Andrei Dorobanţu, fizician, cercetător: Credinţa este o calitate de care omul de ştiinţă nu se poate dispensa / Școala de duminică

foto: Gabriel Marian (OrthPhoto)

Diac. Sorin Mihalache: În ultimul secol, teorii precum Relativitatea Restrânsă sau cea Generală, dar şi rezultate din cercetările mecanicii cuantice au schimbat profund datele şi reprezentările noastre despre lume. În mod neaşteptat, odată cu descoperirile fizicii, s-au deschis numeroase câmpuri de lucru, de dialog cu filosofia şi teologia. Fizica a readus, de fapt, pe agenda dezbaterilor şi reflecţiilor, teme consacrate altădată metafizicii: natura spaţiului şi a timpului, legătura dintre conceptele matematice şi realitatea înconjurătoare, începutul şi sfârşitul universului. În acelaşi timp, au ieşit la iveală o serie întreagă de teme fascinante pentru publicul larg: splendoarea imenselor galaxii, giganticul cosmos în care trăim, structurile şi legităţile cuantice din abisul materiei, miraculoasa ordine matematică din regnul particulelor fundamentale, energia ascunsă în vid, expansiunea universului... Cum vedeţi revoluţia aceasta petrecută în fizică şi afinitatea neaşteptată a unora dintre datele ei către reflecţia filosofică, ecourile acestei revoluţii în câmpul mai larg al edificării noastre cu privire la lume?

Fizician Andrei Dorobanţu: Fizica a avut dintotdeauna o importantă componentă metafizică. Să nu uităm că primul nume sub care au fost cunoscuţi filosofii a fost cel de "Φνσικοι" - adică "fizicieni". Remarcabil este însă altceva: dacă până la un moment dat metafizica se regăsea doar în fizica teoretică, ea este acum tulburător de prezentă şi în fizica experimentală. "Acum" înseamnă de când a început era marilor "maşini", de la acceleratoarele de particule care au tot împins cunoaşterea "înapoi în timp" până spre începuturile Universului, până la telescopul Hubble, care ne-a dus până aproape de marginile Universului vizibil. De altfel, marele dramaturg Friederich Dürennmatt, în timp ce vizita LEP, colliderul de electroni-positroni, predecesorul LHC, împreună cu Herwig Shopper (director general CERN, 1981-1988), a spus: "Acum înţeleg că LEP este o maşină filosofică" (Jetzt verstehe Ich dass LEP eine phylosophische Maschine ist).

Mecanica cuantică şi Relativitatea au ieşit de ceva timp din manuale şi din revistele de specialitate şi acum cochetează cu mass-media. Mass-media le-a cerut, fizicienii le-au oferit. De bucuria lor şi dintr-o reală nevoie de comunicare. Şi dacă cineva m-ar întreba de ce avem nevoie de comunicare, răspunsul meu ar fi simplu şi scurt: pentru că, dacă ne gândim bine, comunicarea este primul pas spre comuniune.

În multe privinţe, descoperirile fizicii sunt contraintuitive: efectul tunel, energia care poate da naştere perechilor particulă-antiparticulă, vidul care ascunde energie (efectul Casimir) şi multe altele. Aflăm că prin corpul nostru trec miliarde de neutrini, în fiecare secundă, fără ca noi să resimţim aceasta, fără ca ei să întâlnească vreun obstacol, că particulele care alcătuiesc trupurile noastre şi obiectele lumii sensibile nu au consistenţa pe care o vădesc lucrurile pe care le atingem şi cântărim... Din perspectivă teologică, se pare că materia însăşi indică celor ce se mărginesc la studiul proprietăţilor ei prilejuri de uimire, scoţând la iveală adevărate "invitaţii" adresate experienţei şi raţiunii, în vederea depăşirii limitelor fixate de reperele contingente, un fel de pregătire pentru a putea crede ceva mai mult decât ceea ce este validat de simţuri... S-ar putea vedea, în toate aceste descoperiri, exerciţii pregătitoare pentru o deschidere nouă a minţii omeneşti către forme mai cuprinzătoare de înţelegere, către paradox şi antinomie, către ceea ce depăşeşte planul sensibil al vieţii?

Albert Einstein obişnuia să spună că nu tot ce contează poate fi numărat (cântărit, de exemplu) şi nu orice poate fi numărat contează: "Not everything that counts can be counted and not everything that can be counted counts". Pentru că dacă mă limitez la a număra, la cantitate, la "să te pipăi şi să urlu este" a lui Arghezi - pierd inefabilul.

