Cu mulţumiri şi uimire pentru prezenţa
dumneavoastră aici, şi auzind cele discutate mai bine de trei ceasuri, mi-a
venit în minte să vă spun că eu sunt preot într-un sat unde un preot refugiat
de aici a pătimit sub regimul comunist. A venit la noi în sat cu o căruţă, cu
preoteasa, cu nişte prescuri şi colaci, şi s-a aşezat şi a vieţuit dur toată
viaţa, din pricina faptului că era de aici. Şi m-am gândit că nu întâmplător
este acest fapt, invitaţia aceasta pe care Înalt Preasfinţitul (Mitropolit
Vladimir – n.n.) mi-a adresat-o şi am venit aici.
Eu am
să mă încadrez în timpul în care trebuie să mă încadrez şi am să vă spun câteva
lucruri mai fără introducere. În România – pentru că această situaţie o cunosc
eu în România şi nu ştiu care este situaţia la dumneavoastră – înotăm în sânge!
Nu până la glezne, nu până la genunchi, nu până la brâu, nu până la gât, ci
până peste cap! Pentru că populaţia existentă în România acum este de 18
milioane. Restul, până la statistica din urma recensământului, se află la lucru
în străinătate, sau la studii, sau în vreo problemă sau alta în afara
graniţelor. Şi în 20 de ani, de la moartea lui Ceauşescu încoace, s-au omorât 18.000.100
de copii! Aceasta este cifra oficială! Este statistica oficială, pentru că
există una neoficială, care arată această stare de fapt, şi anume că cifra
poate să fie chiar şi dublă!!!
Faţă de această situaţie, noi, cei de aici,
cu luare aminte să fim, pentru că problemele sunt înăuntru şi mai puţin în
afară. Adică înăuntrul nostru şi mai puţin în afara noastră. Asta nu înseamnă
că n-ar fi bine să rezolvăm toate problemele. De aceea, cuvântul dragoste este
primul aşezat aici, şi apoi cuvântul toleranţă.
Eu am fost o vreme în preajma unui mare poet,
şi anume Ioan Alexandru, care zicea: „Asiaticii, curentele asiatice, atacă,
sectanţii atacă, toţi atacă, ateii atacă, numai noi ne certăm între noi şi, pe
fondul acesta, ei vor birui.” De aceea, bine şi frumos s-a pus problema
aceasta, deşi n-am înţeles nimic din ce a vorbit un părinte aici în limba rusă,
am intuit felul rapid şi puternic în care a pus problema crizei spirituale în
care ne aflăm.
Am notat câteva idei, şi anume că trebuie să
mărturisim credinţa azi, acum şi în felul în care trăim acum. Pentru că, dacă
vrem să mărturisim credinţa cum au mărturisit-o înaintaşii noştri de două mii
de ani încoace – şi, mai ales, putem să ne referim, datorită temei, la
mărturisitorii din închisori, creştinii aceştia care au demonstrat că se poate
să nu te lepezi de Hristos – lucrul acesta va fi puţin diferit şi mai greu. Încă nu ni se cere sânge. Ni se cere mărturisire.
Scrie că să nu te
arăţi că posteşti – da, aşa este, ca să nu te mândreşti. Dar într-o lume care nu
mai posteşte, trebuie să arătăm, fără mândrie, că postim. Şi dacă ne întreabă
cineva: „Dar de ce posteşti?”, răspunsul va fi: „Pentru că Eminescu a postit,
Iorga a postit, Ştefan a postit, Mihai Viteazul a postit, şi pentru că ei au
postit, postesc şi eu, pentru că, de fapt, respect o chemare a Mântuitorului
Hristos, pe care ei au respectat-o!”
La Judecată,
singura sărbătoare pe care o prăznuim ca fiind de viitor, nu ne vom prezenta
singuri, ne vom prezenta cu copiii noştri, cu soţia noastră, cu soţul nostru,
cu părinţii noştri, cu vecinii, cu prietenii, şi acolo vom da seamă de ceea ce
am făcut pentru noi, dar mai ales pentru ei. De aceea este
importantă lucrarea în Biserica Ortodoxă, nelepădarea de credinţă, dar în
acelaşi timp, aplicarea aceasta practică a credinţei.
Dacă se fac
avorturi, nu sunt vinovaţi numai cei ce fac avorturi – mamele, taţii, medicii,
asistentele. Suntem vinovaţi cu toţii, pentru că nu luăm nici o atitudine.
Avortul nu este o crimă simplă, este o crimă complexă, pentru că omorâm corpul;
pentru că moare copilul nebotezat; pentru că nu ştim unde merge sufletul lui –
că în iad nu poate să meargă, pentru că nu a făcut rău; în rai nu poate să
meargă, pentru că nu e botezat. Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre sunt aşa
de rezervaţi şi nu ştiu, nu au reuşit să-şi dea seama în timp, n-au avut
descoperirea aceasta: ce se întâmplă? Singurul răspuns este că sufletele lor
rămân la mila lui Dumnezeu.
În România sunt probleme grave în licee, în
şcoli. După noul statut al Bisericii Ortodoxe Române, la parohii s-au organizat
centre sociale. Avem şi noi, poate un pic mai dinainte să prevadă statutul. Se
numeşte Provita pentru născuţi şi nenăscuţi, adică viaţă pentru cei care se
nasc şi pentru cei care nu se nasc. Şi avem acolo 318 copii, care nu înseamnă
mult, faţă de 18.000.100, dar înseamnă ceva.
Şi aceşti copii demonstrează prin prezenţa
lor, ca şi alţi preoţi în ţară, că este cazul să ne preocupăm de esenţă. Asta
nu înseamnă că neglijăm postul sau metaniile. Asta nu înseamnă că nu mai citim
acatiste. Dar va trebui să lucrăm, pentru că naţia noastră, dacă trebuie să
facem caz de asta, este în pieire. Anul 2050 prinde România cu şase milioane de
locuitori, situaţie care nu se poate repara curând; să zicem că se trezeşte
populaţia şi după aceea se rezolvă. Nu se
rezolvă! Se rezolvă în generaţii întregi!
Avem cu totul alte
probleme de rezolvat, decât să ne certăm. Avem probleme de experienţe care se
fac pe noi. Aspecte alimentare, aspecte despre care putem spune că aleşii
noştri – înţeleg că şi aici (în Moldova – n.n.), dar şi la noi! – se joacă cu
ele, sunt neglijenţi, omoară oamenii, pun viaţa în pericol. Toate acestea sunt
în detrimentul nostru, al celor care ne batem cu pumnul în piept că suntem
urmaşi ai lui Ştefan, că avem poetul nostru, Mihai Eminescu, că avem atâţia
oameni de nădejde şi de cinste născuţi dintre noi.
Şi în România, familia are probleme. Desigur,
acuma, cu oarecare libertăţi care sunt, cei care aţi venit în România aţi văzut
aceste probleme. Familia nu mai e familie. Tocmeala dintre părinţii băiatului
şi părinţii fetei, înţelegerea, se sfârşeşte, uneori chiar începe: „Cum să
facem să nu nască curând copii?” Cum să
„nu...”? Problema pusă negativ. Este o problemă care dărâmă familia. Pentru că
au de terminat facultatea, pentru că încă nu au terminat casa, pentru că...
pentru că... Dar aceasta se continuă: „De ce să mai mă căsătoresc şi civil, şi
chiar religios, pentru că o să am probleme cu soacra, cu ambianţa... Fac o
căsătorie de probă.” Acest lucru este groaznic pentru că această căsătorie de
probă, de fapt, este desfrânare.
