şi grăsimea şi musculatura, şi mă iubeşte. Dumnezeu îmi cunoaşte fiecare gând, fiecare temere şi fiecare durere, şi totuşi mă acceptă. Asta e cea mai incredibilă realitate posibilă. O, părinte, ziua de astăzi a fost marele dar al lui Dumnezeu pentru mine şi al meu pentru El! Sunt sărac şi gol înaintea acestui fapt.

Totuşi, sunt plin de El în goliciunea mea. Astăzi am fost golit şi tot astăzi am fost umplut. Tu ai ţinut în mână vasul pentru Dumnezeu. Ca slujitor al Trupului lui Hristos, ai suflat asupra mea, m-ai spălat şi m-ai uns cu mirul Lui. Mi-ai dat să mănânc şi să beau. Asta este ceea ce ţi-a rânduit El să faci. Însă El a fost cel Care m-a golit pe mine astăzi şi El cel Care m-a umlput de Harul Său.

Acesta este Misterul pe care l-am trăit noi astăzi: tu şi cu mine şi inimile acestea mari şi bune care formează laolaltă Trupul Bisericii. A fost călătoria mea şi a noastră ca Biserică.

Am fost trezit prin apă şi prin Har şi prin Iubirea divină. Am fost uns cu mir acum şi pentru totdeauna. Am fost reînnoit, găsit şi chemat, iertat, iertat şi din nou iertat. Mi-a fost insuflată o capacitate de înţelegere a unui Mister care este dincolo de înţelegerea mea. Sunt un prost şi un păcătos, însă am fost îmbrăţişat de Duhul Sfânt şi botezat în faţa unei Biserici care va dăinui veşnic.

Ofer ziua de astăzi lui Dumnezeu. Numai mulţumire şi rugăciune şi tăcere. Noapte bună.

Cu dragoste întru Hristos Domnul,

Nil.

Nota editorului (american): La Botez, autorul a primit numele unui sfânt rus din secolul al XV-lea: Sf. Nil de Sora.

Pentru informaţii referitoare la biserica menţionată în acest articol – Catedrala Sf. Treime din San Francisco – vezi: www.holy-trinity.org

---

* Yidam-ii sunt o parte a cosmologiei tibetane a “fiinţelor energetice” pe care le invocă budiştii.

Protectorii sunt păzitorii învăţăturii budiste.

Traducere: M. Dinu. 

Sursă articol: Părintele Iulian Nistea.

Sursă primară: Prin poarta de Est.

“Durerea surdă a deșertăciunii” – povestea convertirii unui tânăr monah de la Platina

   Înconjurat de cinci dintre cele mai înalte vârfuri ale Himalaiei, stăteam la 4300 de metri cu privirea aţintită la munţii Annapurna pe când soarele răsărea. Călătoria mea în Nepal începuse cu câteva săptămâni mai devreme, iar acum îi trăiam încununarea. Stând şi privind nemişcat acea frumuseţe neprihănită care mă înconjura, prin minte mi-a trecut un gând şi a refuzat să mai plece de acolo:“Care-i rostul?” Eul meu i-a răspuns de îndată gândului: “Care-i rostul?! Cum adică «Care-i rostul?» Rostul e că te-ai căţărat până aici ca să vezi munţii, şi acum bucură-te!” Însă gândul încă-mi rămăsese în minte. Da, era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată, şi eram încântat, dar unde se vor duce aceste sentimente mâine, când nu voi mai avea aceeaşi inspiraţie? Fericirea lumii acesteia nu m-a mulţumit niciodată. Ar fi trebuit să răzbată din întreaga mea viaţă de până atunci, dar a fost nevoie să mă urc pe „acoperişul lumii” ca să admit în cele din urmă acest lucru. Şi acesta a fost primul meu pas către Hristos şi Ortodoxie.