Am aflat destule şi am înţeles suficient de mult ca să realizăm că nici tipul nostru de judecată de până acum nu se mai potriveşte cu ceea ce urmează să înţelegem. Sunt idei, concepte contraintuitive în fizică? Tot ce ne trebuie este antrenamentul de a opera cu ele. Cum îi spune Regina de Cupă lui Alice în Ţara Minunilor: trebuie să fim pregătiţi "să gândim până la şase lucruri imposibile înainte de micul dejun". Mare provocare adresată minţii omeneşti, dar una pe măsura celor aşteptate de la noi de Cel care ne-a creat. Şi care ne călăuzeşte şi ne veghează prin credinţa pe care ne-a dat-o. Căci, aşa cum spunea "originatorul" marilor tulburări care ne-au făcut să privim altfel lumea care ne cuprinde şi pe care o cuprindem, Max Planck, "oricine este implicat serios în muncă ştiinţifică de orice fel realizează că deasupra porţilor de intrare în templul ştiinţei sunt scrise cuvintele: "Trebuie să ai credinţă". Este o calitate de care un om de ştiinţă nu se poate dispensa."

Multe dintre rezultatele contraintuitive ale fizicii ultimului secol se deschid, într-un mod neaşteptat, dar edificator, către afirmaţii pe care le întâlnim în gândirea patristică şi în teologia răsăritului creştin. Părintele Dumitru Stăniloae, de exemplu, face, în mod indirect, o referire la celebra consecinţă a Teoriei Relativităţii Restrânse, chiar în manualul de teologie dogmatică. Făcând aluzie, desigur, la relaţia celebră E=mc2, părintele Stăniloae afirmă că materia dovedeşte că "esenţa ei este energetică", sugerând că ea poate fi mediu de lucrare a lui Hristos, că se poate umple de Duhul Sfânt (pr. Dumitru Stăniloae, "Teologie Dogmatică Ortodoxă", vol. II, Editura EIMBOR, 2007, p. 15). O idee similară formulează şi Jean Guiton, după o discuţie cu doi fizicieni: dacă materia lumii sensibile este mai degrabă energie, aceasta ne sugerează că ea este mai aproape de spirit. Cum comentaţi, ca fizician, aceste interpretări? Cum receptaţi deschiderea aceasta a teologiei ortodoxe spre rezultatele fizicii?

Teologia porneşte de la Dumnezeu pentru a înţelege lumea, Fizica se luptă să înţeleagă lumea şi ajunge la El. Aristotel îşi deschide Metafizica sa cu cuvintele: "Orice om are sădită în el dorinţa de a cunoaşte". Acest om, care vrea să ştie, să cunoască şi este şi dispus să gândească, se află ca într-o casă cu multe ferestre şi prin fiecare fereastră are acces la lume. Teologia este o fereastră, fizica o alta, alte ştiinţe şi preocupări omeneşti - alte ferestre. Lumea însă este aceeaşi. O mare de energie din care la început s-a întrupat "ceva" ce astăzi numim materie şi pe care am învăţat (nu totdeauna spre bine) să o transformăm la loc în energie. De fiecare dată folosind un mediator: operatorul, experimentatorul, teoreticianul - omul. Duhul Sfânt prin el este totdeauna prezent şi are grijă ca totul să se desfăşoare după Lege. Unul dintre marile eforturi actuale ale oamenilor de ştiinţă este "încorporarea" dimensiunii spirituale în structura noastră materială. Suntem, cum a spus Niels Bohr, şi actori, şi spectatori pe scena vieţii, care este atât de mare şi de copleşitoare, încât nu ajungem să o cuprindem întreagă prin simţurile noastre. Suntem, sub diferitele noastre forme, când undă, când corpuscul, când materie, când energie. Făcuţi în trup, ne naştem în spirit prin botezul care ne îmbracă în Hristos. Tot ce facem ca fizicieni este să regăsim această unitate.

