Viaţa unei mame credincioase - Anastasia Şaguna (VI)

Crucea aşezată de Episcopul Şaguna la mormântul mamei sale

Copilul cel mai mic, Anastasiu, care era sorocit să devină mai târziu episcopul şi mitropolitul Andreiu şi a cărui soartă ne interesează mai deaproape, şi-a început studiile elementare în şcoala grecească din Mişcolț, a urmat apoi tot acolo şi cursul secundar în gimnaziul catolic şi l-a terminat la vârsta de 18 ani, cu succes eminent, în gimnaziul călugărilor piarişti din Pesta. În certificatul de încheiere a studiilor gimnaziale se spune, că Anastasiu Şaguna ar fi, după religie: catolic, iar după naţiune: Ungur, că a cercetat în mod cuviincios şcoala şi biserica, obţinând la studiul religiunii nota eminent, iar în limba maghiară, precum şi „în litere şi ştiinţe“ a fost al 17-lea eminent între 103 conşcolari ai săi, dintre cari 32 erau eminenţi.

Acest rezultat, atât de frumos, era menit să îndemne pe cei ce se interesau de soarta talentatului tânăr, îndeosebi pe bunul său protector Atanasie Grabovski, care-i era acum ca un părinte, să nu cruţe nici o jertfă, ci să-i dea tot ajutorul de trebuinţă la continuarea studiilor. Ceea ce s-a şi întâmplat. După terminarea studiilor secundare, Anastasiu urmează la „universitatea crăească“ din Pesta timp de trei ani cursuri de filosofie şi drept, făcând studii serioase, a căror temeinicie se resimte mai târziu adeseori în scrierile lui, ca şi în discursurile politice şi în diferite acte, chiar şi în cele oficiale.

Tocmai la începutul studiilor sale universitare a făcut şi el pasul însemnat, pe care-l făcuse şi fratele său Evreta, şi sora sa Ecaterina. Ca student universitar în anul întâi, la 9 zile după ce a împlinit vârsta legală de 18 ani, s-a întors şi el în sânul bisericii strămoşeşti. În o declaraţie foarte hotărâtă spune, că studiind cu succes eminent în gimnaziile catolice din Mişcolţ şi din Pesta, şi îndeletnicindu-se în mod sârguincios cu studiul religiunii, cunoaşte din fir în păr temeiurile religiei catolice. Cu toate acestea convingerea intimă sau inspiraţia lui îl îndeamnă : să urmeze sfintele învăţături ale bisericii ortodoxe. Dar, fiindcă din studiul religiunii a obţinut nota eminent, cere să fie dispensat de obicinuitul examen de 6 săptămâni, pe care în cazul de faţă îl află de prisos.

Această declaraţie o trimite palatinului şi consiliului locţiitor al ţării, însoţită de un memoriu, în care pe lângă motivele înşirate mai sus, aminteşte şi împrejurarea, că dânsul a aparţinut bisericei ortodoxe până la vârsta de 8 ani, până la anul 1816. Consiliul locţiitor a trimis o comisiune de 3 inşi, să cerceteze cazul. Această comisiune raportează în 20 Februarie 1827, că înainte de toate a încercat cu tot dinadinsul să-l înduplece pe Anastasiu a rămânea şi mai departe în religiunea catolică. Dar observând că această stăruinţă nu are nici un rezultat, l-a luat cu severitate la întrebări, să afle, cine sau ce îl îndeamnă să se întoarcă la legea grecească neunită, nu cumva nişte promisiuni sau ademeniri din vre-o parte? Anastasiu a declarat înaintea acestei comisiuni, atât cu graiul cât şi în scris, că dânsul nu se crede chemat să judece, dacă religia ortodoxă este mai bună şi mai mântuitoare, decât cea catolică, ci el are o singură dorinţă: să poată trăi şi muri în religia în care s-a născut. La această hotărîre nu l-a îndemnat nici un fel de silă sau promisiune din partea rudeniilor. De aceea roagă pe Maiestatea Sa cu cele mai umilite rugăciuni, să se milostivească a-i îngădui şi lui să-şi urmeze libertatea conştiinţii fără nici o siluire.

Declaraţiile lui Şaguna şi raportul comisiunii de cercetare le înaintează consiliul locţiitor (la 1 Maiu 1827) regelui cu propunerea, că fiind Anastasiu Şaguna deplin orientat în învăţăturile credinţei catolice, să i se îngăduie şi lui libertatea exerciţiului religios, precum s-a îngăduit şi fratelui său Evreta, fără a mai pretinde, să se supună obişnuitei instrucţiuni catolice de 6 săptămâni. Din Viena s-a dat însă ordin (la 13 Iulie 1827), că înainte de a trece la religia ortodoxă, Anastasiu Şaguna să urmeze obişnuita instrucţiune catolică la vestitul orator şi savant Augustin Popol şi despre rezultatul acestei instrucţiuni să se înainteze raport în scris.

Acest ordin îl comunică (la 8 August 1827) consiliul locţiitor senatului universitar şi vicarului catolic din Agria.

