Minunile - puncte de decolare spre sfintenie

    Minunile există şi în zilele noastre. Le trăiesc oamenii obişnuiţi, le auzim şi le vedem, nu neaparat pentru meritul personal, ci pentru a se slăvi numele Domnului şi al sfinţilor.


  Uneori omul se roagă cu lacrimi şi zdrobire de inimă cerând ajutor, lăsându-L pe Domnul să îndrepteze lucrurile, fără să se aştepte la ceva măreţ, totuşi Dumnezeu îşi arată milostivirea şi se întâmplă lucruri minunate. Folosul unei minuni nu se limitează la ajutorul material, ci depăşeşte sfera fizică, ajunge în adâncul omului, dă viaţă fiinţei, converteşte atât de mult interiorul încât, omul dacă ar zbura odată cu acea străfulgerare a bucuriei dumnezeieşti ar putea atinge sfinţenia. 


  Pare greu de înţeles, dar în acel moment e o distanţă foarte mică între om şi Dumnezeu, în plus există şi ajutorul Harului ceea ce face ca toate lucrurile să fie făcute cu uşurinţă, iar bucuria aceea nepământească face sufletul să nu mai ia în considerare decât lumina pe care o vede şi o simte atât de aproape. Atunci se realizează comuniunea cu întreaga creaţie, omul simte prezenţa vie a lui Dumnezeu şi a sfinţilor, atât de tare încât se întreabă dacă sfinţii s-au pogorât pe pământ. 


  Dacă toată viaţa sufletul ar fi în starea acesta, ar zbura uşor spre zări de lumină, dar pentru că nu ne putem mântui fără o contribuţie personală, există şi starea de părăsire sau de gol, în care omul rămâne aparent singur şi fără niciun ajutor, iar Harul se retrage, bucuria este umbrită de dureri şi omul începe să caute starea de dinainte.


 Aşa cum durerea orbului care a rămas fără vedere în timpul vieţii este diferită de durerea celui care nu vede din naştere, la fel se întâmplă şi cu cei care au gustat aceasta bucurie, dar au pierdut-o.


Prin urmare, este necesar să ne silim mai mult atunci când suntem părăsiţi de Har şi să nu ne lăsăm prinşi în tristeţe, în acea akedie care ne ia bucuria, dorinţa de rugaciune şi de căutare pentru că ne depărtăm în loc să ne apropiem de Hristos.


Este uşor să-i iubim pe cei care ne iubesc pe noi, dar mai bine este să-i binecuvântăm şi să le arătăm dragoste celor care ne întorc spatele. Este minunat să îl cautăm pe Hristos în clipele de bucurie în care cerul pare că se află pe pământ, dar mai vrednic de laudă este să cautăm lumina atunci când totul pare pustiu. 


Lacrimile şi pocainţa aduc o mare minune în sufletul nostru: bucuria întoarcerii la Hristos, pacea şi liniştea că am ajuns acasă. 

Schimb de Carte Ortodoxă - Cum a fost?

    Întâlnirea de la Schimb de Carte Ortodoxă a fost o bucurie atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi participanţi care au străbătut Bucureştiul prin soare şi căldură şi au venit să ne împărtăşească cuvinte folositoare despre cărţile pe care le-au citit şi despre impactul cărţilor asupra vieţii lor.

  Invitatul nostru, Părintele Mihai-Andrei Aldea, ne-a vorbit despre importanţa citirii şi a punerii în practică a cuvintelor pe care le citim şi a atras atenţia asupra citirii cărţilor corespunzătoare unui nivel duhovnicesc mai înalt decât al nostru, deoarece poate constitui un motiv de cădere pentru că ajungem să credem că ne aflăm deja la măsura duhovnicească respectivă, fără să ne biruim propriile patimi.  


  Părintele a mai explicat necesitatea înţelegerii faptului că mesajul din cărţile ortodoxe ni se adresează direct, de multe ori cuvintele dintre filele lor reprezintă  răspunsuri profunde la framântările noastre. Pentru a ne folosi cu adevărat de citirea cărţilor trebuie să le citim cu inima deschisă şi cu luare aminte, apoi să punem în practică ceea ce am citit. Părintele a dat ca pildă un călugăr care nu ştia carte şi a mers cu Psaltirea la un frate. Acesta începe să-i citească psalmul întâi iar călugărul îl opreşte dupa primele două versete, spunându-i că îi este de ajuns ceea ce a auzit şi că va merge în pustie să împlinească aceste cuvinte.

  Vorbind despre importanţa Schimbului de Carte Ortodoxă, părintele a făcut o asemănare deosebită între comuniunea din timpul Sfintei Liturghii şi legătura care ar trebui să rămână după aceea, lucru care se materializează prin acest proiect.

  Întâlnirea a fost mai mult decât o simplă împărtăşire a unor idei despre cărţile ortodoxe, a fost o mărturisire înălţătoare a experienţei creştin-ortodoxe din viaţa fiecăruia spusă prin cuvânt şi împlinită prin fapte. Oamenii nu au venit să povestească despre cărţile pe care le au în bibliotecă ci despre cuvântul viu ce se ascunde în tainele lor care le-au schimbat vieţile şi i-au făcut să-l cunoască pe Hristos.

   Pentru mine Schimbul de Carte Ortodoxă a fost momentul în care am conştientizat potenţialul pe care îl au tinerii şi faptul că sunt capabili să facă lucruri mari. Mult îi iubeşte Hristos pe cei ce se află în credinţă dăruindu-le bucurie şi Har, iar celor ce n-au ajuns încă la izvor le dăruieşte dorul după bucuria învierii arătându-le totodată Crucea pentru a-i încuraja spre urcuş duhovnicesc. A fost unul dintre acele momente pe care le are omul de căteva ori în viaţă, care îl marchează profund, îl luminează şi îl face să zboare ca o pasăre, drept către cer, ignorând ploaia, vântul, ceaţa norilor, zburând neobosită spre lumina cerului şi oprindu-se la picioarele Mântuitorului copleşit de bucurie şi umilinţă, cerând-şi iertare pentru fiecare clipă în care a ales durerea păcatului în locul bucuriei.

  Schimbul de Carte Ortodoxă a fost şi o biruinţă a lui Hristos asupra morţii, pentru că aceşti tineri au ajuns la lumină, au renunţat la moarte prin părăsirea omului vechi şi s-au aruncat în prăpastia morţii aşteptând să fie prinşi de Hristos, iar ajutorul nu a întârziat.

  M-am simţit ca în mijlocul unui deşert în care există un izvor de apă şi unde oamenii se strâng să mulţumească lui Dumnezeu pentru acel dar, sorbind picăturile de apă cu sete şi preţuire. Acelaşi lucru s-a întâmplat la Schimbul de Carte Ortodoxă, simţeam cuvintele căzând ca o rouă peste deşertul inimii mele, transformând totul în lacrimi şi umilinţă.

Domnul să binecuvinteze şi să răsplătească osteneala tuturor celor care s-au implicat în acest proiect.

Despre dragoste - Pr. Pantelimon de la Oasa

De ce avem atâta nevoie să ne împlinim într-o dragoste mare?


- Căutând iubirea, îl cauţi, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fără să-ţi dai seama. Chiar dacă nu eşti un bun creştin, simţi cumva, straniu, de fiecare dată când iubeşti şi eşti iubit, că acolo, în iubire, e adevărul. Cauţi iubirea toată viaţa, ai nevoie de ea chiar şi atunci când te prefaci că nu mai ai, o traieşti greşit, o traieşti strâmb, dar o iei de la capăt. Gravitezi în jurul ei, te străduieşti mereu să o înţelegi, pentru că simţi că acolo e împlinirea şi fericirea. Noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem să fim iubiţi. Pentru că ăsta e fundamentul fiinţei noastre. Dumnezeu este iubire şi tot ceea ce este în lumea asta tânjeşte după iubire. Dumnezeu a creat totul după chipul şi după asemănarea Lui, după tiparul Lui, al relaţiei treimii. Dumnezeu e o relaţie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creaţi ca oameni să participăm la bucuria relaţiei din Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Să trăim iubirea. Să fim împreună. De aceea se spune că raiul e comuniunea cu toţi, iar iadul e neputinţa de a mai iubi.


- Deşi îl avem pe Dumnezeu, simţim totuşi că fără celălalt nu suntem compleţi. E nevoie de un altul, ca să fim fericiţi?


- Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleţi, tocmai ca să aibă nevoie unul de altul. Dacă ne-ar fi făcut perfecţi, ne-am fi fost suficienţi singuri. Sigur, există oameni care dăruiesc mai mult, oameni care dau mai puţin, dar nu trebuie să ne oprim la relaţia cu un singur om, trebuie să învătăm să iubim pe toată lumea, să câştigăm un rod din relaţia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viaţă. Orice om e un dar potenţial pentru noi, cu care ne putem îmbogăţi.


- Visăm, aproape toţi, la o iubire mare, care să ne ţină toată viaţa. Şi totuşi, realitatea ne arată că iubirile mor şi ele, mai des decât am vrea să credem. De ce se stinge dragostea?


- Moare pentru că nu există şi Dumnezeu în ecuaţie. Şi atunci noi nu avem de unde să ne alimentăm, să ne regenerăm iubirea. Fără Dumnezeu, nu există principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinţă limitată. Harul e cel care îl face infinit de adânc. Harul e de la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că orice realitate netransfigurată degenerează. Se consumă. Fără har, omul e în stare căzută. La fel şi cu iubirea. Ea se stinge dacă nu există răspuns. Dacă o întorci către Dumnezeu şi către oameni, ea primeşte răspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Dacă o întorci către tine, către trup, către materie, ea se cheltuie, se epuizează, pentru că lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.


- Din pacate, simplul fapt că te cununi în biserică nu garantează mereu fericirea...


- Trebuie să învăţăm să-L vedem în celălalt pe Dumnezeu. Nu trebuie să ne raportăm la un om ca la un lucru finit. Orice persoană e un izvor infinit, dar care nu e descătuşat.

Prin iubire şi cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zăgazurile, astfel ca celălalt să-şi dea drumul fiinţial, să scoată din el tot potenţialul lui moral, spiritual şi de iubire. Pentru că fiecare om e cu mult mai mult decât se vede. Şi vine iubirea şi activează în celălalt ceva ce habar nu avea că zace în el. Ai nevoie de un celălalt care să iţi dea măsură. În relaţie de doi, omul evoluează continuu. Şi nu mai are cum să se sature de celălalt, să se plictisească, să ajungă la rutină. Pentru că fiecare îl face pe celălalt să evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, şi această înflorire a lui este infinită. Mulţi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru că nu au fost iubiţi, la rândul lor, ca să înceapă să înflorească. Dar toate astea nu sunt posibile fără Dumnezeu. Şi fără efortul fiecăruia de a activa în celălalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie să iubeşti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celălalt.


- Cum ar trebui să iubim, parinte? Unde greşim, de tot ajungem să o luăm de la capat?


- Nu ştim să ne dăruim. Nu avem exerciţiul dăruirii de sine. Societatea actuală îi educă pe oameni în direcţia propriilor dorinţe, îi invaţă să se iubească întâi de toate pe ei, să-şi urmărească propria împlinire. Şi dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveşte fericirii proprii. Am o carieră, am o casă, am şi o iubită! Dar nu iubim cu adevărat decât atunci când facem acest exerciţiu al ieşirii din sine şi când începem să ne exersăm în dăruire, să ne antrenăm puterea de iubire. Să iubeşti înseamnă să gravitezi în jurul împlinirii celuilalt. Să te gândeşti cum poţi tu să-l ajuţi pe celălalt, cum poţi să-i vii în întâmpinare, cum să-l odihneşti, cum să-l scuteşti de un efort, cum să-i faci o bucurie, cum să-i găteşti o mâncare bună, când e obosit. Trebuie să înveţi să trăieşti prin celălalt şi pentru celălalt. Iubirea înseamnă foarte multe gesturi. Intenţiile, gândurile în sine nu au nicio valoare în absenţa lor. E plină lumea de ele. Făcând gesturi te şi verifici pe tine, dacă poţi cu adevărat să iubeşti. Am citit de curând într-o carte cum un deţinut politic ţăran, închis la batrâneţe, primea de la babuţa lui scrisori, în care ea punea şi câte o floare presată. Asta înseamnă iubirea. Şi chiar mai mult. Să daruieşti atunci când eşti epuizat, când nu mai ai nicio forţă. Nu există scuza să nu dăruieşti.
Dacă dai din prisos, când ţi-e bine şi-ţi vine uşor, nu are valoare. Atunci când nu mai poţi şi vrei totuşi să faci ceva pentru celălalt, izbucnesc în tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primeşti forţa de la Dumnezeu şi ajungi să faci mai mult decât credeai că eşti capabil. Să te dăruieşti atunci când nu mai poţi te leagă cu adevărat de celălalt şi-l face şi pe celălalt să se deschidă, să daruiască la rândul lui. În iubire, trebuie să dăruim ce nu avem, când nu mai avem.  Şi atunci, că în Evanghelie, nimicul se transformă, şi pâinea şi peştii ajung tuturor.


- Pănă unde te poţi dărui pe tine, fără ca asta să te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine să te opreşti, dacă celălalt nu-ţi răspunde la fel...


- Dăruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenţă faţă de celălalt, nu e sclavie. Nu ţi se cere s-o faci. Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine şi mă îmbogăţesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, mă anulez. Unora le convine să se lase stăpâniţi de alţii. E cazul multor femei de azi, care ajung să se înrobească. Le bat bărbaţii, sunt chinuite, dar le e frica să-şi asume un drum, de dragul siguranţei. Au parte de o suferinţă absurdă, care nici măcar nu e mântuitoare. E o formă de lene. Refuză responsabilitatea propriilor decizii şi atunci preferă doar să execute. Dar aşa nu vor evolua niciodată.


"Când Dumnezeu îţi trimite dragostea, nu înseamnă că-ţi dă de-a gata şi o mare iubire"


- Nu toată lumea are parte în viaţa aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastră? Ţine de noi să trăim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?


- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidenţe. Faptul de a întâlni o anumită persoană ţine de voia Domnului. Dar felul în care reacţionăm noi la întâlnirea respectivă ţine de noi. Fiecare persoană care ne iese în cale e un dar de la Dumnezeu şi noi trebuie să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce a rânduit Dumnezeu să întâlnesc omul ăla. Ce pot eu sa fac din relaţia asta? Ce trebuie eu să înţeleg? Ce folos pot să trag? Apoi, să nu confundăm îndrăgostirea cu iubirea. Dacă Dumnezeu iţi trimite dragostea, nu înseamnă că-ţi dă de-a gata şi o mare iubire. Dragostea e doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără ştiinţă, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată. Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, creşte tot mai mult. Iubirea nu e emoţie, e o putere. Dumnezeu nu e trup şi totusi se defineşte pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, şi componenţa asta trupească intră în iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată şi lucrată de fiecare în parte. Spun eliberată, pentru că cel mai adesea ne iubim pe noi înşine, şi atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc. Este o iubire egoistă, întoarsă catre sine, în loc să fie liberă şi să nu ceară nimic în schimb.


- Iubirea adevărată e întotdeauna liberă?


- Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească. Aici se greşeşte cel mai mult în relaţii, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul propriu. Când iubeşti, trebuie să ieşi din tine în sensul de a încerca să-l traieşti pe celălalt, să-l înţelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare. Şi se va închide în el. Se va feri de tine, se va simţi agresat. Într-o relaţie trebuie să existe un balans între apropiere şi distanţă. Trebuie să-i pastrezi celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrazneala distrug misterul celuilalt. Exerciţiul acesta al ieşirii din noi inşine uneori e dureros, înseamnă să părăseşti o poziţie sigură, să ieşi din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai aşa te poţi lărgi, te poţi îmbogăţi şi poţi transforma iubirea în cale de cunoaştere. Dacă rămâi în tine  însuţi, eşti foarte sărac. Ba, mai mult, te trezeşti că toţi îţi întorc spatele. Te trezeşti singur.


- Ar trebui atunci sa cultivam toleranta in dragoste?


- Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei. Toleranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine, presupui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le treci cu vederea. Adica toleranta presupune mandria. Or, intr-o relatie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca dragostea niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult. Asta e iubirea adevarata.




- Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?


- In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.


Sursa