Până atunci, întreaga mea viaţă adultă fusese una lumească, dedicată împlinirii feluritelor pasiuni. Am absolvit Universitatea la vârsta de 21 de ani, cu gândul să mă apuc de afaceri şi, în acelaşi timp, să urmez o carieră artistică. După nici un an, se părea că nu mai am mult până la atingerea ţelului. Trăiam pe atunci la Londra, angajat al IBM. Postul meu era unul sigur, şi promovarea ceva iminent. Viaţa mea particulară era asemeni celei a multora din generaţia mea: relaţii ocazionale, căutarea confortului şi distracţii neîncetate pentru a mă feri de orice auto-analizare.

Cam în aceeaşi perioadă, sora mea mai mare devenise monahie ortodoxă în Alaska. Nu ştiu dacă e sau nu întâmplător, dar de atunci înainte pasiunea mea pentru ţelurile lumeşti a început să se stingă. Uitându-mă la colegii mei de muncă, nici unul nu-mi părea cu adevărat fericit sau mulţumit. Acea calitate eluzivă a satisfacţiei lipsea de fiecare dată, ascunzându-se chinuitor după colţ. Excursiile, sportul, băutul cu „băieţii” – toate au devenit tot mai şi tot mai pământeşti. În fiecare luni, aceeaşi întrebare: „Cum ţi-ai petrecut weekend-ul?” În fiecare vineri, iarăşi: „Ce planuri ai pentru week-end?” Londra devenea din ce în ce mai gri, iar burniţa statornică nu izbutea nicidecum să spele murdăria.

În loc să caut mai adânc după cauzele plictiselii mele, am dat hotărât vina pe cultura corporatistă. Am presupus că sila mea de lume era din pricina urmăririi unui câştig bănesc. Aşa că am plecat de la IBM, mi-am făcut bagajele şi m-am întors în America. Întreţinându-mi sila de prosperitate şi de acceptare socială, mi-am început coborâşul în Bohemia. În chip ciudat, n-am izbutit să bag de seamă că aceleaşi reguli care dau normele de acceptabilitate în viaţa de corporaţie se aplicau şi scenei alternative. Înlocuiţi geaca de piele cu un costum, tatuajul cu un rolex şi o sprânceană cu piercing cu nişte butoni de cămaşă – veţi obţine acelaşi om.

Am început să urmez un master în artă, şi mi-am găsit de lucru la Muzeul de Artă Modernă. Opera mea consta în nişte pânze mari, făcute de comandă, acoperite cu straturi groase de catran. Catranul nu mai fusese folosit până atunci ca mediu artistic, aşa că lucrările mele au devenit pe dată populare. Mă străduiam să fiu pasionat de obscuri filosofi moderni, spectacole post-punk şi petreceri de noapte, însă toate acestea mă istoveau. Am presupus că e ceva în neregulă cu mine. De ce mi se părea cu neputinţă să discut serios despre o expoziţie care prezenta un coş plin cu căni sparte de aluminiu şi lenjerie întinsă pe bucăţi de sârmă ca artă? De ce nu mă bucuram să urmăresc reprezentaţia unui artist care cotcodăcea ca o găină vreme de 15 minute? Din fericire, mi s-a urât în scurt timp cu „stilul alternativ de viaţă”, şi s-a nimerit chiar atunci să mă sune un prieten ca să mă întrebe dacă nu vreau să merg în Japonia. Fusesem mereu interesat de culturile asiatice şi mă socoteam un „umblător” prin excelenţă, aşa că după o lună eram la Kyoto, în Japonia.

M-am obişnuit repede cu lucrurile noi care mă înconjurau. După două săptămâni, m-am înscris la un curs de învăţare a limbii şi am găsit un post de profesor de engleză. Era ciudat pentru mine să fiu într-o ţară în care îţi puteai lăsa maşina pornită în timp ce intrai într-un magazin, fără să-ţi fie frică că ţi-o poate fura cineva. Cinstea era o normă, una care începuse să mă schimbe. Conştiinţa a început să mi se întoarcă la viaţă. Am simţit o uşurare uriaşă după ce am început să fac lucruri simple ca plata biletului de metrou. Era o simplă urmare a legii, fără vreun înţeles mai adânc, dar era catalizatorul unor schimbări subtile – şi aşa am început să respir mai uşor.