Instrucţiunea catolică s-a început în 5 Noemvrie şi a durat până la 18 Decemvrie 1827. Ea ar fi trebuit făcută în prezenţa a cel puţin doi martori, dar profesorul Popol spune într-o declaraţie a sa din 23 Decemvrie 1827, că având a face cu un student universitar, n-a aflat de trebuinţă să mai cheme martori, ci a considerat cazul acesta ca fiind excepţional. Consiliul universitar aduce această împrejurare şi la cunoştinţa palatinului prin adresa din 4 Martie 1828.

În certificatul dat de Augustin Popol, în 27 Aprilie 1828, asupra acestui examen, se spune, că Şaguna a ascultat cu atenţiune şi cu modestie, cum se cuvine unui student universitar, explicarea întregei învăţături catolice. Aceasta însă nu l-a împiedecat să declare la sfârşitul celor 6 săptămâni, că dânsul vrea să rămână statornic în religia mamei sale, fiind convins, că rămânând în această religie, care-şi trage originea de la Hristos, va dobândi fericirea cea veşnică.

Pe baza acestui certificat înaintează, la 6 Maiu 1828, consiliul locţiitor raportul său către rege, propunând, ca precum s-a dat fratelui Evreta şi surorei Ecaterina libertatea să se întoarcă la religia grecească neunită, tot astfel să i se dea şi lui Anastasiu Şaguna voie să-şi urmeze convingerea proprie.

Regele a confirmat propunerea aceasta prin hotărîrea din 23 Iulie 1828, care s-a comunicat în 2 Septemvrie 1828 prin consiliul locţiitor, arhiepiscopului catolic din Agria, consiliului universitar și comitatului Pesta, pentru a încunoştiinţa despre ea şi pe cel mai deaproape interesat, pe eminentul tânăr universitar Anastasiu Şaguna şi pe cei mai deaproape ai săi.

Aci se curmă sbuciumarea sufletească familiară, care îngrozise atât de mult între anii 1814–1816 inima Anastasiei şi o va fi neliniştit şi mai târziu, în toată curgerea celor 12 ani, cât timp şi-a ştiut pe scumpul ei Anastasiu ca fiind, oficial, de alfă credinţă decât dânsa.

Se cuvine a vesti cu toată stăruinţa meritul deosebit al acestei femei, pe care neamul românesc şi sfânta lui biserică strămoşească va trebui s-o aşeze, de acum înainte, alături de cele mai luminoase icoane de femei şi mame române, din trecut. Împreună cu a acestora şi amintirea Anastasiei trebue păstrată şi cinstită cu sfinţenie. Căci fără sufletul ei de veghe neadormită, fără îngrijirea ei de înger păzitor, e întrebare, dacă biserica română ortodoxă din Transilvania ar fi putut să aibă între cârmuitorii săi un mitropolit de însemnătatea covârşitoare a lui Andrei Şaguna. S-ar fi putut întâmpla să-l piardă pentru totdeauna, după ce cu sila fusese trecut din copilărie la catolicismul stăpânitor, care timp de mai multe veacuri a smuls Românilor transilvani numeroşi bărbaţi de valoare, le-a înstrăinat destule talente, lăsându-i orfani de cei ce prin iscusinţa minţii şi prin mărimea inimii ar fi putut să dea traiului lor chinuit din trecut forma unei vieţi sufleteşti mai avântate şi mai senine.

Ar fi fost pentru catolicism un câştig însemnat desigur, dar pentru biserica noastră strămoşească o nespusă pierdere, dacă o soartă vitregă ar fi voit să o lipsească de acest neuitat binefăcător, pe care catolicii încercară să-l smulgă cu sila în persoana lui Şaguna. Şi fără el unde ar sta biserica ortodoxă-română din Transilvania astăzi? Dacă ar fi lipsit lucrarea mântuitoare a acestui legiuitor „puternic în faptă şi în cuvânt", cine ar mai fi putut „goni pe cei fărădelege, certându-i“, cine ar fi putut să adune „pe cei risipiţi pieirii“, să-i chivernisească şi povăţuească spre limanul izbăvirii? Anevoie s-ar fi putut găsi altul, în stare să îndeplinească în mod atât de strălucit o chemare istorică, religioasă, culturală şi politică aşa de însemnată, cum a fost a lui Andrei Şaguna.

Amintirea recunoscătoare va trebui deci să pună icoana acestei mame credincioase şi eroice, care a fost Anastasia Şaguna, alături ori chiar mai presus de a vestitei Doamne Despina, soţia lui Neagoe Basarab. Căci dacă aceasta a fost creştină bună şi mamă duioasă, tot asemenea era şi Anastasia. Dacă legenda spune despre Despina, că sentimentul ei religios era atât de adânc şi puternic, încât a fost în stare să se lipsească de poboabele şi scumpeturile sale, numai ca să vadă pusă sub acoperiş mănăstirea de la Argeş, în schimb despre Anastasia faptele ei și mărturiile istorice dau cea mai grăitoare dovadă, că şi-a jertfit toată tihna vieţii, şi-a pus tot sufletul, ca să mântuiască ре seama bisericei ortodoxe-române pe fiul său, care avea să înceapă şi să ducă la bun sfârşit lucrarea de orgaganizare şi desrobire a acestei sfinte biserici şi a credincioşilor ei, încătuşaţi de veacuri.

Ziua de 29 Decemvrie 1826, când a rostit Şaguna cu toată hotărîrea dorinţa sa de a se întoarce în sânul bisericii strămoşeşti, este tot atât de însemnată ca şi ziua naşterii lui (20 Decemvrie 1808).

