Cuvinte despre bărbăția duhovnicească (6) - Omul cu crucea

Sursa

de Mirel Bănică

Vară. Sunt aşezat pe marginea ciobită a fântânii de la Arhitectură, din care ţâşneşte o umbră de apă. Termometrul electronic arată un exces de grade Celsius care te fac să blestemi ideea ciobanului Bucur de a se stabili pe malul Dâmboviţei şi nu în inima Carpaţilor. Asfaltul este moale şi vâscos, aerul lichid. Florăresele vântură apă murdară din fântână cu căldări de plastic roşu aprins. Vărul alb dat pe inscripţiile de pe clădirea Universităţii a căpătat nuanţe de napalm, incandescente.

Richard, un student francez pe care l-am cunoscut iarnă trecută, întârzie. Este îndrăgostit lulea de o colegă româncă. A decis să facă un stagiu de o lună într-o instituţie guvernamental [din Bucureşti, să înveţe limba română. Stranie formă de devoţiune amoroasă. Ea îl aşteaptă cu drag în Franţa, la Strasbourg, vara este mai suportabilă acolo.

O creatură umană în zdrenţe, de circa 17-18 ani, desculţ, cu o desagă înfăşurată peste piept şi şale ca unic acoperământ, îşi face apariţia venind dinspre Universitate. Nimic neobişnuit pentru o zi caniculară, în centrul micului Paris. Spre deosebire de ceilalţi, el poartă pe umărul drept o cruce grea, de fier forjat. Capătul smuls din pământ lasă o urmă vizibilă în carnea neagră a asfaltului. E însoţit de alţi doi mici vagabonzi, ce aleargă dezordonat, brownian, în jurul său, ca doi peşti piloţi în jurul unui rechin. Tabloul în sine conţine ceva din abjecţia străzii Evului Mediu, este dezgustător şi magnific în acelaşi timp.

Omul cu crucea traversează piaţa în diagonală. Florăresele, vânzătorii de soft-uri pirat şi DVD-uri pornografice, taximetriştii de la staţia din apropiere parcă au înlemnit. Imaginea fiinţei acestea chinuite şi pierdute, penitenţa aceasta inutilă şi ireală este mult prea greu de suportat chiar şi pentru ei, persoane obişnuite cu nebunia cotidiană a marelui oraş. Poporul român nu are însă obiceiul sfinţeniei publice. Cu atât mai puţin al "nebunilor întru Cristos". Mă întreb cum s-ar fi uitat locuitorii Moscovei la o astfel de scenă. Dezgheţul se produce cu strigatul balcanic-dispreţuitor al unui taximetrist: "Gigi, uită-te bă şi la ăsta, ia-l în maşină să-l duci la centrul de fier vechi!" Încă odată, Caragiale a triumfat. Toţi încep să râdă în hohote, eliberându-se de imaginea grea ce se lipeşte pe retină.

Omul cu crucea s-a oprit brusc chiar lângă ei. Micuţii piloţi zdrenţăroşi s-au repliat cuminţi în spatele său. Crucea este aruncată dintr-o zmucitură pe asfaltul moale. Rămâne încrustată acolo, alături de mucuri de ţigară şi petale rupte din florile venite par avion din nordul Europei. " Ce vrei nenea, ce vrei? Vrei să te baţi cu mine?", întreabă sacadat creatura canalelor şi a nepăsării noastre. "Vezi bă Gigi, te face ăsta, cât îl vezi tu de nemâncat" răspunde corul din ce în ce mai excitat. "Da, vreau să mă bat, răspunde Gigi, taximetristul, împins pe nevăzute în faţă de o mână invizibilă, vreau..", dar vocea nu mai este a lui. Ar dori să glumească dar nu poate, depăşit de situaţie.

Omul îşi dă jos cu grijă de la gât desaga murdară. Din ea extrage mai întâi un şervet murdar. Apoi un aparat de radio distrus din care ies intestine electronice colorate. Îşi fac apoi apariţia o pereche de mănuşi de sudor, peticite, negre de oboseală, care îi ajung până la coate. Gigi-taximetrul nu mai râde deloc. Este chiar galben, la fel ca trandafirul olandez care moare încet pe tarabă sub soarele năucitor. "De ce ţi-ai tras bă mănuşi, ai pielea prea sensibilă?" Iarăşi hohote, Gigi parcă începe să mai prindă culoare, dar vrea ca totul să se sfârşească, nu ştie însă ce trebuie să facă ca să ajungă mai repede la capătul poveştii în care fără să vrea a devenit actor principal. Răspunsul vine greu, bolborosit: "Am SIDA, nene, şi nu vrea să te îmbolnăvesc şi pe matale..."

