Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991), un pustnic în inima oraşului – 1. Plecare sau sosire?

Studiul teologic al vieţii şi al învăţăturii personalităţilor contemporane ale vieţii bisericeşti este un exerciţiu deosebit [1].Aş numi acest lucru „exerciţiu al întâlnirii cu lumea de astăzi”, în sensul de a te strădui să înţelegi ce curente compun conjunctura actuală, să observi cu atenţie ce anume aduce cu sine fiecare prezenţă, să analizezi punctele comune, dar şi diferenţele fiecăruia, să înţelegi teologia din fapte. Toate acestea implică efortul exercitării slujirii, dar şi al dreptei judecăţi, efort la care sunt obligaţi, pe de-o parte, toţi cei botezaţi, dar căruia i se opune aspectul unilateralităţii şi al îndreptăţirii de sine.

Trebuie să mărturisesc că am primit-o cu reţinere provocarea acestui subiect: dintr-un punct de vedere, acest subiect mi se pare extrem de interesant, în măsura în care poate fi corelat cu chestiuni comune, specifice propovăduirii din toate timpurile. Din alt punct de vedere, o simt ca o primejdie, ca o tatonare a lucrurilor care mă depăşesc, pe care nu le stăpânesc bine. Are legătură, desigur, cu încă un amănunt. Cuviosul Porfirie nu a făcut public aproape nici un text scris de-al său[2]. Avem la dispoziţie doar mărturiile celor care l-au văzut şi l-au ascultat vorbind, dar şi relatările acestora sunt destul de confuze şi variate. O scurtă trecere în revistă a lor lasă impresia că, într-adevăr, câteva [mărturii] dintre acestea relatează despre harisma înainte-vederii a părintelui, potrivit altora, însă, sunt generalizate, fără deosebire, păreri pe care el le-a exprimat cu diferite ocazii sau (cu atât mai rău) sunt folosite cuvintele pe care el le-a rostit pentru a da credibilitate celui care povesteşte.

În momentul de faţă nu se poate face nimic în privinţa aceasta, în afara unei cercetări teologice laborioase care ar putea, în timp, să arate ce este autentic şi ce nu.

Aşadar, din nou, avem de-a face cu o încercare, şi ne rugăm să nu eşuăm în mod dramatic.

Plecare sau sosire?

Mulţi sunt sfinţii despre care vorbea Sfântul Cuvios Porfirie atunci când se ivea ocazia să vorbească despre sfinți. Cred, însă, că putem să ne oprim la trei dintre ei: Sfântul Ioan Colibaşul, din secolul al V-lea, Sfântul Porfirie, Episcopul Gazei, tot din secolul al V-lea, şi Sfântul Andrei Criteanul (secolul al VIII-lea). În legătura sfântului cu aceştia se descoperă, poate, această fragilă luptă a convergenţelor, dar şi a deosebirilor, care, aşa cum am spus, contribuie la formarea imaginii pe care o avem astăzi despre el. Recapitulând, trebuie să spunem că Părintele Porfirie îşi mărturisea dragostea sa profundă pentru Sfântul Ioan Colibaşul, care i-a aprins inima atunci când, pe la vârsta de 12 ani, a citit pentru prima oară viaţa sfântului. S-a dus la Sfântul Munte la o vârstă destul de fragedă, având în el dorinţa de a se face următor sfântului său iubit[3]. Dar în ce mediu trăise Sfântul Ioan Colibaşul?

Conform sinaxarului său[4], Sfântul Ioan era de doar 12 ani atunci când a refuzat perspectiva unei strălucite cariere în Constantinopol şi, părăsind casa părintească, s-a dus şi s-a făcut monah la cunoscuta Mănăstire „Akimíton”( a „celor ce nu dorm niciodată”, sau „a celor ce priveghează neîncetat”)[5]. Acolo, diavolul îl îndemna să părăsească viaţa îngerească, folosindu-se de sentimentele de dragoste profundă pe care le nutrea faţă de părinţii săi. Ca să treacă peste această încercare, s-a întors la părinţii săi, dar fără ca aceştia să-l cunoască, dându-se drept un oarecare monah cerşetor. Părinţii săi nu l-au recunoscut şi i-au permis să-şi construiască o colibă sărăcăcioasă aproape de casa lor. Acolo a vieţuit timp de trei ani, şi, înainte de a muri, i-a spus mamei sale cine era cu adevărat. Aici trebuie să semnalăm un amănunt demn de a fi luat în seamă. Ceea ce au comun cei doi sfinţi, Sfântul Ioan Colibaşul şi Cuviosul Porfirie, este, pe de-o parte, dorinţa aprinsă pentru viaţa în pustie, iar pe de altă parte, rămânerea lor în lume, după ce, mai înainte, hotărâseră să plece. Sfântul Ioan a rămas un pustnic până la sfârşitul vieţii sale, chiar dacă s-a reîntors în lumea pe care o părăsise. La fel, Cuviosul Porfirie a păstrat până la sfârşitul vieţii sale dragostea pentru chilia sa de la Sfântul Munte, părăsind-o, însă, înainte de a împlini 20 de ani. Şaizeci şi cinci de ani din cei optzeci şi cinci, atât cât a trăit, i-a petrecut în lume. Cu toate acestea, Sfântul Porfirie are ceva în plus ce depăşeşte măsura duhovnicească a Sfântului Ioan. El singur povestea că, atunci când se afla la Sfântul Munte, l-a cuprins neliniştea şi îngrijorarea pentru părinţii săi şi pentru un văr de-al său, de dragul căruia se gândea să meargă în lume şi să-l aducă şi pe el la Sfântul Munte[6]. Gândurile acestea, şi Porfirie, dar şi duhovnicul lui le-au văzut ca fiind ispite şi le-au respins. Nu a mai plecat în lume. Şi totuşi, ceea ce se întâmplă în continuare (la iniţiativa lui Dumnezeu, după cum povesteşte Sfântul însuşi), era gândul că niciodată nu ar putea să părăsească Sfântul Munte şi să se reîntoarcă în lume pentru totdeauna[7]. Nu, însă, de dragul rudelor sale, ci din dragoste pentru toţi oamenii, de care se simte legat (nu la nivel biologic, datorită rudeniei de sânge), ci ca pe un „salt” în libertate: dragostea. Cuviosului Porfirie îi aparţine acel sfat cutremurător adresat tuturor dascălilor şi educatorilor, adică acelora care se îngrijesc de creşterea spirituală a mulţime de copii: „Dragostea voastră [pentru ei] să fie adevărată. Să nu-i iubiţi cu dragoste omenească, aşa cum fac, de obicei, părinţii, pentru că, astfel, nu îi veţi ajuta”[8].