Universul vine spre noi, prin lumină. Spectroscopia a scos la iveală capacităţile extraordinare ale luminii de a relata "fapte" petrecute în vremuri şi în spaţii îndepărtate ale Universului. Prin intermediul proprietăţilor ei, putem cunoaşte imensitatea cosmosului, cu o precizie neaşteptată, rămânând în siguranţă pe Pământ. La capătul celălalt al realităţii fizice, istoria cercetării ştiinţifice a dovedit cum abisul lumii, microcosmosul de această dată, altfel greu de pătruns, se deschide spre om: radioactivitatea, prezentă în stare naturală în cazul unor elemente, a creat premisele necesare cercetătorilor pentru descoperirea structurii nucleului. Lumea, aşadar, pare să se deschidă către explorarea omului: trăim într-un Univers care ne invită parcă să îl explorăm. Ar putea fi recuzate aceste afirmaţii, pe motivul că sunt simple metafore, fără acoperire? La urma urmei am putea spune că Universul este imens şi că vârsta şi dimensiunile sale, prea mari pentru om, ar putea la fel de bine să indice, cuiva care vrea să interpreteze aşa, că nu are nici o legătură cu omul şi că noi nu avem nici o înzestrare care să ne vădească o anumită capacitate de explorare şi de cunoaştere a lui.

Cum să invoci metafora pentru a recuza "fapte" din Univers? Metafora, conform dicţionarului, face posibilă folosirea de lucruri "la îndemână" pentru a explica alte lucruri sau fenomene de care nu putem sau nu ştim să ne apropiem. Şi aceasta, fără a intra în detalii specifice. Deschizându-ne mintea pentru a găsi în noi înşine explicaţiile. Este cheia care deschide porţi. Ce facem dincolo de ele - aici doar noi suntem răspunzători. Nu metaforele. Oricât de mare ar fi Universul sau interiorul unui nucleu atomic, oricât de departe ar fi ele în timp şi spaţiu, nu are nici o legătură cu capacitatea noastră de înţelegere şi astfel de cunoaştere. Pentru că ele, amândouă, se află în noi: încifrat, primul; explicit, al doilea. Doar vehiculele explorării trebuie puse la punct şi fabricate pe măsura unei asemenea călătorii. Şi încă ceva: metafora se defineşte de obicei ca o comparaţie fără termen de comparaţie. Şi atunci, ce altceva să folosesc vorbind despre Univers, care, nu-i aşa?, NU are cu cine să fie comparat! Cel puţin deocamdată. Metaforic sau direct, acest Univers ni s-a dezvăluit până foarte, foarte departe, chiar dacă nu încă mulţumitor de departe. Prin mărturia luminii. Dar, dacă lumina "ne aduce" Universul, ea nu face doar atât. Lumina codifică şi transportă informaţie. Este legătura noastră cu momentul inefabil al primei dezvăluiri a energiilor originare. Este singura mărturie neîntreruptă a tuturor timpurilor şi lucrurilor care au trecut. Pentru că nimic, nici măcar întunericul, nu a cuprins-o vreodată…

Trăim o epocă în care divertismentul a devenit industrie, cu experţi în psihologie angajaţi să realizeze produse cât mai seducătoare. Producţii cinematografice cu buget imens pun în circulaţie lumi ficţionare, efecte speciale, tărâmuri fantastice, personaje ieşite din comun, oferind creaţii artistice care par a fi mult mai vrednice de admiraţia noastră decât lumea reală în care trăim. Cel puţin la prima vedere ar putea părea că lumea noastră nu mai are prea multe lucruri interesante, că tainele lumii noastre fizice au fost deja epuizate, că lumea în care trăim nu are nimic interesant de spus, că nu mai are nimic uimitor. Şi-a epuizat lumea fizică tainele?

Dar toată viaţa e o taină, o minune! Noi suntem o taină. Faptul că putem cunoaşte, că putem desluşi legile naturii, toate acestea sunt o minune. Einstein folosea un cuvânt mai lumesc: miracol. Şi spunea că avem doar două feluri de a ne trăi viaţa: ca şi cum nimic nu este un miracol sau ca şi cum totul este un miracol. Depinde de alegerea pe care o facem. Aduceţi-vă aminte de Newton, cum spunea că, privindu-se pe sine, se vede ca un copilaş care se joacă pe malul mării, bucurându-se când găseşte o piatră mai rotundă sau o scoică mai frumoasă, în timp ce dincolo de el se întinde, nesfârşit, oceanul adevărului. Pietricelele colorate şi zornăitoare fabricate pe bandă rulantă de industria divertismentului sunt acolo, pe ţărmurile lumii, orbindu-ne şi asurzindu-ne tot timpul. Din nou, depinde de noi să reuşim să distingem, printre atâtea lumini înşelătoare, lumina necreată a Începutului, şi printre atâtea zgomote agresive, să auzim Cuvântul. Filmele - pe mine nu mă deranjează. Ele fac totuşi un lucru bun: măcar pe câţiva dintre cei care le privesc îi determină să caute, să afle mai multe şi chiar mai mult - să înţeleagă. "Tainele lumii noastre fizice", cum spuneţi dvs., nu se termină niciodată. Pentru că ele au fost semănate peste tot de Dumnezeu. Ne revine nouă privilegiul de a le căuta şi a le face să strălucească şi pentru ceilalţi. Şi nu este vorba aici de vreo obligaţie, ci de o mare şi minunată răsplată.