Toată lumea îşi pleacă greu capetele. Nimeni nu mai râde. O fac doar micii piloţi vagabonzi, care se tăvălesc cu satisfacţie, mici brute sanguinare, arătând cu degetul spre spectatori. O florăreasă îşi face cruce, taximetriştii se prefac că vorbesc în staţiile lor de emisie-recepţie cu luminiţe strident colorate. Se aud vocile sparte, distruse de cafea-filtru, ale celor de la dispecerat. Zeroo opt unu cheamă Zeroo opt doi, se audeee? Crucea este ridicată din asfalt şi aburcată iarăşi pe umăr. Richard îşi face în sfârşit apariţia. Simte nevoia să facă conversaţie politicoasă, începem să discutăm despre vreme. Într-adevăr, îi răspund, pare a fi mult mai răcoare, poate vom avea şi şansă unei ploi de vară spre seară.

Sursă: LiterNet

„Am ieșit din iad” – Mărturii ale unor foști homosexuali și lesbiene (4)

Fotograf: Monica Drăgan

Într-o predică din 6 aprilie 2012 și într-un interviu din 16 aprilie 2012, episcopul catolic spaniol Juan Antonio Reig Pla a spus că unele persoane cu stil de viaţă homosexual trăiesc experienţa unui iad:

„Aş vrea să mă adresez acelor persoane care, împinse de diferite ideologii, sunt dezorientate în privinţa sexualităţii umane și de mici copii se gândesc că sunt atrase de același sex și uneori, pentru a-și dovedi asta, se corup, se prostituează sau merg în cluburi de homosexuali. Vă asigur că găsesc infernul.”

Atacat puternic în presă pentru aceste cuvinte, în apărarea corectitudinii afirmaţiilor sale au venit un număr impresionant de persoane care se luptă cu atracţia faţă de același sex sau au depășit-o. O parte din mărturii, trimise în zilele imediat următoare predicii, au fost postate on-line.

Iată câteva dintre ele:

Mărturia 1, primită la 04.10.2012

Femeie, 22 ani, studentă.

Până un demult îmi era greu să-mi aduc aminte de perioada mea de atracţie faţă de persoane de același sex cu mine, fiindcă însemna să o retrăiesc şi să mă umplu din nou de durere. Dar astăzi, din acea infernală experienţă de viaţă iau curaj să povestesc cât mai sintetic posibil cât de furtunos a fost să cad în homosexualitate.

Aveam 18 ani când am început prima relaţie cu o persoană de același sex. Totul a început din curiozitate și din dorinţa de a face ceva nou și diferit, dar am ajuns într-un ocean de confuzii. A durat cam 4 sau 6 luni, iar când am terminat am vrut să caut ajutor psihologic și spiritual. Din păcate psihologul de la facultate încerca să mă facă sa mă accept așa cum sunt, deoarece „așa m-am născut” spunea el. Ca urmare, am renunţat să mai merg la el. Am încercat să mă apropii de credinţă și să fac ceva activ ajutând o congregaţie de maici la sfârșit de săptămână. Dar se pare ca totul era în zadar deoarece mă simţeam singură și goală în continuare.

Acel sentiment de singurătate m-a determinat să intru pe un chat de „numai femei” unde citeam o grămadă de chestii despre care nu auzisem în viaţa mea, un fel de Sodoma și Gomora. Am petrecut în felul acesta câteva săptămâni, pierzând timpul, ore și ore în faţa computerului, uitând de mâncare, de studii, etc. Pe acest chat am cunoscut-o pe L., de care aveam să mă îndrăgostesc nebunește câteva luni mai târziu.

De la virtual, am trecut la real. Am cunoscut-o pe L. personal, ea avea deja o relaţie cu altă fată, dar pe mine nu m-a deranjat să fiu „felul doi”. Am făcut tot felul de jonglerii ca ea să se despartă de acea fată, să o am numai pentru mine, și până la urmă am reușit.

Chiar dacă au fost momente frumoase, niciodată nu a fost dragoste. A fost orice mai puţin dragoste.

L. a devenit stâlpul de susţinere din viaţa mea, nu mâncam, nu dormeam, nu trăiam fără ea. Dependenţa creștea, am abandonat studiile complet, nimeni nu mă mai vedea la ore deoarece mă duceam să o caut, fiindcă simţeam că am nevoie de ea ca să fiu bine. Credeam că lângă ea totul avea să fie bine și frica de a fi singură o să dispară, dar nu era așa: cu cât o aveam mai mult, cu atât mă simţeam mai singură și mai goală.

Am lăsat totul ca să fiu cu ea, era o obsesie. Familie, prieteni, studii, casa mea... totul pentru ea. Mi-am schimbat viaţa ca să fiu cu ea și să am iubirea ei.