Spaţiul în care a vieţuit şi şi-a desfăşurat activitatea Cuviosul Porfirie a fost centrul Atenei şi împrejurimile, un adevărat furnicar uman, a cărui principală caracteristică era diversitatea la toate nivelurile[9]. Trebuie să fim atenţi la următorul aspect: plecarea lui din Sfântul Munte şi instalarea în oraş nu a fost o dovadă de „neputinţă”, nu a fost o „abatere” de la hotărârea iniţială. Aceasta a fost chiar menirea şi misiunea lui. Spunea: „Am rămas acolo unde m-a trimis Dumnezeu”[10]. Aşadar, nu avem de-a face cu părăsirea Sfântului Munte, cu plecarea sa de acolo, ci, cu sosirea, venirea în oraş, acolo unde Dumnezeu l-a trimis. În istoria Bisericii întâlnim numeroase situaţii în care asceţii şi-au părăsit locurile lor de nevoinţă şi au mers în locuri unde existau foarte multe probleme, tocmai pentru a le găsi rezolvare. Întâlnim, de exemplu, pustnici care mergeau în pustie, dar nu ca să-şi găsească acolo liniştea (aşa cum făceau cei mai mulţi), ci pentru a-l înfrunta pe diavol faţă în faţă, care, conform tradiţiei vechi evreieşti, acolo îşi avea sălaşul şi de acolo îşi „lansa” atacurile sale asupra oamenilor. În acelaşi mod trebuie înţeleasă şi venirea-plecarea pustnicului în lume, pentru a putea înfrunta pe diavol şi a elibera oraşele şi satele de puterea celui viclean[11]. Aşadar, principala caracteristică a acestei „plecări” este izgonirea, înlăturarea şi înfruntarea răului din lume. Un exemplu în acest sens, de înfruntare a răului, este Sfântul Porfirie, Episcopul Gazei. Acest Porfirie, când cu ajutorul rugăciunii, când cu ajutorul armatelor imperiale, a surpat idolii şi credinţa în aceştia, iar prin această metodă „violentă” (după gândirea contemporană), L-a arătat pe Hristos mai puternic decât zeul local Zeus-Márna[12].

Cuviosul Porfirie purta numele acelui sfânt episcop din vechime. Piatra de temelie a bisericii pe care a ridicat-o la sihăstria de la Mílesi (la mai puţin de 50 de kilometri depărtare de Atena) a fost pusă la privegherea în cinstea prăznuirii Sfântului Porfirie[13]. Totuşi, este bine de ştiut faptul că Gheronda Porfirie, atunci când îl pomenea pe Sfântul Porfirie al Gazei, îl pomenea ca pustnic (care a potolit şi a smerit patimile cu cumpătarea), şi nu ca luptător al credinţei, care a surpat înşelăciunea idolilor[14]. „Tactica” Bătrânului Porfirie în ceea ce priveşte lupta cu răul a fost, însă, total diferită de cea a sfântului său protector, al cărui nume îl purta. Gheronda Porfirie era total împotriva înfruntării pe faţă a diavolului. Avea credinţa că cel către care îţi concentrezi atenţia şi toate puterile tale, acela îţi va influenţa existenţa ta în continuare, fie că este vorba despre ceva ce iubeşti, sau de ceva ce urăşti[15]. Credea, desigur, că viaţa creştinului trebuie să fie model, spre deosebire de lucrările diavolului; insista, însă, categoric, spunând că soluţia este ca omul să-şi întoarcă faţa spre Hristos, spre dragostea şi spre luminarea Lui. Această lumină, transmisă mai departe, alungă întunericul, iar nu lupta împotriva întunericului, prin propriile puteri. Lupta făţişă împotriva întunericului face ca întunericul [şi nu Hristos] să fie centrul vieţii celui care duce această luptă. Aşadar, şi Gheronda Porfirie şi-a făcut „intrarea” în lume, în societatea de astăzi, aşa cum altoim un copac, punând un altoi nou într-un trunchi neroditor,pentru a altoi şi a „infuza” lumea cu iubire.

Este demnă de amintit şi atitudinea sa faţă de o altă mare problemă, mult discutată şi disputată, care a creat multora motive de îngrijorare, în zilele noastre: problema numărului 666 şi a venirii lui Antihrist. Insista, spunând că nu putem vorbi despre „pecetluire” prin folosirea numerelor şi a simbolurilor respective, ci, din contră, importanţă are doar pe cine primeşte omul în inima sa ca stăpân[16], ceea ce îl diferenţiază total pe Gheronda Porfirie de mulţi duhovnici din zilele noastre.

