Viaţa unei mame credincioase - Anastasia Şaguna (I)

Biserica din Mişcolţ

I  

De câteori auzim sau cetim despre viaţa şi faptele vre-unui bărbat vrednic, ne simţim îndemnaţi să cercetăm, care este izvorul vredniciei lui. În rândul întâi ne întrebăm, din ce părinţi, din ce familie a răsărit bărbatul acela? care era moştenirea sufletească, ce a adus cu sine în lume? ce fel de creştere şi îngrijire i s-a dat, mai ales din partea mamei sale? 

 

E un adevăr vechiu şi lămurit, că toţi oamenii mari au avut în copilărie parte de cele mai vrednice, mai devotate şi mai credincioase mame, cari, prin îngrijirea deosebită ce le-au dat, au aşezat întâia ramură, în „cununa cea neveştejită a măririi“ fiilor lor. 

 

Mamele iubitoare şi înţelepte îşi dau toată silinţa să sădească în sufletul copilaşilor, mlădios ca o ceară moale, din cea mai fragedă vârstă toate aplicările de folos: cuviinţa şi buna rânduială, credinţa, dreptatea şi dragostea pururea biruitoare. 

 

Este ştiut, că omul va urma în vârsta bărbăţiei şi la bătrâneţă calea, pe care apucă din tinereţă. 

 

De aceea mamele vrednice, pe lângă dragostea, ocrotirea şi paza cea neadormită, cu care veghează ziua şi noaptea la căpătâiul copiilor lor, pe lângă hrana trupească şi îmbrăcămintea trebuitoare, se îngrijesc să le dea şi hrana sufletească a credinţii şi a luminii, fără de care nici un om nu poate săvârşi isprăvi mari în cursul vieţii sale.

Poporul nostru, ştiind cât de scumpă şi de hotărîtoare este grija mamei pentru viaţa orişicui, când vrea să laude pe un om vrednic, se mulţămeşte a-i zice în graiul pilduitor al Sfintei Scripturi: „Fericit este pântecele, care te-a purtat, şi binecuvântat sânul, ce ai supt“. Vrea să spună Românul prin pilduirea aceasta, că sămânţa cea bună a tuturor pornirilor şi învăţăturilor folositoare se revarsă asupra oamenilor vrednici mai cu seamă prin creşterea şi îngrijirea aleasă a unor mame înţelepte.

E foarte adevărat, că învăţăturile, pe cari le sădeşte mama în sufletul copilului, sunt cu mult mai trainice decât cele împărtăşite prin şcoli. Câtă vreme din acestea multe se spulberă si se scutură deodată cu pulberea şcoalei, cele dintâi rămân adânc întipărite în minte şi, fiind împreunate cu amintirile dulci şi curate de la vatra părintească, niciodată nu se vor stinge cu totul din inimile simţitoare.

*

Despre mama unui om mare vrem s-aducem vorba în paginile acestea, despre Anastasia Şaguna, care a dăruit neamului românesc pe unul dintre cei mai luminaţi povăţuitori, iar bisericei noastre strămoşeşti pe cel mai mare legiuitor al ei: pe Mitropolitul Andreiu Şaguna.  

II

Mulţi Români din Macedonia şi-au părăsit în veacurile trecute vetrele străbune din cauza prigonirilor cârmuirii turceşti, care le năpăstuia traiul şi nu-i îngăduia nici să se roage lui Dumnezeu în limba lor. Fiind oameni harnici şi pricepuţi aceşti Români drept-credincioşi, după ce luaseră toiagul pribegiei în mână, se aşezară cu familiile lor prin oraşele mai mari ale Ungariei şi Austriei, purtând negoţ întins şi făcând rost de bunăstare materială. 

 

Dar, ori unde ar fi fost ei aşezaţi şi oricât de bine le-ar fi mers treburile, nu-şi uitau niciodată de fraţii lor rămaşi acasă în suferinţă, sub ploaia de asupreli păgâneşti. Din prisosul agoniselii lor trimeteau şi acestor oameni necăjiţi ajutoare. 

 

Pe de altă parte, cei plecaţi pe acasă trăiau pretutindeni în cea mai bună înţelegere şi dragoste frăţească unii cu alţii. După ce apucau mai multe familii într-un oraş la oarecare stăricică materială, cea dintâi grijă a lor era, să-şi strângă bani şi clădească o biserică, în care să se poată ruga lui Dumnezeu aşa, cum au pomenit din moşi-strămoşi. 

 

Astfel se aşezară şi în oraşul Mişcolţ (în nordul Ungariei, comitatul Borşod) pe la anul 1606 câteva familii de Români macedoneni, cari cu timpul au sporit binişor, aşa încât pe la anul 1728 erau aci vreo 300 de negustori români cu familiile lor. După ce biserica, clădită de Românii macedoneni la începutul aşezării lor în Mişcolț, s-a învechit şi s-a stricat, ei se gândiră să-şi facă alta nouă, mai frumoasă şi mai încăpătoare. Înaintară deci o rugăminte cătră milostivul împărat Iosif al II-lea, care iubea pe Români şi voia să le facă şi lor dreptate. Acest împărat, care a dat voie să-şi zidească şi Românii dreptcredincioşi frumoase biserici de piatră, cum au zidit pe vremea lui în Sălişte (Biserica cea mare), în Făgăraş, în Oradea şi în alte părţi, a încuviinţat şi cererea Românilor din Mişcolţ. Astfel ei se apucară şi zidiră, în timp de vreo 20 de ani, una din cele mai frumoase biserici ortodoxe române câte se aflau în Țara Ungurească. Multă osteneală, mari stăruinţi şi cheltueli se cer la zidirea unei astfel de biserici şi în ziua de azi! Dar în vremea veche se cereau şi mai multe.

După ce-şi văzură bunii credincioşi isprăvit odorul lor de biserică, în semn de amintire pentru viitorime, puseră de săpară pe un părete al ei, în slove greceşti, rândurile următoare: „Această biserică a Sfintei Treimi s-a întemeiat pe timpul puternicului împărat Iosif al II-lea, regele Ungariei, şi s-a isprăvit în anul 1806 pe timpul puternicului împărat Francisc al II-lea, regele Ungariei, cu cheltuiala fraţilor Români din Macedonia“.¹

Între aceşti fraţi români, cari nu au pregetat a-şi deschide punga şi a jertfi din avutul lor pentru a înălţa un frumos altar de închinare Domnului, se găseşte şi unul cu numele Anastasiu Mihail Muciu.

Acesta era tatăl Anastasiei şi deci bunicul Mitropolitului Şaguna!

(va urma)

  Conferinţă ţinută în Săliște, la 15/28 August 1910

  ¹Vezi cartea decedatului Pericle Papahagi: „Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea", Bucureşti 1909, pag. 40.