Economizarea vieţii tinde să ne deprindă cu obiceiul de a calcula totul în bani. De aceea, poate, când este vorba de o investiţie pentru cercetare, care se ridică la 8 miliarde de dolari, cum este acceleratorul de particule de la CERN, unii mai puţin familiarizaţi cu dezideratele cercetării fundamentale exclamă că se risipesc mult prea mulţi bani, în ciuda nevoilor extraordinare existente în ţările sărace. Vă rog să îmi îngăduiţi un posibil exemplu ca argument: Un studiu făcut în Marea Britanie constata că doar în această ţară se aruncă la coş mâncare nedesfăcută în valoare de 10 miliarde de lire sterline anual, încât nu în cercetare sunt resursele risipite. Sunteţi un comunicator de ştiinţă recunoscut, prezent în presa scrisă şi în audiovizual cu multe comentarii şi răspunsuri. Cum argumentaţi, pentru cei ce critică proiectele scumpe ale ştiinţei fundamentale, preocupările şi investiţiile în cercetare, în proiecte precum laserul ELI din România sau LHC?

Ce înseamnă mulţi bani? La nivelul celui mai mare institut de cercetări din ţară, IFIN-HH, bugetul anual este echivalentul a aproape 4 km de autostradă construită, şi nu la noi, în Germania, unde costurile sunt bine ţinute sub control. Păstrând aceeaşi comparaţie, construcţia ELI-NP în România, cel mai puternic laser din lume, înseamnă nici 50 km, iar cele 6 miliarde de euro cheltuite pentru construcţia LHC înseamnă 1.000 km!!! Transferul unui fotbalist mediu la o echipă din România costă cât un ciclotron pentru aplicaţii medicale. Nu spun - şi nimeni nu spune! - să nu se mai facă autostrăzi şi să nu se mai joace fotbal, dar este de neînţeles ca televiziunile să fie în admiraţia banilor din fotbal şi să protesteze atunci când se construiesc mari instalaţii de fizică de care, în final, vor profita, de exemplu, medicina şi mediul. Şi mai ales: fiecare euro investit de exemplu la CERN sau la ESA - Agenţia Spaţială Europeană înapoiază celui care a investit între 3 şi 4 euro. Vă amintiţi pilda talanţilor? Aceşti oameni, cei care construiesc şi cercetează pentru alţi oameni, sunt cei care înmulţesc cu folos puţinul pe care l-au primit şi intră astfel, cum spune Cartea Sfântă, "întru bucuria Domnului".

"Puţină ştiinţă îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Multă ştiinţă îl aduce înapoi"

Aţi putea formula un mesaj către tinerii de astăzi, pasionaţi de fizică şi de datele ei, cu privire la dialogul acesta înfiripat în România între teologie, filosofie şi ştiinţă?

Sir Francis Bacon, cel care ne-a transmis că experienţa senzorială este sursa cunoaşterii, spunea acum mai bine de 400 de ani un lucru formidabil: "Puţină ştiinţă îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Multă ştiinţă îl aduce înapoi". Atenţie: nu îl aduce "la El", ci "înapoi"! Pentru că, de fapt, omul nu pleacă niciodată de la Dumnezeu. Doar că uneori se mai înstrăinează. Iată ce face Cunoaşterea. Şi încă ceva. Cunoaşterea nu este ca un râu care tot curge, trece tot timpul pe lângă tine şi tot ce ai de făcut este să te scalzi în el şi să ieşi de acolo… cunoscător.

Nu. Cunoaşterea este un râu cu multe zăgazuri. În spatele cărora, rând pe rând, se adună apă, din ce în ce mai multă, până când trece de marginea de sus a zăgazului şi se prăbuşeşte peste tine, pentru ca apoi să-şi continue drumul. Din ce în ce mai liniştită. Până la zăgazul următor.

Dacă cineva m-ar întreba, i-aş spune să se urce fără ezitare în barca fizicii, întărită de vreo două mii de ani de toţi cei care au construit-o, au înfrumuseţat-o şi au făcut-o sigură şi majestuoasă. Să fie pregătit pentru fulgerul Cunoaşterii care, din când în când, ne luminează. Să fie pregătit pentru a primi această supremă Bucurie. Fără teamă, pentru că acolo, la capătul călătoriei, îl aşteaptă Dumnezeu să se întoarcă la El.

