† DANIEL
prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul
Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Preacuviosului
cin monahal,
Preacucernicului
cler
şi
preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Bucureştilor
Har,
milă şi pace de la Hristos-Domnul nostru,
iar
de la noi părinteşti binecuvântări
„Toate
le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte!”
(Filipeni
4, 13)
Hristos
a înviat!
Preacuvioşi
şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi
credincioşi şi credincioase,
Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2014 ca fiind
Anul omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii,
precum şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni,
înţelegând că există o legătură duhovnicească adâncă între
iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru umanitate, celebrată în
Sfânta Euharistie, şi iubirea jertfelnică a Martirilor sau a
Mucenicilor pentru Hristos, cinstită în slujbele de pomenire a
acestora de către Biserică. În ambele se vede taina Crucii şi
Învierii lui Hristos, Biruitorul păcatului, al iadului şi al
morţii, Care dăruieşte lumii mântuire şi viaţă veşnică.
Martirul
creştin este un mărturisitor al credinţei în Iisus Hristos, care
a fost ucis pentru credinţa sa. Cel ce mărturiseşte credinţa sa
în Hristos în faţa oamenilor în timp de prigoană, dar nu a
pătimit moarte sângeroasă, este considerat de Biserică numai
mărturisitor, nu şi martir sau mucenic.
Suferinţele
sau pătimirile martirului sau ale mucenicului se numesc martiriu,
martiraj sau mucenicie. Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit despre
prigoanele sau persecuţiile şi despre martiriul sau martirajul pe
care le vor îndura, din partea iudeilor şi a păgânilor, ucenicii
Săi şi cei ce vor crede în El (cf. Matei 5, 11-12; 10, 16-38;
Marcu 13, 12; Luca 21, 16; Ioan 15, 18-22; 16, 1-4). Primul martir
sau mucenic creştin a fost Arhidiaconul Ştefan, ucis cu pietre de
iudei (cf. Fapte 6, 8 până la 7, 60). Apoi Apostolul Iacov, fiul
lui Zevedeu şi fratele lui Ioan Evanghelistul, care a fost decapitat
din ordinul regelui Irod Agripa, în anul 44. Atunci a fost
întemniţat şi Sfântul Apostol Petru, care însă a fost eliberat
în chip minunat de către un înger al Domnului (cf. Fapte
12,
1-11). În anul 62, Iacov, ruda Domnului, unul dintre cei 70 de
Apostoli, a fost ucis prin aruncare de pe templul din Ierusalim.
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost martirizaţi la Roma, unul
prin răstignire, iar celălalt prin decapitare, în anul 67, în
timpul persecuţiei împăratului roman Nero.
Între
anii 94-96, Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul a fost exilat în
insula Patmos, în timpul persecuţiei creştinilor declanşată de
împăratul Domiţian. Urmare acestei persecuţii, Sfântul Apostol
Ioan a scris cartea Apocalipsei în care îi prezintă pe martiri ca
fiind cei ce şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în
sângele Mielului Hristos (cf. Apocalipsa 7, 14).
Persecuţiile
împotriva creştinilor au crescut în amploare şi duritate când au
fost iniţiate de împăraţii Traian (în anii 111-112) şi Septimiu
Sever (în anii 202-203), dar mai ales de împăraţii Deciu (în
anii 249-250) şi Valerian (în anii 257-258), care au trecut de la
persecuţii sporadice şi locale, la persecuţii sistematice şi
generale. Atunci toţi cetăţenii, inclusiv clerul, trebuiau să
facă dovada loialităţii lor faţă de Stat şi de împărat
printr-un cult public de jertfe aduse zeilor (idolilor) păgâni.
Astfel, de teamă, unii creştini au cedat, jertfind idolilor. De
aceea, au fost numiţi în limba latină lapsi/căzuţi de la
credinţă.
Însă
cele mai lungi şi sângeroase persecuţii romane împotriva
creştinilor au fost cele iniţiate în Orient de împăraţii
Diocleţian şi Galeriu, în 23 februarie 303. Prin patru decrete
imperiale succesive (303-304), ei impuneau confiscarea sau
distrugerea bunurilor bisericeşti, interzicerea săvârşirii
cultului creştin şi obligaţia de-a aduce jertfe zeilor păgâni
(Vezi art. „Martyre”, în Dictionnaire de Spiritualité,
Beauchesne, Paris, 1980, tome X, pp. 718-720).
În
anul 311, împăratul Galeriu, fiind bolnav pe patul de moarte, a
încercat să oprească persecuţia, însă cel care a dat cu
adevărat libertate creştinilor a fost Sfântul Constantin cel Mare
în anul 313, prin edictul de la Milano. După această dată au mai
fost unele persecuţii în Orient împotriva creştinilor din partea
împăratului Liciniu, care însă a fost învins în anul 324 de
împăratul Constantin cel Mare, cel ce a sprijinit apoi şi mai mult
Biserica şi a considerat creştinismul ca fiind superior religiei
politeiste greco-romane. Astfel, Sfântul Constantin cel Mare a
devenit primul Împărat creştin. El şi mama sa, Elena, sunt „egali
în cinstire cu Apostolii”. În decursul istoriei Bisericii, în
diferite timpuri şi locuri, creştinii au mai fost persecutaţi fie
de către adepţi ai altor religii, fie de regimuri politice ostile,
ca de pildă regimul comunist, încât numărul martirilor creştini
a crescut mereu în istorie până în zilele noastre, când mulţi
creştini sunt ucişi mai ales în Orientul Mijlociu, Africa şi
Asia.
Iubiţi
fii şi fiice duhovniceşti,
Ce
învăţăm de la martiri?
În
primul rând, învăţăm că iubirea lor pentru Hristos este mai
tare decât teama de suferinţă şi de moarte. În acest sens,
Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor din Roma, oraşul în care
va fi martirizat prin decapitare: „Cine ne va despărţi pe noi de
iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau
foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia (…).
Precum este scris, pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi
am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai
mult decât biruitori prin Acela Care ne-a izbăvit” (Romani 8,
35-37), adică prin Iisus Hristos.
Aceeaşi
gândire sau simţire duhovnicească apostolică întâlnim şi la
Sfinţii Martiri care au urmat Apostolilor în primele veacuri
creştine, ca, de pildă, la Episcopii Ignatie al Antiohiei, Policarp
al Smirnei şi Ciprian al Cartaginei.
În
al doilea rând, învăţăm de la martiri că tăria credinţei lor
sau puterea de a îndura până la moarte toate pătimirile vine de
la Hristos Însuşi, Care tainic este prezent în ei prin Duhul Sfânt
şi îi întăreşte atât de mult, încât mulţi dintre ei primesc
moartea cu seninătate şi bucurie, trezind mirarea şi chiar
admiraţia păgânilor. De pildă, Sfântul Ciprian al Cartaginiei,
când primeşte vestea condamnării la moarte, exclamă: Deo
gratias!, mulţumesc lui Dumnezeu!, considerând că a suferi pentru
Hristos este o favoare sau o fericire, potrivit cuvintelor
Mântuitorului, când zice: „fericiţi veţi fi voi când vă vor
ocărî şi vă vor prigoni [...] pentru Mine” (Matei 5, 11).
Martirii acceptă moartea de bunăvoie, urmând pildei jertfei lui
Hristos, Care a zis: „Nimeni nu ia sufletul de la Mine, ci Eu de la
Mine Însumi îl pun” (cf. Ioan 10, 18). Acelaşi Sfânt Părinte
martir, Ciprian al Cartaginei, scrie celor ce urmau să devină
martiri: „Nu vă înspăimântaţi de chinuri! Cel Ce este în noi
(Hristos, n.n.) este mai mare decât cel ce este în lume”
(Epistola 10). Şi Tertulian spunea: Christus in martyre est (Hristos
este în martir).
În
al treilea rând, martirii ne arată că trăiesc mărturisirea lui
Hristos cu preţul vieţii lor ca pe o jertfă sau o ofrandă de sine
în care se vede iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi
înviat, suferind împreună cu martirul şi întărindu-l pe acesta.