De acum înainte soarta lui e aproape hotărîtă schimbându-se spre bine şi rămânând statornică această întorsătură.

Rugăciunile neîntrerupte ale Anastasiei n-au rămas fără ascultare, căci pentru sufletele bune si evlavioase a lăsat Dumnezeu bucuria izbânzii. Ţesãtura iţelor viclene, ce întinseseră din pruncie ursitoarele rele asupra copiilor ei, o vede acum căzând destrămată. În sufletul ei uşurat încep să răsară nădejdi mari, mai ales cu privire la viitorul talentatului său Anastasiu, nădejdi, pe cari acesta în strălucita sa carieră de mai târziu nu numai le-a împlinit, ci a şi trecut, probabil, departe dincolo de marginile lor. Căci ursitoarele bune, luându-l în paza lor, au început a-i toarce cu iscusinţă firul vieţii. Şi l-au tors mereu şi cu spor, până când acesta a început a se împleti cu firele vieţii noastre naționale-bisericești ca un fir roşu, menit să arate cărările de izbăvire, pe care înaintând românimea transilvană a izbutit să iasă din prăpastia întunecimei şi a sclăviei de veacuri îndreptându-şi paşii spre un viitor mai bun, pe care după atâtea veacuri de patimi şi asupriri, îl merita acum cu prisosinţă. – Şi purtarea copiilor mai mari, a lui Evreta şi a Ecaterinei, mângăiau în măsură însemnată văduvia Anastasiei. Dar inima ei sălta de bucurie mai ales când vedea din zi în zi deşteptăciunea, cuviinţa, ascultarea şi sporul, ce îl făcea iubitul ei Anastasiu în învăţăturile cele mai înalte şi mai grele.

După terminarea studiilor universitare, în anul 1829, Anastasiu Şaguna, urmându-şi îndemnul inimii, dar desigur ascultând şi de sfatul mamei sale, a plecat la Vârşeţ să înveţe teologia, spre a se face cu vremea slujitorul acelei biserici şi credinţe a lui Hristos, pentru care s-a luptat cu o îndărătnicie atât de sfântă statornica şi eroica sa mamă, Anastasia.

Aci fu primit în casa episcopului Maxim Manuilovici, care era şi el Român de origine şi cu bune sentimente româneşti. Studiile teologice le-a isprăvit Şaguna repede şi cu rezultat strălucit. Prin deşteptăciunea şi temeinicele sale cunoştinţe s-a distins atât de mult printre colegii şi chiar printre profesorii săi, încât cum a isprăvit cursul teologic din Vârşeţ, mitropolitul sârbesc de pe atunci, Ştefan Stratimirovici, îndată l-a şi chemat ca profesor de teologie la Carloviţ, unde avea să împlinească şi slujba de secretar al mitropolitului.

Şi din Vârşeţ ca şi din Carloviţ scria adeseori bunei sale mame, Anastasia, totdeauna în cuvinte pline de mângăiere, de dragoste şi de recunoştinţă fiiască.

Tocmai când era de 25 de ani, – vârsta patimilor, – s-a hotărît să renunţe la plăcerile ispititoare, pe cari vieaţa le îmbie cu prisosinţă mai ales unui tânăr înzestrat cu atât de eminente însuşiri trupeşti şi sufleteşti, cum era Anastasiu Şaguna. Ca să nu-l poată copleşi valurile lumeşti şi „desmerdările cele grele de purtat“, hotărât să-şi închine toate puterile în slujba cea sfântă a bisericii şi a credinţii strămoşeşti, la 1 Noemvrie 1855 a intrat în cinul călugăresc, luându-şi în călugărie numele de Andreiu, adecă „întâi chematul“.

În pasul acesta însemnat l-au însoţit, pe lângă binecuvântarea mamei sale, credinţa puternică într-un ideal religios-naţional şi convingerea, că numai pe această cale, renunţând cu totul la plăcerile lumeşti trecătoare, va putea să îndeplinească chemarea cea sfântă a vieţii sale. De mare însemnătate este şi numele, pe care Şaguna şi l-a ales în călugărie. Cei ce se hotărăsc să facă pasul acesta, nu numai pentru a fi călugări şi a rămânea între zidurile vreunei mănăstiri, la adăpost de luptele şi amărăciunile vieţii sbuciumate, ci fiindcă se simt chemaţi, – ca tocmai în haina călugărească, îmbrăcaţi „cu zeaua dreptăţii şi cu pavăza credinţii“, – să păşească pe arena luptelor aprinse ale neamului şi bisericii lor, nu vor lua la întâmplare orice nume călugăresc, ci îşi vor alege unul în legătură cu rostul vieţii lor şi care să arate scopul acestei vieţi. Astfel socotim că Şaguna – care în toate lucrările sale căuta mai ales legătura cu vechimea cea bună şi frumoasă a vremilor apostoleşti - când şi-a ales numele Andreiu, se va fi gândit la apostolul cu acelaş nume, despre care cărţile vechi spun, că a propovăduit el, cel dintâi, cuvântul Evangheliei în aceste părţi răsăritene, ajunse mai târziu în stăpânirea neamului nostru.

Şi sburând cu gândul pe aripa sfintelor sale speranţe, tânărul călugăr de 25 de ani va fi întrezărit atunci, ca într-o îndepărtată geană a viitorului, lumina de vrajă ce urma să împodobească, odată şi odată, în amintirea recunoscătoare a unui întreg popor, acest nume de o îndoită însemnătate : creştinească şi românească.

*

Evlavioasa Anastasia îşi simţea inima plină de secerişul celei mai curate bucurii, ştiind pe iubitul său. fiu, călugărul Andreiu, închinat cu întreagă fiinţa şi viaţa sa bisericei strămoşeşti, pe seama căreia izbutise a-l mântui, prin lupte atât de grele pentru ea, dar aşa de pilduitoare pentru toţi cei ce vor şi pot să înțeleagă farmecul sfințeniei lor.

În vârstă de 51 de ani, cu sufletul împăcat, s-a mutat virtuoasa Anastasia la cele veşnice, fiind înmormântată în ziua de 17 Ianuarie 1856, de luminatul preot Ioan Teodorovici în cimitirul „Kerepesi“ din Pesta, în cripta familiei Grabovski de Apadia, unde cu câţiva ani mai târziu se sălășluiră spre odihna de veci, şi rămăşiţele pământeşti ale lui Evreta şi ale Ecaterinei.

MULT IUBITEI SALE MAME

ANASTASIA

PREA PREȚUITULUI SĂU FRATE

VRETA

ȘI DULCEI SALE S(UR)ORI

ECATERINA

RIDICĂ MONUMENTUL ACESTĂ

ANDREIU ŞAGUNA,

EPISCOPUL ARDEALULUI 1849.

Conferinţă ţinută în Săliște, la 15/28 August 1910

Viaţa unei mame credincioase - Anastasia Şaguna (IV)

În timpul acestor lupte îndârjite, pe cari le purta Anastasia cu nepregetată stăruinţă pentru mântuirea copiilor săi, Naum cel scăpătat atât în privinţa averii, cât şi a religiei străbune, nu mai purta nici o grijă de familia sa. El întrase în serviciul militar părăsindu-şi soţia şi copiii, fără a se mai înteresa de soarta lor.

Dar Anastasia, rămasă acum văduvă, era o femeie plină de tărie şi virtute creştinească, pe care nici cele mai înalte porunci nu o puteau îndupleca să se deslipească de copilaşii săi iubţi. Prin stăruinţa ei minunată şi cu ajutorul rudeniilor milostive şi iubitoare, izbuti să se împotrivească la început unor porunci atât de neomeneşti. Iar când nu s-a mai putut nici de cum împotrivi, a fost totuşi destul de iscusită şi înţeleaptă, ca prin binefăcătoarea ei îngrijire de mamă să poată zădărnici toate planurile şi uneltirile păcătoase ale unor neobosiţi vânători de suflete.

Anastasia a şi călătorit în Iunie 1816 la Viena ca să vorbească cu împăratul în privinţa creşterii copiilor săi. Dar încercarea ei de a se înfăţişa în audienţă la împăratul, a rămas fără rezultat.

Rugămintea ei nu putea să obţină rezultatul dorit, fiindcă sfetnicii împăratului îi stăteau împotrivă. Astfel din sfatul ţării s-a trimis Maiestăţii Sale (în 25 Iulie 1816) în afacerea aceasta o încunoştiinţare, că împrejurările în care trăiesc cei trei copii nu sunt potrivite pentru înrădăcinarea credinţei catolice în sufletele lor tinere; din întreagă purtarea Anastasiei se vede, că ea stărueşte cu tot dinadinsul, ca copiii ei să rămână în religia, în care s-au născut. Pe de altă parte aceşti sfetnici înalţi şi înţelepţi temându-se, că chiar dacă li s-ar da acestor copii acum creştere catolică, uneltirile de mai târziu ale mamei şi ale bunicului lor ar putea să zădărnicească această creştere, roagă cu supunere pe Maiestatea Sa, ca respingând cererea Anastasiei, să binevoiască a porunci să fie daţi cei trei copii arhiepiscopului catolic din Agria, spre creştere şi îngrijire părintească.

În urma acestor înştiinţări şi stăruinţe deosebite, eşite chiar din sfatul ţării, s-a dat din Viena (50 Aug. 1816) o nouă poruncă, prin care Anastasia era îndrumată să-şi dea copiii numai decât în grija arhiepiscopului Fischer, ca să fie crescuţi de acesta în credinţa catolică.

Ce să facă acum biata femeie? Sufletul ei de mamă iubitoare şi creştină virtuoasă s-a cutremurat de gândul, că ar fi cu putinţă, să i se smulgă cele trei odrasle cu sila dela sânul ei de mamă şi să se pomenească dintr-odată lipsită de copilaşii, cari erau singura mângăiere a văduviei sale. Ca un junghiu al morţii a străbătut prin inima ei gândul acesta îngrozitor.

Primejdia era tot mai amenințătoare și anevoie se mai putea înlătura. Anastasia se hotăreşte totuşi să mai facă o încercare. Dacă nu va putea înlătura cu desăvârşire primejdia ce ameninţă cu sfâşiere inima ei de mamă duioasă, cel puţin să o micşoreze!