Carte de vizită

Andrei Dorobanţu este fizican teoretician, Communication Officer al Proiectului ELI-NP România (Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară "Horia Hulubei"). Realizator al emisiunii "Paşaport pentru Ştiinţă" (Bucureşti FM). În anul 2007, Uniunea Ziariştilor Profesionişti i-a acordat "Ordinul Ziariştilor" (clasa I - aur).

Sursă: Ziarul Lumina

Pastorala la Praznicul Naşterii Domnului a IPS Ioan Selejan

† IOAN,

Din mila lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Covasnei şi Harghitei

Iubitului nostru cler, cinului monahal

şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace

de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi,

părintească binecuvântare.

„Iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot poporul! Că vi S-a născut vouă

azi  Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David .”(Luca 2, 16)

Iubiţi fraţi și surori în Domnul,

Călătoria noastră spre Peștera Betleemului s-a sfârșit. Aici am găsit Darul Cerului, pe Hristos Domnul.

Noi am călătorit doar câteva săptămâni împletind rugăciunea cu munca și cu frumoasele noastre colinde românești, însă drumul protopărinților noștri a fost mult mai lung.

După căderea sa, omul a fost izgonit din libertate, iar pământul era o cetate asediată de păcat.

Strămoșii noștri s-au învrednicit de bucuria Betleemului după mii de ani.

Oare, cine și cum a scurtat atât de mult drumul nostru spre Betleem?!

Hristos!

El S-a ostenit pentru noi atunci când călătorea spre Golgota.

Hristos Domnul a călătorit în această viață pământească între Betleem și Golgota, între starea de dar și dăruire.

Acestea sunt cele două repere fundamentale din viața creștinului. Numai pe acest drum- între Betleem și Golgota- Îl poți găsi și azi pe Hristos.

La Betleem Îl vedem pe Hristos înconjurat de îngeri, de păstori și de magi, iar la Golgota Îl vedem înconjurat de cei ce poartă sabie și piroane.

Nașterea lui Hristos nu s-a făcut în neștiut. De azi, noi am ieșit din neștiut.

Omul se îmbrăcase în neștiut ca să nu-L mai cunoască pe Cel ce azi S-a făcut cunoscut lumii întregi.

Bucuria Betleemului se transformă în bucuria Jertfei pe Golgota, căci acolo unde este Hristos, nu poate fi decât bucurie în Duhul Sfânt.

Iubite călătorule, ce azi te bucuri cu îngerii, vei împărtăși aceeași bucurie cu Hristos și pe Golgota?!

Lumea în care trăim azi se mișcă în jurul unei axe existențiale, marcată aici, pe pământ, de cetatea lui David- Betleem- și Golgota Ierusalimului.

Cine nu se mișcă în jurul acestei axe se pierde în spațiile siderale unde nu mai luminează Soarele dreptății- Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur a numit acest praznic dumnezeiesc al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos ca fiind „mama sărbătorilor creștine“.

De azi, în modul cel mai vizibil, omul nu se mai simte părăsit de Creatorul său, ci omul Îl ia în brațe pe Dumnezeu. A ajuns la limanul mult dorit de el, după ce a călătorit o viață cu nădejdea că, într-o zi, se va întâlni cu Cel ce îl va izbăvi din robia păcatului.

Prin Fecioara Maria, omul Îi dă o sfântă îmbrățișare Fiului lui Dumnezeu.

Astăzi, Maica Domnului ține în ale Sale sfinte brațe și arată lumii Dumnezeiasca Prescură Care Se va frânge pentru noi spre iertarea păcatelor.

Să vă învrednicească Bunul Dumnezeu și pe frățiile voastre, iubite surori creștine, să purtați pe ale voastre brațe prescurile vii ale bisericii și neamului nostru, adică pruncii. Ei vor săvârși peste ani și veacuri liturghia neamului românesc.

Purtând pe brațele ei pe Fiul lui Dumnezeu, pe Cel ce prin Nașterea din Fecioara Maria S-a făcut Om, ni se descoperă taina Fecioarei care naște neispitită de nuntă.

Acum se împlinesc profețiile proorocilor Vechiului Testament, dar și vestea cea bună adusă Fecioarei din Nazaret de Arhanghelul Gavriil.

Un arhanghel vestește taina Fecioarei și tot îngerii o descoperă în sfântul lor cânt: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“ ( Luca 2, 14).