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei

Mitropolitul Şaguna Andrei (din botez Anastasie) a fost mitropolit al Ardealului (de origine aromână). S-a născut la 20 decembrie 1808 (1 ianuarie 1809 st. n.) în Mişcolţ, în Ungaria şi a trecut la Domnul la 16/28 iunie 1873 în Sibiu (înmormântat în Răşinari). Studiile gimnaziale la Mişcolţ şi Pesta (abs. 1826), superioare – de Filosofie şi Drept - la Universitatea din Pesta (1826-1829) şi de Teologie la Seminarul ortodox din Vârşeţ (1829-1832). După terminarea studiilor teologice, a intrat la mănăstirea sârbească Hopovo, unde a fost tuns în monahism, sub numele Andrei (24 octombrie 1833) şi hirotonit ierodiacon (februarie 1834); profesor la Seminarul Teologic din Carloviţ şi secretar al „Consistoriului arhidiecezan' de acolo (din 1834), ieromonah (29 iunie 1837), protosinghel, „asesor' (consilier) mitropolitan şi «administrator' (locţiitor) de egumen la mănăstirile Iazac (1838), apoi la Beşenovo (1841); arhimandrit şi egumen la mănăstirile Hopovo (1842), apoi la Covil (1845); după 1842 a funcţionat un timp ca profesor la secţia română a Seminarului Teologic din Vârşeţ şi „asesor' al Consistoriului de acolo. La 15/27 iunie 1846 numit „vicar general' al Episcopiei Ardealului, cu sediul la Sibiu; la 2 decembrie 1847 ales episcop (recunoscut la 5 februarie 1848, hirotonit la Carloviţ la 18/30 aprilie 1848); la 12/24 decembrie 1864 numit arhiepiscop şi mitropolit al reînfiinţatei Mitropolii a Ardealului cu reşedinţa în Sibiu.

Ca episcop, a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului, prin numeroase memorii înaintate Curţii din Viena, patriarhului ortodox sârb şi Congresului naţional-bisericesc sârb din Carloviţ, prin sinoadele eparhiale - formate din clerici şi mireni - convocate la Sibiu în 1850, 1860 şi 1864. După reînfiinţarea Mitropoliei (1864), cu două eparhii sufragane - la Arad şi Caransebeş -, a convocat un Congres naţional-bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie, la Sibiu (septembrie-octombrie 1868), care a aprobat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (sancţionat de autoritatea de stat la 28 mai 1869), după care s-a condus Biserica Ortodoxă din Transilvania şi Banat până în 1925. Principiile fundamentale ale acestui statut – autonomia faţă de stat şi sinodalitatea, adică participarea laicilor (2/3) alături de clerici ( 1 / 3 ) la conducerea treburilor bisericeşti - au stat la baza Statutului de organizare a întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925 şi a celui din 1948.

Pe tărâm cultural, a organizat învăţământul primar şi mediu ortodox românesc din Transilvania, punându-1 sub îndrumarea Bisericii; preoţii parohi erau directori ai şcolii „poporale' din parohia lor, protopopii „inspectori' ai şcolilor din „tractul' lor, iar episcopul (sau arhiepiscopul), „inspector suprem' al şcolilor din întreaga eparhie, principii înscrise şi în Statutul Organic. La sfârşitul păstoririi sale, în Arhiepiscopia Sibiului existau aproximativ 800 de şcoli „poporale', un gimnaziu cu 8 clase la Braşov (înfiinţat în 1850), o şcoală reală-comercială (din 1869) la Braşov, un gimnaziu cu 4 clase la Brad (din 1868). La îndemnul lui s-au tipărit peste 25 de manuale şcolare, unele în mai multe ediţii (de Sava Popovici Barcianu, Ioan Popescu, Zaharia Boiu ş.a). La Sibiu cursurile de teologie au fost ridicate de la 6 luni la un an (1846), iar în 1853 a înfiinţat un Institut teologic-pedagogic cu două secţii: teologică (doi, apoi trei ani de studii) şi pedagogică (doi, apoi trei ani de studii), cumpărând câteva case pentru nevoile şcolii şi internatului, pentru studenţii teologi şi preoţi a tipărit un număr însemnat de manuale didactice, lucrate de el însuşi sau de profesorii Institutului; a trimis numeroşi tineri la studii de specializare la Universităţile din Austria şi Germania, cu burse oferite din fondurile şi fundaţiile create de el. A avut un rol decisiv la, întemeierea şi organizarea „Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român' (Astea), fiind primul ei preşedinte (1861-1866); a iniţiat ziarul „Telegraful Român' (ianuarie 1853), care apare până azi.

Ca „om politic', a îndeplinit un rol de seamă în perioada 1848-1849: preşedinte al Adunării Naţionale româneşti de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 3 / 1 5 mai 1848, delegat de Adunare să prezinte revendicările româneşti împăratului Austriei, la Innsbruck şi Viena, apoi Guvernului din Pesta. în anii următori - fie singur, fie cu alţi delegaţi ai românilor - a prezentat în mai multe rânduri memorii către împărat, cu doleanţele naţiunii române; după 1860 a fost membru în Senatul imperial din Viena, între 1863-1865 deputat în Dieta Transilvaniei, copreşedinte al Conferinţei naţionale-politice a românilor (1861) şi al Congresului naţional al românilor (1863), ambele la Sibiu; după crearea statului dualist austro-ungar (1867), a fost mentorul direcţiei „activismului' în viaţa politică a românilor transilvăneni. Îndrumător şi sprijinitor al preoţimii şi al credincioşilor, ctitor al bisericii din Guşteriţa, lângă Sibiu; membru de onoare al Societăţii Academice Române (1871), preşedinte de onoare al Societăţii „Transilvania' din Bucureşti.

Sursa: Doxologia

Cuvânt de laudă la Sfântul Apostol Andrei - Sf. Athanasie cel Mare

1. Văzând această strălucită turmă a Duhului și aruncându-mi undița apostolească în marea cu adevărat senină și fără valuri, îmi amintesc de glasul stăpânesc care strigă: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni”[1]. O, cuvânt cu putere multă! O, cuvinte adeverite prin fapte! O, făgăduință adevărată, ce crește pe zi ce trece! Căci a cui este pescuirea aceasta minunată? Cine este cel ce a adunat acum vestitul acesta praznic, cine altul decât, evident, vestitul între apostoli Andrei! Cel ce a desfășurat mrejele limbii și ale amintirii, ca să umple această sfântă corăbioară cu cârmele apostoliei, îndreptând această arcă spre cer. Și care sunt primele vânaturi? Care sunt prăzile ostenelilor? Cei ce își strălucesc haina sfințeniei prin virtuți. Cei dintâi și-au întins aceste brațe apostolești și pe cei de afară rătăciți i-au vânat la mântuire. Dar deși sărbătorii de față acest mare Andrei ne-a dat prilejurile, totuși întregul sobor al apostolilor se cinstește împreună cu el. Căci pe aceștia harul i-a unit, iar spațiul nu-i desparte. Și dacă cineva ar vrea să laude o cunună cu flori împodobită din pietre de mult preț, din oricare parte și-ar începe laudele, odată cu părțile va admira și întregul. Sau așa cum cineva ar vedea un lanț de aur și ar atinge o verigă și întregul lanț s-ar mișca, la fel și cuvântul mergând către un singur apostol, prin el îi cuprinde pe toți potrivit cuvântului inspirat de Dumnezeu al Sfântului Pavel: „Dacă un mădular se bucură, toate mădularele se bucură împreună cu el”[2]. Ce armonie a mădularelor a mai arătat firea, așa cum harul Duhului Sfânt a unit în armonie dănțuirea apostolilor? Cu adevărat un singur har, cel care a adunat pe apostoli oaste Stăpânului.

