Provocările
teologia "penală" à la Andrei Pleşu şi "iubirea" venală
made by Conchita Wurst31.05.2014. 02:50 În cel mai recent articol al său,
"Teologia «penală»", domnul Andrei Pleşu manifestă o indignare
vehementă vizavi de o afirmaţie a Patriarhului Irineu al Serbiei ortodoxe, care
ar fi decretat, nici mai mult, nici mai puţin, că devastatoarele inundaţii care
au atins Serbia, Bosnia şi Croaţia sunt "rezultatul mâniei dumnezeieşti
faţă de travestitul Conchita Wurst (care a câştigat curovision») şi faţă de
devierile sexuale în general".
Pornind de la o
atare declaraţie, autorul memorabilelor volume "Despre îngeri" şi
"Parabolele lui Iisus" se declară consternat de faptul că un ierarh
ar sesiza, în logica Proniei divine, aplicaţii practice ale unui principiu al
teologiei "penale" - "Dumnezeu pedepseşte pe cei păcătoşi"
- de genul: "travestit austriac victorios în nord, la Copenhaga - ergo
ploi devastatoare în sud. Homosexuali euforici (preponderent în vestul
neortodox) - ergo 50 de morţi în Serbia". Evident, nu mă pot declara decât
solidar cu revolta domnului Pleşu, dacă aşa stau lucrurile. Numai că, după cum
aflu de la Părintele Cleopa Stepanovici, un sârb adoptat de câţiva ani buni de
Iaşii Sfintei Parascheva, poziţia Întâistătătorului Serbiei ortodoxe nu a fost
consemnată corect de presă.
Sigur că şi
Patriarhul Irineu şi alţi ierarhi din ţara vecină, precum Mitropolitul
Amfilohie, îşi declară îngrijorarea pentru propaganda deşănţată dusă în
favoarea unor păcate strigătoare la cer, precum este şi pederastia, respectiv
pentru impactul în viaţa de zi cu zi al acestor campanii mediatice. Dar poziţia
acestor ierarhi este, în esenţă, una de genul: "Aceste inundaţii
catastrofale reprezintă plata păcatelor noastre, ale lumii de azi. Decăderea
morală atrage întotdeauna cu sine efecte devastatoare în societate şi în
natură. O întreagă istorie poate confirma acest lucru. Că astăzi se încurajează
păcatul, în diverse forme, nu e un secret pentru nimeni. Iată, spre exemplu, ce
se promovează la nivelul unei Europe reprezentată de personaje precum cel de la
Eurovision. De asemenea, şi în ţara noastră, Serbia, se pregăteşte o paradă
gay, care va promova păcate împotriva firii, ca şi cum acestea ar ţine de o
altă normalitate". Sigur, nu veţi regăsi nicăieri, redată ad literam,
această declaraţie. Dar substanţa mesajului Patriarhiei sârbeşti se situează în
cadrele acestor fraze. Ce a reţinut presa din discuţia cu Patriarhul (parţial,
cea sârbă, dar mai ales cea de limbă engleză)? Evident, ce era mai scandalos şi
mai comercial. Adică a rezumat totul în ceva de genul: "Patriarhul Irineu
declară: inundaţiile sunt produse de Conchita Wurst". Dă bine, nu-i aşa,
ca headline? Presa din afara ţării nu este cu mult mai brează decât cea de la
noi, încât nici nu e de mirare că se procedează aşa. Eu însumi, ca purtător de
cuvânt al Arhiepiscopiei Iaşilor, m-am trezit adesea că, dintr-o declaraţie mai
consistentă, se extrage ceva particular sau se pun cap la cap cuvinte din fraze
diferite, care orientează lucrurile spre o cu totul altă zonă decât cea
descrisă de cuvintele mele, cele neciuntite.
Patriarhul
sârbilor este suspectat de scriitorul român că şi-ar fi încălcat limitele
competenţei, oferind o explicaţie "sadică" pentru dezastrele naturale
ce au cuprins Balcanii şi făcând, astfel, un deserviciu Dumnezeului iubirii
creştine: "Uciderea a 50 de drept-credincioşi sârbi, din cauza derapajelor
austriece, daneze, sau globale nu ilustrează, cred, «stilul» dumnezeiesc".
Trecem repede peste faptul că nu se prea poate spune, cu exactitate, cam care
mai este "stilul" de lucru al lui Dumnezeu într-o lume care a luat-o
binişor razna. Sigur că mânia veterotestamentară şi asprimea cu care se
pedepsea, les, păcusiv prin pedeapsa cu moartea! - s-a topit în fluida şi
jertfelnica iubire cristică. Ne-am aştepta, logic, ca pe măsură ce se scurge
timpul, să aprofundăm această iubire şi să fie pe pământ numai pace şi armonie.
Numai că nici omenirea nu dă semne că s-ar deschide către acest tip de iubire -
cea dumnezeiască -, nici Biblia nu încetează a ne semnala că vremurile de pe
urmă vor fi mai grele decât cele de la începuturi. Însuşi Mântuitorul
avertizează fără echivoc asupra acestui aspect: "Căci în zilele acelea va
fi necaz cum nu a mai fost până acum, de la începutul făpturii, pe care a
zidit-o Dumnezeu, şi nici nu va mai fi. Şi de nu ar fi scurtat Domnul zilele
acelea, n-ar scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi, pe care i-a ales, a
scurtat acele zile" (Marcu 13, 19-20). Iar cartea, prin excelenţă,
dedicată acestor vremuri de pe urmă - Apocalipsa, nu redă relaţia omului cu
Dumnezeu - sau, mai degrabă, a lui Dumnezeu cu omul - în termenii galeşi ai
telenovelelor siropoase. Dimpotrivă, sunt taxate prompt şi fără menajamente
toate rătăcirile celor ce nu vor să se pocăiască, să lepede adică faptele cele
rele şi să se întoarcă spre Dumnezeu.
Nuanţele pedagogiei divine
Are dreptate
domnul Pleşu, de la înălţimea catedrei sau de la masa de scris, să conchidă,
delicat: "Nu cred că a lupta, creştineşte, împotriva păcatului, înseamnă,
pur şi simplu, a stimula, sadic, spaima de pedeapsă". Poziţia aceasta
(corectă!) tinde să se întâlnească însă, în contextul actual, cu numeroase alte
opinii, mai ales din mediul intelectual, care susţin că nu e creştin cel care
înfierează, în vreun fel, păcatul. Mai ales după încununarea, la Eurovision, a
femeii cu barbă (sau a bărbatului care a pozat în femeie), s-au făcut auzite
voci de genul: "Creştinismul este iubire. Lăsaţi-i în pace pe homosexuali,
travestiţi, bisexuali etc. Dacă vă legaţi de ei înseamnă că nu ştiţi ce este
aceea iubire. Toţi au dreptul să trăiască aşa cum vor ei. Dacă vă pronunţaţi
împotriva a ceea ce practică ei, înseamnă că sunteţi plini de ură, că nu
sunteţi ai lui Hristos." Or, pedagogia divină, analog celei umane, are mai
multe nuanţe decât o sugerează jucăuşa "iubire" fără graniţe şi fără
discernământ promovată de LGBTetc. Exemplu concret: violatorului nu i se spune
în sala de judecată, în virtutea iubirii, că va fi liber indiferent ce a făcut
sau ce va face, ci este condamnat la închisoare ca o şansă de a reflecta asupra
faptelor sale, de a se căi şi, mai ales, de a nu mai face, între timp, alte
victime, în cazul în care ar umbla nestingherit prin lume. Este, aceasta, o
probă de sadism? Sau: dacă avertizezi un alcoolic că, dacă nu încetează a mai bea
atât de mult, în fiecare zi, îşi va distruge ficatul şi poate chiar va muri de
ciroză, înseamnă că "stimulezi spaima de pedeapsă"? Nu cumva abia aşa
dai dovadă de iubire responsabilă, arăţi că îţi pasă de bietul om, afectat de o
adicţie aşa de cumplită?... Până şi studiile ştiinţifice arată că există
influenţe de netăgăduit asupra materiei (mai ales asupra apei) din partea
gândurilor sau cuvintelor omului, din partea a tot ceea ce el face, bun sau
rău, cu iubire sau cu ură. Ce semănăm în lume, aceea culegem. Iar cine seamănă
vânt - spune românul - culege furtună!
Teologia
creştină ne-penală (adică ortodoxă) a susţinut dintotdeauna că există o notă de
plată a păcatului. Finalmente, plata păcatului este moartea (sufletească, mai
ales). A iubi nu înseamnă a primi tâmp, mereu cu braţele deschise, orice îţi
zvârle lumea ca fiind "bun de iubit". A iubi nu înseamnă a consimţi
la violarea bunului simţ de către manifestările unei lumi venale, nici a
încuraja beţia celor dependenţi de gradele tot mai mari ale corectitudinii
politice, adevărat "opiu al popoarelor". Când a fost nevoie, Hristos
a pus mâna pe bici şi a alungat de la Sine pe cei ce neguţătoreau în numele lui
Dumnezeu şi care aveau, la vremea aceea, aparenţele unor stimabili apărători ai
adevăratei credinţe. Nu regăsim în Evangheliile sinoptice, ci chiar la însuşi
Evanghelistul iubirii lui Dumnezeu, la Ioan, următorul pasaj: "Şi,
făcându-şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile
şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele. Şi celor
ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici. Nu faceţi casa
Tatălui Meu casă de negustorie" (Ioan 2, 15-16).
Creştinismul este plasat astăzi între
ispita unei iubiri edulcorate, exorcizate de orice idee de pedeapsă - de ideea,
adică, a existenţei unor consecinţe ale faptelor noastre (a se vedea noua
pedagogie a lui "să nu spui NU niciodată copilului"), respectiv între
justificarea oricărei plăceri, oricărei patimi în numele iubirii "fără
frontiere". A iubi creştineşte a devenit, astăzi, o
raritate şi, adesea, chiar ceva periculos şi de neînţeles pentru mulţi. Paradoxul
este că ajungem azi, adesea, creştini fiind, să fim urâţi în numele... iubirii
creştine! Nimic nou sub soare: "Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce
este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din
lume, de aceea lumea vă urăşte" (Ioan 35, 19).
P.S.: Aş fi
vrut să scriu pentru rubrica de faţă un text despre ce mai înseamnă astăzi
familia. Mai ales că mâine va avea loc, în Iaşi, de la ora 15.00, cu plecare
din Copou, un impresionant Marş al familiei, organizat de un ONG numit chiar
"Familia tradiţională". Dar voi amâna acest text pentru data
viitoare. E firesc, pe undeva, să clarificăm mai întâi ce este iubirea
(creştinească), înaintea de a vorbi despre cât de importantă este familia
pentru prezent şi, mai ales, pentru viitor.
0 comments:
Trimiteți un comentariu