Onisim Colta / Prin cele ce se văd

12 Aprilie: Învierea Domnului (Sfintele Paști)

Sfânta şi Marea Sâmbătă: Îngroparea dumnezeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad

 

Ceea ce pot eu să fac

de Andreea Giurgea, Ştiri pentru viaţă

Andreea Giurgea are 42 de ani şi este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut.

“Vă mulţumesc din toată inima!” – am spus.

Femeia micuţă cu ochii luminoşi mi-a zâmbit, apoi s-a întors şi a plecat către biroul ei înghesuit, unde, dintre teancurile de dosare obosite, îi surâdea cuminte fotografia unei fetiţe.

Eram în una din filialele Fiscului, încercând să descurc paşii ceruţi de lege pentru a-mi înfiinţa cabinetul de psihoterapie. După câteva telefoane pe la colege şi o discuţie doar pe jumătate lămuritoare cu portarul rămăsesem pierdută în mijlocul holului cu un teanc de hârtii în braţe, gândindu-mă serios dacă nu cumva ar fi mai bine să renunţ şi să plec acasă. Coborâse să ia puţin aer şi m-a zărit. Şi-a aruncat privirile pe deasupra hârtiilor mele. “A, vreţi să vă înregistraţi? La mine aveţi treabă”. M-a chemat la ea în birou şi mi-a explicat cu răbdare, minute în şir, ce aveam de făcut. Mi-a scris o listă cu documentele de care mai aveam nevoie şi adrese de unde le puteam procura, şi cu legile pe care ”ar fi bine să le citesc”. Mi-a explicat ce formalităţi mai aveam de îndeplinit în instituţia respectivă, a coborât din nou cu mine în hol şi m-a instalat la coadă potrivită. A mai zăbovit puţin cu mine, asigurându-se că am înţeles totul. Abia apoi şi-a luat rămas bun şi a dispărut înapoi la muncă şi la viaţa ei.

Pentru toate astea a fost răsplătită cu un “vă mulţumesc”. Nici măcar nu i-am reţinut numele. Dar nu am uitat-o.

Pe când eram mai tineri, eu şi soţul meu am avut ceea ce consider că a fost imensul privilegiu de a-l cunoaşte şi a-l avea duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc -la mănăstirea Techirghiol. Nu cred că greşesc dacă spun că acum să zicem 15 ani lumea nu era mai bună şi mai frumoasă decât în prezent. Sau viaţa mai uşoară. Într-una din discuţiile pe care le-am avut cu dânsul după spovedanie, soţul meu – v-am zis că eram mai tineri pe atunci – a spus ceva de genul: “Părinte, mă uit în jur şi văd atâta suferinţă şi atâta nedreptate. Aş vrea să schimb ceva. Aş vrea să fac lumea mai bună. Dar pe de altă parte simt că e prea mult, că nu pot lupta cu tot răul din jur, nu ştiu de unde să încep. Spuneţi-mi, ce să fac?”

Părintele Arsenie – mărunţel şi firav dar până în vârful unghiilor adevărat atlet al lui Hristos – ne-a privit de după ochelari cu ochii săi incredibil de albaştri. “Frate Eugene, eu am făcut armata la artilerie. Ştiţi voi ce-i ăla afet? Afetul e piesa aia pe care sta aşezat tunul. E foarte importantă. Dacă afetul nu e bine fixat în pământ, atunci când tunul trage o ia razna, sare din loc şi omoară servanţii. Şi nici nu mai nimereşte ţinta. Vrei să schimbi lumea? Ştii care e singura cale? Fă-te pe tine afet de tun. Fii un soţ bun. Un tată bun. Un inginer bun. Fii cât mai bun la ceea ce faci. Fii cinstit. Alege să nu faci răul. Şi prin asta lumea se va schimba în jurul tău, va deveni mai bună.”

Părintele Arsenie s-a mutat la Cer, dar cuvintele sale ne-au rămas.

Acum, ca şi atunci, mă uit în jur. Nu e nevoie să privesc prea departe ca să văd suferinţă şi nedreptate. Cu cât ridic ochii mai sus, spre cei care ne conduc ţara, ba chiar lumea, parcă văd mai multă nedreptate. Şi necinste. Şi incompetenţă. Şi nesimţire. Mă sufocă enervarea. De ce, îmi zic atunci, dacă eu pot să îmi fac meseria cinstit, alţii nu pot să şi-o facă la fel pe a lor? Dacă şi-ar face cu toţii munca pe care şi-au ales-o corect şi cu suflet, ar putea să ne fie tuturor mult mai bine. E chiar atât de greu?

De obicei când ajung aici simt cum urcă în mine un val de mânie şi de neputinţă.

Dar… ce pot eu să fac?

…………………………….

Un tânăr din Iaşi a ridicat cu mâinile lui şi cu bani strânşi de pe la prieteni de pe facebook o căsuţă pentru o familie sărmană cu şase băieţaşi. Şi le poartă de grijă în continuare.

Un jazz-man strălucit, înalt cam de 1,60, cu mâini delicate de pianist, a stat în frig zile întregi alături de sătenii din Pungeşti, în fata jandarmilor, fără să se descurajeze, pentru o idee în care credea.

Un medic de familie cu cabinetul la ţară a strâns, numai el ştie cum, rugându-se de toţi cunoscuţii, cei 10.000 de euro de care avea nevoie o micuţă pacientă de-a lui pentru operaţia pe inimă care i-a salvat viaţa.

O învăţătoare a ridicat în propria curte, cu ajutorul soţului, o cameră caldă şi luminoasă în care cei câţiva copii din sat să vină cu drag “la şcoală”.

Un preot de ţară a reuşit să pună pe picioare într-un sat sărac o cantină unde hrăneşte zilnic câteva zeci de copii sărmani. De ce? A întrebat odată un băieţel din sat ce şi-ar dori mai mult, şi acela i-a răspuns “de mâncare!”

Un artist plastic “înfiază” şi recondiţionează case tradiţionale vechi din Bistriţa-Năsăud cu investiţii materiale de câteva sute de lei -plus munca gratuită a lui şi a prietenilor.

Un antrenor de arte marţiale din Constantă a descoperit şi brevetat o terapie de recuperare pentru autişti, cu rezultate spectaculoase, pe care o oferă de ani de zile gratuit copiilor din oraş.

Câteva fete inimoase se zbat zi şi noapte să ajute copii cu boli grave din România să aibă acces la asistenţa medicală de calitate – luptând cu sistemul de la noi, căutând clinici în străinătate şi sponsori. Şi rămânând alături de copii până când aceştia se vindecă. Sau nu. Şi luând-o a doua zi de la capăt.

O mamă singură, mărunţică şi blondă, a înfiinţat un ONG care salvează puştoaice răpite de proxeneţi şi forţate să se prostitueze. Pe unele le răpeşte şi ea, la propriu, de la aceştia – riscându-şi viaţa.

Un preot a înfiinţat într-un sat o mini comunitate în care creşte copii abandonaţi şi luptă zilnic să le asigure adăpost, hrană şi un viitor.

Şi mai sunt şi alţii…

Oameni care, în faţa suferinţei, nu au întors capul şi nu au trecut mai departe. Ci au făcut ceva, prin propriile puteri. Fără să aştepte ajutor. Fără să se plângă. Fără să renunţe.

Oameni care, în jurul lor, au făcut lumea mai bună.

Eu nu sunt puternică şi curajoasă ca ei. Dar… încerc, cum pot, să urmez sfatul Părintelui Arsenie. Îmi fac meseria cu drag. Îmi îngrijesc familia şi casa. Mă port cât pot eu de frumos cu cei din jur. Mă străduiesc să fiu atentă, să fac măcar fărâmituri de bine pe unde trec. Încerc să îmi cresc copiii arătându-le să fie cinstiţi şi harnici. Încerc să -i cresc destul de puternici pentru a nu se lasa înfrânţi de nedreptate şi nepăsare. Să le arăt partea frumoasă a vieţii. Să îi învăţ să creadă în ea.

Ştiu că mai sunt mulţi care fac acelaşi lucru, cu mai multă jertfă şi mai puţine resurse. Mai bine decât mine.

Sper din tot sufletul că într-o zi aceste mici insule de normalitate pe care le clădim şi le susţinem cu greu se vor uni şi vor naşte o lume mai bună pentru copiii noştri.

Mă lupt cu mine însămi să nu pierd această speranţă.

Şi uneori, când sunt pe punctul de a renunţa, mai cunosc un om bun. Se mai deschide o fereastră. Mai întâlnesc o lumină.

Lor, tuturor acelora care, neştiuţi, luminează ca nişte făclii de bunătate şi curaj, tuturor celor care numai ei ştiu cum, într-o lume care oferă sumedenie de motive de deznădejde, găsesc în fiecare zi puterea de a merge înainte, aş vrea să le spun acum “Vă mulţumesc din toată inima!”

Pentru speranţă.

11 Aprilie: Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului

9 aprilie: Sfântul Cuvios Vadim, arhimandritul

Constantin Ghiţă: Fiu risipitor astăzi este cel ce trăieşte "pe sărite" / Cuvinte pentru tineri

foto: Александр Хромеев (OrthPhoto)

Fiu risipitor astăzi este cel ce trăiește „pe sărite“. Ce ar însemna aceasta concret, în viața noastră? Pe latura dragostei, înseamnă să ai răbdare, să nu forțezi pe nimeni pentru a se decide între amiciție și dragoste, să nu te „agăți“ de persoana pe care o crezi tu potrivită și să pierzi șansele vieții. Înseamnă, de asemenea, să nu cazi în păcate sexuale solitare, din lipsă de răbdare că nu întâlnești omul potrivit (sau nici măcar unul nepotrivit) pentru a-ți întemeia o familie, luând-o cumva înaintea proniei divine, dar nici să faci dragoste cu o persoană pe care o iubești, „sărind“ și de această dată peste rânduiala Bisericii. Omul risipitor își dorește relația înaintea relației propriu-zise.

Pe latura profesională – ca student, să nu faci proiecte și lucrări doar pentru a le face și a „scăpa“, alegându-ți o temă care nu îți spune nimic sau să citezi surse pe care nu le-ai consultat efectiv, pentru a impresiona și a „sări“ și peste acest moment. De asemenea, înseamnă să lucrezi organizat, să fii onest în citarea surselor, dar nu scrupulos. Nu „sări“ peste lecții, învățând limbi străine sau muzică după ureche, pentru că nu vei ști nimic fundamental și serios.

Ca angajat, de asemenea, nu poți cere să nu ți se aplice anumite reguli, ca și când nu ai mai avea nevoie de ele, chiar dacă efectiv, nu ai nevoie de ele, pentru că acest aspect va dezvolta mândria și va accentua caracterul risipitor. Iar „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii“ (I Corinteni 14, 33). În acest spirit, Sfântul Isaac Sirul îi îndemna pe monahi: „Să nu te arăți ca unul care nu vrea să se supună regulii, pentru ca nu cumva de aici să te atace demonul mândriei, ca și cum ai crede că nu mai ai nevoie de așa ceva, și încetul cu încetul să nu sfârșești într-o nepăsare pe care ai stârnit-o tu însuți“ (Cuvinte către singuratici despre viața duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată, Partea a II-a, p. 324). În propria cameră, dezordinea indică aceeași tendință de a „sări“ peste ceea ce pare neimportant, iar aceasta se va resimți ulterior. Până reușești să îți biruiești patima aceasta, poți valorifica dezordinea punând-o în relație cu haosul pasiunilor din sufletul tău și să te smerești văzând în afară, ca într-o oglindă, imaginea inimii tale.

Chiar și în relația cu Dumnezeu, acest caracter va aștepta minuni, aici și acum, nu va ști să persevereze cu pași mici, dar reali, având așteptări uriașe atât de la Dumnezeu, cât și de la el însuși și de la semenii săi. De aceea, va fi mai mult un perfecționist, adică un om care își amână treburile indefinit. Sau, altfel, le lasă pe toate pe ultima sută de metri, rezultatul fiind cu mult sub ce ar fi putut realiza printr-o muncă sistematică și susținută. De unde, o frustrare generală și situarea la distanță egală față de toate, în așteptarea morții, ca pasiune unilaterală a vieții.

Regăsim această mentalitate a risipitorului și la echipele noastre de sport, în jocul la trecerea timpului sau la tragere de timp, strategie greșită, soldată, cel mai adesea, cu o victorie în extremis a adversarului, care a știut să valorifice minutul. Deși tot ceea ce avem este clipa de față, noi o „sărim“, proiectându-ne dorințele în viitorul care încă nu există și, astfel, ratăm prezentul.

Omul risipitor este complexat și lipsit de încredere în sine, pentru că nu se cunoaște profund, nu știe bine cine este și ce vrea. Este tipul veșnicului nehotărât, ce cântărește permanent între căsătorie și monahism, atras de monahism, de teama că oamenii îl vor respinge și de frică, pentru că ar suferi prea tare iubind, ca urmare a geloziei și posesivității pe care și le cunoaște. Este omul care fuge de căsătorie, în numele superiorității vieții călugărești, dar, în profunzime, tânjește după un super model evlavios. Astfel, risipitorul își trăiește viața în tonalitatea răzgândirii, a omului sucit, care speră, în taină, că moartea îi va curma incertitudinile și neîmplinirile. Pentru el, a trăi este un chin, o povară, o datorie. Omul risipitor își trăiește viața fără bucurie, ca pe un serviciu pentru care se dorește plătit. Ca și când ar trebui să fie răsplătit de Dumnezeu pentru simplul fapt că nu își curmă zilele.

Omul risipitor nu crede din inimă și se minte pe sine. El nu va ține pravila de rugăciune, va „sări“ peste rugăciunile începătoare, ca și când nu are nevoie să înceapă și el ca ceilalți, se va ruga după ureche, poate chiar va plânge, dar nu se va îndrepta. Probabil că va avea și anumite preocupări filosofice și literare, care se înscriu în linia evitării prezentului, a realității, se va pierde în jocul nuanțărilor infinite, evitând să întrevadă adevărul vieții sale, anume că n-are nici o viață. Risipitorul este totuși numit „fiu“ în Evanghelie, pentru că la Dumnezeu nu există oameni de prisos.

Sursă: http://www.sfintiiarhangheli.ro

 

Prin cele ce se văd

foto: Alexandr Slepcovsky (OrthPhoto)

Prima joi din aprilie ne duce cu gândul la Părintele Petroniu Tanăse

În seria Duhovnici români contemporani, Editura Bizantină publică o monografie dedicată Părintelui Petroniu Tănase, stareţul schitului românesc, Sfântul Ioan Botezătorul, Prodromul, de la Sfântul Munte Athos. Monografia se înscrie în genul celor dedicate celorlalţi mari duhovnici români contemporani cărora, cu ajutorul lui Dumnezeu, editura le-a închinat şi publicat o astfel de monografie: Părintele Paisie de la Sihla, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Dometie de la Rameti, Părintele Iachint de la Putna, Părintele Iulian Stoicescu, Părintele Constantin Voicescu, Părintele Alexe Bârcă, Părintele Dimitrie. Am încercat să realizăm o imagine cât mai fidelă a personalităţii părintelui adunând la un loc materiale despre dânsul şi texte ale dânsului. Aşa cum spuneam şi în celelalte cazuri, dorinţa noastră a fost de a face o icoană care să păstreze chipul părintelui spre pomenire printre noi. O icoană, între multe altele posibile, a unui mare nevoitor întru cele monahale, pe care l-am cunoscut şi cu care am avut o binecuvântată legătura duhovnicească peste treizeci de ani de zile.

Ca de fiecare dată şi de data aceasta chipul pe care încercam să-l imortalizăm, nu într-o icoană pictată, ci într-o carte, este întâi de toate un gest personal de cinstire, de exprimare a evlaviei pe care i-am purtat-o şi i-o purtăm ca mulţi din cei care l-au cunoscut mai de aproape. Am simţit şi acum nevoia să întoarcem darul extrem de preţios şi binecuvântarea de a cunoaşte şi de a fi în legătură cu un mare nevoitor în cele dumnezeieşti, cu prinosul dragostei şi recunoştinţei noastre. Am realizat aceasta icoană cu materialele pe care le-am avut la dispoziţie şi cu osteneala celor doi îngrijitori de ediţie.

Seara de priveghere „Rugul aprins“

Când are putere rugăciunea duhovnicului? Părintele Sofronie Saharov / Învăţături despre bine şi rău

foto: Вячеслав Ильин (OrthPhoto)

Rugăciunea duhovnicului este eficace atunci când este acceptată. Însă în cazurile în care rugăciunea nu influenţează dezlegarea unei probleme, nu odihneşte sau nu luminează acel suflet, atunci înseamnă că omul pentru care te rogi are o problemă personală mai adâncă, pe care trebuie să o localizeze şi să se smerească. Atunci rugăciunea acţionează foarte roditor.

O credincioasă, care avea o problemă serioasă, căreia de mulţi ani nu-i găsea rezolvare şi uşurare, a mers la Părintele Sofronie Saharov, reproşându-i ca nimeni nu o poate ajuta, inclusiv el. Părintele, fără a-i asculta plângerea, i-a spus:

„Dacă rugăciunile noastre nu pot să ajute, atunci există ceva înlăuntrul tău, foarte adânc, în dezordine“.