Relaţia noastră a fost mai tot timpul un dezastru, deoarece ea nu se oprea din băut atunci când ieșeam. Era beată mai mereu, iar eu trebuia să suport felul urât în care se purta cu mine, insultele, jignirile, înjurăturile, loviturile. Nici infidelitatea nu a lipsit din relaţia noastră. Ea m-a înșelat cu fostul iubit, iar eu cu un prieten... Tot timpul acesta a fost plin de durere, de suferinţă amară, de lacrimi... fiindcă simţeam că pierd ceea ce „iubeam” mai mult în viaţă.

Egoism, singurătate, depresie, trădare, devastare, deznădejde, repulsie, nepăsare, rebeliune, grosolănie, libertinaj, poftă, suferinţă, deziluzie, neînţelegere și moarte au fost etapele dure prin care am trecut cu L. Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu aș fi găsit pagina www.esposiblelaesperanza.com. La fel ca și la ceilalţi aflaţi în situaţia mea, s-a născut speranţa unui nou răsărit, unei noi vieţi, a unui nou drum. Speranţa că se poate schimba acea tristeţe cu bucurie și acel plâns în veselie, speranţa de a ridica fruntea, de a-mi șterge lacrimile și a mă decide pentru schimbare, care este posibilă.

Înainte de a vă spune la revedere, vreau să vă felicit pentru munca nobilă care o întreprindeţi în favoarea noastră, a celor care suferim de atracţia faţă de același sex, pentru cei care încă nu știu cum să iasă din acest întuneric. Dacă aș putea să vă mai ajut cu ceva aș face-o cu multă bucurie.

Dumnezeu sa vă binecuvânteze și Fecioara Maria să vă acopere.

Numele meu este N., am 22 ani si sunt din Ecuator.

Mărturisirea 2, primită pe 14.04.2012

Bărbat, 29 de ani

Multe mulţumiri pentru curajul demonstrat încă o dată în faţa mediilor de comunicare, principalul motor pentru a induce persoanele într-o stare de confuzie, în special tineretul. Sunt sigur că pentru unele persoane care suferă în tăcere de atracţia faţă de persoanele de acelașii sex, și care nu înţeleg ce li se întâmplă, cuvintele predicii dumneavoastră au fost ca o mică sămânţă care a prins rădăcini în inima lor și îi va încuraja să caute un răspuns.

În primul rând, voiam să vă spun că nu am fost niciodată o persoană „religioasă”. Acum am 29 de ani și 3 ani de terapie. Niciodată nu am fost un practicant și nici măcar nu am asistat la slujbele religioase catalogate de Biserica Catolica ca obligatorii, dar trebuie să precizez că unul dintre principalele motive pentru care nu am ajuns să trăiesc o viaţă „gay” a fost datorită unei îndoieli din adâncul inimii mele: „De ce Biserica, o instituţie cu mai mult de 2000 de ani de istorie și gândire, nu sprijină homosexualitatea? Oare nu o fi deoarece are dreptate?” Ar fi o minciună din partea mea să neg faptul că datorită integrităţii valorilor Bisericii și a apărării ei necondiţionate și curajoase am scăpat de infernul unei vieţi gay.

În al doilea rând voiam să vă încredinţez mărturisirea mea, deoarece este o realitate în viaţa mea, nu încape îndoială, că schimbarea este posibilă... Eu am fost un copil foarte singuratic, rușinos, retras, fricos, insultat de colegi... Am suferit mult de singurătate, m-a marcat, probabil, pentru toată viaţa, dar am reușit să înţeleg toate, să le pun în ordine și să încep o nouă viaţă. Nu pot să spun nici pe departe că sunt vindecat, dar pot sa spun că sunt mult mai bine. Ceea ce pot să spun cu siguranţă este că viaţa mea a fost un infern, în singurătate și dispreţ, iar acum trăiesc cu un zâmbet, iubindu-mă mai mult și iubindu-i pe ceilalţi.

Nimic din acestea nu ar fi devenit realitate fără ajutorul EPE, fără să încep să trăiesc un pic după logica de la „Comuniune și Solidaritate”, atât de diferită de Ideologia sexelor. Prin această scrisoare mi-ar plăcea să fiu o mărturisire vie a faptului că schimbarea este posibilă. Încă nu pot să afirm 100% din experienţa mea, dar sunt sigur, și o spun fără frica de a greși, că a începe să te schimbi merita și că fiecare pas înainte este o bucurie.

Vă mulţumesc din nou pentru curajul demonstrat în faţa mass-media. De asemenea este foarte important pentru noi să știm că nu suntem singuri în această luptă. Împreună putem face mai mult.

Mulţumesc pentru toate.

Mărturia 3, primită pe 16.04.2012

Băiat, 18 ani

Stimate Episcop de Alcala,

Sunt un băiat de 18 ani și fac parte din pagina EPE.