În 13 Septemvrie 1816 înaintează cătră palatinul ţării o nouă rugăminte, în care, prin cuvinte simple dar mişcătoare, declară, că se va supune poruncii prea înalte şi va pleca împreună cu copiii la Mişcolţ, numai să nu fie despărţită de ei. – Spune, că dânsa ca o femeie necunoscătoare a legilor, dar mamă iubitoare a copiilor săi şi-a pus toată stăruinţa şi a încercat toate mijloacele, ca să-şi ţină copiii în religia în care s-au născut. Dar acum după ce vede, că toate stăruinţele şi încercările ei au rămas zadarnice, iubirea de mamă o îndeamnă să se învoiască la orice, numai să poată rămânea lângă copiii săi, căci altfel ar muri de durerea, ce i-ar pricinui înstrăinarea lor. Se mângăie, că palatinul va fi aşa de milostiv, să înţeleagă durerea ei, căci copiii nu pot vieţui fără mama lor, şi să-i încuviinţeze această rugăminte, aplicând mijloace mai blânde şi respingând pe cele aspre, cari nu sunt nici în conglăsuire cu legea, nici cu simţul omenesc, nici cu dreptul firii.

Tot atunci au dat si rudeniile Anastasiei, Gheorghe şi Naum Muciu, o declaraţie de felul acesta, în care promit, că nu vor mai cerca să împiedece creşterea ce era acum cu desăvârşire hotărît să se dea acestor copii, în religia catolică. Ei se obligă totodată să ajute pe Anastasia cu bani, ca să poată îngriji însăşi de hrana copiilor săi, dar pretind, să nu fie duşi copiii la Agria, ci să rămână deocamdată la Pesta.

Sfatul ţării (consiliul locţiitor) hotăreşte însă (în 17 Septemvrie 1816), ca ei să nu rămână în Pesta, ci să meargă la Mişcolţ sub grija preotului de acolo şi sub controlul arhiepiscopului catolic din Agria, dar mama lor să aibă dreptul a îngriji acasă de hrana şi trebuințele lor.

Copiii ajung astfel toţi trei în mrejile catolicismului cuceritor, după cum era planul arhiepiscopului Fischer şi cum va fi fost, în clipe de sărăcie şi slăbiciune sufletească, dorinţa tatălui lor, a rătăcitului Naum Saguna.

Dar Anastasia ca o mamă înţeleaptă şi eroică a ştiut să aibă asupra creşterii copiilor săi, – fiind împreună cu dânşii – o îngrijire statornică şi cu mult mai hotărîtoare, decât s-o fi putut clătina rezultatul oricărei stăruinţe şi uneltiri din partea catolicilor, cunoscuţi de altfel ca foarte iscusiţi în privinţa vânătoarei de suflete. Mitropolitul Şaguna îşi aducea şi la bătrâneţă cu drag şi recunoştinţă aminte, cum în copilărie, pe vremea când cerceta şcoala catolicilor din Mişcolţ, mamă-sa îl învăţa acasă învăţăturile sfintei noastre biserici strămoşeşti şi cum îl trimetea Dumineca şi în zile de sărbători mai mari cu prescuri la biserica românească, pentru ridicarea căreia au ostenit şi au jertfit amândoi bunicii lui: şi Evreta Şaguna şi Anastasiu Mihail Muciu.

Dorul de jertfire pentru biserică şi neam, care avea să-şi atingă culmea în rodnica activitate bisericească şi naţională-politică a mitropolitului Şaguna, era deci adânc înrădăcinat în tradiţia familiară. Numai Naum a rătăcit de la calea cea bună şi plină de virtute a înaintaşilor şi a urmașilor săi. Este cu atât mai mare meritul Anastasiei, că în împrejurări nespus de grele şi neprielnice a izbutit să-şi apere copiii de a cădea în păcatul tatălui rătăcit şi a ştiut sădi în sufletele lor tinere, cu un rezultat atât de strălucit, credinţa şi virtutea strămoşilor!

Conferinţă ţinută în Săliște, la 15/28 August 1910

(va urma...)

Viaţa unei mame credincioase - Anastasia Şaguna (II)

Anastasia s-a născut la anul 1785. Părinţii ei s-au îngrijit să-i dea o creştere aleasă, în frica lui Dumnezeu, în cinstea şi tăria credinţei strămoşeşti. Fata aceasta frumoasă şi cuminte creştea repede, spre bucuria părinţilor săi, cari aproape pe nesimţite se pomeniră deodată cu fată mare la casă. Şi câtă grije, câtă sbuciumare, câte nopţi nedormite pe bieţii părinţi când văd, că fetei lor i se apropie timpul măritişului! Numai bunul Dumnezeu ştie, ce-i atunci în inima lor. Îi apucă un fel de părere de rău că fetiţa s-a ridicat prea repede, ar vrea s-o ştie iarăşi mică, s-o mai poată ocroti multă vreme pe lângă dânşii, în casa şi la masa lor, căci în casă străină nu pot prevedea, ce soarte o aşteaptă.

De asemenea gânduri şi îndoieli erau neliniştiţi în inimile lor şi părinţii Anastasiei, când ea trecuse de 16 ani şi întrase în al 17-lea. Pe la casa lor începură a se ivi pețitorii, mai prea de timpuriu. Pe deoparte bunii pārinti n-ar fi fost bucuroşi, să-şi înstrăineze odorul lor de fată, dar de altă parte se gândeau, că norocul e pleşuv şi dacă nu-l prinzi, când ţi se dă prilej, l-ai scăpat pentru totdeauna. Mai ştiau apoi că aşa e rânduiala fetelor, să se mărite, când le vine vremea, căci aşa a lăsat Dumnezeu, ca bărbatul „să fie cap muierii“ şi amândoi fiind un trup, să vieţuiască împreună „păzind hotarele legii". Înainte de a li se închide ochii pe veci din pricina bătrâneţelor sau a vreunei boale neaşteptate, voiau să-şi vadă şi ei fata aşezată într-un fel, ca să nu rămână singurică în cărările acestei vieţi înviforate. Căci „omul singur e ca trestia care, bătută de vânturi din toate părţile, nu scoate decât sunete plângătoare“.

Tatăl Anastasiei, Mihail, avea un prietin cu numele Evreta Saguna, un om cumsecade si neguţător fruntaş, pe care credinţa sa dreaptă şi tare îl îndemnase să dăruiască şi el sume frumoase pentru zidirea bisericii din Mişcolţ. Acest Evreta avea un fecior cu numele Naum care, deşi tânăr, era văduv, căci soţia lui cea dintâiu, Ecaterina Magiaro din Perlepe, a murit, după ce îi dăruise un copil: Gheorghe, tatăl lui Constantin Şaguna, care a răposat în timpul războiului mondial (1914–18) ca general în retragere al armatei române.

Nădăjduind părinţii Anastasiei, că Naum va fi om de treabă, cu frica lui Dumnezeu, cu purtări cuviincioase şi cu prindere bună în trebile sale negustoreşti, s-au simţit înduplecaţi să-şi mărite fata după el. Anastasia ca o fată cuminte şi ascultătoare, ce era, n-a stat nici o clipă la îndoială, să urmeze sfatul părinţilor săi. Se va fi simţit poate şi ea atrasă de frumseţa bărbătească a lui Naum. Astfel într-un vechiu „protocol al cununaţilor" din Mişcolţ s-a păstrat o însemnare, în care se spune că la „1 Maiu 1802 Naum, fiul lui Evreta Şaguna, după a treia vestire în biserică, a luat în a doua căsătorie de muiere legiuită pe Anastasia, fiica lui Mihail Muciu şi s-au cununat prin mine preotul Constantin. Naş a fost Atanasiu, fiul lui Adam Gherga".

Nu trecuse tocmai un an, când Anastasia – deşi încă atât de tânără, abia împlinise 18 ani, – era mamă fericită. Dumnezeu îi dăruise un fecioraş, căruia în botez i s-a dat numele Evreta,1 ca să-i facă bunicului o bucurie.

După alţi trei ani, la 1806, în anul când s-a isprăvit frumoasa biserică din Mişcolţ, familia lui Naum se mai spori şi cu o fetiţă, căreia îi puseră numele Ecaterina (născută în 27 August 1806 şi botezată în 2 Septemvrie acelaş an). Iar sfârşitul anului 1808, pe lângă bucuria, pe care o aduce la casa oricărui bun creştin, sfânta sărbătoare a „Naşterii Domnului“, lor le-a mai adus şi alt dar, nespus de mare. Cu cinci zile înainte de Crăciunul românesc, Anastasia cea credincioasă şi statornică în legea părinţilor săi, născu un băiat sdravăn şi frumos, căruia în botez i s-a dat numele Anastasiu, după al mamei sale şi după al bunicului. În protocolul botezaţilor" din Mişcolţ s-a păstrat despre naşterea acestui minunat copil următoarea însemnare : „Anastasiu, fiul lui Naum Evreta Şaguna şi al soţiei sale Anastasia, s-a născut în 20 Decemvrie 1808 şi s-a botezat şi miruit în 28 Decemvrie 1808 prin mine preotul Constantin. Naşul lui a fost Atanasiu, fiul lui Adam Gherga".

Anastasiu, care era acum al treilea copil la casa lui Naum, a vrut milostivul Dumnezeu să fie cu timpul bucuria cea mai aleasă a mamei sale Anastasia şi binefăcătorul cel mai mare al poporului român şi al bisericii lui dreptmăritoare.

Lângă leagănul lui au străjuit ursitoare şi bune şi rele. Acestea din urmă şi-au întins mai întâi păinjinişul de mreje lacome asupra lui. Şi era cât pe aci să ni-l răpească.

Se vede, că de la o vreme norocul nu l-a mai ajutat pe Naum Şaguna în întreprinderile sale neguţătoreşti, cum ajutase pe alţi Români aşezaţi în părţile acestea. Şi felul lui de viaţă cam neregulată va fi fost vina scăpătării lui. Bunăstarea familiei lui era sdruncinată, când numărul membrilor ei sporise cu al treilea copil – o greutate pentru omul scăpătat, un dar şi o binecuvântare cerească pentru o femeie credincioasă ca Anastasia! Şi mai mult însă pentru o biserică despreţuită şi nedreptăţită ca a noastră, căreia în acest copil i s-a născut un mântuitor.

Anastasia priveghia ziua şi noaptea şi se da ostenelii în toate felurile, ca să-şi poată creşte cât mai bine frumoasele sale odrasle. Avea să lupte cu multe greutăţi. Norocul ei era însă, că bunul său părinte Mihail, bunicul copilaşilor, îi mai întindea câte o mână de ajutor, deoarece de la bărbatul său Naum puţin sprijin mai putea aştepta, după ce el sărăcise şi scăpătase cu totul.

Sărăcia şi necazurile nu prea sunt totdeauna sfătuitori buni, adeseori răpun pe cei slabi de înger, ori îi îndeamnă la fapte vrednice de osândă. Aşa s-a întâmplat şi cu Naum, care pierzându-şi tăria sufletească de a mai lupta cu necazurile şi speranţa de a le putea învinge, a lunecat spre un pas foarte greşit.

Când era copilul Anastasiu de 5 ani, Naum, cu gândul să-şi mai uşureze soartea sa şi a copiilor săi, a intrat la tocmeală cu arhiepiscopul romano-catolic din Agria (Eger) Ştefan Fischer, care l-a îndemnat să-şi părăsească, pentru anumite foloase materiale, credinţa strămoşească şi să treacă la biserica apuseană catolică. Naum nu s-a putut împotrivi ispitei, care l-a înpins în greul păcat al lepădării de lege. Dar un păcat ca acesta era să aibă urmări triste pentru familia întreagă, căci el s-a învoit, ca toţi trei copilaşii lui să fie socotiţi ca credincioşi ai bisericii catolice şi să fie crescuţi, cu cheltuiala arhiepiscopului din Agria, în credinţă străină.

Aici începe lupta frumoasă şi înălţătoare a Anastasiei, care-şi apără copiii, ca o leoaică puii, cu toată îndrăzneala şi bărbăţia veghind, ca sufletele lor să nu se despartă nici-decum de credinţa strămoşească, fiind adânc pătrunsă de adevărul, că credinţa cea mai sfântă este aceea, în care s-au închinat şi au răposat părinţii şi strămoşii.

1 Născut la 11 Februarie 1805

Conferinţă ţinută în Săliște, la 15/28 August 1910

(va urma...)

Viaţa unei mame credincioase - Anastasia Şaguna (I)

Biserica din Mişcolţ

I  

De câteori auzim sau cetim despre viaţa şi faptele vre-unui bărbat vrednic, ne simţim îndemnaţi să cercetăm, care este izvorul vredniciei lui. În rândul întâi ne întrebăm, din ce părinţi, din ce familie a răsărit bărbatul acela? care era moştenirea sufletească, ce a adus cu sine în lume? ce fel de creştere şi îngrijire i s-a dat, mai ales din partea mamei sale? 

 

E un adevăr vechiu şi lămurit, că toţi oamenii mari au avut în copilărie parte de cele mai vrednice, mai devotate şi mai credincioase mame, cari, prin îngrijirea deosebită ce le-au dat, au aşezat întâia ramură, în „cununa cea neveştejită a măririi“ fiilor lor. 

 

Mamele iubitoare şi înţelepte îşi dau toată silinţa să sădească în sufletul copilaşilor, mlădios ca o ceară moale, din cea mai fragedă vârstă toate aplicările de folos: cuviinţa şi buna rânduială, credinţa, dreptatea şi dragostea pururea biruitoare. 

 

Este ştiut, că omul va urma în vârsta bărbăţiei şi la bătrâneţă calea, pe care apucă din tinereţă. 

 

De aceea mamele vrednice, pe lângă dragostea, ocrotirea şi paza cea neadormită, cu care veghează ziua şi noaptea la căpătâiul copiilor lor, pe lângă hrana trupească şi îmbrăcămintea trebuitoare, se îngrijesc să le dea şi hrana sufletească a credinţii şi a luminii, fără de care nici un om nu poate săvârşi isprăvi mari în cursul vieţii sale.

Poporul nostru, ştiind cât de scumpă şi de hotărîtoare este grija mamei pentru viaţa orişicui, când vrea să laude pe un om vrednic, se mulţămeşte a-i zice în graiul pilduitor al Sfintei Scripturi: „Fericit este pântecele, care te-a purtat, şi binecuvântat sânul, ce ai supt“. Vrea să spună Românul prin pilduirea aceasta, că sămânţa cea bună a tuturor pornirilor şi învăţăturilor folositoare se revarsă asupra oamenilor vrednici mai cu seamă prin creşterea şi îngrijirea aleasă a unor mame înţelepte.

E foarte adevărat, că învăţăturile, pe cari le sădeşte mama în sufletul copilului, sunt cu mult mai trainice decât cele împărtăşite prin şcoli. Câtă vreme din acestea multe se spulberă si se scutură deodată cu pulberea şcoalei, cele dintâi rămân adânc întipărite în minte şi, fiind împreunate cu amintirile dulci şi curate de la vatra părintească, niciodată nu se vor stinge cu totul din inimile simţitoare.

*

Despre mama unui om mare vrem s-aducem vorba în paginile acestea, despre Anastasia Şaguna, care a dăruit neamului românesc pe unul dintre cei mai luminaţi povăţuitori, iar bisericei noastre strămoşeşti pe cel mai mare legiuitor al ei: pe Mitropolitul Andreiu Şaguna.  

II

Mulţi Români din Macedonia şi-au părăsit în veacurile trecute vetrele străbune din cauza prigonirilor cârmuirii turceşti, care le năpăstuia traiul şi nu-i îngăduia nici să se roage lui Dumnezeu în limba lor. Fiind oameni harnici şi pricepuţi aceşti Români drept-credincioşi, după ce luaseră toiagul pribegiei în mână, se aşezară cu familiile lor prin oraşele mai mari ale Ungariei şi Austriei, purtând negoţ întins şi făcând rost de bunăstare materială. 