Viaţa în veche capitală a Japoniei m-a expus zilnic la o tradiţie de două mii de ani. Am crescut în cartierele mărginaşe ale Californiei de Sud (cea mai veche clădire din cartierul meu având zece ani); aici trăiam lângă un templu vechi de o mie de ani, care slujise nenumărator împăraţi. Templele, grădinile şi obiceiurile au început să hrănească un suflet care consumase mult prea mult catran. Atras în chip firesc de frumuseţea tradiţiilor, am început să dezvolt un interes superficial în Buddhismul Zen. Pentru mintea mea uşor de distras şi nerăbdătoare a însemnat prea mult. Într-un templu Zen, există un singur fel corect de a face orice lucru, şi trebuia împlinit cu exactitate. Închinăciunile mele erau prea violente, poziţia mea nu era niciodată dreaptă, ciorapii mei nu erau niciodată îndeajuns de curaţi. Preotul se cutremura la vederea mea. Se cerea desăvârşire, iar eu eram departe de ea. Am renunţat, în cele din urmă, nu din pricina nepotrivirii mele, ci a deplinei lipse de bucurie pe care o simţeam. Toate erau prea mecanice: apasă butoanele potrivite şi vei atinge iluminarea. După meditaţii, simţeam o stare de linişte, dar cui îi era de folos?Cred că acea stare putea fi atinsă cu mult mai puţin efort dacă luam un sedativ.

Au trecut trei ani; japoneza mea s-a îmbunătăţit, şi am simţit că adunasem tot ce-mi putea fi de folos din acea cultură. Provocarea de a supravieţui într-o cultură străină dispăruse, salariul meu era unul mare, munca uşoară – vedeam cum deveneam tot mai mulţumit de sine. Ar fi fost foarte uşor să-mi petrec următorii patruzeci de ani în acest cotlon foarte călduţ pe care mi-l făcusem. Mi-a dat demisia aşadar de la slujbă, am renunţat la casă şi am început înceata mea călătorie de întoarcere în America.

Am călătorit prin toată Asia, din Vietnam până în Singapore, fără să am în minte o destinaţie limpede. Încântarea adusă de locurile noi şi tovarăşii de călătorie m-au ţinut ocupat mare parte a timpului, însă, înainte de a mă băga în pat, durerea surdă a deşertăciunii se întorcea. Eram încă disperat să găsesc acel lucru care lipsea din viaţa mea. Am călătorit spre îndepărtatele locuri sfinte ale buddhiştilor şi hinduşilor; când am ajuns acolo, deja îmi plănuiam următoarea etapă a călătoriei. De-a lungul călătoriilor mele prin Burma, am vizitat un templu de la marginea Madalay-ului. Mii de trepte urcă muntele până la templul care străjuieşte întregul oraş. Pe când urcam, am observat un călugăr buddhist lângă mine, care mergea cu acelaşi pas. Era la vreo cincizeci de ani, mic, uşor greoi, cu o înfăţişare rotofeie şi voioasă. S-a prezentat, şi am continuat urcuşul. Ajunşi în vârf, ne-am aşezat pe un zid al templului ca să vorbim, în timp ce soarele apunea peste Mandalay. După câteva politeţuri introductive, am adus vorba despre situaţia politică din Burma (Burma este în prezent sub o aspră dictatură militară, care la sfârşitul anilor 1980 a ucis o mare parte din populaţie în cadrul unor revolte împotriva politicienilor corupţi). El a oftat şi m-a privit dezamăgit: „De ce vrei să vorbim despre aşa ceva?”Am murmurat o scuză ca să ascund adevărata pricină, adică dorinţa de a-mi etala cunoaşterea unor subiecte serioase. El a îndreptat apoi convorbirea într-o direcţie complet diferită.„Săptămâna trecută am văzut un film numit «Iisus din Nazaret». Ce viaţă minunată!” Pentru următoarele zece minute, mi-a lăudat virtuţile lui Hristos. Mi se propovăduia de către un călugăr buddhist, însă nu ca să mă convertesc la credinţa sa, ci la creştinism. Am rămas uluit. Mă socoteam departe şi mai presus de creştinism încă din liceu, şi iată aici un păgân care-mi dădea îndărăt ceea ce eu respinsesem. Datorită cuvintelor unui simplu călugăr din Burma, am conştientizat faptul că poate creştinismul reprezintă ceva mai mult decât spoiala pe care o respingeam. Nu mă simţeam încă în stare să cercetez temeinic creştinismul, dar sămânţa fusese aruncată.