Mulţumesc și felicitări pentru curajul demonstrat în faţa întregii Spanii în momentul afirmării acestor cuvinte din predică, știind ce agitaţie vor provoca.

Pentru mine atracţia pentru același sex a fost efectiv un infern. Fiindcă tendinţa homosexuală nu constă numai în acea atracţie, ci în spatele ei se ascund o mulţime de factori și răni care au condiţionat această tendinţă. Eu am suferit respingerea colegilor mei când eram mic, nu aveam prieteni, la școală se legau de mine, nu eram bun la sport. Acestea mi-au dezvoltat sentimente de inferioritate, singurătate, autocompătimire, tristeţe, anxietate, neînţelegere și mă simţeam diferit faţă de ceilalţi copii. Pe deasupra am dezvoltat o puternică dependenţă de masturbare și pornografie, care mă ajutau să evadez din realitate. Aveam o părere foarte proastă despre mine și mă dispreţuiam. Asta e un infern.

Totuși, de când am început să lupt pentru a scăpa de atracţie faţă de același sex, viaţa mea a suferit o schimbare spectaculoasă. Am început lupta împotriva sentimentelor de autocompătimire faţă de mine, negativism și victimizare. Imediat am început să practic un sport, care m-a ajutat să-mi îmbunătăţesc condiţia fizică, părere despre mine și identitatea masculină. A trebuit să-mi înving frica, să ies în lume și să socializez cu oamenii, am început să-mi fac prieteni cu care mă pot întâlni și mă simt bine. Am început să analizez problemele și situaţiile în mod obiectiv, ca să găsesc soluţii adecvate și să știu cum să mă descurc în această viaţă, care este un ocean de conflicte. Între timp am început să mă uit la băieţi obiectiv, ca la niște egali, fără să-i idealizez, și cu multe ocazii atracţia faţă de acei băieţi a dispărut. Și încă mă străduiesc să dispară.

Dar nu numai că am mai depășit unele răni din trecut, dar m-am și maturizat ca persoană, îmi întăresc disciplina și voinţa, încep să învăţ să-i ascult pe ceilalţi, să iubesc și să fiu iubit.

Cum este posibil ca societatea să cenzureze ceva așa de minunat? Foarte simplu: din cauza lipsei de informaţii, datorită manipulării lobby-ului gay, politicii, mediilor de comunicare în masă... Ceea ce condamnă pe mulţi tineri și adolescenţi să duca și să accepte modul de viaţă gay, în care nu numai că nu o să găsească adevărata dragoste, ci vor găsi adesea singurătate, disperare, frustrare... Ca să nu vorbim de răspândita activitate sexuala care este implicată de acest mod de viaţă și că, în afară de transformarea persoanelor în obiecte, implică și un mare risc pentru sănătate, cu boli precum SIDA.

De aceasta, Domnule Episcop, trebuie să ne mobilizam și să răspândim această informaţie. Să se cunoască minciuna gay, să se știe că schimbarea este posibilă, să se știe că este speranţă pentru persoanele care nu vor acea viaţă de suferinţă, acel infern.

Un salut, curaj, și înainte!!!

Traducere de Irina Gheţău după Obispadoalcala.org.   

Şcoala de Duminică - Părintele Mihail Jar (actualmente P.S.Longhin) tată pentru 400 de suflete

Despre minunile petrecute ani de-a rândul la Mănăstirea Bănceni din Ucraina vorbeşte cu bucurie multă lume. Aflată la doar 20 kilometri de Cernăuţi într-o pitorească aşezare românească, Mănăstirea Bănceni şi-a dobândit renumele de lavră binecuvântată de Dumnezeu.

Pe parcursul a câţiva ani aici şi-au închinat viaţa lui Hristos peste 200 de monahi şi monahii. În apropiere de mănăstire Părintele Mihail Jar a creat un adăpost pentru 150 de copii orfani. Cu toate că unii dintre ei au venit aici cu boli incurabile, unii dintre ei s-au vindecat. Pentru trei fetiţe bolnave de SIDA obştea mănăstirii a înălţat rugăciuni către Mântuitorul Hristos, către Maica Domnului a cărui icoană se află la Mănăstirea Boian şi către toţi sfinţii, iar boala lor a fost vindecată. În curând la acest aşezământ vor ajunge alţi 50 de copii bolnavi de SIDA spre a li se oferi îngrijire şi ajutor sufletesc.

Pentru dragostea Părintelui Mihail Dumnezeu a săvârşit multe minuni la acest aşezământ. În Joia Mare din anul 2008 Dumnezeu a înviat o fetiţă de 1 an şi opt luni, la şase ore după ce murise înecată.

Copiii îi spun părintelui tată, iar peste 33 dintre ei sunt înfiaţi cu acte.

Sursă: Biserica.tv