Evanghelia
Marcu
8, 34-38; 9,1
Zis-a
Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine,
să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi
mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde
sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui.
Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi
pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru
sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele
Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va
ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii
îngeri.
Apoi
a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce
stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia
lui Dumnezeu venind cu putere.
Sfântul
Luca al Crimeei - Ia-ţi
crucea şi mergi după Hristos
Oricine
voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si
sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul, il va
pierde; iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru
Evanghelie, acela il va scapa. (Marcu 8, 35)
Aceste
cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la
multi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul ca daca vrei sa-ti
mantuiesti sufletul trebuie sa-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi
tindem sa ne mantuim sufletul, iar Domnul spune ca daca vom dori
aceasta il vom pierde. Prin urmare ca sa-ti mantuiesti sufletul,
trebuie sa-l pierzi, sa-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos
insusi si pentru Evanghelie. Ce inseamna aceasta? Cum sa intelegem
aceasta?
Desigur,
nu poate fi nimic contradictoriu in cuvintele lui Hristos. Trebuie sa
le intelegem corect. Iata ce raspuns ne da Domnul la aceasta
nedumerire:
Oricine
vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si
sa-Mi urmeze Mie.
Ce
ne trebuie ca sa putem implini aceste cuvinte ale lui Hristos?
Trebuie sa ne lepadam de noi insine, sa ne luam crucea si sa mergem
dupa Domnul Iisus Hristos. Deci trebuie sa ne gandim cum sa implinim
aceste trei conditii puse de Domnul.
Ce
inseamna sa te lepezi de sine?
Lepadarea
de sine inseamna sa renuntam la propria intelegere a cailor vietii,
sa renuntam la ceea ce ravnim, dupa voia inimii noastre. Inseamna sa
lepadam complet acea cale a vietii pe care ne-am trasat-o singuri,
inseamna sa renuntam in intregime la voia proprie, la ratiunea
proprie. Este ceva strain aceasta, irealizabil? Sigur ca nu! Voi
stiti ca atunci cand ucenicul invata meserie, el trebuie sa se
conduca in intregime dupa indrumarile mesterului, trebuie sa se
supuna intocmai mesterului; sa implineasca toate indrumarile lui si
sa lucreze asa cum spune mesterul. Ucenicul nu indrazneste sa invete
ceva singur, sa se abata de la indrumarile mesterului. Cand omul ia
hotararea sa mearga pe calea monahismului si vine in manastire, prima
cerinta care se impune este deplina taiere a voii proprii. Lui i se
da un invatator batran din randul monahilor, destul de experimentat
in viata duhovniceasca, si ucenicul trebuie sa indeplineasca intocmai
tot ce-i va cere batranul. El nu va indrazni sa faca nici un pas, sa
savarseasca nici o fapta fara binecuvantarea batranului. Nu va
indrazni sa gandeasca altfel decat gandeste batranul. Trebuie sa-si
respinga in intregime voia sa si sa traiasca dupa voia indrumatorului
sau. Doar asa va deveni un monah adevarat.
La
razboi, voi stiti ca orice soldat este obligat sa se supuna intocmai
ordinelor conducerii superioare, dar si conducatorului inferior. El
nu indrazneste sa judece si sa critice dispozitiile acelora, ci
trebuie sa indeplineasca exact aceste ordine, trebuie sa fìe gata de
orice, chiar si de moarte, si sa nu indrazneasca sa riposteze. Iata
ce inseamna in viata obisnuita, in viata lumeasca, lepadarea de voia
proprie!
O
astfel de lepadare ne cere Domnul Iisus Hristos, o deplina lepadare:
tot ce ni se pare de dorit, corect si rational, lepadare de toate
caile inventate, trasate de noi, ale vietii si activitatii noastre.
Trebuie sa lepadam neconditionat tot ceea ce gandim, ce ne dorim.
Trebuie sa devenim ascultatori de Domnul Iisus Hristos, ascultatori
pana la capat, ascultatori pana la moarte.
Trebuie
sa ne uram sufletul nostru, fìindca Domnul Iisus Hristos, dupa cum
citim in Evanghelia lui Luca, a spus:
Daca
vine cineva la Mine si nu uraste chiar si sufletul sau insusi, nu
poate sa fìe ucenicul Meu (Luca 14, 26)
Cum
vine aceasta, de ce trebuie sa ne uram sufletul? E foarte simplu.