 

Dar, ori unde ar fi fost ei aşezaţi şi oricât de bine le-ar fi mers treburile, nu-şi uitau niciodată de fraţii lor rămaşi acasă în suferinţă, sub ploaia de asupreli păgâneşti. Din prisosul agoniselii lor trimeteau şi acestor oameni necăjiţi ajutoare. 

 

Pe de altă parte, cei plecaţi pe acasă trăiau pretutindeni în cea mai bună înţelegere şi dragoste frăţească unii cu alţii. După ce apucau mai multe familii într-un oraş la oarecare stăricică materială, cea dintâi grijă a lor era, să-şi strângă bani şi clădească o biserică, în care să se poată ruga lui Dumnezeu aşa, cum au pomenit din moşi-strămoşi. 

 

Astfel se aşezară şi în oraşul Mişcolţ (în nordul Ungariei, comitatul Borşod) pe la anul 1606 câteva familii de Români macedoneni, cari cu timpul au sporit binişor, aşa încât pe la anul 1728 erau aci vreo 300 de negustori români cu familiile lor. După ce biserica, clădită de Românii macedoneni la începutul aşezării lor în Mişcolț, s-a învechit şi s-a stricat, ei se gândiră să-şi facă alta nouă, mai frumoasă şi mai încăpătoare. Înaintară deci o rugăminte cătră milostivul împărat Iosif al II-lea, care iubea pe Români şi voia să le facă şi lor dreptate. Acest împărat, care a dat voie să-şi zidească şi Românii dreptcredincioşi frumoase biserici de piatră, cum au zidit pe vremea lui în Sălişte (Biserica cea mare), în Făgăraş, în Oradea şi în alte părţi, a încuviinţat şi cererea Românilor din Mişcolţ. Astfel ei se apucară şi zidiră, în timp de vreo 20 de ani, una din cele mai frumoase biserici ortodoxe române câte se aflau în Țara Ungurească. Multă osteneală, mari stăruinţi şi cheltueli se cer la zidirea unei astfel de biserici şi în ziua de azi! Dar în vremea veche se cereau şi mai multe.

După ce-şi văzură bunii credincioşi isprăvit odorul lor de biserică, în semn de amintire pentru viitorime, puseră de săpară pe un părete al ei, în slove greceşti, rândurile următoare: „Această biserică a Sfintei Treimi s-a întemeiat pe timpul puternicului împărat Iosif al II-lea, regele Ungariei, şi s-a isprăvit în anul 1806 pe timpul puternicului împărat Francisc al II-lea, regele Ungariei, cu cheltuiala fraţilor Români din Macedonia“.¹

Între aceşti fraţi români, cari nu au pregetat a-şi deschide punga şi a jertfi din avutul lor pentru a înălţa un frumos altar de închinare Domnului, se găseşte şi unul cu numele Anastasiu Mihail Muciu.

Acesta era tatăl Anastasiei şi deci bunicul Mitropolitului Şaguna!

(va urma)

  Conferinţă ţinută în Săliște, la 15/28 August 1910

  ¹Vezi cartea decedatului Pericle Papahagi: „Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea", Bucureşti 1909, pag. 40.

Sfințirea picturii bisericii românești din orașul Malmö, Suedia

Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, și Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul Europei de Nord, înconjuraţi de un sobor de preoți și diaconi, au săvârșit duminică, 14 octombrie 2012, Sfânta Liturghie și slujba sfințirii picturii bisericii românești din orașul Malmö, Suedia.

Prima sfinţire a acestui sfânt locaş, împodobit cu catapeteasma dăruită de fericitul întru pomenire Patriarh Iustin, a fost săvârșită la 27 septembrie 1987, de fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist, împreună cu un sobor de ierarhi, preoți și diaconi.

Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în mesajul de binecuvântare transmis de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Laurențiu, menționează și unele date regăsite într-o tainică legătură: „La târnosirea din 27 septembrie 1987, în prestolul altarului au fost aşezate părticele din Sfintele Moaşte, care au fost recuperate în timpul demolării Bisericii Sfânta Vineri Hereasca din Bucureşti, distrusă de regimul comunist ateu la 20 iunie 1987. Astăzi, 14 octombrie 2012, la 25 de ani de târnosirrea din 1987, la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, cunoscută în popor ca Sfânta Vineri, se săvârșește sfințirea picturii bisericii din Malmö, înveșmântată în această haină de pictură frumoasă și luminoasă, conform rânduielii din Biserica noastră dreptmăritoare.Vedem duhovnicește cum Dumnezeu lucrează prin Sfinții Săi și convertește suferința în izvor de speranță, iar umilirea în sărbătoare de biruință”.

Cu prilejul acestui eveniment, părintelui paroh Mihai Radu i s-a conferit „Crucea patriarhală”. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Laurențiu a dăruit Paraclisului Centrului eparhial din Stockholm și bisericii din Malmö, fragmente din moaștele Sfântului Ierarh Andrei Șaguna și icoana Sfântului Mitropolit Andrei, potrivit episcopiascandinaviei.se.

Sursă: Basilica