A trecut puţină vreme şi am călătorit în Nepal, unde urma să mă întâlnesc cu nişte prieteni, pentru un urcuş în Himalaia. Am ajuns înaintea lor şi am hotărât să petrec timpul rămas la o mănăstire buddhistă din Tibet. Am găsit una la scurtă distanţă de Katmandu, care oferea cursuri în engleză. Am mers acolo ca turist cultural, colectând următoarea porţie din „ghiveciul” religiilor lumii.

Am sosit neîncrezător, aşteptându-mă să dau peste o mulţime de new-age-işti cu mintea dusă. După primele zile, însă, părerea mea s-a schimbat în întregime. Nu era o religie hiliastă, făcută pentru a te simti bine; acolo era nişte oameni care se luptau sincer pentru dobândirea adevărului. Am rămas uimit să aflu că credeau în iad. Cine mai crede astăzi în iad? Pentru ei, însă, acesta era rezultatul firesc al unei vieţi irosite. Am rămas intrigat. Am început să ascult cu mai multă atenţie următoarele învăţături. Nucleul religiei este conceptul că toate fiinţele trăiesc într-un tărâm trecător al poftei şi suferinţei. Toată suferinţa provine din goana după ceea ce este trecător; ar trebui să căutăm ceea ce este netrecător: adevărul. Singura cale de a atinge aşa ceva este să ne lepădăm de eul nostru şi să trăim în schimb pentru ceilalţi. Doar atunci când punem fericirea celorlalţi mai presus de a noastră vom fi fericiţi şi noi înşine. Am rămas buimac: după 27 de ani în care mi se spusese „Fă ce-ţi place”, tibetanii îmi spuneau că să faci ce-ţi place te va face mai mult ca sigur vrednic de plâns în viaţa aceasta sau în cealaltă. Era pentru mine un concept revoluţionar, însă aveam o sentiment nedesluşit că mai auzisem de el înainte. După câteva săptămâni de şedere la mănăstire, am plecat ca să mă caţăr împreună cu prietenii mei care ajunseseră deja în Nepal. Am luat un autobuz de-a lungul ţării şi ne-am început urcuşul în munţii Annapurna. Cu rucsacurile în spate, am urcat până la 4300 de metri, în următoarele două săptămâni. Peisajul era copleşitor, terenul se schimba din văi roditoare în păduri dese, apoi în piscuri acoperite de zăpadă. Căţăratul era uneori o corvoadă, căci urcam 300 de metri ca să coborâm apoi într-o vale 300 de metri. Frumuseţea Zidirii era uimitoare, însă în fiecare noapte când mă întindeam să dorm se ivea din nou acelaşi sentiment vechi că ceva lipseşte; am presupus că va dispărea o dată ce voi ajunge la poalele Annapurnei.