2. Vino, așadar, la toți și prin toți pe fiecare să-l admirăm. Andrei, numele bărbăției apostolești, cel dintâi care L-a arătat învățător pe Stăpânul, începutul dănțuirii apostolești, cel ce iute a văzut venirea stăpânească, cel ce a schimbat ucenicia lui Ioan Botezătorul cu învățătura lui Hristos, pecetea cuvintelor Botezătorului. Căci era cel mai încercat dintre ucenicii lui Ioan. La raza sfeșnicului a căutat adevărul Luminii, precum cineva care, în lumini obscure fiind, încearcă să se obișnuiască cu izbucnirile de lumină ale lui Hristos. Dar Ioan, stând în repejunile Iordanului boteza turme, pregătind în ape pocăința drept antidot pentru poruncile lui Moise și cu repejunile Iordanului tăia ascuțișul sabiei lui Moise. Căci pe cei cărora călcarea poruncii moarte le-a născut, pe aceștia Botezătorul, răpindu-i, i-a trimis înainte prin pocăință. Fiindcă încă nu era prezent Cel ce dezlega moartea, prin punerile botezului, moartea se îmblânzea, fără de voie învățând iubirea de oameni prin pocăință. Dar când a fost de față Stăpânul, ascuns fiind de înțelepciunea iconomiei și ascunzându-Și fulgerarea vredniciei în veșmântul de muritor, cunoscându-L Ioan, îndată s-a schimbat din ucenic în purtător de scut, și trăgându-și mâna, propovăduitor al Celui de față s-a făcut. „Iată, mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Acesta, zice, este Izbăvitorul morții. Acesta este nimicitorul păcatului. Eu sunt trimis vestitor al Mirelui, iar nu mire. Purtător de scut, nu Stăpân, am venit.

3. La aceste cuvinte, cel mai vestit dintre Apostoli, Andrei, străpuns fiind, părăsind pe ucenic, a alergat spre Cel propovăduit. Și primind legământul cuvântului, devine mai ascuțit la limbă decât Ioan și, apropiindu-se de Stăpânul, și-a arătat dorul de chip, părtaș drumului luându-l pe Evanghelistul Ioan. Și amândoi împreună, lăsând sfeșnicul, s-au dus la Soare. Andrei cel dintâi răsad al apostolilor. El a deschis ușile ucenicilor lui Hristos. El a fost cel dintâi care a cules roadele arăturii profetice, care a întrecut nădejdile tuturor. Primul care a îmbrățișat pe Cel așteptat mai presus de toți. Cel dintâi a arătat poruncile legii date la vreme. Cel dintâi care a oprit limba lui Moise nesuferind-o să mai vorbească după Hristos, nu insultându-l pe învățătorul iudeilor, ci preferând în locul celui trimis pe Cel ce trimite. Sau mai degrabă el, cel dintâi, s-a arătat cinstindu-l pe Moise, fiindcă el, cel dintâi, L-a cunoscut pe Cel profețit de Moise. „Profet vă va ridica vouă Domnul Dumnezeul nostru dintre frații voștri ca mine, de El să ascultați”. Se ridică deasupra legii, ascultând legea. L-a auzit pe Moise zicând: „De El să ascultați”. L-a auzit pe Ioan strigând: „Iată, Mielul lui Dumnezeu”. Și pentru dovedirea legii s-a făcut dezertor al legii. Recunoscând pe profetul profețit, îl conduce de mână pe fratele său la marea descoperire. Lui Petru care nu știa îi arată comoara „L-am aflat pe Mesia” după Care tânjim. Pe Cel a Cărui venire am nădăjduit-o, pe Acela să-L răpim acum în contemplare. L-am aflat pe Cel pe care profeticeștile trâmbițe ne-au poruncit să-L așteptăm. A venit vremea pe care harul a propovăduit-o, pe care dorul nădăjduia să o vadă cu ochii. Căci, zice, a găsit Andrei pe fratele lui, pe Simon și împarte cu el comoara vederii. Îl duce de mână pe Petru la Stăpânul. O străină minune! Astfel Andrei se face ucenic și învățător al oamenilor. Și-a început ucenicia învățând pe alții. Răpește vrednicia apostoliei. L-am aflat pe Mesia. O, câte nopți fără somn au petrecut lângă repejunile Iordanului, iar acum pe Cel dorit L-am aflat! N-a șovăit după cuvânt Petru, căci era fratele lui Andrei și cu voință fierbinte s-a grăbit să-și deschidă urechile.

4. Luându-l pe Petru, Andrei l-a adus pe cel părtaș neamului lui la Stăpânul, părtaș făcându-l uceniciei. Aceasta a fost prima ispravă a lui Andrei. A mărit numărul apostolilor, l-a adus pe Petru, ca Hristos să-l afle pe corifeul ucenicilor. Astfel încât Petru, întru mărturisirea prin care s-a aflat mai târziu bineplăcând Domnului, de la Andrei a rodit semințele acestei buneplăceri. Dar schimbul laudelor între ei este în balanță din ambele părți. Căci bunătățile aparțin amândurora și ambii se laudă cu aceleași bunătăți. Câtă bucurie a adus tuturor Petru care a răspuns iute la întrebările Stăpânului și el a rupt tăcerea ucenicilor : „Cine zic oamenii că sunt Eu?”[3] Și ca și când el ar fi fost limba celor întrebați sau ca și cum ar fi grăit prin el toți laolaltă, el singur, mai presus de toți a vorbit: „Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”, printr-un singur cuvânt mărturisind și iconomia, și pe Cel ce iconomisește. O, potrivire a cuvintelor! Căci la cuvintele la care Andrei l-a adus pe Petru, la aceleași cuvinte Părintele cel de sus l-a făcut pe Petru să subscrie, răsunându-le ca un ecou. Căci Andrei zicea: „L-am aflat pe Mesia”. Iar Părintele ceresc i-a sugerat lui Petru să zică: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, dar acestea le-a poruncit să le zică nu numai lui Petru. Spune, o, Petre, întrebat fiind, cuvintele lui Andrei. Arată-te gata să răspunzi Învățătorului. Căci n-a mințit Andrei, zicându-ți: „Pe Mesia L-am aflat”. Dar tu cuvântul evreiesc, mutându-l în Ellada, strigă: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu”. Vezi cu câte daruri se împodobește Andrei, chiar de la începutul uceniciei lui?

5. Dar când Mântuitorul, lăsând cetățile, umbla prin pustie, mulțimile oamenilor veneau după El, neputând suferi despărțirea nici măcar pentru puțin. Dar era în pustie lipsă de hrană, și pântecele nu suferea. Iar Mântuitorul, covârșind pustiul, reînnoiește minunea veche, și face iarăși pustiul martor al minunilor săvârșite oarecând în pustiu, și, făcându-i pe ucenici ospătari, le-a poruncit ca din gustarea lor să hrănească mulțimile. Dar soborul ucenicilor îndată s-a tulburat de lipsă și privind unii către alții și neînțelegând ceea ce avea să se petreacă, cu cugete omenești s-au vătămat. Așadar, ucenicii vorbeau altceva unii către alții, vestindu-I lipsa. Dar Andrei, fiind între cei prezenți, mustrându-le necredința, i-a trecut cu vederea, dând Mântuitorului prilejurile minunii. Căci ce zice? „Nu sunt decât cinci pâini și puțini pești”. Ce face, așadar, Mântuitorul? Aduceți-le pe acestea aici. Și mărturisirea lipsei s-a făcut belșug de bunătăți.

6. Căci Mântuitorul, săvârșind deja alte minuni în petrecerea Lui pe pământ, și cu ucenicii petrecând destulă vreme, S-a dus la ceruri. Dar apostolii, străbătând lumea, împrăștiindu-se fiecare în altă parte, au împărtășit lumii șuvoaiele harului. Aici, așadar, acest fericit Andrei, umplând de har Ellada și totodată ținutul barbar, și prin minuni înduplecând neamurile spre credință a fost trimis la cel mai mare luptător al necredinței, mă refer la Ahaia. De unde, pe mulți scriindu-i în ceruri, a fost predat crucii pentru credință. Și a imitat prin felul morții pe Stăpânul, pentru ca, prin comuniunea patimii să arate mărimea dorului. Crucea a fost înfiptă în mijlocul Elladei și Andrei a fost spânzurat pe ea, prin răstignirea lui propovăduind pe Cel răstignit, și prin cuie, crezând cuielor, și prin patimă, mărturisind patima. Aflându-se dincolo de viața această muritoare, prin patima lui, a arătat și mai lucrătoare puterea învățăturii lui. Iar pe cei pe care nu i-a convins vorbind în public, pe aceștia i-a înduplecat ucis fiind. Și pe care nu i-a tras la credință vorbind, pe aceștia i-a pescuit pătimind. Împărțit fiind între cer și pământ, având adică pământul pentru trup, iar de cer fiind moștenit cu sufletul, veghează de sus turmele oamenilor prin tămăduiri și minuni, făcându-i de-a dreapta pe cei de pe pământ. Căci cei de față au odrăslit spicele acelei arături și din acea învățătură au înflorit strugurii credinței. Și voi dascăli ai dreptei credințe v-ați făcut, neguțători ai Împărăției cerurilor ați venit împreună la Cel de Care se minunează cerul. Căci al lui Hristos este cuvântul, prin fericitul Pavel, „dacă rămânem întru El, vom și împărăți împreună cu El”[4]. Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.

[1] Mt. 4, 19.

[2] 1 Cor. 12, 26.

[3] Mt. 16,13.

[4] 2 Tim. 2, 12.

Sursa: Doxologia

Mantia lui Hristos

Ce înseamnă toate lucrurile și obiceiurile creștinului? La subsolul Catedralei Mitropolitane din Iași se găsește un muzeu cu intrarea liberă care e parțial organizat ca un fel de catehism al creștinului.

Unul dintre exponatele care impresionează este un veșmânt arhieresc vechi care cântărește 17 kilograme. Astăzi nu se mai folosesc fir de aur și pietre prețioase la veșmintele arhierești, dar acestea își păstrează aspectul și simbolismul împărătesc. De ce?

În timpul Divinei Liturghii, preoții și ierarhii Îl reprezintă pe Hristos pe Pământ, Împăratul Noului Ierusalim, al împărăției cerești ce va coborî pe Pământ la sfârșitul veacurilor. „Liturghie” înseamnă literal, în greaca veche, „lucrarea poporului”. A poporului care își slăvește Domnul și Dumnezeul. Dar și a Dumnezeului Celui Viu, Care lucrează tainic la zidirea noului Său popor, numit Noul Israel, format din vechii israeliți convertiți la începuturile creștinismului, dar și din neamurile care au primit Noul Legământ prin Hristos. De aceea, arhiereul care oficiază liturghia pronunță întotdeauna următoarea rugăciune: „Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a zidit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea!” Via este în Vechiul și Noul Testament simbol al Poporului lui Dumnezeu.

Oare pentru plăcerea și orgoliul personal purtau ierarhii noștri ore întregi 17 kilograme de aur și pietre scumpe în timpul slujbei arhierești? Câți dintre noi am fi în stare din punct de vedere fizic să ducem o astfel de povară azi?

Ca să nu mai vorbim că, pe lângă povara fizică, se adaugă și povara nevăzută a responsabilității uriașe de a fi lider spiritual pentru o mare comunitate și de a fi efectiv reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ.

În mod conștient sau nu, când noii „politruci” seculariști de astăzi le reproșează preoților și ierarhilor ortodocși opulența veșmintelor, ei lovesc tocmai în Cel pe Care aceștia Îl reprezintă. Ei Îi pretind Împăratului să meargă umil prin cetate, cum a făcut-o și pe vremea când Însuși propovăduia pe Pământ.

Făcând aceasta, ei nu înțeleg că Împăratul Și-a câștigat veșmintele prețioase punându-se în slujba poporului până la moarte. Căci mai înainte ca, prin ierarhii Lui, să poarte purpura și aurul imperial, Acesta S-a înfășurat în mantia de purpură a propriului sânge vărsat pe cruce.

Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veşmintele Sale mai roşii decât ale celui ce culege la vie, cu podoabă în îmbrăcămintea Lui şi mândru de belşugul puterii Lui? "Eu sunt Acela al Cărui cuvânt este dreptatea şi puternic este să răscumpere!"

Pentru ce ai îmbrăcămintea roşie şi veşmântul Tău este roşu ca al celui care calcă în teasc?

„Singur am călcat în teasc şi dintre popoare nimeni nu era cu Mine; şi i-am călcat în mânia Mea, i-am strivit în urgia Mea, încât sângele lor a țâşnit pe veşmântul Meu, şi Mi-am pătat toate hainele Mele...”

Isaia 63, 1-3

Dar ce fel de vrăjmași zdrobește Împăratul în teasc? Este vorba de dușmanii nevăzuți ai lucrării Sale în lume:

Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.

Efeseni 6, 12

De fapt, sângele învinșilor din versetele lui Isaia ajunge să simbolizeze propriul sânge vărsat de Împărat pe cruce. Tocmai prin aceasta lupta e câștigată de Cel care Își dă viața fără de vină „pentru popor” (Ioan 11, 49-52; Efeseni 5, 2), mielul Cel din veac care se face ardere de tot pentru păcatele tuturor (Apoc. 5, 9-12).

Astfel, creștinismul transfigurează sensul concret și politic, care poate fi dat multor versete din Vechiul Testament, într-unul veșnic și spiritual. Tradiția creștin ortodoxă învață că, după moartea lui Hristos pe cruce, Acesta a coborât cu sufletul până în Iad, de unde a eliberat sufletele tuturor drepților morți înainte de acel moment. Cu referire la acest moment definitoriu pentru credința ortodoxă în Înviere, slujba Utreniei din Sâmbăta Mare (cea dinaintea Duminicii Învierii) conține următoarea cântare:

...se înfricoșează portarii Iadului văzându-mă, Maică, îmbrăcat cu haina cea însângerată a izbânzii; că ucigând ca un Dumnezeu pe vrășmași cu Crucea, iarăși voi învia...

Utrenia Sâmbetei Mari

Așadar, haina slavei arhierești în ortodoxie este de fapt un simbol deopotrivă imperial și de slujire supremă. Uneori, ea nu arată frumos împodobită - după cum seculariștii de azi (la fel ca bolșevicii de altcândva) ne-o reproșează - ci de-a dreptul înfricoșătoare, respingătoare, ca veșmânt înfrângerii - dar și al sacrificiului asumat. Iată, de exemplu, cu ce „purpură” s-a îmbrăcat Patriarhul Tihon al Rusiei în anii 1920:

Eliberarea Patriarhului din inchisoare a fost memorata de martori oculari: „O mulțime de mii de oameni a inundat intreaga zona din jurul inchisorii. In departare, se afla echipajul. Un detașament mare de cekiști formau un coridor de la porțile inchisorii pentru echipaj, imparțind mulțimea in doua parți. Dupa o lunga așteptare, s-au deschis porțile, și a aparut Patriarhul. Parul lung gri zbarlit, barba incalcita, cu ochii adanciți pe fața trasa, cu o mantie soldațeasca mizerabila, purtata pe pielea goala. Patriarhul era desculț. Mulțimea de mai multe mii de oameni, șocata, toți, ca un singur trup, au cazut in genunchi și s-au inchinat. Patriarhul mergea incet spre echipaj, cu ambele maini binecuvantand mulțimea, iar lacrimile ii curgeau pe fața lui epuizata. Și așa de mare a fost puterea momentului, incat capetele garzilor, pentru o clipa, au cazut reverențios in fața suferindului”.

Distrus de inchisoare, Patriarhul Tihon a murit la 26 martie anul 1925.

Potrivit martorilor oculari: „... La funeraliile Preafericitului Patriarh al Moscovei și al intregii Rusii Tihon au venit mai mulți oameni decat la funeraliile liderului proletariatului lumii Lenin. Zi și noapte, fara intrerupere, oamenii veneau sa-și ia ramas bun de la Patriarh. In timpul primei zile, potrivit unor zvonuri, s-au vandut 60.000 de lumanari. Șirul oamenilor veniți sa-și ia ramas bun se intindea pe distanța de o versta (1 versta = 1,067 km) ...”

Volodskii, I.O., „Originile raului. Taina comunismului”,
Ed. Pravoslavnia Audiokniga, 2010

Traducere de Provita Media

Recomandări pentru cei care vor să afle mai mult despre tainele creștinismului ortodox:

Cumpără de aici Catehismul ortodox elaborat de o echipă coordonată de teologul ortodox francez Olivier Clement (traducerea românească)

Descarcă de aici versiunea digitală a unei ediții mai vechi a Catehismului ortodox coordonat de teologul ortodox francez Olivier Clement (traducerea românească)

Sursa: Caiet de compuneri

Arvo Pärt : Da Pacem Domine - HIlliard Ensemble

Să ne întoarcem la Dumnezeu, unde n-am fost niciodată. Cu Dumnezeu toate sunt paradoxuri - Parintele Rafail Noica

Predica la Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor)

Evanghelia

Luca 18, 18-27

În vremea aceea un om oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Învăţătorule bune, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar Iisus i-a zis: pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu. Ştii poruncile: să nu faci desfrănare, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Iar el I-a răspuns: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind acestea, Iisus i-a zis: încă una îţi mai lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino şi urmează Mie. Dar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Văzându-l că s-a întristat, Iisus a zis: cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei ce au averi! Căci mai lesne este pentru cămilă să treacă prin urechile acului, decât pentru bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Iar cei care au auzit acestea, au zis: atunci cine poate să se mântuiască? Iar Dânsul a răspuns: cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

IPS Bartolomeu Anania - Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor

Acatistul Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina

Predică la Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina - IPS Bartolomeu Anania

Doamne miluieşte! / Prin cele ce se aud şi văd

Ana Blandiana: Corectitudinea politică pune grav libertatea sub semnul întrebării

„Orologiul fără ore” – o discuţie aprinsă cu poeta Ana Blandiana despre situaţia Europei, despre corectitudinea politică şi despre despiritualizare, în cadrul Conferinţelor TNB.

Despre timp

Nu știu ce-ar trebui să se știe în plus despre mine. Poate faptul că trăiesc o dramă – și eu și soțul meu – aceea de a fi intrat ca într-un mixer în viața publică și, în ultimii 20 de ani, în construcția Memorialului de la Sighet și, în felul acesta, de a ne fi pus piedici propriului nostru destin de scriitori. Iar acum, când știm că nu mai avem jumătate de secol înainte – poate nu mai avem nici jumătate de deceniu – și știm că am rămas cu capul plin de idei care n-au fost scrise, suntem conștienți că ar trebui să stăm numai la masa de scris, dar în același timp n-avem curajul să părăsim o operă precum Memorialul, care se bazează pe numele noastre. Iar asta ne face să împărțim în permanență puținul timp care ne-a rămas.

Europa nu mai crede în nimic

Situația Europei în ultimul timp este chiar mai gravă decât a României. Ceea ce susțin eu – și nu sunt prima voce care spune asta – este că tot mai mult actualitatea noastră europeană, seamănă cu sfârșitul Imperiului Roman. N-are legătură doar cu migrația sau cu ce se întâmplă în mod concret, ci, mai ales, cu ceea ce se întâmplă în mentalul colectiv. Roma ajunsese la o situație în care nu mai credea în propriii zei pe care-i și uitase și îi înlocuise cu zei importați de la popoarele pe care le cucerise. Părerea mea este că în momentul în care începi să-ți infirmi definiția – ceea ce a făcut Roma și ceea ce face Europa acum – ești pierdut, pentru că atunci când se ciocnesc două forțe întotdeauna câștigă cea care crede cu adevărat în luptă, indiferent dacă e bine sau rău. În povestea cu Europa și islamul nu contează cine are dreptate, contează că europenii nu mai cred și fac un adevărat tapaj din faptul că nu mai cred, sunt mândri că nu mai cred aproape în nimic. Spun că ar crede în libertate, dar corectitudinea politică pune grav libertatea sub semnul întrebării. Pe când ceilalți, islamiștii, cred din toată inima. Sigur, o să spuneți: „Sunt fanatici, sunt fanatici!”. Da, dar au forța unei credințe absolute. Ca să nu mai discutăm de raportul fizic care face ca la opt nașteri pe familie la ei și 1,2 în cazul europenilor să ne permitem să vedem în câteva generații o Europă aproape fără europeni.

Mondializarea nu e o invenție a secolului 21

Alexandru cel Mare și Cezar dovedesc cel mai bine că mondializarea nu e o invenție a secolului 21, că fiecare putere a încercat să se mondializeze pe măsura forțelor ei și a lumii cunoscute. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi care au făcut ceea ce se încearcă acum: adică amestecarea popoarelor. Ei au amestecat popoare, le-au schimbat limba, credința, au creat o lume nouă. Tot ce ne lipsește nouă acum este să știm numele celui care a hotărât asta. Paradoxal, deși noi vorbim tot timpul de o mărire a transparenței puterii, de fapt puterea e din ce în ce mai puțin transparentă. Nu știm cine a hotărât acum mondializarea. Presupunerea este că interesele economice, marile concerne, dar toate rămân presupuneri și imediat ce începi să te gândești cazi ca într-o căldare cu fantezii și povești despre cei care aranjează lumea.

