"Câteodată,
spuse, sunt îndoit în mine însumi: preotul și omul merg fiecare
pe alt drum, și asta nu-i bine. Iată acum, bunăoară: una îmi
poruncește datoria de preot și alta simțământul omenesc. E grea
calea fiecăruia și cu multe fețe. Nu-i ușor să te înțelegi pe
tine însuți, să-ți măsori puterile, să te vezi de ce ești în
stare și de ce nu. Iar eu, ca duhovnic, trebuie să cântăresc bine
lucrurile, să văd ce poate și ce nu poate omul și să-i arăt la
vremea potrivită ce-i bine să facă. O singură greșeală a
duhovnicului poate pierde pe cineva. Raționamentele și încrederea
în judecata proprie sunt păgubitoare pentru duhovnic. Nu sunt
îngăduite! Duhovnicul trebuie să se încreadă numai în voia lui
Dumnezeu, pe care o află numai și numai prin rugăciune.
Iată,
am primit o scrisoare de la un om foarte bun, cu o viață bogată și
frumoasă, plină de lupte câștigate cu sine însuși. Acum mă
roagă să-i dau blagoslovenie să se facă preot! Dar este greu să
fii preot, a fost greu întotdeauna și cu atât mai mult în zilele
noastre! Cred unii că a fi preot înseamnă doar să slujești în
biserică, dar nu-i așa. Viața unui preot este atotcuprinzătoare
și foarte grea. Trebuie să uiți de tine, să te dăruiești cu
totul celorlalți. Iei asupra ta sufletele a sute de oameni. Nu
oricine are tăria să ducă această viață. Unii zic că-i ușor.
E ușor, într-adevăr, dacă nu te jertfești pentru alții, dar e
foarte greu, dacă faci acest lucru. Cât mă doare să-i scriu
omului să nu se facă preot! Dar nu-i pentru el. O să facă mai
mult bine în jur dacă n-are să fie preot. Însă ceilalți, văzând
ce fel de om este, trag de el să fie.
Părintele
Arsenie își întoarse ochii de la mine și uitându-se la icoane,
spuse:
-
Cred, Doamne, că ai să-l ajuți pe acest om. Cred!"