În mod evident, Gheronda Porfirie nu a fost teologul „spaţiului public”. A fost, însă, aşa cum am spus, cel care îi „injecta” continuu cu dragostea sa pe toţi cei din jurul său. Caracterul său cumpătat diferă mult de tendinţele zelotiste duse până la limita decenţei, care se înmulţesc, din păcate, în zilele noastre, în numele apărării credinţei. Spunea Gheronda Porfirie: „În încercarea noastră de a propovădui credinţa, să fim cumpătaţi şi delicaţi… Puţine cuvinte… Întotdeauna, cel mai bun exemplu este propriul nostru exemplu, dragostea noastră, blândeţea noastră[17]”. El însuşi îşi făcea autocritica pentru vremea când, apărător fanatic al credinţei, pe când se afla în casa părintească, a smuls din mâinile tatălui său o „evanghelie cu comentarii” şi a făcut-o bucăţi[18]. Mărturiile arată că Gheronda Porfirie, cu răbdare şi bunăvoinţă, discuta ore întregi cu oameni care aveau şi ei deschidere, şi niciodată nu încerca să-şi impună părerea, niciodată nu intra în „spaţiul” celuilalt. Nu vorbea despre Dumnezeu decât dacă era întrebat şi nu obişnuia să stropească cu agheasmă pe toţi care erau de faţă, decât dacă era încredinţat că şi ei doresc acest lucru[19]. În acest sens, este de reţinut mărturia episcopului sârb Irineu Bulovici. Acesta a fost ucenic al Sfântului Iustin Popovici (1894-1979) care a fost canonizat pe 2 mai 2010 şi aşezat în rândul sfinţilor de către Patriarhia Serbiei. Gheronda Porfirie ştia că Părintele Iustin intra frecvent în confruntări verbale cu liderii comunişti în timpul conducerii Iugoslaviei de către Tito. Era firesc, aşadar, ca şi ucenicii săi să facă la fel. Deci, ce ar fi avut de spus ucenicii Sfântului Iustin cuiva care l-ar fi înţeles în mod diferit pe „învăţătorul” lor, deşi el însuşi nu le ceruse acest lucru? Aici avem de-a face cu un fenomen pe care l-aş numi „adulare a vieţii duhovnicului”. Acest lucru înseamnă absolutizarea cunoaşterii personale sau, mai bine zis, a modului de vieţuire sau de gândire al cuiva, într-un grad aşa de mare, încât, la un moment dat, experienţa personală capătă întâietate în faţa criteriilor teologice, alimentând, astfel, dependenţa (până la identificarea cu acesta) de un duhovnic sau altul.

Părintele Porfirie cunoştea, aşadar, că Părintele Iustin Popovici nu putea să nu intre în conflict în mod direct cu ceilalţi, însă nu putea fi de acord ca această atitudine a lui să devină model pentru toţi ceilalţi. Este vorba despre declaraţii de felul: „Eu am să rămân statornic în credinţă, chiar dacă ar fi să mă ardă de viu”. Aceste vorbe ale Părintelui Iustin Popovici, părintele Porfirie le comenta în felul următor: „Şi lucrul acesta este bun, dar nu aşa se săvârşeşte lucrarea Lui Hristos […] Te sfătuiesc, Părinte Irineu, să schimbi cumva felul în care vezi lucrurile. Pentru a putea să împlinim lucrarea Lui Hristos, pentru a-i ajuta să se mântuiască chiar şi pe atei, pe cei care nu cred în Dumnezeu, comuniştii şi cei asemenea lor, să nu îi înfrunţi, să nu te pui împotriva lor şi să nu îi provoci[20]. Chiar şi dacă vreunul dintre aceştia ar scuipa icoana Lui Hristos în faţa ta, tu să nu zici nimic.Nu încerca să Îl aperi pe Hristos. Nu are nevoie Hristos ca să Îl aperi tu. Tu ce crezi, Hristos vrea să se mântuiască şi comuniştii şi ateii, sau nu?[21]”.

Aceste vorbe (sau, mai bine zis, această atitudine) mi se par de-a dreptul tulburătoare, dar, în acelaşi timp, greu de acceptat. Faptul că Biserica trebuie să se diferenţieze de diferitele regimuri autoritare este şi o datorie a ei, însă cuvintele Părintelui Porfirie, evident, nu se referă la obedienţa absolută faţă de orice regim politic, ci „invită” la o altă formă de rezistenţă. Ca să fac o paranteză, aş spune că în perioada ocupaţiei turceşti [în Grecia] Părintele Porfirie ar fi fost de partea Sfântului Cosma Etolianul şi nu ar fi fost de acord cu armatoloi, cei care susţineau lupta armată împotriva cotropitorilor[22]. Mai exact, consider că această părere a Părintelui Porfirie în legătură cu regimul lui Tito din fosta Iugoslavie are o deosebită importanţă, pentru că oferă rezolvare unei probleme ce a tulburat şi tulbură viaţa bisericească: atitudinea belicoasă faţă de ceilalţi, în numele apărării credinţei. Şi mută, în acelaşi timp, centrul de greutate, din a-L apăra pe Hristos, în a sluji oamenilor, şi nu doar ortodocşilor, ci tuturor oamenilor.

Permiteţi-mi, aici, să-mi exprim interesul faţă de o anumită chestiune, din pur interes de cercetare. Diferite mărturii certifică faptul că Părintele Porfirie discuta, printre alţii, şi cu oameni care aveau simpatii politice de stânga, marxişti, atei comunişti ş.a.[23]. Cu toate acestea, nu am reuşit să găsesc ceva concret în acest sens. Cred că aceste mărturii ar fi fost extrem de interesante, mai ales dacă ne gândim că de-a lungul anilor în care el a slujit în centrul Atenei au avut loc războiul civil fratricid (1946-1949) şi cea mai mare parte a dictaturii militare (1967-1974), perioade care au provocat multă durere şi care au arătat o oarecare lipsă a prezenţei Bisericii (Greciei) în acele momente de cumpănă (în acest sens, trebuie ştiut că, în timpul dictaturii militare din Grecia, 1967-1974, familiile studenţilor arestaţi au cerut ajutorul Sfântului Sinod, dar nu au primit nici un răspuns)[24]. Este un fapt real, însă, că Părintele Porfirie, în omiliile sale, nu avea un discurs naţionalist, aşa cum întâlnim, de obicei, în spaţiul bisericesc. În legătură cu această chestiune, am găsit o însemnare care are legătură cu războiul civil fratricid. Se spune acolo că, într-o călătorie pe care a făcut-o la Ámfissa (Grecia centrală), Gheronda „a văzut” (i s-a descoperit) o luptă care se desfăşurase acolo cu multe decenii înainte, între trupele armatei guvernamentale şi partizanii comunişti, şi a remarcat cât de sălbăticite şi fioroase a simţit sufletele celor care luptaseră acolo, şi de-o parte, şi de alta[25]. Acest lucru nu face decât să arate grija sa pentru om, dincolo de orice fel de adeziuni ideologice, iar aceste mărturii din acea perioadă de tristă amintire ar trebui să ne dea de gândit. Poate că va arunca mai multă lumină asupra singurei aderări (afilieri) cu care creştinii pot fi de acord: împărtăşirea de durerea celor care suferă peste tot în lume.