De pildă, Sfântul Apostol Pavel zice: „Pentru mine viaţa este
Hristos, iar a muri este un câştig” (Filipeni 1, 21), iar spre
sfârşitul vieţii, simţind că va pătimi moarte pentru Hristos,
zice: „De acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a
apropiat” (2 Timotei 4, 6).
În
acelaşi sens, Sfântul episcop martir Ignatie al Antiohiei († 107)
înţelege pătimirile sale pentru Hristos ca fiind o jertfă
euharistică; el nu doreşte doar să se împărtăşească din
Sfânta Euharistie, ci să devină el însuşi euharistie pentru a se
uni cu Hristos într-un act suprem de iubire (cf. Scrisoarea către
Romani 2, 2; 4, 1; 7, 3; Scrisoarea către Magnezieni 5, 2) (Cf. art.
„Martyre”, p. 727).
Jertfa
sângeroasă a martirilor a fost considerată a fi un botez al
sângelui, prin care se iartă păcatele celor care mor pentru
Hristos, chiar dacă n-au fost botezaţi cu apă, dar se iartă şi
păcatele celor care, deşi au fost botezaţi, au păcătuit după
botez, martiriul sau mucenicia fiind un „al doilea botez”.
Legătura duhovnicească dintre Botez, Euharistie şi Martiriu este
motivată şi de faptul că Domnul Iisus numeşte Pătimirea şi
Jertfa morţii Sale pe Cruce „pahar şi botez” al suferinţelor
Sale (cf. Marcu 10, 38). De fapt, martirul arată, cu preţul vieţii
sale, că păstrează până la moarte legământul de credinţă pe
care l-a făcut când a fost botezat în apă şi Duh Sfânt: adică
unirea cu Hristos şi slujirea Lui ca „unui Împărat şi
Dumnezeu”.
Vorbind
despre martiriu ca botez al sângelui, Sfântul Ioan Gură de Aur
zice: „Nu vă miraţi că am numit martiriul botez. Căci şi aici
Se pogoară Duhul cu îmbelşugare, şi aici se face o curată şi
frumoasă curăţire a sufletului. Şi după cum se spală cei
botezaţi în apă, tot astfel şi mucenicii se spală în sângele
lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „La mucenicul Lucian”, PG 50,
522, cf. Episcopul Sofian Braşoveanul, „Martiri, martiriu şi
mărturie după Sfântul Vasile cel Mare”, Editura Teognost,
Cluj-Napoca, 2005, p. 85).
În
al patrulea rând, martirii ne arată credinţa lor puternică în
Învierea
de
obşte, prin legătura lor vie cu Hristos Cel răstignit şi înviat,
Care zice: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; Cel ce crede în Mine,
chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în
Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26). Şi după cum Hristos
Cel răstignit şi înviat a biruit păcatul şi moartea, tot aşa
Sfinţii Martiri, uniţi cu Hristos prin iubire jertfelnică, devin
„Buni Biruitori Mucenici” – după cum îi numeşte Biserica
Ortodoxă. Cartea Apocalipsei ne arată că sufletele martirilor se
află în legătură apropiată cu Hristos, Mielul de jertfă, Care a
ridicat păcatul lumii prin moartea Sa jertfelnică şi prin învierea
Sa preaslăvită: „(…) am văzut, sub Jertfelnic, sufletele celor
înjunghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe
care au dat-o (…). Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea
mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în
sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu,
şi Îi slujesc ziua şi noaptea în templul Lui, şi Cel ce şade
pe tron îi va adăposti în cortul Său” (Apocalipsa 6, 9; 7,
14-15).
Cum
cinsteşte Biserica pe martiri?
Pentru
iubirea lor jertfelnică faţă de Hristos, Biserica arată
martirilor o cinstire deosebită. Încă din primele veacuri, jertfa
şi demnitatea martirilor au fost mult admirate şi preţuite.
Osemintele lor au fost adunate şi păstrate cu multă evlavie şi cu
un deosebit respect, devenind sfinte moaşte. Mormintele lor au
fost îngrijite şi preţuite. Pe aceste morminte au fost
ridicate biserici, care au devenit loc de pelerinaj. Ziua morţii lor
este socotită zi de naştere la viaţa cerească, veşnică. De
aceea, această zi este aniversată sau comemorată cu multă
evlavie. Lor li s-au fixat zile de pomenire, individuală şi comună,
în calendar, li se adresează rugăciuni şi cântări de laudă
prin slujbe alcătuite de Biserică. Scriitorii şi Părinţii
Bisericii din primele veacuri, ca Tertulian, Clement Alexandrinul,
Origen, Ipolit, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Sfântul Vasile cel
Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul
Ioan Gură de Aur, au elogiat demnitatea martirilor în cuvinte de o
rară frumuseţe.
Cartea
numită Constituţiile Apostolice (sec. III-IV) îndeamnă la respect
faţă de cei care pătimesc pentru credinţa în Hristos: „Cel ce
este condamnat pentru numele Domnului nostru Dumnezeu acela este
martir, frate al Domnului (Hristos), fiu al Celui Preaînalt şi
sălaş al Sfântului Duh” (Constituţiile Apostolice, V, 1, 1-3,
cf. Hippolyte Delehaye, „Les origines du culte des martyres”,
Bruxelles, 1933, p. 13).
În
Biserica Ortodoxă, când se sfinţeşte o biserică nouă, în
piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar şi în Sfântul Antimis
sunt depuse numai moaşte de martir, deoarece iubirea jertfelnică a
martirilor seamănă cel mai mult cu iubirea jertfelnică a lui
Hristos Cel răstignit pe Cruce. Toţi Sfinţii Martiri sunt pomeniţi
împreună în mod deosebit în Duminica Ortodoxiei şi în Duminica
Tuturor Sfinţilor. Sfinţii Martiri sunt podoabă de mare preţ a
Bisericii. În troparul acestei sărbători (Duminica Tuturor
Sfinţilor), care urmează după Duminica Pogorârii Sfântului Duh,
se spune: „Cu sângiurile mucenicilor Tăi celor din toată lumea
ca şi cu o porfiră şi vison împodobită fiind Biserica Ta”.
Cinstirea Sfinţilor Mucenici aduce mari şi multe binecuvântări
credincioşilor. În această privinţă, Sfântul Vasile cel Mare
spune: „Cel ce atinge moaşte de martir participă la sfinţenia şi
harul care se află în ele” (Sfântul Vasile cel Mare, „Tâlcuire
la Psalmul 115”, PG. 30, 112 C; Sfântul Grigorie de Nazianz,
„Adversus Julianum” I, 59, PG 35, 589 C; Sfântul Ioan Gură de
Aur, „Hom. in Martyres”, PG. 50, 664 D – vezi art. „Martyre”,
p. 724).
Martirii
sau Mucenicii împodobesc cu numele lor calendarul Bisericii, ei
fiind, prin viaţa şi jertfa lor, nu numai modele sau icoane de
lumină, ci şi rugători şi sprijinitori pentru cei care doresc să
urmeze lui Hristos, pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică
din Împărăţia Preasfintei Treimi.
Îndată
după încetarea persecuţiilor sângeroase, pilda vieţii
jertfelnice a martirilor a fost preluată şi transpusă pe plan
duhovnicesc în viaţa monahală ca răstignire a patimilor egoiste
şi înviere a sufletului din moartea păcatului. De aceea,
monahismul a fost adesea numit martiriu alb sau martiriu al
nevoinţelor duhovniceşti, asumate în mod liber, cu multă dăruire
de sine, speranţă şi bucurie în Duhul Sfânt. Pe de altă parte,
pilda dăruirii de sine şi rugăciunile martirilor ajută mult şi
pe creştinii mireni care vieţuiesc în lume şi se luptă cu
patimile şi greutăţile din societate ca să rămână credincioşi
lui Hristos până la sfârşitul vieţii lor.