Am ajuns la destinaţie într-o după-amiază, fără suflu şi foarte dezamăgiţi. Întregul loc fusese înghiţit de un strat uriaş de nori, prin care călătorisem. Am explorat gheţarii şi am petrecut timpul ghemuiţi lângă o sobă dintr-o mică colibă de ceai. Seara nu se arăta nici un semn că norii ar urma să se risipească. Am mers să ne culcăm şi ne-am trezit chiar înainte de răsărit, la vestea că cerul se înseninase. Am ieşit afară şi m-a întâmpinat una din cele mai copleşitoare privelişti din lume. Soarele se înălţa încet deasupra „acoperişului lumii”, şi-am simţit că mă pot întinde să-l ating. Atunci mi s-a iţit în minte acel gând supărător: „Care-i rostul?” Şi apoi m-am luminat: făcusem toate aceste drumuri pentru mulţumirea sinelui meu. De îndată ce clipa înălţătoare va pieri, mă voi întoarce la starea mea obişnuită. M-am luptat cu băşicile, durerile de genunchi şi giardia, pentru ce? Ca să văd o privelişte înălţătoare, dar până la urmă doar o simplă altă privelişte frumoasă. M-a ajutat să devin mai bun, a ajutat pe oricine altul? Nu, doar mi-a hrănit eul; am dobândit un material excelent pentru a purta conversaţii la petreceri. Unde se duseseră toate idealurile mele buddhiste înalte? În clipa aceea, mi-am dat seama că viaţa mea trebuie să se dăruiască unui principiu mai înalt, şi nu unor plăceri lumeşti. Am hotărât să mă întorc la mănăstire.

Am petrecut următoarele câteva luni studiind filosofia şi tehnicile de meditaţie buddhiste tibetane. Mai erau încă câteva lucruri pe care mi-era greu să le primesc. Învăţătura Karmei părea să nu îngăduie voia liberă a omului; hotărârile cuiva de a face bine sau rău erau mereu determinate de faptele anterioare. Cum ar fi fost cu putinţă să te slobozeşti, dacă fiecare hotărâre era predeterminată? Dacă cineva păcătuieşte din veacul cel fără de început, aşa cum credeau ei, cum s-ar fi putut curăţi pe sine într-o viaţă aşa de scurtă? Într-un fel, ce era aşa de anevoios era tocmai logica exagerată; părea ceva plăsmuit de o minte omenească.Totuşi, filosofia jertfei de sine prinsese rădăcini adânci în lăuntrul meu, chiar dacă nu izbuteam să o pun în practică; ştiam că nu mai puteam trăi ca până atunci.

Pe când mă aflam la mănăstirea buddhistă tibetană, am început să citesc Pelerinul rus. Am văzut în pelerin manifestarea lepădării de sine şi a milei pe care le aflasem în buddhismul tibetan, însă venind din tradiţia creştină în care fusesem crescut. De ce nu auzisem niciodată aşa ceva în biserica catolică unde crescusem? Şi mai straniu era faptul că sora mea era monahie ortodoxă rusă, iar eu nu ştiam încă nimic despre însuşirile tainice ale credinţei. Am hotărât că poate nu eram încă pregătit să devin buddhist şi că ar trebui să cercetez mai adânc în propria-mi moştenire culturală.

După ce-am primit atâtea lovituri în moalele capului, am ajuns în cele din urmă la concluzia cătoate drumurile mele fuseseră inutile şi că trebuia să mă întorc acasă şi să mă statornicesc. Plănuiam să mă întâlnesc cu prietenii în Egipt de Crăciun, dar am găsit un zbor ieftin până la Istanbul şi m-am gândit c-ar fi un bun punct de plecare către Europa Apuseană şi Statele Unite. Compania aeriană era Aeroflot. După câteva zile, mi-am dat seama că Aeroflot erau liniile aeriene ruseşti, iar sora mea trăia la Moscova. M-am gândit că poate vor face o escală la Moscova. S-a dovedit că aşa era. În câteva zile, mi-am aranjat o şedere de trei săptămâni şi o viză pentru Rusia. Am zburat spre Moscova de ziua Sfântului Gherman.

Sora mea m-a întâmpinat la aeroport şi aşa a început cursul meu fulger de trei săptămâni de Ortodoxie. Începea să mi se dezvăluie o lume nouă. Eram într-o ţară în care muriseră oameni pentru Hristos, şi mijlocirea sfinţilor era ceva firesc. Nu era un creştinism sec, privit ca o obligaţie socială. Aceştia erau oameni care înduraseră nişte greutăţi de necrezut pătimind pentru adevăr.

Am început să citesc cărţi despre Ortodoxie, să vizitez biserici şi să discut politicos cu sora mea despre deosebirile dintre credinţa ortodoxă şi cea buddhistă. Ea revenea mereu asupra aceluiaşi lucru: creştinismul are adevărul sub forma unei Persoane. N-am izbutit să înţeleg însemnătatea acestui fapt. Forţă sau persoană, nu vedeam diferenţa.

Atunci l-am întâlnit pe părintele Artemie, un preot binecunoscut din Moscova, cu o parohie uriaşă. Este un om jertfelnic, a cărui întreagă viaţă este dăruită lui Hristos şi răspândirii Evangheliei. Am ajuns la biserica sa în timpul slujbei de priveghere din noaptea de sâmbătă. L-am găsit spovedind, înconjurat de o mulţime de cincizeci-o sută de oameni, care aşteptau să se mărturisească. Am rămas la marginea acestui cerc şi a trecut ceva vreme până ce părintele Artemie m-a tras înăuntru. Cu ochii închişi şi punându-şi mâinile pe umerii mei, a început să-mi vorbească. Când voia să întărească un lucru, îşi împingea fruntea în a mea. Mi-a vorbit într-o engleză înflorată şi am avut impresia copleşitoare că acest preot, pe care nu-l mai văzusem niciodată, ştie mai multe despre mine decât ar fi trebuit. Ce m-a cutremurat cu adevărat a fost sentimentul că era extrem de îngrijorat pentru sufletul meu, ca şi cum l-ar fi interesat personal. Mi-a vorbit vreo zece minute, în timp ce băbuţele începuseră se îngrămădească nerăbdătoare în noi. A continuat să-mi vorbească, spunându-mi că experienţa mea din Nepal îmi fusese dată de Dumnezeu ca să mă scoată din materialism. Mi-a spus apoi de ce creştinismul era credinţa adevărată: doar el are un Dumnezeu personal. Tot n-am reuşit să înţeleg însemnătatea acestui lucru, dar am plecat simţindu-mă mai uşor, deşi nu spusesem mai nimic.

În cavoul arid al Moscovei, începuse să mi se deschidă o lume nouă. Nu simţeam mai deloc apăsarea oraşului, căci îmi dădeam seama că tărâmul ceresc al lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi era în realitate mult mai aproape decât blocurile cenuşii care dominau oraşul. Am vizitat Lavra Sfântului Serghie şi, pentru prima dată, am avut prilejul să mă închin moaştelor unui sfânt. În acele „oase moarte” era mai multă viaţă decât în toată California de sud. Şederea mea a culminat praznicul Naşterii la Metocul Valaam. M-am simţit înconjurat de ceea ce păreau a fi nişte oameni obişnuiţi, dar care erau însă cu un picior în rai. Poate-o fi creştinismul o religie cu credinţa de neatins, dar eu primeam o încredinţare simţită oriunde mergeam.

Continuarea articolului: Război întru Cuvânt: "Durerea surdă a deșertăciunii - povestea convertirii unui tânăr monah de la Platina".

                                                                                   Monahul ADRIAN

Traducere: Radu HAGIU

Apărut în revista „Orthodox Word”, nr. 190