Gheronda Porfirie nu era atât de naiv încât să creadă că nu există potrivnici ai credinţei creştine, nici nu ignora faptul că există deosebiri esenţiale între credinţa ortodoxă şi celelalte religii, în special răsăritene şi neopăgâne. Dar nici nu ascundea faptul că dorea ca toţi să Îl întâlnească pe Hristos. În acelaşi timp, însă, arăta respect şi bună înţelegere pentru toţi: „Acolo […] aveţi şi oameni de altă religie. Să vă purtaţi cu toţi cu mare grijă, cu dragoste. Să nu provocaţi pe nimeni. Pe toţi să-i simţi ca fiind fraţii tăi, chiar şi pe cei care sunt de altă religie. Cu toţii suntem fiii Aceluiaşi Tată. Să nu faci observaţii legate de religia lor celor de altă credinţă[26]. Fanatismul nu are legătură cu Hristos. Să existe respect pentru libertatea celuilalt[27]”.

Sursa articolului: Sfântul Munte ‒ Înțelepciune ‒ Sfințenie. Pemptousia.ro

Partea a doua: Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991), un pustnic în inima oraşului – 2. Cele două iubiri

Ultima parte: Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991), un pustnic în inima oraşului – 3. Kafsokalivit şi aghiorit până la sfârşitul vieţii

[1] Fragmente din textul Introducerii la cea de-a XXVIII-a Conferinţă Internaţională Ecumenică de Spiritualitate Ortodoxă cu tema „Lumea şi pustia”, Mănăstirea Bose (Italia), 10 septembrie 2010.

[2] După cât se cunoaşte până în prezent, singurul său text este testamentul său duhovnicesc, adică 2 pagini de însemnări, pe care l-a redactat cu aproximativ şase luni înainte de apleca la Domnul. Vezi Gheronda Porfirie Kafsokalivitul, Viaţa şi Învăţăturile, Editura Sfintei Mănăstiri Hrysopigís, Haniá, 2008, pp. 185-187.

[3] ,,Viaţa şi Învăţăturile”, ibidem, p. 72, p. 185, p. 227, p. 289

[4] Simeon Metafrastul, Viaţa şi petrecerea Sfântului Părintelui nostru Ioan Colibaşul, Patrologia Greacă 114, 567A-582D. De aici s-a inspirat şi Sfântul Nicodim Aghioritul în Sinaxar pe toate cele 12 luni ale anului, Editura Dómos (prima ediţie, Veneţia, 1819), vol. al II-lea, Atena, 2005, pp. 69-70.

[5] Este vorba despre comunitatea monastică pe care a înfiinţat-o în Constantinopol, în 450, Arhimandritul Alexandru. Vezi Robert F. Taft, “Akoimetoi, Monastery of”, în: The Oxford Dictionary of Byzantium (ediţie îngrijită de Alexander P. Kazhdan ş.a.), Editura Οxford University Press, 1, New York – Oxford 1991, p. 46. La mijlocul secolului al V-lea, mănăstirea fusese mutată pe ţărmul răsăritean al Vosporului, lucru care, în mod evident, nu este amintit în sinaxar, fiindcă pentru a ajunge la mănăstire era nevoie de corabie. Conform sinaxarului, Sfântul Ioan s-a născut în anul 460.

[6] Viaţa şi Învăţăturile, p. 52.

[7] Ibidem, p. 37, p. 54. De la Sfântul Munte a plecat din pricina bolii de care suferea.

[8] Ibidem, p. 433.

[9] În perioada 1925-1940 a vieţuit în diferite părţi ale Evviei, iar mai apoi a plecat la Atena. În perioada 1940-1973 a slujit la „Policlinia din Atena”, chiar în centrul capitalei. Începând cu 1973 şi până în 1979 a locuit în Kallísia (acolo unde venise prima dată în 1955), iar în perioada 1979- 2 decembrie 1991, a locuit în satul Mílesi (Oropós), la aproximativ 50 de kilometri distanţă de Atena.

[10] Viaţa şi Învăţăturile, p. 128.

[11] Vezi Thanásis N. Papathanasíou, Biserica creşte atunci când se deschide. Popovăduirea credinţei în lume – perspective şi dezamăgiri, Editura En Plo, Atena, 2009, pp. 186-216.

[12] Μarc le Diacre, Viaţa lui Porfirie, Episcopul Gazei (ediţie îngrijită de Η. Grégoire – M.-A. Kugener), Editura Les Belles Lettres, Paris 1930, pp. 47-49. Vezi Thanásis N. Papathanasíou, op. cit., pp. 219-223. Εκεί αναλύω τη λογική αυτής της βίας κατά την ύστερη αρχαιότητα και την υποβάλλω σε κριτική.

[13] Noaptea dinspre 25 spre 26 februarie 1990. Vezi Kleítis Ioannídis, Bătrânul Porfirie. Mărturii şi experienţe, Editura Sfintei Mănăstiri a Sfinţilor Marina şi Rafail, Xilotímpou, Lefkosía, 1992, p. 24.

[14] Viaţa şi învăţăturile, p. 242.