Prin Întruparea Sa din Fecioara Maria, Hristos Domnul ne arată că pământul este paradisul unde El S-a născut, pentru ca noi să dobândim Raiul cel pierdut.

Hristos binecuvântează acest bulgăre de țărână pe care trăim noi azi și face din el o grădină pentru florile Raiului.

Orice prunc născut este o floare pe care o crește Hristos pentru Rai.

Oamenii sunt florile Raiului. De aici, de pe acest pământ, Dumnezeu Își răsădește flori în Rai spre bucuria Sa, a îngerilor și a sfinților.

Omule, tu ai fost creat din iubire și țărână spre bucuria Sfintei Treimi și a Cerului.

Mireasma ta este bucuria îngerilor.

O, de am fi conștienți că, de pe această minunată planetă albastră, Dumnezeu Își crește flori pentru Raiul bucuriei Sale, am păși mai cu sfială, iar fiecare pas al nostru ar fi mai cumpătat și nu am mai umbla pe căile rătăcirii.

Omule, tu trăiești printre florile Raiului.

Nu le strivi!

Nu le rupe, iubită mamă!

Aceste flori nu-s pentru pus în cimitir, ci în Rai. Nu-s sădite de Dumnezeu spre ofilire, ci spre desfătarea și bucuria îngerilor în Cer.

Omul ajunge prin lucrarea lui Dumnezeu și prin a sa stăruință floare în Cer.

Oameni buni, nu rupeți florile Cerului, nu rupeți florile lui Dumnezeu!

Oameni buni, trăiți ca florile neurându-vă unii pe alții, ci desfătându-vă întru bucuria cea sfântă adusă nouă azi, de Hristos, prin Sfânta Sa Naștere.

Nu cultivați ură, căci veți aduna roadele urii.

Dumnezeu seamănă iubire și culege mereu ură și dispreț din partea oamenilor. Iată un paradox al existenței umane.

Iubite frate creștine, de ce n-ai fi și tu o floare în Rai, unde nu se mai vorbește despre Dumnezeu, ci se vorbește cu Dumnezeu?!

Iubiții mei fii duhovnicești,

Mama este acea țărână binecuvântată din care odrăslesc mugurii Raiului. Ea este aceea care ne vorbește mai întâi despre Dumnezeu, dar nu înainte de a fi grăit ea cu Dumnezeu. În fața unei sfinte icoane și a unei tainice candele, Îl ruga pe Dumnezeu să-i dea pântecelui ei rod binecuvântat pe care să-l dăruiască apoi Cerului.

Oare, o mamă creștină are un alt ideal în această viață, decât acela ca rodul pântecelui ei să ajungă în Rai?

Mama este icoana de lângă leagănul pruncului ei.

O, mamă, țărână sfântă și însuflețită, binecuvântat să fie pântecele tău care rodește flori pentru Cer, florile Raiului!

O, ce mare dar a hărăzit Dumnezeu mamei ca ea să facă bucurie Cerului!

Copiii sunt prescurile vii ale părinților.

Câtă bucurie avem în suflete când vedem florile câmpului! După o vreme însă ele se usucă și pier.

Cu cât mai mult Se bucură Dumnezeu când vede că răsare o floare pentru Cer, purtată cu atâta grijă, pe brațele ei, de o binecuvântată mamă!

Sfântul Apostol Pavel a fost răpit până la al treilea cer: „ Cunosc un om în Hristos care (…) a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer (…) și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.“ (II Cor.12, 2- 4).

Câte și ce n-a văzut acolo! Și totuși s-a întors mut. Nu ne-a spus niciun cuvânt, n-a putut grăi nimic din Rai.

Dar ne-a lăsat Dumnezeu un loc aici pe pământ care este o icoană a Raiului și anume brațele mamei.

Cât ești în brațele mamei, în rugăciunile ei, iubite frate creștine, ești într-un colț de rai.

O, dulce rai! O, dulce mamă! Demult am plecat de pe brațele tale, iar azi călătoresc spre a mea Golgotă!

Iubiți tineri, când sărutați mâna maicii voastre, să știți că voi dați o dulce sărutare raiul, iar când mama își sărută pruncul pe frunte, atunci ea îi binecuvântează mintea.

După cum toamna, firul de iarbă își ia rămas bun de la soare, tot așa și sufletul își ia rămas bun de la trup și apoi se vor întâlni în dulcea primăvară a Împărăției lui Dumnezeu.

