Există o smerenie dăunătoare inimii / Cuvinte despre bine și rău

Pe de altă parte, Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre existenţa unei smerenii dăunătoare inimii: „Este o zdrobire de inimă lină şi folositoare spre înmuierea ei, şi este alta ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei”, arată Sfântul Marcu Ascetul. Zdrobirea cea folositoare izvorăşte din duhul umilit şi dintr-o viaţă de rugăciune; inima smerită se roagă neîncetat şi nu deznădăjduieşte niciodată, ci nădăjduieşte în marea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog, un medic duhovnicesc cu experienţă, considera că „frământarea multă şi la vreme nepotrivită întunecă şi tulbură cugetarea şi scoate din suflet rugăciunea curată şi căinţa; pe de altă parte, ea aduce oboseală în inimă şi, prin aceasta, înăsprire şi învârtoşare; iar prin acestea caută dracii să ducă la deznădejde pe cei duhovniceşti” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Capete teologice şi practice, capitolul 63, Filocalia, volumul 6, p. 32).

În timp ce, neînsoţită de smerenia duhului şi de rugăciune, zdrobirea inimii întunecă mintea (diavolii provocându-ne crize de deznădejde sau disperare), adevărata zdrobire a inimii, întreţesută cu rugăciunea smerită şi cu nădejdea tare în Dumnezeu, nu vatămă mintea.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducător Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 204-205)

Sursa: Doxologia

Care sunt „simptomele” mândriei / Cuvinte despre bine și rău

Foto: Oana Nechifor

Prinzând putere, slava deşartă naşte mândria.

Mândria este încrederea în sine extremă, ca­re respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă pa­timii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotri­va lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pen­tru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” (Scara).

Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvolta­rea sa? După ce semne poate fi recunoscută?

Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obi­cei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părin­te, în mine nu se află trufie”. Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti tru­fia mai bine, decât cu acest răspuns?”.

În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi cea­ră iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate aces­tea sunt fără îndoială semne ale mândriei.

Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog:

„Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supă­rările care i se fac, îl va face pe acest şarpe nepu­tincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui”.

În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oa­menii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumne­zeieşti”. În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, l-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării ce­lor dumnezeieşti contemplarea de sine. (Părintele Aleksandr Elceaninov)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 51-52)

Sursa: Doxologia

Un imn al Sfântului Simeon Noul Teolog despre cunoașterea lui Dumnezeu

Toți sfinții luminați se umplu de strălucire și văd slava lui Dumnezeu

pe cât e cu putință firii omenești să o vadă

Privește de sus, Dumnezeul meu, și binevoiește a Te arăta și a Te întreține cu mine, sărmanul.

Descoperă-mi lumina Ta,

deschide-mi cerurile,

sau mai bine zis deschide-mi mintea

și intră și acum înăuntrul meu.

Răspunde, ca odinioară,

prin gura mea murdară

celor ce spun unii :

că nu e nimeni

care a văzut în mod conștient pe Dumnezeu,

nici nu L-a văzut cineva

înainte, afară de apostoli.

Ba nici aceia, spun ei,

nu L-au văzut limpede pe Dumnezeu și Tatăl (loan XIV, 9).

Ei dogmatizează că este tuturor

necunoscut și nevăzut,

folosindu-se de cuvântul

ucenicului prea iubit loan

care spune : "Pe Dumnezeu nu L-a văzut

nimeni dintre oameni" (loan I, 18).

Da, Hristoase al meu, răspunde-mi repede,

ca să nu par celor fără de minte că aiurez.

- Scrie, a zis, cele ce-ți spun,

scrie și nu zăbovi !

Eu eram Dumnezeu dinainte de toate

zilele, orele și timpurile,

ba și de toate veacurile

și de toate făpturile

văzute și cugetate.

Eram mai presus de minte și rațiune,

mai presus de toată cugetarea

unic cu unicul, unic.

Și nimic din cele văzute,

dar nici din cele nevăzute

nu era înainte de-a fi făcute.

Eu sunt singurul necreat

împreună cu Tatăl și cu Duhul Meu ;

singur fără de început,

din Tatăl Meu fără de început.

Nici unul dintre îngeri,

nici dintre arhangheli

și nici din alte cete (îngerești)

n-a văzut vreodată firea Mea,

nici pe Mine Însumi, Creatorul, întreg,

așa cum sunt.

Ei nu văd decât o rază a slavei

și un fir al luminii Mele

și totuși se îndumnezeiesc.

Căci toți primesc razele dumnezeirii

ca o oglindă, care primește razele soarelui

sau ca o piatră de cristal

luminată la amiază.

Dar nimeni nu s-a învrednicit

să Mă vadă întreg,

nici dintre îngeri, nici dintre oameni,

nici dintre Sfintele Puteri. 

Căci sunt în afara tuturor și tuturor nevăzut

fără îndoială, nu pizma față de ei

Mă face să nu fiu văzut (întreg) și prin ei înșiși.

Nici lipsa de frumusețe

mă face să Mă ascund și să nu Mă arăt.

Ci fiindcă nu s-a aflat nimeni vrednic

de dumnezeirea Mea,

nici nu s-a făcut creatura

egală în putere cu Creatorul.

Dar nici nu îi este aceasta cuiva de folos.

Însă văzând o rază mică,

află tainic că Eu exist cu adevărat

și Mă cunosc că sunt Dumnezeu

care i-am adus la existență.

Și, ca urmare, plini de uimire și de frică

Îmi liturghisesc, cântându-Mi.

Căci nu e cu putință ca Dumnezeu

să aducă la existență un alt Dumnezeu,

egal în putere cu Creatorul

și de o ființă cu Acela ;

nici nu e cu putință

să devină creatul

de o ființă cu Creatorul.

Căci cum s-ar putea face egal

creatul cu Necreatul ?

Cele create sunt mai mici

decât Cel ce e pururea la fel

și fără de început și necreat.

Prin aceasta vei mărturisi că Acela există.

dar că e atât de deosebit,

pe cât o căruță sau un fierăstrău,

de Cel ce le-a alcătuit.

Deci cum va cunoaște căruța

pe cel ce-a alcătuit-o ?

Sau spune-mi cum va cunoaște

fierăstrăul (Isaia X, 15) pe cel ce-l mișcă ?

Cum ÎI vor cunoaște de nu le va da lor

cunoștința despre Sine,

de nu va pune în ele vederea

Cel ce le-a alcătuit,

fapt cu neputință pentru toate cele create.

Deci nimeni dintre oameni

și nimeni dintre îngeri

n-a primit puterea

de-a da altora duhul,

sau de-a le procura viața.

Dar Domnul tuturor

având singur puterea,

având singur stăpânirea

și fiind izvorul vieții,

aduce la existență viețuitoarele însuflețite

și dăruiește fiecăreia prin voință,

ca un Meșter, ca un Stăpân

câte gândește și voiește.

Lui fie slava și puterea

acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia