Evanghelia
Matei
18, 23-35
Zis-a
Domnul: ascultaţi pilda aceasta: asemenea este împărăţia
cerurilor cu un împărat care a hotărât să facă socoteala cu
slujitorii săi. Şi, începând să facă socoteala, au adus la el
pe un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să
plătească, domnul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia
lui, pe copii şi toate câte avea, ca să se plătească datoria.
Atunci acel slujitor, îndrăznind, a ingenunchiat şi se închina
lui, zicând: doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie
tot. Iar domnul slujitorului aceluia, milostivindu-se de el, i-a dat
drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, când a ieşit de acolo,
slujitorul acela a găsit pe unul dintre tovarăşii săi, care îi
era dator o sută de dinari, şi, punând mâna pe el, îl strângea
de gât şi-i zicea: plăteşte-mi ce-mi eşti dator. Atunci
tovarăşul acela, căzând în genunchi la picioarele lui, îl ruga,
zicând: mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot. El însă n-a
vrut, ci, ducându-l, l-a băgat în temniţă până când va plăti
datoria. Atunci tovarăşii lui, văzând cele ce s-au petrecut, s-au
întristat foarte şi, venind, au spus domnului lor toate cele
întâmplate. Atunci, chemându-l, domnul său i-a zis: slujitor
viclean, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat;
oare, nu se cădea să ai milă de tovarăşul tău, precum şi eu am
avut milă de tine? Şi, mâniindu-se, domnul său l-a dat pe mâna
chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa va face
şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta
fratelui său, din inimă, greşelile lui.
ÎNALTPREASFINŢITUL
IRINEU POP-BISTRIŢEANUL - Pilda
datornicului nemilostiv
Să
ne iertăm unii pe alţii.
Dreptmăritori
creştini,
În
cuvintele: „Şi ne iartă nouă, precum şi noi iertăm”, noi
condiţionăm iertarea lui Dumnezeu de iertarea noastră. Dar şi
Dumnezeu condiţionează iertarea Sa de iertarea noastră, când
zice: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă
Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile
lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” (Mt. 6,
14-15).
Când
datornicul cu zece mii de talanţi, o sumă enormă, cere îngăduinţă
spre a putea plăti datoria, Dumnezeu îi dă mai mult decât cere:
îi iartă şi datoria. Iar când datornicul cu o sută de dinari, o
sumă foarte mică, cere îngăduinţă de la datornicul iertat,
acesta nu numai că nu-l îngăduie, dar îl şi pedepseşte,
aruncându-l „în închisoare până ce va plăti datoria” (Mt.
18, 30).
Văzând
Dumnezeu purtarea neomenească a datornicului iertat, îl pedepseşte,
dându-l „pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată
datoria” (Mt. 18, 34). Aceasta este pedeapsa celor ce nu iartă.
Iubiţi
credincioşi,
Iertarea
greşiţilor noştri e posibilă. Ea cuprinde şi iertarea
duşmanilor. Avem cel mai puternic exemplu pe Domnul nostru Iisus
Hristos, Care, în timpul răstignirii pe cruce, a spus: „Părinte,
iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23, 34).
Iar
primul mucenic creştin, Sfântul Arhidiacon Ştefan, când duşmanii
îl ucideau cu pietre, a spus: „Doamne, nu le socoti lor păcatul
acesta” (Fapte 7, 60).
Avva
Agaton din Pateric zice: „Mâniosul, măcar de va scula vreun mort,
nu este primit la Dumnezeu”. Tot el grăieşte: „Niciodată nu
m-am culcat să dorm având (ceva) asupra cuiva, nici am lăsat pe
cineva să se culce să doarmă având (ceva) asupra mea”.
Cuvintele lui Avva Agaton ne amintesc de cuvintele Sfântului Apostol
Pavel: „Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi; soarele să nu apună
peste mânia voastră” (Efes. 4, 26).
Fără
iertarea aproapelui, rugăciunile noastre nu sunt primite la
Dumnezeu: „Când vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva
cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă
greşelile voastre” (Mc. 11, 25).
Fără
iertarea aproapelui, nu este primit nici darul adus la altar: „Dacă
vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că
fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo, înaintea
altarului şi mergi întâi şi te împacă cu fratele tău şi apoi,
venind, adu darul tău” (Mt. 5, 23-24).
Sfântul
Ciprian ne spune că Dumnezeu nu primeşte jertfa făcătorilor de
vrajbă. El le spune să plece de la Altar şi să se împace mai
întâi cu fraţii lor. Dumnezeu vrea să fie împăcat prin
rugăciuni ce se înalţă din inimi împăcate.
Cel
ce nu îl iartă pe aproapele său, nu se poate împărtăşi cu
Sfintele Taine! Biserica învaţă: „Trupul Stăpânului vrând
să-l primeşti spre hrană, fii cu frică să nu te arzi, că foc
este; Sângele Lui vrând să-l bei spre împărtăşire, mergi şi
cu cei ce te-au mâhnit te împacă şi aşa îndrăzneşte de ia
hrană sfântă” (Canonul Sfintei Împărtăşanii).
Regele
Saul îl pizmuia foarte mult pe tânărul David, fiul lui Iesei,
pentru că acesta era viteaz şi se bucura de dragostea poporului.
Pentru aceasta îl prigonea pe cel ce biruise pe Goliat, îl urmărea
ca un lup fioros şi căuta să-l omoare.
Dar
Dumnezeu îl ocrotea pe David şi nu numai că-l scăpă de multe ori
din mâna prigonitorului, ci făcu aşa ca însuşi regele să cadă
într-o cursă care putea să-l coste viaţa. Într-o seară, Saul cu
oştenii lui, pe când îl „vâna” pe cel ce nu-i făcuse nici un
rău, se adăposti într-o peşteră, fără să ştie că în fundul
ei se afla David pe care-l căuta. Atunci au zis către David oamenii
lui: „Iată, Domnul ţi l-a dat în mână pe vrăjmaşul care te
prigoneşte. Ucide-l şi scapi de năpastă”.
Însă
David a răspuns: „Niciodată nu-mi voi ridica mâna mea împotriva
regelui, unsul Domnului”. Apoi, strecurându-se uşor până la
locul unde dormea regele, îi tăie o bucată de stofă din poala
mantiei şi o luă cu el.
A
doua zi, după ce ieşiră toţi din peşteră, David se aruncă la
pământ înaintea regelui şi zise: „Stăpâne, Dumnezeu te-a dat
în mâinile mele în peşteră. Iată, că am în mâini poala
hainei tale, am putut să te ucid, dar n-am făcut-o.
Încredinţează-te că nici o răutate nu-i în inima mea. Judece
Domnul între noi, dar eu n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu
însă cauţi să-mi răpui viaţa”.
Atunci
Saul, ruşinat, a declarat: „Tu eşti mai drept decât mine, căci
m-ai răsplătit cu bine, iar eu te-am răsplătit cu rău. Domnul
să-ţi răsplătească cu bine pentru ceea ce ai făcut tu astăzi
cu mine!”. Şi ridicându-şi regele glasul, a plâns. Iertarea lui
David a fost ca un foc care i-a topit ura. Iar lacrimile lui Saul
erau mărturii despre puterea iertării (I Regi 24).
Noi,
oamenii, suntem făcuţi să trăim în societate. Precum albinele se
adună în roiuri şi-şi duc viaţa în cea mai strânsă
conlucrare, aşa şi noi suntem zidiţi ca să alcătuim o singură
familie, compusă din fraţi, indiferent de culoarea feţei, de
vârstă, de rasă, avere sau religie.
De
aceea, avem nevoie unii de alţii. Însă un cuvânt supărător, o
nedreptate, o ocară sau pagubă poate duce la mânie şi la
dezbinare, la certuri şi duşmănii chiar între fraţii de sânge.
În această situaţie, ar trebui să ne trezim din somnul neiubirii,
conştienţi că nu putem să-L iubim pe Dumnezeu, pe Care nu-L
vedem, dacă nu ne iubim fratele şi sora pe care-i vedem (cf. I In.
4, 20).
În
refuzul de a-i ierta pe fraţii şi pe surorile noastre, inima ni se
închide, iar împietrirea ei o face impermeabilă la iubirea
îndurătoare a Tatălui ceresc.
Religia
creştină ne îndeamnă să fim buni şi să trăim în dragoste
frăţească şi să iertăm celor ce ne-au greşit. Căci de această
atitudine a noastră faţă de semeni atârnă îndurarea lui
Dumnezeu faţă de noi.
Patericul
spune: „Căci precum este Dumnezeu acoperind lumea, aşa a fost şi
Avva Macarie, acoperind greşelile pe care le vedea, ca şi cum nu
le-ar fi văzut şi pe care le auzea, ca şi cum nu le-ar fi auzit”.