Iubiţi
fraţi şi surori,
După
ce a primit credinţa apostolică, începând cu predica Sfântului
Apostol Andrei pe teritoriul Dobrogei de azi, poporul român a
pătimit mult ca să păstreze credinţa creştină în timpul
persecuţiilor de tot felul venite de la popoare păgâne migratoare
sau năvălitoare şi de la stăpâniri ostile. Numărul martirilor
sau mucenicilor de pe teritoriul ţării noastre a crescut de la
martirii daco-romani sau străromâni până în timpurile recente.
Între
martirii creştini români din timpul îndelungatei stăpâniri
otomane, numărăm în mod deosebit pe Sfântul Voievod Martir
Constantin Brâncoveanu şi pe cei patru fii ai săi, Constantin,
Ştefan, Radu şi Matei, dimpreună cu Sfetnicul Ianache. Ei au fost
condamnaţi la moarte şi ucişi prin decapitare la Constantinopol,
în ziua de 15 august, anul 1714, mărturisind credinţa lor în
Hristos cu demnitate şi jertfelnicie. Preţuind jertfa lor
martirică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât,
în şedinţa sa din 19-20 iunie 1992, ca ei să fie înscrişi în
calendarul Bisericii în rândul Sfinţilor Martiri, cu data de
prăznuire în ziua de 16 august. Anul acesta, 2014, la împlinirea a
300 de ani de la jertfa lor martirică, moaştele Sfântului Voievod
Constantin Brâncoveanu, care se află în biserica „Sfântul
Gheorghe – Nou” din Bucureşti, vor fi scoase din mormânt şi
vor fi puse într-o raclă de argint şi apoi aşezate într-un
baldachin nou, aurit. În ziua de 20 mai 2014, în ajunul sărbătorii
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ele vor fi purtate în
pelerinaj la Catedrala Patriarhală, spre închinare, deoarece în
această catedrală Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost uns
Domnitor al Ţării Româneşti, în data de 29 octombrie 1688. Iar
în după-amiaza zilei de 21 mai 2014, aceste sfinte moaşte vor fi
duse în pelerinaj la biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti,
pentru un scurt moment de rugăciune, această biserică fiind o
ctitorie a Domniţei Bălaşa, una din cele şapte fiice ale
Domnitorului Martir. După aceea, racla cu sfintele moaşte va
continua pelerinajul şi se va opri la Universitatea Bucureşti,
deoarece aici, în fosta Mănăstire „Sfântul Sava”, Domnitorul
Constantin Brâncoveanu a înfiinţat prima şcoală superioară
„Academia Domnească”, în anul 1694. Iar apoi racla se va
reîntoarce la biserica „Sfântul Gheorghe - Nou”, de unde a
plecat. Acest pelerinaj este asemănător celui din anul 1934, la
împlinirea a 220 de ani de la martiriul Sfinţilor Brâncoveni.
În
lunile iunie şi iulie ale acestui an, racla cu moaştele Sfântului
Voievod Constantin Brâncoveanu va fi purtată în pelerinaj, de
către o delegaţie a Patriarhiei Române, la cele mai importante
biserici ctitorite de el în Ţara Românească şi în Transilvania,
iar în ziua de 16 august 2014 se va sfinţi pictura nouă a
bisericii „Sfântul Gheorghe - Nou” din Bucureşti, ctitorie a
Domnitorului Martir, de către un mare sobor de ierarhi români şi
străini. Apoi va fi săvârşită Sfânta Liturghie din ziua
pomenirii Sfinţilor Martiri Brâncoveni, care au cunoscut adânc
taina Crucii şi Învierii lui Hristos şi au primit cununile vieţii
veşnice din Împărăţia cerurilor.
Cu
prilejul sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceţi,
prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele celor orfani,
bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri, ca să simtă
că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat
pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de
bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre
străini, departe de Patrie.
Ne
rugăm lui Dumnezeu ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă
tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă
totodată salutul pascal: Hristos a înviat!
Al
vostru către Hristos Domnul rugător,
† D
A N I E L
Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române
