Puţini ştiu că Eminescu nu a luptat numai
cu pana şi cuvântul pentru idealurile naţionale, ci a făcut-o şi prin fapte,
chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit şi l-au expus la riscul
arestării pentru contrabandă şi atentat la siguranţa imperiului. Iată cum s-au
desfăşurat lucrurile! În 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei
printr-un rapt abil şi realizat prin corupţie.
Descrierea modalităţilor de
înfăptuire a răpirii există consemnată în corespondeţa dintre internunţiul
austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut şi cancelarul imperial al
Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunică despre paşii strategigi pe care-i
făceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocuţia (devenită
proprietate austriacă) şi restul imperiului, ce avea să se numească Bucovina.
Din aceste
documente reies actele de corupţie prin care au fost atraşi atât înalţi
funcţionari ai Rusiei (feldmareşalul Rumianţev, căruia i s-a oferit o
tabachieră de aur cu briliante şi 5000 de galbeni austrieci) cât şi mai mulţi
demnitari turci printre care şi Reis Effendi, care a cerut special şi a primit
un pumnal de aur cu teaca aurită cu briliante şi smaralde, având încrustat în
ele un orologiu. Prin aceste maşinaţiuni culoarul de trecere s-a lărgit până la
a cuprinde întregul ţinut al Bucovinei.
Aşadar Bucovina
a fost vândută pe o tabachieră şi un pumnal! Tot din această corespondenţă
reiese lupta cumplită a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat
pe toate căile şi cu toate mijloacele să-şi apere ţara, nelăsându-se corupt
spre a acepta tăcerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate
aceste scrisori care arată ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o
broşură editată în 1875, intitulată Răpirea Bucovinei după documente autentice,
redactată de Ion Slavici şi prefaţată de Mihail Kogălniceanu după documentele
din colecţia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.
Eminescu,
stabilit atunci la Iaşi, trece clandestin în Bucovina, având ascunse în
bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei broşuri, riscând să fie
prins şi pedepsit cumplit.Trăgând la prietenul său Stefanelli în Cernăuţi şi
beneficiind de ajutorul lui, el trimite broşurile prin poştă persoanelor
oficiale, oaspeţilor străini şi organizatorilor „serbării seculare”, pe care o
pregătiseră austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Deşi
circulaţia broşurii a fost interzisă, deşi s-au făcut puternice proteste
diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica răspândirea cărţii prin lumea
europeană (fuseseră mulţi oaspeţi străini la Cernăuţi!) care a aflat din surse
documentare autentice despre ticăloşia prin care s-a produs decapitarea
Moldovei.
Eminescu nu s-a
mulţumit cu atât, ci a publicat în ţară articole prin care glorifică vitejia şi
rectitudinea morală a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aşează în rândul
marilor personalităţi ale lumii, alături de Ludovic al XIV-lea, Frederic al
II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iată formulate chiar de către
poet, în articolul intitulat Grigore Ghica voevod şi apărut în Curierul de
Iaşi, nr.109 din 1876, argumentele care susţin aceste aprecieri: ,,E drept că
pentru crearea unui om mare trebuieşte conlucrarea a doi factori, unul este
acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul şi inteligenţa persoanei
istorice. Această a doua condiţie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu
desăvârşire. Urmărind cu înţelepciune şi cumpătare binele şi integritatea
patriei sale, le-au menţinut cu rară energie personală pân-la cea din urmă
clipă a vieţii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la
Constantinopole s-a văzut silit a încredinţa pe cancelarul Kaunitz că orice
tranzacţie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente, căci
acest caracter nu cedează şi nu se pleacă . El va urmări întotdeauna întregirea
patriei sale fie prin război fie prin diplomaţie, de aceea trebuie înlăturat cu
orice preţ. Trebuia dar nimicit acest om a cărui tărie de caracter ameninţa pe
răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină fără zgomot.”
Şi pentru a
sublinia soarta tragică a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate
forţele uriaşe ce ameninţau integritatea ţării sale, Eminescu continuă: „Şi aşa
s-au urmat în comuna Iaşi (…) acolo s-a întâmplat această faptă a
întunericului, acea mişelie demnă de diplomaţia veacului trecut, acea
neruşinată pălmuire a slăbiciunii şi dezbinării poporului românesc. Într-adevăr
ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple? După ce (…) ni se luase vatra
strămăşească, începătura domniei neamului moldovenesc (…) se asasinează prin
influenţa morală a Austriei domnul care au îndrăznit a protesta contra
neruşinatei răpiri.”
Ca o concluzie
ce rămâne veşnic valabilă în istoria noastră, Eminescu conchide cu amarnică
durere şi sfâşiere lăuntrică, una dintre multele care l-au afectat profund şi
i-au provocat rând pe rând sfârşitul prematur al vieţii pe care-l comemorăm
mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmănunchiază în el toate
durerile neamului trăite adânc de către omul deplin al culturii româneşti.
Iată aceste
cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre
perpetui: „Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă
fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea
unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la
slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii!”
Nu putem şti,
desigur, dacă tot mai insistentele afirmaţii despre suprimarea deliberată a lui
Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, deşi probele
material-istorice şi raţionamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din
suflet să nu fie nimic adevărat şi toţi cei ce susţin această variantă să fie
nişte ficţionari fabulatori bolnavi de scenarită. Dar, privind din perspectiva
actuală şi din cea conturată prin acumularea atâtor informaţii şi concluzii
de-a lungul zecilor de ani de când mă aflu în proximitatea universului
eminescian, a propriei experienţe existenţiale, nu pot să nu acord atenţie ideii
că, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevărului
absolut care l-a stăpânit tiranic („adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim
adevărul”) şi care l-a determinat să intre automat în slujba cauzelor drepte
şi, mai ales, în apărarea interesului general naţional pe care, vai, în toate
timpurile (dar mai ales azi!) se găsesc greu oameni care să-l apere în dauna
sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza
concretă a sfârşitului său, e tot mai învederat că Eminescu a murit „pătimind
pentru dreptate”, cum spune Biblia si cum spunea el însuşi despre domnitorul
Grigore Ghica pe care nu întâmplător l-a adus în prim planul atenţiei. Un
astfel de om al idealului, cum a fost el, nu se putea potrivi cu atât de
complicatele socoteli şi aranjamente ale vieţii sociale şi politice reale,
aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri şi chiar trădări.
De aceea, acum
în miezul lui iunie, nu comemorăm doar, idilic şi graţios, trecerea în
eternitate a unui poet, fie el şi de geniu – chiar dacă tot acum se adună
laolaltă o samă de poeţi sub steagul său – ci mult mai mult de atât: aşa cum
spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstanţial statura şi
complexitatea personalităţii: „Eminescu e om mare al naţiei, ceea ce este poate
mai mult decât un poet genial”(1911).
autor: Lucia Olaru Nenati
sursa: Revista Luceafarul
0 comments:
Trimiteți un comentariu