Iar
Avva Pimen zice: „Ori în ce ceas vom acoperi greşeala fratelui
nostru şi Dumnezeu o acoperă pe a noastră; şi în care ceas o
arătăm pe a fratelui şi Dumnezeu ne-o arată pe a noastră”.
Iertarea
dă mărturie că, în lumea noastră, iubirea e mai tare ca păcatul.
Martirii de ieri şi de azi dau mereu această mărturie lui Hristos.
Iertarea este condiţia fundamentală a împăcării (cf. II Cor. 15,
18-21) fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor şi a oamenilor între ei.
Se
spune despre un dregător din vechime că excela prin frumuseţea sa;
avea doar un mic defect la ochiul stâng. Un pictor iscusit l-a
portretizat şi a reuşit să-i zugrăvească chipul fără acest
defect.
Aşa
se cuvine să procedăm şi noi, să nu născocim cusururi aproapelui
nostru sau să le potenţăm pe cele mici, inerente oricărui
pământean, ci să le trecem sub tăcere sau să le corectăm, dacă
e cu putinţă.
Înspre
aceasta trebuie să tindem, încât „ocărâţi fiind, să
binecuvântăm, prigoniţi fiind, să răbdăm, huliţi fiind, să
mângâiem” (I Cor. 4, 12-13). Domnul Însuşi ne-a poruncit să
iertăm oricând şi ori de câte ori va fi nevoie, fără limite,
fără măsură.
El
îi spune Apostolului Petru să iertăm „de şaptezeci de ori câte
şapte” (Mt. 18, 21-22), adică de infinit de multe ori. Dacă e
vorba de „greşeli” (cf. Mt. 6, 12) sau de „datorii” (cf. Lc.
11, 4), în realitate suntem mereu datornici, precum zice Sfântul
Apostol Pavel: „Nimănui cu nimic nu-i fiţi datori, decât cu
iubirea unuia faţă de altul; fiindcă cel care îl iubeşte pe
aproapele a împlinit Legea” (Rom. 13, 8).
Iubiţii
mei,
Pilda
slujitorului nemilostiv nu este un tablou, ci o oglindă pe care
Iisus o ţine sus în faţa noastră, încât să putem vedea cine
suntem cu adevărat. Noi, cărora Dumnezeu ne-a iertat o datorie pe
care n-o puteam plăti niciodată, întoarcem spatele şi refuzăm să
iertăm pe cei ce ne-au vătămat.
Se
cade să ne iertăm unul pe altul, nu pentru că altă persoană este
vrednică de a fi iertată, nici pentru a arăta că suntem oameni
atât de mărinimoşi. Trebuie să ne iertăm pe motivul că Dumnezeu
ne-a iertat pe noi, risipind vrăjmăşia păcatului şi oferindu-ne
cetăţenie cerească.
Doresc
să închei cu un exemplu de iertare, adevărat şi dureros. Un
soldat britanic scria unei mame din Germania despre flăcăul ei pe
care el fusese forţat să-l ucidă în timpul războiului. „Ca
membru al echipei comandoului ce invada un sat din Franţa, a devenit
sarcina mea să-l ucid pe fiul dumneavoastră. Eu vă cer iertare din
tot sufletul, pentru că sunt creştin. Sper ca, într-o zi, după ce
războiul se termină, să pot vorbi cu dumneavoastră faţă către
faţă”.
Iar
mama germană i-a răspuns astfel: „Inima mea îmi spune că
trebuie să te iert chiar pe tine care l-ai ucis pe băiatul meu,
pentru că şi eu sunt creştină. Dacă vom trăi după ce războiul
se va sfârşi, nădăjduiesc că vei veni în Germania să mă
vizitezi, ca, în casa mea, chiar pentru puţin timp, să poţi lua
locul fiului pe care tu l-ai ucis”.
Să
aprindem focul dragostei creştine în inimi şi să ardem cu el
toată ura, toată răutatea şi toată vrăjmăşia care este între
noi. Făcând aşa, vom primi harul Duhului Sfânt Care transformă
rana în compătimire şi ne ajută să uităm ofensa.
Fiind
buni şi iertându-ne unii pe alţii precum şi Dumnezeu ne-a iertat
nouă întru Hristos (cf. Efes. 4, 32), ne vom bucura de armonia
cerească şi vom cânta cu psalmistul: „Cât e de bine şi cât e
de frumos să locuiască fraţii împreună” (Ps. 132, 1). Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu