În suferință credința sporește / Sensul vieţii

Aşa cum unele plante răspândesc un miros plăcut numai atunci când le frângi sau le striveşti frunzele între degete, şi sufletul omului aduce roade duhovniceşti numai atunci când este supus la grele încercări. Rodul se coace pe ramuri desfrunzite.

Într-o familie creştină iubirea şi armonia se vădesc cu cea mai mare forţă la vreme de suferinţă. De bună seamă că iubirea nu lipsise de acolo şi la vreme de bucurie, dar for­ţele ei proaspete se trezesc la viaţă în timpuri de restrişte. Ca şi cum ar şti că se află în prezenţa lui Dumnezeu, simţă­mintele noastre devin atunci mai profunde şi mai puternice. Când familia trece printr-o încercare teribilă, aleargă la pi­cioarele Mântuitorului cu rugăciune fierbinte, strigătul ini­mii suferinde se înalţă atunci necontenit către tronul Atot­puternicului.

Când, trecând prin suferinţă, ajungem pe Golgota, mi­nunile cereşti ne apar de acolo mai limpezi şi mai pe înţeles, înţelegem mai bine adevăratul sens al vieţii, scopul real al năzuinţelor noastre. De pe acea culme înţelegem mai bine ce înseamnă Crucea, căreia ne închinăm şi ne supunem cu dragoste. În aceasta constă sfinţenia „casei plângerii”, a fa­miliei creştine. Din ea se răspândeşte în jur ceva ca o adiere de fericire din lumea de dincolo.

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 390)

Sursă: Doxologia