Trebuie doar sa ne uitam bine in el, sa cautam in abisurile
sufletului nostru. Si atunci vom vedea ce se petrece in acesta.
Acolo, pe intuneric, misuna serpii – serpii minciunii, desfraului,
lacomiei pantecelui, hotiei, chiar si ai uciderii. Toti acesti serpi
misuna si sunt nenumarati. Oare noi nu uram serpii, nu-i distrugem,
oare nu ne ferim de ei? Si atunci, vom iubi serpii care se cuibaresc
in inima noastra? Noi trebuie sa-i uram, trebuie sa ne uram sufletul
nostru daca in el misuna serpii. Si sunt putine calitati pentru care
meritam dragoste si multe pentru care meritam ura. Daca veti vedea ca
pe umerii vostri sta o camasa urat mirositoare, murdara, oare n-o
veti calca cu picioarele? Daca omul pacatos se va uita in sufletul
sau, atunci va vedea ca imbracamintea sufletului lui este
asemanatoare camasii lui urat mirositoare. Si lui ii va fi
dezgustator si neplacut, va uri aceasta camasa, va uri sufletul sau,
care este imbracat atat de rusinos.
Vedeti
ca nu este nimic straniu in aceasta cerinta a lui Hristos, ca cel ce
vrea sa mearga dupa Dansul sa-si urasca sufletul.
Trebuie
sa-ti urasti mandria si indoiala care ne poruncesc sa construim viata
noastra, sa ne punem propriile scopuri ale vietii in prim plan.
Trebuie
sa indepartam aceasta, sa rupem acest paienjenis prafuit, pe care
l-am impletit, construindu-ne planurile vietii noastre. Trebuie sa
rupem toate acestea, sa ne luam ramas bun de la toate. Trebuie sa
uram sufletul nostru, sa lepadam voia noastra, planurile noastre de
viata, ratiunea noastra, si smerit sa plecam voia sub jugul usor al
lui Hristos.
Sa-I
intindem Domnului Iisus Hristos mana care freamata si Il cheama:
“Doamne!
Nu voi merge pe calea proprie, voi merge dupa Tine, condu-ma Tu!”
Numai
atunci va fi posibila pentru noi urmarea lui Hristos. Si atunci nu va
mai parea nimic straniu in aceste cuvinte ale lui Hristos. Daca
Domnul ne duce unde Insusi a mers, daca Domnul cere de la noi sa ne
luam crucea, si sa mergem dupa El, unde vom merge oare?
Daca
ne este incredintata crucea atunci sigur nu vom merge la veselie, nu
la sarbatoare, ci vom merge acolo unde trebuie sa mearga cei care isi
duc crucea. Trebuie sa mergem pe Golgota, urmandu-l pe Iisus Hristos
pana la capat, trebuie sa mergem dupa El chiar si pana la moarte.
Ce
fel de moarte cere de la noi Domnul Iisus Hristos? Oare moarte
fizica, pe cruce, pe care El singur a rabdat-o? Nu, nu aceasta moarte
o cere El de la noi. El cere altceva. Cere ca noi sa fim ascultatori
, smeriti cu desavarsire, ca sa-l urmam pe El, Care s-a micsorat pe
Sine Insusi:
Care,
Dumnezeu fiind in chip n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu
Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se
asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit
pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte – si inca moarte pe
cruce (Filipeni2, 6-8).
Cum
El a fost ascultator Tatalui Sau, asa si noi trebuie sa-I fim
ascultatori pana la capat. El ne duce la moarte, insa nu la una de
care ar trebui sa ne temem. El cere de la noi sa indeplinim cuvintele
lui Pavel:
Iar
cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu
patimile si cu poftele (Galateni 5, 24).
El
cere ca trupul nostru, pacatele noastre sa le rastignim pe cruce si
sa le omoram. Cere sa rastignim pe cruce pacatele noastre, asa cum El
a pironit pacatele intregii lumi pe Crucea Sa. Cere ca noi sa
rastignim pe omul cel vechi, care nu traieste dupa poruncile Lui.
Cere ca pe omul vechi, care se afla in stapanirea diavolului, sa-l
dispretuim, sa-l aruncam ca o haina veche si murdara si sa incepem o
viata noua, viata unui om renascut, care merge pe calea cea dreapta.
Acest
lucru il cere de la noi Hristos. Aceasta trebuie sa indeplinim,
fìindca altfel, daca nu vom da la o parte toata necuratia sufletului
nostru, nu vom uri aceasta necuratie, nu se poate vorbi ca inima
noastra sa fìe curata, ca in ea sa straluceasca lumina lui Hristos.