[15] Ibidem, p. 242, p. 287, p. 290, pp. 309-314. Cât priveşte exorcismele, nu era de acord ca preotul să se adreseze diavolului şi cu puterea preoţiei să îi dea poruncă să plece. Prefera să ceară de la Dumnezeu, în cadrul slujbelor obişnuite, ca mila Domnului să se pogoare asupra celui aflat sub puterea demonului. Vezi Sotírios Tzaváras, Amintiri despre Gheronda Porfirie, părintele nostru cel văzător cu duhul, Atena, 1992, p. 72.

[16] Gheronda Porfirie, Ieromonahul, Antologie de sfaturi duhovniceşti, ediţie îngrijită de Konstantínos Hr. Karakólis, Editura Schimbarea la Faţă, Mílesi, Attica, 2010, pp. 72-75. (fragmente din Klítos Ioannídis, Patericul secolului al XX-lea, Atena, 2002, p. 118. Este demn de remarcat modul în care Gheronda îi înţelegea în profunzime pe Părinţi şi îi „supunea” celor mai înalte criterii teologice şi bisericeşti. În exemplul despre care e vorba, Gheronda sublinia faptul că Părinţii consideră că semiluna este simbolul lui Antihrist, însă, cu toate acestea, el însuşi spunea că, în ciuda celor de mai sus, nu se poate trage concluzia că Patriarhul Ecumenic este „pecetluit” doar fiindcă paşaportul său, emis de autorităţile turceşti, are întipărit pe el semiluna, care este emblema statului turc. Vezi şi Stareţa Ecaterina, Cuviosul Porfirie, Părintele nostru, o inimă iubitoare, Sfânta Mănăstire „Sfântul Efrem Sirul”, Kontarkiótisa, Kateríni, (2007), pp. 329-330.

[17] Viaţa şi Învăţăturile, p. 396.

[18] Τzaváras, op. cit. p. 25.

[19] Viaţa şi Învăţăturile, p. 148. Vezi şi Antologie de sfaturi duhovniceşti, p. 156, p. 322.

[20] Irineu, Mitropolit de Neofit şi Batska, Legătura duhovnicească a Părintelui Porfirie cu poporul sârb ortodox, în: Gheronda Porfirie Kafsokalivitul. Pildă de sfinţenie în zilele noastre, Editura Sfânta Mănăstire Hrysopigís, Haniá, 2008, p. 286.

[21] Irineu, Mitropolit de Neofit şi Batska, Pildă de sfinţenie, p. 287.

[22] Trebuie spus, în acest sens, că Sfântul Cosma Etolianul le-a cerut celor robiţi să predea armele către autorităţile militare otomane locale. Vezi Ioánnis V. Menoúnos, Cosma Etolianul, didahii şi viaţa sa, Editura Tínos, Atena, 1979, pp. 86-88, pp. 271-272.

[23] Antologie de sfaturi duhovniceşti, p. 60, p. 234.

[24] Vezi Iórgos A. Verníkos, Când am vrut să înnoim Ellada , Editura Kastanióti, Atena, 2003, p. 469.

[25] Gheórghios Kroustalákis, Gheron Porfirie, părinte duhovnicesc şi pedagog, Editura Εn Plo, Atena, 2006, pp. 87-88. Există şi o mărturie asemănătoare despre Gheronda care vedea ciocnirile care au avut loc în România în 1989 între poporul revoltat şi forţele guvernamentale. Reacţia lui a fost aceeaşi. A izbucnit în lacrimi pentru suferinţa pe care o „vedea”. Vezi Ioannídis,Bătrânul Porfirie, p. 172 (mărturia lui G. Papazáhou).

[26] Viaţa şi Învăţăturile, p. 197, p. 206, p. 216.

[27] Irineu, Mitropolit de Neofit şi Batska, Pildă de sfinţenie, p. 297.

Autor: Părintele Thanasis Papathanasiou

Sursa: Doxologia

Viaţa unei mame credincioase - Anastasia Şaguna (II)

Anastasia s-a născut la anul 1785. Părinţii ei s-au îngrijit să-i dea o creştere aleasă, în frica lui Dumnezeu, în cinstea şi tăria credinţei strămoşeşti. Fata aceasta frumoasă şi cuminte creştea repede, spre bucuria părinţilor săi, cari aproape pe nesimţite se pomeniră deodată cu fată mare la casă. Şi câtă grije, câtă sbuciumare, câte nopţi nedormite pe bieţii părinţi când văd, că fetei lor i se apropie timpul măritişului! Numai bunul Dumnezeu ştie, ce-i atunci în inima lor. Îi apucă un fel de părere de rău că fetiţa s-a ridicat prea repede, ar vrea s-o ştie iarăşi mică, s-o mai poată ocroti multă vreme pe lângă dânşii, în casa şi la masa lor, căci în casă străină nu pot prevedea, ce soarte o aşteaptă.

De asemenea gânduri şi îndoieli erau neliniştiţi în inimile lor şi părinţii Anastasiei, când ea trecuse de 16 ani şi întrase în al 17-lea. Pe la casa lor începură a se ivi pețitorii, mai prea de timpuriu. Pe deoparte bunii pārinti n-ar fi fost bucuroşi, să-şi înstrăineze odorul lor de fată, dar de altă parte se gândeau, că norocul e pleşuv şi dacă nu-l prinzi, când ţi se dă prilej, l-ai scăpat pentru totdeauna. Mai ştiau apoi că aşa e rânduiala fetelor, să se mărite, când le vine vremea, căci aşa a lăsat Dumnezeu, ca bărbatul „să fie cap muierii“ şi amândoi fiind un trup, să vieţuiască împreună „păzind hotarele legii". Înainte de a li se închide ochii pe veci din pricina bătrâneţelor sau a vreunei boale neaşteptate, voiau să-şi vadă şi ei fata aşezată într-un fel, ca să nu rămână singurică în cărările acestei vieţi înviforate. Căci „omul singur e ca trestia care, bătută de vânturi din toate părţile, nu scoate decât sunete plângătoare“.

Tatăl Anastasiei, Mihail, avea un prietin cu numele Evreta Saguna, un om cumsecade si neguţător fruntaş, pe care credinţa sa dreaptă şi tare îl îndemnase să dăruiască şi el sume frumoase pentru zidirea bisericii din Mişcolţ. Acest Evreta avea un fecior cu numele Naum care, deşi tânăr, era văduv, căci soţia lui cea dintâiu, Ecaterina Magiaro din Perlepe, a murit, după ce îi dăruise un copil: Gheorghe, tatăl lui Constantin Şaguna, care a răposat în timpul războiului mondial (1914–18) ca general în retragere al armatei române.

Nădăjduind părinţii Anastasiei, că Naum va fi om de treabă, cu frica lui Dumnezeu, cu purtări cuviincioase şi cu prindere bună în trebile sale negustoreşti, s-au simţit înduplecaţi să-şi mărite fata după el. Anastasia ca o fată cuminte şi ascultătoare, ce era, n-a stat nici o clipă la îndoială, să urmeze sfatul părinţilor săi. Se va fi simţit poate şi ea atrasă de frumseţa bărbătească a lui Naum. Astfel într-un vechiu „protocol al cununaţilor" din Mişcolţ s-a păstrat o însemnare, în care se spune că la „1 Maiu 1802 Naum, fiul lui Evreta Şaguna, după a treia vestire în biserică, a luat în a doua căsătorie de muiere legiuită pe Anastasia, fiica lui Mihail Muciu şi s-au cununat prin mine preotul Constantin. Naş a fost Atanasiu, fiul lui Adam Gherga".

Nu trecuse tocmai un an, când Anastasia – deşi încă atât de tânără, abia împlinise 18 ani, – era mamă fericită. Dumnezeu îi dăruise un fecioraş, căruia în botez i s-a dat numele Evreta,1 ca să-i facă bunicului o bucurie.

După alţi trei ani, la 1806, în anul când s-a isprăvit frumoasa biserică din Mişcolţ, familia lui Naum se mai spori şi cu o fetiţă, căreia îi puseră numele Ecaterina (născută în 27 August 1806 şi botezată în 2 Septemvrie acelaş an). Iar sfârşitul anului 1808, pe lângă bucuria, pe care o aduce la casa oricărui bun creştin, sfânta sărbătoare a „Naşterii Domnului“, lor le-a mai adus şi alt dar, nespus de mare. Cu cinci zile înainte de Crăciunul românesc, Anastasia cea credincioasă şi statornică în legea părinţilor săi, născu un băiat sdravăn şi frumos, căruia în botez i s-a dat numele Anastasiu, după al mamei sale şi după al bunicului. În protocolul botezaţilor" din Mişcolţ s-a păstrat despre naşterea acestui minunat copil următoarea însemnare : „Anastasiu, fiul lui Naum Evreta Şaguna şi al soţiei sale Anastasia, s-a născut în 20 Decemvrie 1808 şi s-a botezat şi miruit în 28 Decemvrie 1808 prin mine preotul Constantin. Naşul lui a fost Atanasiu, fiul lui Adam Gherga".

Anastasiu, care era acum al treilea copil la casa lui Naum, a vrut milostivul Dumnezeu să fie cu timpul bucuria cea mai aleasă a mamei sale Anastasia şi binefăcătorul cel mai mare al poporului român şi al bisericii lui dreptmăritoare.

Lângă leagănul lui au străjuit ursitoare şi bune şi rele. Acestea din urmă şi-au întins mai întâi păinjinişul de mreje lacome asupra lui. Şi era cât pe aci să ni-l răpească.

Se vede, că de la o vreme norocul nu l-a mai ajutat pe Naum Şaguna în întreprinderile sale neguţătoreşti, cum ajutase pe alţi Români aşezaţi în părţile acestea. Şi felul lui de viaţă cam neregulată va fi fost vina scăpătării lui. Bunăstarea familiei lui era sdruncinată, când numărul membrilor ei sporise cu al treilea copil – o greutate pentru omul scăpătat, un dar şi o binecuvântare cerească pentru o femeie credincioasă ca Anastasia! Şi mai mult însă pentru o biserică despreţuită şi nedreptăţită ca a noastră, căreia în acest copil i s-a născut un mântuitor.

Anastasia priveghia ziua şi noaptea şi se da ostenelii în toate felurile, ca să-şi poată creşte cât mai bine frumoasele sale odrasle. Avea să lupte cu multe greutăţi. Norocul ei era însă, că bunul său părinte Mihail, bunicul copilaşilor, îi mai întindea câte o mână de ajutor, deoarece de la bărbatul său Naum puţin sprijin mai putea aştepta, după ce el sărăcise şi scăpătase cu totul.

Sărăcia şi necazurile nu prea sunt totdeauna sfătuitori buni, adeseori răpun pe cei slabi de înger, ori îi îndeamnă la fapte vrednice de osândă. Aşa s-a întâmplat şi cu Naum, care pierzându-şi tăria sufletească de a mai lupta cu necazurile şi speranţa de a le putea învinge, a lunecat spre un pas foarte greşit.

Când era copilul Anastasiu de 5 ani, Naum, cu gândul să-şi mai uşureze soartea sa şi a copiilor săi, a intrat la tocmeală cu arhiepiscopul romano-catolic din Agria (Eger) Ştefan Fischer, care l-a îndemnat să-şi părăsească, pentru anumite foloase materiale, credinţa strămoşească şi să treacă la biserica apuseană catolică. Naum nu s-a putut împotrivi ispitei, care l-a înpins în greul păcat al lepădării de lege. Dar un păcat ca acesta era să aibă urmări triste pentru familia întreagă, căci el s-a învoit, ca toţi trei copilaşii lui să fie socotiţi ca credincioşi ai bisericii catolice şi să fie crescuţi, cu cheltuiala arhiepiscopului din Agria, în credinţă străină.

Aici începe lupta frumoasă şi înălţătoare a Anastasiei, care-şi apără copiii, ca o leoaică puii, cu toată îndrăzneala şi bărbăţia veghind, ca sufletele lor să nu se despartă nici-decum de credinţa strămoşească, fiind adânc pătrunsă de adevărul, că credinţa cea mai sfântă este aceea, în care s-au închinat şi au răposat părinţii şi strămoşii.

1 Născut la 11 Februarie 1805

Conferinţă ţinută în Săliște, la 15/28 August 1910

(va urma...)

Rugăciunea de la Alba Iulia, 1918 - rostită de Episcopul de Caransebeş (viitor Patriarh al României), Miron Cristea

Doamne, Dumnezeul nostru, Tu Eşti Părintele nostru; Tu ai văzut strâmtorarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor şi trupul lor lipit de pământ.

Tu ai împlinit şi cu noi ceea ce ai făgăduit de demult: Sfărâma-voiu jugul de pe tine şi voi rupe legăturile Tale; lărgi-voi hotarele Tale, aduna-vă-voi dintre popoare şi vă voi strânge din ţările unde sunteţi împrăştiaţi; restătornici-voi judecătorii tăi, ca mai înainte, şi sfetnicii tăi ca la început.

Tu, Doamne, cel ce dezlegi pre cei ferecaţi în obezi şi ridici pe cei spurcaţi, ajutatu-ne-ai de am bătut războiul cu veselie şi am gonit pe fiii trufiei. Mântuire ai trimis şi nouă, poporului Tău, şi toate marginile pământului văd mântuirea Dumnezeului nostru.

Tu, Doamne, sălăşluit-ai mărirea în pământul nostru, căci întorcându-Te, Dumnezeule, ne-ai înviat pe noi, şi norodul tău se veseleşte de Tine:

Cunoaşteam, Doamne, că ai împlinit cuvântul Tău, că împăraţia de la un neam la altul se mută, pentru strâmbătăţi şi mandrii şi că numai dreptatea înalţă neamul, iar păcatul împuţinează seminţiile.

Cunoaştem, Doamne, şi mărturisim că şi acum abaterile noastre multe sunt; păcătuitu-Ţi-am; după iubirea de argint ne-am abătut; uitat-am că pe sine se pierde cela ce ia daruri şi că mai bun e puţinul celui drept, decât avuţia multă a păcătoşilor. Păcătuitu-Ţi-am şi noi şi părinţii noştri, şi străinii vor iarăşi să strămute hotarele noastre.

Doamne, aducemu-ne aminte de cuvântul Tău, că drumul păcătoşilor este netezit cu pietre şi la sfârşitul lui este groapa iadului; rugămu-ne deci, Ţie Dumnezeului nostru, cel ce ne ispiteşti pe noi ca şi pe părinţii noştri: Tu ştii, că nu este om care să nu greşească; milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvinteaza, luminează faţa Ta spre noi şi ne miluieşte.

Doamne Dumnezeul nostru, pace dă nouă, pace peste pace, celor de departe şi celor de aproape; Doamne, mântuieşte-ne şi ne curăţeşte de păcatele noastre, pentru numele Tău;

Indreptează urmele noastre şi faptele noastre, ca să locuim în locul acesta, şi să luăm mărire mare şi nume veşnic şi să lăudăm numele Tău cel sfânt.

Veniţi, deci, să ne închinăm şi să cădem Domnului şi să plângem înaintea Lui şi să-i făgăduim, zicând: Iată, noi şi feciorii şi fetele noastre, şi fraţii şi surorile noastre, umbla-vom întru aşezământul legii părinţilor noştri.

Şi acum, Doamne Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel mare, cel puternic, cel înfricoşat, cel ce păzeşti legământul şi mila, cel ce şezi pe Heruvimi, Tu singur eşti Dumnezeu, al tuturor împărăţiilor pământului; iată, noi venim la Tine, că Tu eşti Dumnezeul nostru; Tu înviezi toate şi Ţie se închină oştile cerurilor, şi a Te cunoaşte pe Tine, dreptate desăvârşită este.

Adu-Ţi aminte, Doamne, de toate soborniceştile şi apostoleştile Tale Biserici, cari se întind pe pământ, de la o margine până la alta, de toate popoarele şi de toată turma Ta. 

 

Varsă întru inimile noastre, ale tuturora, ceresca Ta pace, şi ne dăruieşte şi nouă pace în viaţa acesta. Îndreptează pe Regele nostru, Oastea, Sfaturile, Comunităţile, dimpreună cu intrările şi ieşirile noastre, în pace... Păzeşte, Doamne, Stăpânia robului Tău, a drept credinciosului şi de Hristos iubitorului nostru Rege. Supune-i Lui, Dumnezeule, pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul din lăuntru şi din afară. Umbreşte deasupra capului Lui în vreme de război şi pune pe urmaşii Lui pe tronul Lui.

Adu-Ţi aminte, Doamne, de noi păcătoșii şi nevrednicii robii Tăi, şi şterge păcatele noastre, ca un bun şi de oameni iubitor Dumnezeu.

Ţie, Doamne fie slavă şi putere, şi laudă şi biruinţă şi tărie, că Tu stăpâneşti toate cele din Cer şi de pe pământ.

Binecuvântat fie Domnul din veac şi până în veac.

Amin.

Arhimandritul Mihail Daniliuc - De ziua națională, să sfințim „icoana României”

În fiecare an, la începutul lui decembrie, România își serbează ziua națională. Moment prielnic ceremoniilor, slujbelor religioase, paradelor militare, menite să dea însemnătate și fast sărbătorii. În ultimii ani, mass-media a lansat adevărate campanii, încercând să ne sensibilizeze față de valorile, simbolurile sau aspectele ce ne definesc ca neam. Nu e un lucru nou, căci Biserica dintotdeauna le-a propovăduit. Frecventă a devenit arborarea drapelului nu doar de către instituțiile publice, de biserici, ci și de cei ce nu se rușinează să se numească patrioți, iubitori ai istoriei și simbolurilor naționale. Au început să apară – timid, ce-i drept – câte un steag agățat de un balcon ori la intrarea unei case, mașini împodobite cu stegulețe sau panglici roşii, galbene şi albastre. Tinerii – studenții, îndeosebi – adepți ai unor mișcări de deșteptare a simțământului patriotic, și-au făcut din drapel multiple accesorii vestimentare; a ajuns chiar un trend să porți un tricou sau o ie cu însemnele tricolore. Sunt chestiuni mișcătoare, îndeosebi acum, când stindardul românesc parcă flutură mai frumos, iar culorile lui ne picură emoție în suflete.

De ce sfințește Biserica steagul?

Așadar, ce-i cu o asemenea „modă”? Oare e bine să ne folosim tricolorul în astfel de împrejurări? Dacă o facem din simțăminte de recunoștință față de înaintași, nu cred că săvârşim o faptă rușinoasă. Dacă ne iubim trecutul și pe confrații căzuţi în luptele pentru unitate și demnitate, este, cred, chiar o datorie. Dar, dacă o privim doar ca pe chestiune de bonton, atunci ar fi bine să ne abținem, căci tricolorul reprezintă o sinteză a istoriei țării, un simbol al întregului popor, amintindu-ne despre trecutul, prezentul și viitorul lui. Toate aceste aspecte se cuprind, în chip nespus de frumos, în rugăciunea de sfințire a drapelului național, slujbă la care, cel puţin în ultimul timp, nu foarte mulți credincioși au participat. Așadar, una dintre rugăciuni glăsuiește: „Atotputernice și preaveșnice Dumnezeul nostru… caută cu ochiul Tău cel îndurat asupra noastră și acest steag cercetează-l cu binecuvântarea Ta cea cerească. Binecuvintează-l și sfințește-l ca să fie credincioasei tale oști biruință asupra vrăjmașilor celor potrivnici, iar credincioșilor Tăi, care nădăjduiesc spre Tine, să le fie sigură nădejde de biruință, îndrăzneală și tărie și să li se arate semn de veselie și de biruință asupra vrăjmașilor”.

Poate vă veți întreba de ce Biserica a alcătuit o astfel de rânduială de binecuvântare și sfințire a steagului? Răspunsul ni l-a oferit Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejean, cu prilejul unor sărbători religioase de astă vară când a avut binecuvântata inițiativă să împartă credincioșilor sute de steaguri tricolore: „mai întâi, să spunem că drapelul nostru al creştinilor, în primul rând, este Sfânta Cruce şi că sub acest drapel Mântuitorul a biruit moartea pe Golgota. Ei, tot aşa şi sub drapelul românesc mulţi din înaintaşii noştri au murit pentru credinţă şi pentru ţară. Atâţia eroi ai neamului românesc au fost înveşmântaţi în tricolor şi au murit cu tricolorul în mână pe câmpurile de luptă. Deci, ar trebui ca generaţia de astăzi să nu uite lucrurile acestea, pentru că drapelul românesc a fost dintotdeauna sfinţit. Drapelul oştirii române a fost sfinţit de preoţii care au mers alături de ostaşi pe front. Preoţii, prin harul lui Dumnezeu, l-au sfinţit cu apă sfinţită prin Harul Duhului Sfânt, iar ostaşii români l-au sfinţit şi ei a doua oară cu sângele lor. De aceea nu este o simplă pânză care flutură în vânt, ci este un simbol, este o icoană a României”. Mulțumindu-i cu recunoștință arhipăstorului Bisericii lui Hristos din ținuturile Covasnei și Harghitei pentru emoționantul răspuns, să adăugăm că steagul e România – pământ binecuvântat, stropit cu sângele înaintașilor jertfiţi pe altarul libertăţii și demnității.

Aripa tricoloră a Arhanghelului Gavriil

Că stindardul național i-a inspirat pe mulți făuritori de valori nepieritoare o dovedesc acțiunile lor, de-a dreptul surprinzătoare. Bunăoară, v-ați întrebat de ce inegalabilul Ciprian Porumbescu a testamentat să i se pună pe mormânt drapelul ţării? De ce Nicolae Grigorescu, la Agapia, a pictat aripa Arhanghelului Gavriil în roşu, galben şi albastru? Nu din emfază, nici împlinind o modă, ci din profunde simțăminte patriotice. Și dacă tot veni vorba de patriotism: oare este un păcat să-ți iubești patria, să-i dorești și să lupți pentru propășirea ei și pentru unitatea compatrioților? Cine se gândește astăzi la idealul sfânt al unității, cerut de Hristos în genunchi înaintea Tatălui Ceresc? Nicolae Iorga, în timpul săvârşirii Tainei Cununiei, când preotul le punea cununiile, a strâns-o de mână pe mireasa lui, Ecaterina Bogdan, şoptindu-i: „De acum voi lupta toată viaţa pentru Unirea Transilvaniei cu România”. Și-a înfrățit slujba Cununiei cu dorinţa sfântă de unitate a neamului său. Mi se pare cu totul emoționant! Cine ar face astăzi așa ceva?

Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru

Aș vrea să cred că mai interesează pe cineva dacă ești ori nu patriot. Din păcate, nici nu știi dacă e bine sau nu să fii, iar dacă totuși ești, eviţi să te vădești, ca să nu-i șochezi pe ceilalţi, sfârșind prin a fi catalogat drept caraghios. Dar să nu uităm că la noi, la români, patriotismul a reprezentat firul care i-a adunat pe toți, dintr-o credință, istorie și-un neam, dintr-un ideal și o suferință comună. Când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

Frumos spunea Sadoveanu: „Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”

Urmând îndemnul marelui romancier, să învățăm să redevenim patrioți, să ne iubim credința, neamul, să arborăm stindardul românismului cu bucurie și nădejde, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele ce ne-a odrăslit căci, așa cum spunea Lucian Blaga „nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.

Sursa: Doxologia