Despre putere și PR

O poveste interesantă e cea care susține că acum nu știu câte mii de ani, înainte de Buddha și de Hristos, în India exista un consiliu făcut din nouă înțelepți care hotărau soarta lumii. Ce m-a impresionat în această poveste este că, atunci când am citit care erau specialitățile celor nouă, am văzut că primul era înțeleptul care se ocupa de convingerea maselor, ceea ce noi am numi azi comunicare, PR, cel care se ocupă cu influențarea psihologiei maselor. Și s-a văzut în Uniunea Sovietică, se vede acum în alegerile americane, în ce măsură capacitatea de a influența masele și de a vorbi în numele lor determină totul.

Drepturile omului au devenit, practic, o religie

Problema este stranie. Europa susține că se poartă cum se poartă – și aproape se sinucide – pe baza respectului față deDrepturile omului au devenit, practic, o religie drepturile omului care au devenit practic o religie. Drepturi ale omului care în mod straniu nu sunt absolut suprapuse peste demnitatea umană… Nu toate drepturile omului dau valoare omului. Unele dintre ele îl coboară. În numele acestor drepturi ale omului, Germania a ridicat toate frontierele în fața migrației, dar paradoxul este că cei care vin declară într-un mod absolut clar că ei nu respectă drepturile omului. Nu e niciun secret în asta… Iar în măsura în care Europa va dispărea, vor dispărea și drepturile omului. Deci însăși ideea în numele căreia s-a sacrificat.

Despre distrugerea Europei

Nu-mi place să fac scenarii, dar am descoperit de curând ceva care m-a tulburat teribil. În anii 20, exista așa numita Școală de la Frankfurt, o școală de filosofie de culoare marxistă. După ce a venit Hitler la putere, filosofii de la această școală au emigrat în America. La această oră toată viața universitară americană este dominată de filosofia Școlii de la Frankfurt. Adică universitățile americane sunt niște sedii de extremă stângă. Dar, mă rog, asta e o banalitate, toată lumea știe. Ce-am descoperit eu acum este că unul dintre promotorii Școlii de la Frankfurt a scris o cărticică în anii 20, înainte de a părăsi Germania, care se numea „De ce trebuie distrusă Europa”. E o carte pe care n-am citit-o, am citit doar niște referiri la ea. Ei bine, se pare că ea dă apă la moară acelor scenarii conform cărora nimic nu e întâmplător și totul e programat. Adică Europa cu religia ei iudeo-creștină și cu filosofia ei greacă era privită ca o entitate care împiedică dezvoltarea lumii în general prin faptul că domină cultural lumea. Deci trebuia distrusă, pentru ca lumea să se dezvolte…

Despre globalizare și „familia tradițională”

Probabil mulți nu sunt de acord cu mine, dar vreau să spun că discuția despre introducerea în Constituție a unei părți care să spună că familia trebuie făcută dintr-un bărbat și o femeie nu mi se pare o chestiune care ține de extremism religios. Am auzit voci spunând: „S-au strâns 3 milioane de semnături de extremiști ortodocși…”, dar nu asta e problema. Problema este că asta e o chestiune de natură, nu de religie – religia evident, o susține și ea, pentru că Dumnezeu a făcut un bărbat și o femeie. Dar asta vine pe planul doi deja. Pe planul întâi e faptul că un copil se naște numai dintr-un bărbat și-o femeie. Aici, în România, suntem încă mai aproape de natură și în sensul ăsta cred că trebuie să avem grijă să rămânem europeni, e clar că e singura noastră definiție și singura noastră șansă. Dar în același timp cred că n-ar trebui să renunțăm la ceea ce avem noi specific, cum cred că n-ar trebui să renunțe niciun popor. Acum 40-50 de ani când se vorbea de globalizare și nu prea se știa cu ce se mănâncă, mi-o imaginam ca pe ceva absolut minunat, în care fiecare să-și păstreze entitatea, dar să facă schimb, să se înțeleagă, nu să fie toți băgați într-o mașină de măcinat din care să iasă o pastă fără culoare și până la urmă puțin dezgustătoare.

Despre misterul poeziei

Atunci când scriu poezie, nu am sentimentul total că eu sunt autorul, pentru simplul motiv că-mi vin în minte un vers, două, trei, la care nu m-am gândit niciodată. Sigur, probabil că ele există undeva pe alte straturi în mine, dar vin formulate ca și cum mi-ar fi dictate. Țin minte perfect, odată când am scris o poezie, eram foarte tânără, eram singură acasă, era noapte și am scris-o așa, dintr-o suflare, iar când am terminat-o, am citit și am fost atât de mândră, nu-mi venea să cred că eu am scris-o, încât n-am mai putut sta pe scaun și-mi venea să mă ridic și să dansez. Și pe urmă am zis Doamne Dumnezeule, dar mă văd din blocul de-alături… S-a petrecut totul cu mulți ani în urmă și încă țin minte acel sentiment de fericire care era de fapt o mirare. O să spun ceva blasfemator, dar cred că Maica Domnului asta a simțit când i s-a spus c-o să fie Maica Domnului.

Despre scrisul de mână și scrisul pe computer

Nu pot să scriu literatură pe computer, pentru că pe computerul se șterge, ce nu e bine dispare, în timp ce manuscrisul e minunat pentru că e mâzgălit, totul rămâne acolo.

Despre publicul de poezie din România

Un moment absolut extraordinar pentru mine a fost când, cu puțin timp înainte de a fi interzisă, am fost invitată la Biblioteca „Calistrat Hogaș” din Piatra Neamț să citesc versuri. M-am dus la bibliotecă cu vreo cinci minute înainte să-nceapă. Și-n fața clădirii erau vreo 20 de oameni. Eu am dat să trec printre ei ca să intru în sală. Ei au început să râdă și m-au întrebat unde merg. „Vreau să intru”, le-am răspuns. „Dar ce? Noi suntem proști? Și noi vrem să intrăm, dar nu se poate.” Și eu am răspuns: „Păi atunci n-o să se țină, că eu trebuia să citesc”. Era arhiplin înăuntru și nu se putea trece… Așa că a fost o întreagă problemă să fie convinși câțiva să iasă din sală ca să mi se facă loc să intru. După care am fost interzisă… Asta a fost cea mai luminoasă amintire a mea în perioada în care eram foarte deprimată. Dar niciodată n-am crezut atunci că ea va fi cea mai luminoasă amintire și în continuare, pentru că acum nu-ți mai poți închipui un asemenea public de poezie în România. Din punctul ăsta de vedere există o diferență între Europa și noi, în sensul că europenii au obosit de materialitate, de societatea de consum și au ajuns să simtă că mai e nevoie și de altceva. Noi suntem încă lacomi de fast-food-uri, de mall-uri și n-am ajuns încă la a descoperi că secolul 21 va fi spiritual sau nu va fi deloc. De-abia aștept să obosească și românii de a mânca mai mult decât trebuie și de a se relua această tradiție a întâlnirii cu poeții, ca să pot recita și eu în românește și acasă la mine.

Despre corectitudinea politică

În țările fost-comuniste corectitudinea politică devine foarte greu dominantă. Deocamdată e mai mult temă de bancuri, pentru simplul motiv că noi am trăit atât de mult sub cenzură și ne-a fost mai frică de cenzura interioară decât de cenzura propriu-zisă. Or, corectitudinea politică asta e. Există doi universitari americani care au publicat o listă de cuvinte și expresii care e recomandabil să nu fie folosite. Comuniștii n-au ajuns chiar până acolo… Sigur că nu te bagă la închisoare dacă le folosești, dar încet-încet te marginalizează.

Sursa: Ziarul Metropolis

Părintele Rafail Noica - Conferința Părintele Sofronie Saharov, staretul meu

Vas al Harului: Viaţa Sfântului Paisie Aghioritul

Păstrează şi iubeşte

Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici soarele nu se va mai prăvăli peste ei, şi nici o arşiţă (Apocalipsă 7 , 16 )

El caută „până ce găseşte” (Luca 15,4) şi cei pe Care îi găseşte „nu vor mai flămânzi şi nu vor mai înseta” şi Dumnezeu „va şterge toată lacrima de pe ochii lor” (Apocalipsă 7 17). Să luăm aminte însă că aceasta se referă la „duhurile drepţilor celor ajunşi la desăvârşire” (Evrei 12, 23), la acea generaţie spirituală a cărui nesaţ a fost „foamea sufletului” şi „însetarea inimii” şi la cei ce vin „din necazul cel mare” (Apocalipsă 7 14). Iată „ancora sufletului singură şi tare” (Evrei 6,19) da­torită căreia putem rezista încercărilor şi ispitelor, pentru a ne învrednici apoi de strălucirea de nedescris a bucuriei şi ferici­rii. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă „să umblam cu du­hul” (Galateni 5,16), şi în acelaşi timp să fim precum pruncii (Matei 18, 3), ca să intrăm în împărăţia cerurilor.

Alăturându-ne încă de pe acum celor ce sunt „casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19), convinşi că suntem încon­juraţi de îngerii Săi, care ne păzesc „în toate căile” (Psalmi 90 11) noastre, ne vom găsi acel loc dinainte stabilit ca fi­ind al nostru şi acel lucru pe care doar noi îl putem face. Cu nădejde în Dumnezeu-Mângâietorul, Care ne poate înţelege mai bine decât toţi prietenii pământeşti, să venim cu curaj înaintea Lui, „uitând cele ce sunt în urmă, tinzând la cele di­nainte, alergând la ţintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 13-14).

Cine poate cunoaşte întreaga putere a iubirii, cea pe ca­re stă şi se ţine lumea? Iubirea nu se sfârşeşte odată cu via­ţa pe acest pământ, ea triumfă în deplinătatea vieţii veşnice, prin acel „nor de martori” (Evrei 12,1) de care trebuie să ne aducem aminte mereu. Aerul însuşi este impregnat de iubi­re; ea ne răspunde la orice suspin, ne înţelege cea mai mică mişcare sufletească. Domnul ne „încununează cu milă şi cu îndurări” (Psalmi 102, 4), iar când ne va întâmpina acolo, unde „mulţi locuitori sunt”, vom afla că El a îndeplinit „ce­rerile inimii noastre” (cf. Psalmi 36, 4).

Vom găsi în mâinile lui Dumnezeu liniştea şi pacea de care n-am avut parte pe pământ. Dumnezeu ştie cât de greu ne-a fost când n-am găsit înţelegere la cei pe care îi iubeam. Desăvârşita Sa iubire am simţit-o când ne-am aflat în încer­cări şi în cele mai grele clipe. Il auzeam şoptindu-ne: „Ve­niţi la Mine, Eu vă voi da linişte; vă iubesc”. El ne iubeşte aşa cum nimeni altul nu ne poate iubi. El, Cel ce a fost pus la încercare prin deplina renunţare la propria-I voinţă, supunându-Se întru totul voinţei Tatălui.

Rugaţi-vă cum Se ruga El: „Facă-se voia Ta!” şi, în ce­le din urmă, veţi primi răspuns. Un val de absolută, depli­nă pace ne va cuprinde sufletul întocmai ca o rază de soare, care pătrunde într-o încăpere neluminată, când se deschide o uşă. El va intra, va umple vidul sufletului şi nu va mai fi boală, alean, întristare, tulburare, ci un răspuns deplin, de­ săvârşit, înţelegător la toate rugăciunile noastre, şi îndepli­nirea tuturor speranţelor. Dumnezeu să fie cu noi!

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Rugăciunea „Împărate ceresc” rostită de părintele Sofronie Saharov

Mitropolitul Ierotheos Vlachos - Conferinţa "Prima mea întâlnire cu Pr. Sofronie Saharov" / Întâlnirea cu duhovnicul

„Chiar dacă în jur era furtună, am mers înainte”

În urmă cu puțină vreme, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Justinian Chira al Maramureșului și Sătmarului a plecat la întâlnirea cu Hristos, pe Care L-a slujit întreaga viață. Pilda vieții sale ne îndeamnă să avem nădejde în încercările care se abat, uneori fără veste, asupra noastră. Cuvintele lui rămân ca un testament scump de împlinit pentru fiecare dintre noi. Interviul de față ne vorbește despre plecarea sa la mănăstire, perioada de noviciat și Rohia, loc binecuvântat de Dumnezeu.

Înaltpreasfinția Voastră, ne aflăm la Mă­năs­­tirea „Sfânta Ana”-Rohia, o așezare duhovnicească cu evidentă ocro­tire a Maicii Domnului.

Da. Acesta este într-adevăr un loc ales și binecuvântat de Dumnezeu. Nu are nimic din como­ditățile mănăstirilor cu livezi sau cu parcuri în jurul lor. E o așezare simplă, pe care parcă o ține Dumnezeu în brațe.

Maica Domnului plângea fiindcă mănăstirea rămăsese pustie

 

Cadrul natural, cu unduirea atât de blândă a coamelor de deal, parcă și mai mult ne îndeamnă la me­di­tație, sporind lucrarea duhovnicească de aici.

Acest loc și oricare spațiu natural îl ajută pe om să ia contact direct cu Dumnezeu. Eu, care am viețuit aici aproape treizeci de ani, am experiența lui Dumnezeu prin natură. Cunosc fiecare copac. Pentru mine fiecare copac e ca un frate. Mi-au fost aproape când am rămas singur aici, căci personalul a fost dat afară din mănăstire în 1959. Monahii au plecat în miez de noapte, iar eu nu m-am simțit singur, pentru că a doua zi di­mi­neață am avut un moment de întâl­nire. Aflându-mă într-o cameră de jos, am auzit că sus în stăreție cineva intră pe terasă. Am auzit pasul când a intrat pe terasă, am auzit un plâns dureros de femeie. Atunci m-am întrebat ce necazuri atât de mari are această femeie, de a venit în zori de zi la mănăstire plângând. Și am ieșit să o văd. Am ajuns în curte și n-am întâlnit-o. Am crezut că a intrat în birou, dar nu era nici acolo. Am căutat-o apoi în celelalte camere și în biserică, dar n-am găsit-o. Abia atunci când am revenit în curte mi-am dat seama că era stăpâna casei. Mănăstirea aceasta este denu­mită și „Casa Maicii Domnului”, căci copila Anuța, moartă la doar 10 anișori, l-a rugat în vis pe tatăl ei (preotul Nicolae Gherman) să facă în Dealul Viei „casă Maicii Domnului”. Chiar dacă trăiam clipe grele, din acel moment am fost conștient că Maica Dom­­nu­lui era persoana care a venit a doua zi după plecarea călugărilor din mănăstire. Mi-am dat seama că a venit stăpâna casei și a plâns, fiindcă mănăstirea rămăsese pustie.

Vorbiți despre trecutul Mănăstirii Rohia.

Rohia este prima mănăstire din Transilvania, de după 1700, când uniații au pustiit mănăstirile din Ardeal. Odată cu distrugerea clădirilor și a zidurilor, ei au distrus și cel mai prețios tezaur românesc din Transilvania. S-au distrus atunci nenumărate manuscrise și icoane, acest lucru îl menționează și Nicolae Iorga în scrierile sale. În 1926, când a fost târnosită, Rohia era prima mănăstire românească din zonă. Cu ea a reînceput înflorirea monahismului în Transilvania și Maramureș. Mănăstirea „Sfânta Ana”-Rohia a avut un rol deosebit de-a lungul timpului pentru păstrarea Ortodoxiei. La început a fost un schit modest, cu o căsuță de lemn. Vatra mănăstirii de la Rohia nu a fost făcută de boieri sau voievozi, ci de poporul român. Poporul a fost cel care și-a făcut cuibul acesta de închinare și de rugăciune în muntele Rohiei.

Când ați cunoscut prima dată Rohia?

Nu am cunoscut Rohia înainte de a veni ca frate la mănăstire. Până la douăzeci de ani am trăit doar în casa părinților. La 16 ani, când am hotărât să plec la mănăstire, tata și mama m-au rugat să mai rămân cu ei. Înainte de a muri, tata m-a chemat lângă el, m-a sărutat, m-a binecuvântat și mi-a spus să am grijă de mama. Simțindu-și sfârșitul aproape, mi-a cerut să-i citesc Paraclisul Maicii Domnului. Și în timp ce rosteam Paraclisul, tata a adormit. Tata nu a murit, tata a adormit. Aveam 16 ani și am rămas cu mama să o ajut în gospodărie, nu m-am îndurat să o las singură. La douăzeci de ani a sosit momentul binecuvântat de Dumnezeu. Și într-o zi de duminică i-am spus mamei că plec la mănăstire. Ea a început să plângă și m-a rugat să nu plec: „Mai rămâi o zi”. Și am mai rămas o zi și apoi încă una. Iar a treia zi, miercuri de dimineață, am ieșit din casă și am plecat în infinita lume a lui Dumnezeu. Nu cunoscusem înainte nici o mănăstire și nici călugări. Erau zorii zilei când am ieșit din sat. Atunci m-am uitat înapoi la sat, m-am închinat și mi-am zis: niciodată nu mă întorc în sat. Am plecat din satul meu natal Plopiș și am mers pe jos până la Rohia. Am plecat în zorii zilei și am ajuns aici în amurg. Era 12 martie 1941. În acea perioadă, Ardealul era sub ocupație maghiară, iar călugării plecaseră din mănăstiri. Starețul Rohiei de atunci era părintele Nifon Matei, un moț din Apuseni. Îmi amintesc și acum cum în amurgul zilei am intrat la părintele stareț și i-am spus: „Eu sunt Ion. Am douăzeci de ani și am venit să stau la mănăstire.“ Iar starețul mi-a spus să rămân vreo două-trei zile la mănăstire, ca să văd dacă îmi place și am într-adevăr dorință să rămân ca frate. Și pentru că nu mi-a dat un răspuns clar, eu am întors vorba și i-am spus: „Eu vreau să rămân la mănăstire.“ Starețul a răspuns: „Vom vedea, vom vedea”. Și atunci încă o dată am întors cuvântul și i-am spus ferm: „Eu vreau să rămân la mănăstire!“ Și starețul s-a ridicat de pe scaun, a zâmbit și m-a îmbrățișat: „Bine, eu te primesc!” Și l-am întrebat repede: „Când?“ Iar blândul Nifon Matei îmi dădu, în sfârşit, un răspuns fără echivoc: „Acum”. Și atunci a fost cel mai fericit moment din viața mea. Un moment mai fericit ca acesta n-am trăit niciodată. Și din acel „Acum”, pentru mine a început eternitatea.

Primul Paște la Rohia

 

Cum a fost la început?

Greu! Extrem de greu din punct de vedere economic. Mănăstirea rămăsese fără nici o posibilitate materială. Când ceilalți călugări au plecat, au luat tot ce era în mănăstire. De multe ori nu aveam ce mânca.

Și cum ați rezistat?

A ajutat Dumnezeu. Era luna martie, după doar câteva luni de la ocuparea Ardealului. Iar cre­din­cioșii nu mai veneau la mănăstire, pentru că se zvonise că monahii au plecat toți din mănăstire. Și a trebuit să suportăm această singurătate și lipsă totală. Dar nu ne-am descurajat. Am avut ceva mălai și trei cartofi și aceasta a fost mâncarea noastră. În ziua de Paște am primit un ou roșu și o jumătate de cană de lapte. Le-am luat la cameră, le-am pus pe masă și am început să plâng... Îmi aduceam aminte de Paștele pe care îl trăisem în casa părintească, când masa era îm­bel­șugată. Din cauza condițiilor vitrege, în primul an la mănăstire eu am avut doar un ou, o felie de cozonac și o cană de lapte.

În schimb, erați foarte bogat sufletește...

Bogăția sufletească este mai scumpă decât toată bogăția pământului. Aici totul era modest. Existau doar clădirea stăreției și încă două case șubrede, fără sobe. Însă nu am plâns în ziua de Paște că nu am masă îmbelșugată, ci am plâns sărăcia lumii întregi. Greu să pun în cuvinte durerea pe care am trăit-o cu privire la societatea care îl izgonea pe Dumnezeu din viața oamenilor. Dar mai ales mă speria gândul că omenirea refuză să cunoască darurile și binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu am regretat Paștele și masa din casa părinților, ci am văzut ce înseamnă adevărata viață, când nu te mai bucuri de Paște că ai mâncare și băutură. Ci te bucuri de Paște ori de Crăciun pentru marea și dumnezeiasca lucrare a lui Dumnezeu: Nașterea și Învierea Domnului. La Paște și la Crăciun, nu mâncarea și băutura contează. Nu acestea fac să se bucure un creștin adevărat. Nașterea și Învierea Domnului Hristos sunt mari sărbători care depășesc orice închipuire a omului. De două mii de ani, acestea dau bucurie omenirii pe pământ, nu numai pentru creștini. Când e Crăciunul, sau Paștele, întreg pământul se umple de o lumină nouă și se bucură toate neamurile.

Cum erau slujbele în situația grea de atunci?

Slujbele se desfășurau normal, ca la mănăstire. Nu ne-am abătut niciodată. Nici când au fost dați afară călugării din mănăstire. În 1959, eu nu am întrerupt slujbele. Rânduiala era deplină. Chiar dacă în jur era furtună, noi am mers înainte.

(Interviu realizat în luna iulie a anului 2011 la Mănăstirea „Sfânta Ana”-Rohia)

Autor: Ştefania Coşuleanu

Sursa: Ziarul Lumina