Când vine ceasul despărțirii de mamă în această lume, fiii îi sărută mâna și atunci ei se despart de raiul cel pământesc.

Iubiți frați creștini,

Cu Întruparea și Nașterea Domnului începe un nou infinit, iar „mâine“ devine un tărâm necunoscut.

Însă, celui ce umblă în lumina lui Hristos, i se descoperă rațiunile divine pe care urmându-le, nu se rătăcește.

Odată cu Nașterea lui Hristos în Peștera Betleemului pământul nu va mai fi niciodată o „terra deserta“, așa cum vedem în vecinătatea noastră astrală.

De azi, pământul este udat de un Iordan al harului, iar râul Iordan în care S-a botezat Domnul are și el, de acum, mai multă istorie decât apă.

Pământul este de acum o planetă cu har, iar omul de azi are în fața sa un alt alfabet de gândire prin care i se descoperă, prin Evanghelia adusă de Hristos, cărarea care duce la ușa Raiului.

Binecuvântat să fie Dumnezeu că acest nou alfabet de gândire îl găsim și în graiul nostru strămoșesc.

Limba română este un sanctuar românesc în care nu poți intra oricum, ci cu respect și murmur de psaltire.

Limba noastră română a legat de multe ori rănile neamului nostru, căci limba poate vindeca un popor.

Iubiți credincioși,

În această noapte Sfântă a Nașterii Domnului cerul sărută pământul.

Hristos vine să restaureze omul și grădina în care l-a așezat.

Filozofii L-au căutat pe Dumnezeu în tot universul și nu L-au găsit, însă L-au găsit păstorii în Peștera din Betleem.

Noi Îl găsim azi în Sfântul Potir, pe Sfintele Altare ale bisericilor noastre.

Dumnezeu n-a dezlegat stele de la Carul Mare ca să-i conducă pe magi la Betleem. El aprinde o altă stea în univers care va anunța zorii veșniciei.

Iată, și stelele iubesc. Steaua i-a iubit pe magi și i-a condus spre Răsăritul veșniciei.

Steaua bătea la poarta Cerului să se deschidă pentru Adam.

Iubite frate, și tu ai în viața ta o stea. Ea este cât lacrima care a vărsat-o Hristos și pentru tine.

Doamne, mai dezleagă și pentru noi românii, azi, o altă stea, să nu mai rătăcim în sideralul spațiu.

Steaua magilor era luceafărul care îi conducea spre Soarele Hristos Cel Care va sfinți ziua cea fără de sfârșit- veșnicia.

Azi au apărut zorii zilei veșnice. Azi a răsărit Soarele Hristos Care va urca încet pe Golgota, de unde va lumina întreaga lume.

O, cât de sus este Altarul de pe Golgota! Aici timpul a fost botezat în Sângele lui Hristos.

Dumnezeu n-a creat întunericul, ci acesta a fost rezultatul păcatului omului. Și iată cum omul, din vasul harului, a devenit vas al păcatului, al întunericului.

La venirea lui Hristos, pământul era într-o strălucire neagră.

Azi a răsărit Soarele Hristos, iar Helios devine umbra luminii lui Hristos.

Omul nu se mai hrănește cu praf de stele, ci cu Pâinea Cerească, Cea Care azi a coborât la noi.

Hristos ne este de acum pâine și lumină, răsărit fără apus.

Timpul n-a putut stinge iubirea lui Dumnezeu care o are față de cununa creației Sale- omul.

Azi, la porțile timpului bat zorile veșniciei.

Peștera Betleemului se află în geografia sacră a pământului unde S-a născut Hristos. El ne învață să nu trăim viața altcuiva, ci doar a Lui.

Să trăiești în Hristos ca să viezi în El.

O singură lumină, o singură viață în Hristos. Toate celelalte vieți puse în fața noastră sunt pseudovieți.

Viața în Hristos se trăiește între cei doi poli ai geografiei sacre: Betleem și Golgota.

Iubiți frați,

Se vorbește azi tot mai mult de libertatea conștiinței, dar mai puțin de responsabilitate. Europa este singurul continent care, demografic, este în scădere. Cine își asumă viitorul ei?

Va fi oare izgonit Hristos din Europa cum a fost izgonit odinioară din Gadara?

Noi nu dorim ca preoții să devină sociologi, ci oameni care administrează harul lui Dumnezeu în lume.

Omul se naște cu frica de cădere liberă în gol. Celelalte frici le învățăm în această viață, dar să nu ne fie frică să gândim în duhul Evangheliei lui Hristos.

Să nu dăm ascultare celor ce ne îndeamnă azi să nu gândim în acest duh, căci nu aceasta este voia lui Dumnezeu.

Hristos a venit să Se nască în peștera cea întunecată. Acolo eram eu căzut în adâncul păcatelor.

Dacă la Înviere Hristos Se coboară la iad ca să-i ridice pe cei căzuți, acum, la Naștere, Se coboară în adâncul peșterii ca să mă nască pe mine pentru viața veșnică.

Hristos S-a născut din veșnicie din Tatăl, iar pe mine m-a născut sub aripa timpului, în peștera din Betleem.

Noi creștinii ne-am născut din Hristos, prin har, în peștera din Betleem.

Pe actul meu de botez scrie că m-am născut în Betleem.

Fraților, să ne întoarcem acum, la acest Praznic Dumnezeiesc, către sfârșitul începutului vieții noastre creștine.

Doamne, Iisuse Hristoase, noi Te-am îmbrăcat în scutece, iar Tu ne-ai îmbrăcat în Tine.

Noi Te-am primit în peșteră, iar Tu ne primești în Cetatea cea de Sus a Ierusalimului Ceresc.

După cum marmura este martorul tăcut al istoriei, tot așa și Peștera Betleemului este martorul că acolo, Hristos a fost întâmpinat de păstori și slăvit de îngeri. Lui I s-au închinat magii aducându-i din depărtări scumpe daruri, însă trecătoare, iar El i-a împărtășit din darul veșniciei.

Hristos le-a pus magilor o picătură de veșnicie pe buzele lor.

Toți aceia care am fost botezați în numele Preasfintei Treimi purtăm pe ale noastre frunți semnul veșniciei, botezul fiind un act din veșnicie.

Nașterea lui Hristos este începutul veșniciei noastre.

Dumnezeu L-a creat pe om ca să aibă viață veșnică.

Tu trebuie să arzi ca o lumină într-un cuib de ceară.

Iubiți frați, timpul trece și vine veșnicia.

Drumul nostru pe sub soare este scurt, iar drumul până la poarta Raiului este de o prescură.

Dacă îți iei ca merinde o prescură când vei pleca din lumea aceasta, ea îți va ajunge până la poarta Raiului.

Ce taină mare se petrece și azi în paradisul pe care noi îl numim simplu: pământ!

Aici, Dumnezeu Își hrănește fiii cu prescură, iar în Rai cu lumina harului dumnezeiesc.

Aici prescură, acolo lumină! Iată hrana pentru veșnicie! Iată o sfântă și binecuvântată diadă!

Românul cultiva grâu și vița de vie, ceea ce îl făcea să se gândească mereu la prescură și la potir.

Hristos a venit să-l salveze pe om, căci acesta voia să evadeze de pe axa infinitului.

Iubiți credincioși,

În anul 2014 se împlinesc 300 de ani de când, în ziua de 15 august 1714, vrednicul Voievod al Țării Românești- Constantin Brâncoveanu- împreună cu cei patru fii ai săi și cu sfetnicul Ianache au fost martirizați la Constantinopol.

Țara Românească număra în vremea lui peste șase sute de mii de români creștini.

Atunci, la Constantinopol, moartea a frânt o stâncă românească.

În istoria neamului nostru românesc avem multe pilde de martiri.

Martirul este martorul vieții, iar călăul este martorul morții.

România este un antimis plin cu multe sfinte moaște pe care noi azi slujim lui Dumnezeu.

Doamne, du neamul nostru acolo unde dorul nu mai doare!

Iubiții mei fii duhovnicești,

Cu părintească dragoste vă îndemn să ascultați și să împliniți Evanghelia lui Hristos și învățătura Sfintei noastre Biserici Dreptmăritoare, căci „Dumnezeu întoarce omului după faptele lui și se poartă cu fiecare după purtarea lui.“( Iov 34, 11).

Vă încredințez dragostei celei jertfitoare a Domnului nostru Iisus Hristos și vă las pe brațele Maicii Domnului.

Să aveți parte de sărbători pline de bucurii duhovnicești!

Să nu uităm a ne ruga unii pentru alții și pentru al nostru sfânt pământ românesc, din care să nu mai rupeți florile lui Dumnezeu.

Bucurați-vă toți care astăzi v-ați împărtășit din Potirul veșniciei!

Al vostru, al tuturor,

de tot binele voitor

† Ioan,

al Munţilor

Căutăm voluntari care să traducă acest articol în franceză, spaniolă, italiană, rusă sau orice altă limbă. 

Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com