Ca
sa straluceasca soarele, trebuie sa se imprastie intunericul noptii.
Pentru a fi proaspat aerul in locuinta noastra, trebuie sa fìe
curat.
La
fel si cu sufletul nostru – daca nu ne vom lepada de toata
necuratia, daca nu vom rastigni pe cruce trupul nostru, care
putrezeste in pacate, cum vom putea merge dupa Hristos?
Dar
trebuie sa stim ca, daca vom face aceasta fapta mare, vom avea de dat
o lupta grea si lunga, fiindca omul cel vechi pe care l-am lepadat,
pe care l-am rastignit pe cruce, este o fiara cumplita. Si cu cat mai
mult il vom bate, cu cat mai mult il vom rastigni, cu atat mai manios
el se va impotrivi. Nu ne va lasa niciodata in pace. Si noi vom
lupta cu aceasta fìara pana la sfarsitul vietii noastre.
Stim
din Vietile Sfintilor ca toti au dus pana la capatul vietii o lupta
neostenita cu acest om vechi, pe care l-au rastignit pe cruce. Stim
ca multi ani a suferit cumplit Cuvioasa Maria Egipteanca, dupa ce
si-a parasit viata cea desfranata, plina de lux, goliciune si
mangaieri si a plecat in pustie. Stim cum o chinuiau permanent
imaginile vietii de mai inainte. I se aratau bucate dulci si
gustoase, cu care era obisnuita, inseta dupa vinurile scumpe pe care
le avea inainte, inseta dupa mangaierile dragostei si dupa
stralucirea vietii in Alexandria. Se chinuia cu aceste ademeniri pe
care i le cerea trupul, omul vechi, care nu voia s-o lase in pace.
I-au trebuit multi ani de lupta, ca la sfarsitul vietii sa poata
dobandi linistea sufletului pe care o dorea.
O
astfel de lupta au dus toti sfìntii si o asemenea lupta ii revine
fiecaruia dintre cei care au hotarat sa urmeze cuvintele lui Hristos
– sa se lepede de sine pana la dispretuirea sufletului propriu,
sa-l rastigneasca pe cruce pe omul vechi si sa mearga dupa Hristos.
El va trebui sa parcurga un drum lung, spinos. Si nu trebuie sa se
opreasca niciodata pe aceasta cale, fiindca a te opri in viata
duhovniceasca inseamna sa te intorci inapoi, inseamna sa pierzi tot
ce ai acumulat, bun si sfant. Trebuie sa te grabesti, trebuie sa
mergi neclatinat, sa mergi neobosit inainte, inainte si tot inainte.
Cine
a fost mai mare ca Sfantul Apostol Pavel, care a fost ridicat pana la
al treilea cer si a vazut fericirea dreptilor? Cine se poate compara
cu el in hotararea de a-si rastigni trupul? Cine indrazneste sa spuna
ca si dansul:
Acum
nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine, pentru mine toata
lumea este rastignita pe cruce?
Si
iata acest om mare priviti ce spune: Fratilor, eu inca nu socotesc sa
fi cucerit (indreptarea), dar una fac: uitand cele ce sunt in urma
mea si tinzand catre cele dinainte, alerg la tinta (Filipeni 3, 13).
El tinde inainte, fiindca tinta pusa in fata lui este mare, sfanta si
extrem de greu de atins. El se grabeste, fuge. Si noi, oare, sa nu
ne grabim, sa nu fugim, daca vom merge pe calea pe care a mers
Apostolul Pavel si care ne-a fost aratata de Domnul Iisus Hristos?
Iata
ce inseamna sa te lepezi de sine si sa mergi in urma lui Hristos!
Dar
ce inseamna sa-ti iei crucea?
Domnul
spune ca fiecare dintre noi trebuie sa-si ia crucea. Ce inseamna
aceasta? Ce fel de cruci avem noi? Crucile sunt diferite de la om la
om, fiindca Dumnezeu a pregatit pentru fiecare o cruce a sa. Este
foarte important sa intelegem care este crucea noastra, pe care ne-a
oferit-o Dumnezeu. E periculos sa ne inventam noi singuri cruci, cu
toate ca acest lucru se intampla foarte des. Crucea vietii pamantesti
este pregatita de Dumnezeu pentru fìecare dintre noi – cea a
vietii de familie, a celei sociale. Si omul, chiar luand hotararea sa
mearga dupa Hristos si sa-si duca crucea, chiar lepadandu-se de sine,
nu va putea face nimic daca isi va inventa siesi o cruce care i se
pare mai potrivita. De exemplu, cand cineva a hotarat de unul singur
ca trebuie sa mearga in manastire sau in pustie si acolo sa se
mantuiasca.
Aceasta
cale, aceasta cruce este pregatita de Dumnezeu nu pentru multi, iar
pentru cea mai mare parte a oamenilor sunt pregatite alte cruci, pe
care oamenii nu sunt inclinati sa le numeasca cruci.
Ce
fel de cruci sunt pregatite pentru majoritatea dintre noi? Cruci
simple nu la fel cum purtau mucenicii, nu la fel ca cele pe care le
duceau ascetii in pustie pana la sfarsitul vietii. Noua ne sunt
pregatite alte cruci. Viata noastra, viata tuturor oamenilor este
plina de amar, de tristete si suferinta si toate aceste amaraciuni,
intristari si suferinte sufletesti – sociale si de familie –
constituie crucea noastra. O casatorie nereusita, o alegere nereusita
a profesiei, oare provoaca putine suferinte? Putin trebuie sa rabde
omul care a avut un mare necaz? Boli grele, umilire, necinste,
ruinarea averii, gelozia dintre soti, defaimarea – tot ce-i rau, nu
este oare aceasta crucea noastra?
Anume
aceasta este crucea noastra, crucea majoritatii oamenilor. Asemenea
suferinte indura si sunt obligati sa duca toti oamenii, desi ei nu
vor asta. Oamenii care Il urasc pe Hristos, oamenii care au respins
calea lui Hristos oricum isi duc crucea suferintelor lor.
In
ce consta diferenta dintre ei si crestinii care isi duc crucea?
Diferenta sta in faptul ca cei din urma o poarta cu supunere, prin
aceea ca nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci smerit, plecandu-si capul,
poarta pana la sfarsitul vietii crucea grea, urmandu-L pe Domnul
Iisus Hristos, o poarta de dragul Lui si a Evangheliei, o poarta din
dragoste fierbinte fata de Hristos, pentru ca mintea si toate
dorintele lor sunt supuse invataturilor Evangheliei.
Pentru
ca omul sa indeplineasca invatatura Evangheliei, pentru a merge pe
calea lui Hristos, trebuie sa-si duca crucea supus si neobosit, fara
s-o blesteme ci binecuvantand-o. Si atunci va indeplini porunca lui
Hristos, fiindca s-a lepadat de sine, si-a luat crucea si a mers dupa
Hristos, a mers pe o cale lunga, acea cale despre care Domnul Iisus
Hristos a spus ca este ingusta, plina de spini dar care duce in
Imparatia cerurilor.
Iar
noi toti vrem ca si calea vietii acesta sa fie larga, neteda, fara
spini, mizerie, pietre si intepaturi, ca ea sa fie presarata cu
flori. Domnul ne arata o alta cale – calea suferintelor. Trebuie sa
stim ca pe e aceasta, oricat de grea ar fi, daca ne vom indrepta din
toata inima spre El, El Insusi ne va ajuta minunat. Ne va sustine
atunci cand vom cadea. Ne va intari, ne va incuraja si ne va mangaia.
Si atunci vom intelege cuvintele Apostolului Pavel despre faptul ca
necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce mai presus de
orice masura, slava vesnica covarsitoare (II Corinteni 4, 17). Atunci
aceste suferinte ale vietii noastre scurte vor parea usoare.
Cand
vom parcurge aceasta cale, care pare cumplita si grea doar la
inceput, cand vom simti harul lui Dumnezeu care ne intareste pe
aceasta cale, atuncicu bucurie si cu smerenie ne vom duce crucea si,
mergand, vom sti ca prin aceasta ni se deschide intrarea in Imparatia
cerurilor.
Iata
ce inseamna sa-ti urasti sufletul, sa urasti necuratia lui, sa lepezi
pe omul cel vechi pentru a-l mantui pe el, nemuritorul, care este
destinat uniunii cu Dumnezeu.
Cine
isi va pierde astfel sufletul, il va mantui si acela va fi cu
Hristos.
Sa
va invredniceasca pe voi pe toti Domnul nostru Iisus Hristos de
vesnica, slavita si nesfarsita cu El, cu Tatal Lui Cel Sfant si cu
toate cetele sfintilor ingeri!
30
septembrie 1945
(Din:
Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)
Sursa:
Cuvantul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu