Despre dragoste - Pr. Pantelimon de la Oasa

joi, 7 iulie 2011

| | | 0 comments

De ce avem atâta nevoie să ne împlinim într-o dragoste mare?


- Căutând iubirea, îl cauţi, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fără să-ţi dai seama. Chiar dacă nu eşti un bun creştin, simţi cumva, straniu, de fiecare dată când iubeşti şi eşti iubit, că acolo, în iubire, e adevărul. Cauţi iubirea toată viaţa, ai nevoie de ea chiar şi atunci când te prefaci că nu mai ai, o traieşti greşit, o traieşti strâmb, dar o iei de la capăt. Gravitezi în jurul ei, te străduieşti mereu să o înţelegi, pentru că simţi că acolo e împlinirea şi fericirea. Noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem să fim iubiţi. Pentru că ăsta e fundamentul fiinţei noastre. Dumnezeu este iubire şi tot ceea ce este în lumea asta tânjeşte după iubire. Dumnezeu a creat totul după chipul şi după asemănarea Lui, după tiparul Lui, al relaţiei treimii. Dumnezeu e o relaţie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creaţi ca oameni să participăm la bucuria relaţiei din Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Să trăim iubirea. Să fim împreună. De aceea se spune că raiul e comuniunea cu toţi, iar iadul e neputinţa de a mai iubi.


- Deşi îl avem pe Dumnezeu, simţim totuşi că fără celălalt nu suntem compleţi. E nevoie de un altul, ca să fim fericiţi?


- Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleţi, tocmai ca să aibă nevoie unul de altul. Dacă ne-ar fi făcut perfecţi, ne-am fi fost suficienţi singuri. Sigur, există oameni care dăruiesc mai mult, oameni care dau mai puţin, dar nu trebuie să ne oprim la relaţia cu un singur om, trebuie să învătăm să iubim pe toată lumea, să câştigăm un rod din relaţia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viaţă. Orice om e un dar potenţial pentru noi, cu care ne putem îmbogăţi.


- Visăm, aproape toţi, la o iubire mare, care să ne ţină toată viaţa. Şi totuşi, realitatea ne arată că iubirile mor şi ele, mai des decât am vrea să credem. De ce se stinge dragostea?


- Moare pentru că nu există şi Dumnezeu în ecuaţie. Şi atunci noi nu avem de unde să ne alimentăm, să ne regenerăm iubirea. Fără Dumnezeu, nu există principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinţă limitată. Harul e cel care îl face infinit de adânc. Harul e de la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că orice realitate netransfigurată degenerează. Se consumă. Fără har, omul e în stare căzută. La fel şi cu iubirea. Ea se stinge dacă nu există răspuns. Dacă o întorci către Dumnezeu şi către oameni, ea primeşte răspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Dacă o întorci către tine, către trup, către materie, ea se cheltuie, se epuizează, pentru că lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.


- Din pacate, simplul fapt că te cununi în biserică nu garantează mereu fericirea...


- Trebuie să învăţăm să-L vedem în celălalt pe Dumnezeu. Nu trebuie să ne raportăm la un om ca la un lucru finit. Orice persoană e un izvor infinit, dar care nu e descătuşat.

Prin iubire şi cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zăgazurile, astfel ca celălalt să-şi dea drumul fiinţial, să scoată din el tot potenţialul lui moral, spiritual şi de iubire. Pentru că fiecare om e cu mult mai mult decât se vede. Şi vine iubirea şi activează în celălalt ceva ce habar nu avea că zace în el. Ai nevoie de un celălalt care să iţi dea măsură. În relaţie de doi, omul evoluează continuu. Şi nu mai are cum să se sature de celălalt, să se plictisească, să ajungă la rutină. Pentru că fiecare îl face pe celălalt să evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, şi această înflorire a lui este infinită. Mulţi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru că nu au fost iubiţi, la rândul lor, ca să înceapă să înflorească. Dar toate astea nu sunt posibile fără Dumnezeu. Şi fără efortul fiecăruia de a activa în celălalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie să iubeşti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celălalt.


- Cum ar trebui să iubim, parinte? Unde greşim, de tot ajungem să o luăm de la capat?


- Nu ştim să ne dăruim. Nu avem exerciţiul dăruirii de sine. Societatea actuală îi educă pe oameni în direcţia propriilor dorinţe, îi invaţă să se iubească întâi de toate pe ei, să-şi urmărească propria împlinire. Şi dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveşte fericirii proprii. Am o carieră, am o casă, am şi o iubită! Dar nu iubim cu adevărat decât atunci când facem acest exerciţiu al ieşirii din sine şi când începem să ne exersăm în dăruire, să ne antrenăm puterea de iubire. Să iubeşti înseamnă să gravitezi în jurul împlinirii celuilalt. Să te gândeşti cum poţi tu să-l ajuţi pe celălalt, cum poţi să-i vii în întâmpinare, cum să-l odihneşti, cum să-l scuteşti de un efort, cum să-i faci o bucurie, cum să-i găteşti o mâncare bună, când e obosit. Trebuie să înveţi să trăieşti prin celălalt şi pentru celălalt. Iubirea înseamnă foarte multe gesturi. Intenţiile, gândurile în sine nu au nicio valoare în absenţa lor. E plină lumea de ele. Făcând gesturi te şi verifici pe tine, dacă poţi cu adevărat să iubeşti. Am citit de curând într-o carte cum un deţinut politic ţăran, închis la batrâneţe, primea de la babuţa lui scrisori, în care ea punea şi câte o floare presată. Asta înseamnă iubirea. Şi chiar mai mult. Să daruieşti atunci când eşti epuizat, când nu mai ai nicio forţă. Nu există scuza să nu dăruieşti.
Dacă dai din prisos, când ţi-e bine şi-ţi vine uşor, nu are valoare. Atunci când nu mai poţi şi vrei totuşi să faci ceva pentru celălalt, izbucnesc în tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primeşti forţa de la Dumnezeu şi ajungi să faci mai mult decât credeai că eşti capabil. Să te dăruieşti atunci când nu mai poţi te leagă cu adevărat de celălalt şi-l face şi pe celălalt să se deschidă, să daruiască la rândul lui. În iubire, trebuie să dăruim ce nu avem, când nu mai avem.  Şi atunci, că în Evanghelie, nimicul se transformă, şi pâinea şi peştii ajung tuturor.


- Pănă unde te poţi dărui pe tine, fără ca asta să te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine să te opreşti, dacă celălalt nu-ţi răspunde la fel...


- Dăruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenţă faţă de celălalt, nu e sclavie. Nu ţi se cere s-o faci. Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine şi mă îmbogăţesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, mă anulez. Unora le convine să se lase stăpâniţi de alţii. E cazul multor femei de azi, care ajung să se înrobească. Le bat bărbaţii, sunt chinuite, dar le e frica să-şi asume un drum, de dragul siguranţei. Au parte de o suferinţă absurdă, care nici măcar nu e mântuitoare. E o formă de lene. Refuză responsabilitatea propriilor decizii şi atunci preferă doar să execute. Dar aşa nu vor evolua niciodată.


"Când Dumnezeu îţi trimite dragostea, nu înseamnă că-ţi dă de-a gata şi o mare iubire"


- Nu toată lumea are parte în viaţa aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastră? Ţine de noi să trăim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?


- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidenţe. Faptul de a întâlni o anumită persoană ţine de voia Domnului. Dar felul în care reacţionăm noi la întâlnirea respectivă ţine de noi. Fiecare persoană care ne iese în cale e un dar de la Dumnezeu şi noi trebuie să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce a rânduit Dumnezeu să întâlnesc omul ăla. Ce pot eu sa fac din relaţia asta? Ce trebuie eu să înţeleg? Ce folos pot să trag? Apoi, să nu confundăm îndrăgostirea cu iubirea. Dacă Dumnezeu iţi trimite dragostea, nu înseamnă că-ţi dă de-a gata şi o mare iubire. Dragostea e doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără ştiinţă, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată. Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, creşte tot mai mult. Iubirea nu e emoţie, e o putere. Dumnezeu nu e trup şi totusi se defineşte pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, şi componenţa asta trupească intră în iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată şi lucrată de fiecare în parte. Spun eliberată, pentru că cel mai adesea ne iubim pe noi înşine, şi atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc. Este o iubire egoistă, întoarsă catre sine, în loc să fie liberă şi să nu ceară nimic în schimb.


- Iubirea adevărată e întotdeauna liberă?


- Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească. Aici se greşeşte cel mai mult în relaţii, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul propriu. Când iubeşti, trebuie să ieşi din tine în sensul de a încerca să-l traieşti pe celălalt, să-l înţelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare. Şi se va închide în el. Se va feri de tine, se va simţi agresat. Într-o relaţie trebuie să existe un balans între apropiere şi distanţă. Trebuie să-i pastrezi celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrazneala distrug misterul celuilalt. Exerciţiul acesta al ieşirii din noi inşine uneori e dureros, înseamnă să părăseşti o poziţie sigură, să ieşi din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai aşa te poţi lărgi, te poţi îmbogăţi şi poţi transforma iubirea în cale de cunoaştere. Dacă rămâi în tine  însuţi, eşti foarte sărac. Ba, mai mult, te trezeşti că toţi îţi întorc spatele. Te trezeşti singur.


- Ar trebui atunci sa cultivam toleranta in dragoste?


- Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei. Toleranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine, presupui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le treci cu vederea. Adica toleranta presupune mandria. Or, intr-o relatie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca dragostea niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult. Asta e iubirea adevarata.




- Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?


- In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.


Sursa

Schimb de Carte Ortodoxa in Bucuresti si Constanta

sâmbătă, 25 iunie 2011

| | | 4 comments

Ideea de “Schimb de Carte Ortodoxă” îi aparţine colegului nostru, Laurenţiu Dumitru, care a lansat acest proiect în anul 2008. Ediţiile care au avut loc în mai multe oraşe ale ţarii s-au bucurat de succes în rândul participanţilor. În ultimul an însă n-am mai avut ocazia să ne întâlnim în această formulă, dar odată cu înfiinţarea Asociaţiei Orthograffiti, ne-am hotărât, cu acordul iniţiatorului şi bucurându-ne de sprijinul vechilor organizatori locali şi a mai noilor colaboratori, să reluăm acest proiect.
Proiectul presupune organizarea unor întâlniri între cititorii de carte ortodoxă, în prezenţa unui moderator şi într-o ambianţă plăcută, caldă, apropiată, întâlniri în cadrul cărora, să putem schimba liber impresii şi păreri despre cărţile pe care le-am citit în ultimul timp sau care ne-au plăcut în mod deosebit. Fiecare participant este invitat să aducă cu el cartea despre care doreşte să împărtăşească impresii şi celorlalţi, iar la sfârşitul întâlnirii, cei ce doresc îşi pot împrumuta reciproc cărţile, pentru a avea astfel ocazia să citim cu toţii cuvinte folositoare. Dorinţa noastră este ca tinerii participanţi să se cunoască, să se împrietenească, să schimbe idei şi gânduri de folos într-un mediu prietenos şi să-şi împrumute cărţi, să facă schimb de contacte şi să păstreze legătura, facilitând astfel poate chiar crearea unui grup de prieteni cu valori si repere morale ortodoxe.
Principalele argumente în privinţa necesităţii şi utilităţii unei astfel de acţiuni sunt legate de faptul că puţini sunt cei care îşi pot permite să-şi cumpere toate cărţile care apar în librăriile ortodoxe, iar prezentarea unor titluri de carte în cadrul întâlnirii, împărtăşirea bucuriei lecturii cu ceilalţi, discuţiile libere, schimbul de carte, nu pot fi decât benefice şi întăritoare pe cale.
Tinerii noştri ortodocşi nu se prea cunosc între ei. În lumea noastră aflată în derivă socotim că ortodocşii ar trebui să strângă rândurile, pentru a se întări unii pe alţii, întru dragostea lui Hristos. Mai ales cei aflaţi la început de drum pe “calea Bisericii”, fiind înconjuraţi de prieteni “lumeşti”, se simt deseori atraşi înapoi, spre vechile obiceiuri. Demersul acesta îi poate ajuta să cunoască tineri ca şi ei, iubitori de Dumnezeu, să împărtăşească din propriile trăiri, să lege prietenii.
Evenimentul va avea loc in mai multe orase ale tarii. 
In Bucuresti, Schimbul de Carte Ortodoxa va avea loc sambata - 9 iulie 2011, ora 16.00 la Biserica Sf. Daniil Sihastrul iar invitat special va fi Parintele Mihai-Andrei Aldea.
In Constanta, Schimbul de Carte Ortodoxa va fi organizat sambata 9 iulie 2011, ora 16.00 la Liceul Teoretic Decebal. Invitat special va fi Protostinghelul Maxim Vlad  - Staretul Catedralei Arhiepiscopale din Constanta. 
Ma multe detalii gasiti pe blogul asociatiei: http://asociatiaorthograffiti.wordpress.com
Va asteptam!

Pe tine cât de mult te doare ceea ce iţi cer ceilalţi să fii?

joi, 23 iunie 2011

| | | 4 comments

    Iţi scriu ţie, dragul meu cititor, care ţi-ai îndreptat paşii spre blogul meu sau ai ajuns pe aici "din greşeală". Poate ai venit cu o întrebare, poate cu o durere, sau poate doar vrei să vezi ce lucruri noi mai scriu. Mai mereu am scris ce mi-a spus inima, dar poate nevoile tale sunt altele. 


  M-am gandit că este foarte probabil să te doară şi pe tine ceea ce mă doare pe mine sau să ne bucurăm de aceleaşi lucruri. 

  Spre exemplu, am observat o durere pe chipurile unora dintre noi din cauza faptului că nu sunt lăsaţi să fie ei inşişi. Sunt consideraţi din start o problemă a societăţii, o colecţie de oameni care nu ştiu încotro să meargă, care au nevoie întodeauna de direcţii şi îndrumări precise, menite să-i transforme în ceea ce aceştia nu-şi doresc să fie. 


  De câte ori nu ţi s-a cerut de către prieteni, colegi, oameni în general, să fii o altă persoană şi ai apelat la o atitudine-interfaţă ajutătoare, care să-ţi ascundă durerea aceasta, şi în acelaşi timp să pari că vrei să fii exact aşa cum trebuie?

  Suntem oameni, avem defectele şi greşelile noastre, acest lucru însă nu este o justificare. Ca să poţi face diferenţa trebuie să înţelegi că a fi tu însuţi nu înseamnă a-ţi justifica greşelile şi căderile, ci a-le privi în faţă, a aceepta că iţi aparţin şi a găsi puterea de a ţi le repara, de a te ridica împreună cu Hristos.

  Poate că de multe ori ai stat în loc şi te-ai întrebat: "bine, oamenii găsesc ceva numai bun de criticat, defectele mele sunt ţinte ale unor săgeţi dureroase tunate cu gânduri triste şi păreri de rău, dar pe mine cine mă ajută?


  A venit Hristos, m-a răscumparat pe mine, m-a salvat, dar oamenii aceştia mă aruncă în iad înaintea Lui, considerându-mă un păcătos, un slab, un om care nu merită mantuirea, judecandu-mă pentru fiecare pas pe care îl fac.


  Să ştii că nu eşti singur. Şi noi suntem tineri, eu care iţi scriu şi alţii care trec pe aici în fiecare zi. Poate te întrebi ce-o fi atât de minunat să fii tânăr cu Hristos? 


  Cuvintele nu spun mare lucru dar e o diferenţă faptică. A fi tânăr fără Hristos înseamnă a fi singur şi a-ţi umple singuratatea aceasta cu tot felul de lucruri cum işi indeasă un hoţ sacul care nu-i al lui. 


  Acum da provocare, câte lucruri ai împrumutat de la alţii doar pentru a fi "în randul lumii", pentru a fi acceptat şi a nu fi luat cumva că eşti altfel? 


  Fără Hristos eşti un vas care sună a gol şi se cere a fi umplut. Acest lucru se rezolvă simplu, cu lucruri aflate la îndemâna oricui, doar ţigările se gasesc la magazinul din colţ, drogurile pe la prieteni, pornografia la primult click pe net. 


  Când vasul acesta se umple, ori dă pe afară, ori se strică. De multe ori aceste două lucruri se succed. Mai întâi iţi etalezi împrumuturile pe care tu le consideri bune, apoi începi să simţi pe pielea ta efectele. Încet, încet pierzi contactul cu tine insuţi, în cazuri mai grave ajungi să pierzi şi contactul cu viaţa.

  Eh, un tanar cu Hristos nu e singur, prin urmare e un vas plin de bucurie şi pace care raspândeşte în jurul său lumină. Cu Hristos totul e mai uşor pentru că Harul umple inima omului şi le face pe toate gândindu-se la câte a făcut Hristos pentru el. Şi aceştia au dureri, necazuri, ispite, căderi, dar ştiu unde trebuie să se întoarcă. Ştiu cine îi asteapta din clipă in clipă şi pot spune: "Doamne, vino înapoi că sufletul meu însetează după tine". 


  În plus ai altă bucurie atunci când primeşti viaţa ca pe un dar, nu ca pe o povară, când traieşti tinereţea ca o bucurie şi posibilitate de a face ceva diferită de tot ceea ce lumea consideră "libertate". 


  Ştiu cât de greu este să fii acceptat de ceilalţi pentru că eşti cu Hristos, mereu iţi găsesc vreo chestie pe care să o considere în dezacord cu ceea ce înţeleg ei prin "a fi tânăr".

   Nu te descuraja, fii tu însuţi, nimeni nu iţi poate lua acest lucru înafară de tine, dacă tu nu eşti de acord. 

Povestea unei femei care a încercat să se sinucidă

vineri, 17 iunie 2011

| | | 1 comments


Motto: "Domnul m-a certat, dar morţii nu m-a dat"


"Mă numesc Maria, viaţa mea a fost presărată cu minuni, începând cu întoarcerea mea la Ortodoxie.  
Eram tânără şi deşi mama mea era o femeie credincioasă, eu eram indiferentă faţă de tot ce însemna practicarea unei vieţi ortodoxe. În copilărie mama ne-a insuflat credinţa, dar s-a pierdut pe parcurs, datorită unei tinereţi petrecute departe de Hristos şi a regimului comunist care promova o societate şi o viaţă lipsită de Dumnezeu.


Mai târziu, din cauza greutăţilor întâmpinate pe parcursul vieţii, am avut un moment de deznădejde în care am zis că ar fi mai bine să mor, deoarece viaţa mea este imposibilă. Nu mai puteam să trăiesc în pielea mea, din cauza gândurilor care invadau pur şi simplu mintea mea. 


Ajunsesem în această situaţie datorită vieţii pe care o duceam, aveam un soţ violent care mă bătea şi mă izgonea de acasa. Stăteam pe afară, pentru că nu aveam unde să mă duc, iarna îngheţam pe afară în zăpadă iar ziua munceam la fabrică, la croitorie. Nu mai puteam nici să muncesc cum trebuie din cauza bătăilor. Atunci am zis că trebuie să mor. Probabil diavolul nu uitase că îi promisesem cu câteva luni în urmă. Am fost ispitită, până într-o zi, la ora prânzului, când m-am hotărât să-mi pun gândul în aplicare. 


Am lipsit de la serviciu, soţul nu era acasă şi m-am dus în baie. Acolo am găsit o ţeavă de fier care tranversa tavanul băii până la jumătate. Întâi m-am tăiat la gât cu o lamă dar n-am avut curaj să duc gestul până la capăt. Atunci am luat o frânghie şi un scaun, m-am suit pe el, am legat-o de ţeava din baie.


Mintea mea se întunecase, o putere nevăzută nu mă lăsa să continui şi altă putere mă împingea să mă urc pe scaun. M-am urcat, mi-am aşezat streangul de gât, l-am potrivit şi l-am strâns. Am stat aşa un timp şi am plâns, m-am rugat Lui Dumnezeu şi spuneam: Ce să fac, Doamne? Nu am unde să mă duc. Ştiam că mă dau singură în mâna diavolilor şi mă condamn singură la iad. 


Credeam în existenţa lui Dumnezeu, a demonilor şi a îngerilor, şi totuşi am dat drumul la scaun. Am rămas spânzurată, atunci am văzut un înger, era alb tot, deosebit de alb, ca zăpada, cu aripi lungi şi frumoase, îţi lua ochii cu strălucirea lui. Zbura în jurul meu, după care au venit încă trei, zburau cu toţii încercând parcă să mă oprească. Au venit şi câţiva diavoli şi a început o luptă între îngeri şi demoni. Îngerii nu-i lăsau pe diavoli să ajungă la mine dar aceştia se luptau cu iuţeală. Diavolii erau foarte urâţi, cu nişte labe urâte şi mari, cu păr mare pe ei, cu cozi lungi, cu degete lungi şi unghii ascuţite, cu gura mare şi interiorul gurii roşu ca focul, cu colţi mari şi ascuţiţi, limba mare şi lată, cu coarne ascuţite, întoarse unul către altul. Sfinţii îngeri îi împingeau pe diavoli iar aceştia se smunceau şi ajungeau iar langă mine, încercând să mă apuce cu ghiarele lor dar sfinţii îmgeri mă ocroteau. După aceea au venit mai mulţi îngeri şi mai mulţi demoni şi a început o luptă înverşunată pentru sufletul meu.Până la urmă îngerii au biruit şi i-au scos pe diavoli afară. Au zburat în jurul meu şi s-a făcut linişte. Au plecat apoi îngerii şi a rămas un înger care fusese de la început cu mine. 


Atunci m-am trezit în pat, cu vreo trei vecine lângă mine şi cu soţul meu care mi-a spus că se afla în oraş în faţa unui magazin şi se uita la o vitrină. Odată ceva l-a făcut să tresară, a trecut prin el un fior şi a luat-o la fugă spre casă, spunea că parcă cineva îl împingea de la spate, îl ducea pe sus. A venit acasă şi m-a găsit pe mine, spânzurată, mi-a tăiat frânghia şi m-a salvat.


Dumnezeu a fost bun şi milostiv, nu m-a lăsat în ghiarele urâţilor diavoli care veniseră să ia păcătosul meu suflet. 
Atunci aveam 25 de ani, când scriu această poveste am 54. Timp de 29 de ani nu am povestit niciodată această întâmplare şi am purtat mereu această minune în faţa ochilor. Dupa această întâmplare ne-au cununat nişte oameni credincioşi care m-au îndemnat să spovedesc aceste păcate care atrag mânia lui Dumnezeu. 


Dacă nu s-ar fi milostivit Dumnezeu de mine, ar fi pierit sufletul meu. Acum îi mulţumesc şi îi dau slavă pentru toate câte mi le-a dat. "


Sursă foto

Dialog intre un om si sufletul sau

sâmbătă, 11 iunie 2011

| | | 1 comments


Draga suflete,

Te-am zarit demult, murind incet, cautand o urma de lumina, oa oaza de nadejde, sperand ca o sa se gaseasca cineva care sa te ridice din somnul mortii si sa te aduca la viata, ca si slabanogul care zacea de 38 de ani, sperand sa-l arunce cineva in scaldatoare.

Odata parca ai incercat sa te trezesti, poate a fost un moment de luciditate. Ai inteles ca esti cuprins de moarte, dar totusi ai continuat sa motai. Poate ar fi trebuit sa plangi, sa strigi, doar, doar te-o auzi cineva. Nu stiu ce te-a facut sa continui sa dormi. Poate dulceata somnului, poate faptul ca oamenii iti spuneau ca esti viu, vazand ca ai maini si picioare si poti sa mergi si sa faci niste lucruri. 

Intr-o zi din inima ta a razbit un dor dupa Ceva. Pierdusei lumina atunci, demult, si ratacit prin noapte, ai adormit crezand ca e noapte peste tot si ca toata lumea doarme. A fost un moment in care ai incercat din rasputeri sa te trezesti, dar dintr-un somn asa de greu nu prea te poti destepta singur. 

Intr-o alta zi ai intalnit o faclie care aprindea niste lumanari. Ai luat o picatura si ai mers mai departe. Locul acela iti dadea o nadejde. Ai gasit alt loc in care sufletele din jurul tau isi mareau lumina din bucuria pe care o raspandeau chipurile sfintilor. Lumina ta a mai crescut un pic.


Iata ca tot mergi, ai ajuns altundeva. Aici o putere nevazuta te cheama, te trezeste. Nesiguranta ta mareste profunzimea acestei chemari. Ceva te indeamna sa te apropii de Icoana Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu dintr-o manastire in care maicile canta impreuna cu ingerii. Nu mai apuci sa te intrebi cum ai ajuns sau ce te-a chemat acolo. Inima ta a inceput sa arda, binecuvantarea si bucuria care se raspandeste din icoana umple sufletul tau. 


Cuvintele lipsesc. Lacrimile spun totul. S-a desteptat sufletul tau, plange cu suspine pentru atata vreme de somn si moarte. O putere nevazuta parca te ridica deasupra mortii si a deznadejdii in care stateai si simti atata pace, atata har, atata bucurie pe care e cu neputinta sa o cuprinzi, sa o tii doar pentru tine.


             Oare te-ai nascut din nou? Nu stiu sa-ti spun. 
Pot doar sa-ti raspund doar ca ai inviat intr-o seara calda din iunie. 
Ai grija sa nu mai adormi.




Semnat,
Un om

Scrisoare catre generatia mea

luni, 2 mai 2011

| | | 2 comments

Dragii mei prieteni,




Numele meu este Alexandra, m-am gândit să vă scriu pentru că ştiu problemele şi greutăţile sufleteşti pe care le întâmpinaţi în fiecare zi de aceea vreau să vă încurajez, să vă transmit bucuria şi pacea Lui Hristos. Nu sunteţi singuri, exista Cineva care vă iubeşte mai mult decât oricine pe lumea aceasta şi străluceşte în inima voastră ca un soare aprinzandu-vă sufletul cu un dor care nu se poate înlocui cu nimic alceva. Nicio bucurie artificială provocată de droguri, etnobotanice sau pornografie nu poate înlocui dragostea pe care v-o oferă Hristos şi nu se poate ridica la înălţimea acestei chemări care vă este adresată personal.

Hristos nu este un Dumnezeu care stă acolo sus în cer pe un scaun confortabil şi priveşte nepăsător la bucuriile şi necazurile oamenilor. Hristos este viu, este în inima mea, în inima ta, în inima celui de lângă tine. Ne iubeşte pe fiecare în parte mai mult decât întreg Universul,  a voit sa se rastigneasca pentru ca noi să primim iertare. Hristos te iubeşte, se bucură şi plânge împreună cu tine, îţi cunoaşte inima, îţi ştie greşelile dar nu te pedepseşte ci iţi dă şi mai multe daruri pentru ca să-ţi întorci inima către El, copleşit fiind de dragostea şi milostivirea Lui. Este mai delicat decât un strop de rouă pogorât pe iarba verde în zorii unei dimineţi de vară, atinge sufletul tău cu o bucurie sau o tristeţe pentru ca tu să-i conştientizezi prezenţa, să ştii că este lângă tine în fiecare clipă. Uneori se întristează şi lăcrimează văzând faptele noastre, văzând că refuzăm fericirea veşnică oferită cu un preţ atât de mare şi ne ascundem dorul în alcool, ţigări, droguri şi alte vicii.


Gândeşte-te numai o secundă cum e să ai lângă tine în mod nevăzut pe Cineva care este mai curat decât Cerurile şi mai strălucitor decât soarele. Oare nu ar trebui să se scârbească de mizeria păcatelor noastre şi să se mânie pentru nenumăratele noastre căderi? Şi totuşi dragostea Lui este mai mare decât păcatele noastre. Hristos se pogoară după noi în iadul greşelilor noastre şi ne ridică sufletele din cele mai adânci prăpăstii. El ne dă mâna de fiecare dată când îl strigăm în ajutor, copleşiţi fiind de întunericul din sufletul nostru, ne înmoaie inima cu lacrimi de pocăinţă umplându-ne inimile de lumină.


Ştiu că poate cea mai mare durere a ta este singurătatea. Poate că nu ai prieteni sau poate că ai dar totuşi te simţi singur(ă) în prezenţa lor. Am aflat un loc unde această singurătate de care fuge toată lumea este scoasă înafara vieţii unui tânăr. Acest loc este Biserica lui Hristos. Poate până acum nu te-a fascinat prea mult, poate că ţi-a fost teamă de ceea ce vor spune ceilalţi, dar acordă-mi un minut să-ţi spun ce pierzi. În Biserică, în cadrul unei taine mai presus de fire oamenii se împărtăşesc cu Trupul şi sângele Domnului, unindu-se cu Hristos, apropiindu-se cu cuget curat, conştienţi de neputinţa lor, dar cu nădejde că din clipa în care îl vor primi pe Hristos inimile lor se vor curăţi, se vor lumina şi vor avea puterea de acum înainte să lupte cu propriile căderi. În partea opusă, tinerii care vor să se bucure de plăcerile acestei lumi se împărtăşesc cu hrana viciilor, a drogurilor, a ţigărilor sau a alocoolului, care în loc să le aducă pace în inimile lor îi afundă în tristeţe, în revoltă, în nebunie şi fug de oameni, de realitate şi de ei înşişi, ascunzându-se sub masca aşa-zisei bucurii provocate de droguri.


Ai sufletul apăsat de durere, sfărâmat în multe cioburi şi orice atingere te răneşte şi mai rău. Nu te teme! Îndrăzneşte! Apropie-te de Domnul şi singurătatea nu va mai avea loc în sufletul tău.

După ce inima ta se va alipi de El vei avea atâta bucurie şi pace încât ţi-ai dori să cuprinzi toată lumea în inima ta. Vei plange atunci amintindu-ţi cât de mult timp te-ai lipsit de această fericire.


Oamenii se pot schimba în Hristos pentru că El sparge zidurile neputinţei fiecăruia, pune capăt căderilor nesfârşite şi regretelor.
Apropiindu-te de Hristos vei găsi Calea de la Moarte la Viaţă.
Curaj, Hristos va merge împreună cu tine.

Sfântul Nectarie şi Sfântul Ioan Rusul m-au vindecat de o infecţie grava

joi, 28 aprilie 2011

| | | 4 comments

În luna august 2010, în urma unor analize de rutină am aflat ca am o infectie cu E-coli pentru care am luat tratament în conformitate cu antibiograma şi am primit indicaţia să repet analizele lunar. 

În luna următoare mi-a ieşit o infecţie cu Klebsiela rezistentă la medicamentele pe care le luasem luna anterioară. În lunile octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, infecţia a luat forme din ce în ce mai complicate, câteodata ieşind şi doua tipuri de infecţie la aceeaşi analiza( proteus, citrobacter), căpătând o rezistenţă uimitoare la antibiotice, rămăseseră unul sau două care se gaseau foarte rar. 

Cauza apariţiei infecţiei, găsită de medici a fost că este intra-spitalicească, lucru de altfel imposibil la mine care nu mai intrasem într-un spital de mult timp. Medicul de familie s-a considerat depăşit de situaţie aşa că m-a trimis la un specialist. 

Am mers la un doctor urolog cu o vastă experientă care s-a uitat pe analize, a spus că n-a întalnit o infecţie atât de complexă a cărui cauză sa nu fie descoperită. Mi-a făcut o urografie şi o ecografie, a decis ca este nevoie de un examen RMN, luând in calcul posibilitatea existenţei unor probleme care nu se vad la celelalte investigatii, însă nu s-a descoperit nimic iar eu mă simţeam din ce în ce mai rău.Am mers la o clinică particulară, verdictul medicului fiind acelaşi : nu există niciun indiciu pentru cauza infecţiei.  

Mi-am dat seama ca este o problemă care se poate rezolva doar printr-o minune şi astfel am vorbit cu o prietenă să facem timp de 40 de zile Acatistul Sfântului Ioan Rusul şi al Sfântului Nectarie. Cu puţin timp înainte de împlinirea celor 40 de zile am început să mă simt bine şi să nu mai am simptomele infecţiei. Am repetat analizele, nu mai era absolut nici un fel de infecţie, toţi indicatorii fiind în limite normale. 

La uşa clinicii m-am întalnit cu doctora de familie care s-a închinat dupa ce a citit analizele mele, aceeaşi reacţie a avut-o şi medicul de la clinica la care fusesem, a spus ca numai printr-o minune se putea întâmpla asta. Le multumesc sfinţilor mei dragi pentru această bucurie şi îi rog să ne poarte pe toţi în rugăciunile lor.

Viata in Hristos - drumul spre inviere

| | | 0 comments

Un reportaj despre Manastirea Pasarea la "Romania te iubesc".

Cuvânt la Învierea Domnului al Sf. Ioan Gură de Aur

sâmbătă, 23 aprilie 2011

| | | 3 comments
Al celui între sfinţi Pãrintelui nostru Ioan Gurã de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, în sfânta şi luminata zi a slãvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru.

De este cineva credincios şi iubitor de Dumnezeu, sã se bucure de acest Praznic frumos şi  luminat.
De este cineva slugã înţeleaptã, sã intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului sãu.
De s-a ostenit cineva postind, sã-şi ia acum rãsplata. 
De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, sã-şi primeascã astãzi plata cea dreaptã.
De a venit cineva dupã ceasul al treilea, mulţumind sã prãznuiascã.
De a ajuns cineva dupã ceasul al saselea, sã nu se îndoiascã nicidecum, cãci cu nimic nu va fi pãgubit.
De a întârziat cineva pânã în ceasul al nouãlea, sã se apropie, nicidecum îndoindu-se.
De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, sã nu se teamã din pricina întârzierii, cãci darnic fiind Stãpânul, primeşte pe cel din urmã ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel din urmã miluieşte şi pe cel dintâi mângâie; şi acelui plãteşte, şi acestuia dãruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl tine în seamã, şi lucrul îl preţuieşte, şi vointa o laudã.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi şi cei de-al doilea luaţi plata.  
Bogaţii şi sãracii, împreunã bucuraţi-vã. 
Cei ce v-aţi înfrânat şi cei lenesi, cinstiţi ziua. 
Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vã astãzi. 
Masa este plinã, ospãtaţi-vã toţi. 
Viţelul este mult, nimeni sã nu iasã flãmând. 
Gustaţi toţi din ospãţul credinţei: împãrtãşiţi-vã toţi din bogãţia bunãtãţii. 
Sã nu se plângã nimeni de lipsã, cã s-a arãtat împãrãţia cea de obşte. 
Nimeni sã nu se tânguiascã pentru pãcate cã din mormânt, iertare a rãsãrit. 
Nimeni sã nu se teamã de moarte, cã ne-a izbãvit pe noi moartea Mântuitorului; şi a stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de ea.
Prãdat-a iadul, Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amãrãciune fiindcã a gustat din Trupul Lui.
Şi aceasta mai înainte înţelegând-o, Isaia a strigat: iadul s-a amãrât întâmpinându-te pe Tine jos: amãrâtu-s-a cã s-a stricat. 
S-a amãrât cã a fost batjocorit; s-a amãrât cã a fost omorât, s-a amãrât cã s-a surpat, s-a amãrât cã a fost legat.
A prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. 
A prins pãmânt şi s-a întâlnit cu cerul. 
A primit ceea ce vedea şi a cãzut prin ceea ce nu vedea. 
Unde-ţi este moarte, boldul?
Unde-ţi este iadule, biruinţa? 
Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. 
Sculatu-s-a Hristos şi au cãzut diavolii. 
Înviat-a Hristos şi se bucurã îngerii. 
Înviat-a Hristos şi viaţa stãpâneşte.
Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapã; cã Hristos sculându-se din morţi, începãtura celor adormiţi S-a fãcut. 
Lui se cuvine slavã şi stãpânire în vecii vecilor. 
AMIN

Despre folosul lacrimilor

luni, 11 aprilie 2011

| | | 0 comments


Un frate sedea singur, in manastirea Monidriilor si se ruga pururea cu aceasta rugaciune catre Dumnezeu:
- Doamne, n-am teama de Tine. Pentru aceasta, trimite-mi sageata de fulger sau alt semn sau boala sau drac, ca, macar asa, sufletul meu cel impietrit sa vie intru frica.
Apoi, rugandu-se iarasi, zicea:
- Stiu ca multe am gresit tie, Stapane, si nenumarate sunt greselile mele, incat nu indraznesc nici sa zic sa ma ierti, ci, de se poate, pentru indurarile Tale, iarta-ma, iar de nu se poate, pedepseste-ma aici si nu ma pedepsi acolo. Iar daca si aceasta este cu neputinta, plateste-mi aici cu o parte din osanda, si-mi fa acolo osanda mai usoara. Incepe, deci, de acum, a ma pedepsi, insa cu mila si nu cu mania Ta, Stapane.
Deci, asa rugandu-se el un an intreg si acestea cu lacrimi fierbinti, din tot sufletul, cerand si cu post in priveghere si in alte grele patimiri, trupul si sufletul cheltuindu-l si zdrobindu-l, intr-o zi, sezand el jos si plangand dupa obicei si tare tanguindu-se, din multa intristare, i-a venit lui somn si a adormit. Si iata, sta de fata Hristos, zicandu-i cu glas bland:
- Ce ai omule? Ce plangi asa?
Iar fratele, cunoscandu-L pe El, Cine este, a raspuns inspaimantat:
- Am gresit, Doamne.
A zis lui Cel ce S-a aratat:
- Scoala-te!
Iar el a zis:
- Nu pot, Stapane, daca nu-mi vei da mana.
Iar Acela, intinzand mana si apucandu-l pe el, l-a sculat. Si acesta, sculandu-se, foarte tare plangea. I-a zis lui, iarasi, Cel ce S-a aratat, cu glas lin si bland:
- Si acum de ce plangi? Ce te mahneste?
Raspuns-a fratele:
- Nu voiesti Doamne ca sa plang si sa ma mahnesc, eu, care cu atatea Te-am intristat: eu, care am dobandit atatea bunatati de la Tine?
Iar Acela intinzandu-si iarasi mana Sa, a pus-o pe capul fratelui si i-a zis lui:
- De acum nu te mai intrista. Ca de vreme ce tu te-ai intristat pentru Mine, Eu nu ma voi intrista asupra ta. Ca asa cum sangele Meu l-am dat pentru tine, cu mult mai mult iti voi da tie iertare, tie si la tot sufletul care se intoarce la Mine curat si cinstit.
Deci, fratele, viindu-si intru sine dintru acel vis, si-a aflat inima sa plina de toata bucuria si s-a incredintat ca Dumnezeu a facut mila cu dansul. Si a petrecut totdeauna, multumind Domnului, cu multa smerenie. si intru aceeasi marturisire si lauda s-a dus catre Domnul. Aceluia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!