Disoluţia memoriei identităţii ca program educaţional

În contextul actual, în mod insistent s‑a accentuat necesitatea dezvoltării unui învăţământ eficient şi performant, articulat la nevoile societăţii informatizate de astăzi şi răspunzând exigenţelor pieţei muncii. Miza educaţiei este uriaşă şi ea nu se epuizează în capacitatea de a conferi competenţe în plan informaţional şi abilităţi pragmatice de integrare într‑un sistem structurat prin eficienţă tehnocratică. Adevărata educaţie presupune cultivarea unor repere edificatoare pentru viaţă, asumarea unui mod de a gândi şi de a fi pecetluite de o identitate specifică. Nu poate exista un dialog veritabil şi un spirit cuprinzător (aşa cum se preconizează prin invocata interdisciplinaritate din perioada actuală) în absenţa unei identităţi întrupate şi asumate.

Universalismul ab­stract, relativismul, sincretismul, multiculturalismul sunt coordonate ideologice ale corectitudinii politice care, în numele democraţiei, drepturilor omului şi al altor sintagme generoase, promovează o propagandă ideologică, specifică unei mentalităţi totalitare. Din păcate, există riscul semnificativ ca sistemul educaţional să fie impregnat de tipare ideologice. Astfel, se doreşte ca formarea unor caractere puternice, pregătite pentru rigorile şi încercările vieţii, dublate de o temeinică şi cuprinzătoare formare în plan ştiinţific şi cultural, să fie substituită de o formatare a viitorilor absolvenţi, reduşi la o masă de manevră, incapabili să mai gândească şi să acţioneze în conformitate cu puternice convingeri, înrădăcinate într‑o educaţie bazată pe tradiţie, identitate şi valori.

Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (ISE) a propus trei variante de plan‑cadru pentru învăţământul gimnazial. Au fost supuse dezbaterii publice şi a fost formulat un raport sintetic cu observaţiile centralizate, primite în perioada respectivă. În cele trei variante se observă intruziuni ideologice. De exemplu, în aria curriculară Om şi societate sunt introduse discipline noi precum Drepturile copilului, Cetăţenie democratică, Educaţie interculturală, Educaţie economică. Totodată, pe lângă Educaţia tehnologică a fost introdusă suplimentar TIC (Tehnologia Informaţiei şi Comunicării), care integrează elevul în societatea tehnologiei informaţionale de astăzi, insistându‑se pe o pregătire care să favorizeze accesul la utilizarea serviciilor digitale.

Totodată, Ministrul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice a propus un grup de lucru alcătuit din 11 persoane, care să asigure „coordonarea eforturilor şi proiectelor privind elaborarea arhitecturii curriculare în învăţământul preuniversitar”. Acest grup şi‑a manifestat opţiunea nu pentru anumite observaţii şi propuneri, plecând de la variantele propuse de ISE (instituţia abilitată să propună planurile‑cadru în învăţământul preuniversitar românesc), ci a propus propria variantă de plan‑cadru pentru învăţământul preuniversitar. Această variantă reprezintă o schimbare radicală faţă de ceea ce există în învăţământul românesc din prezent. Practic este o schimbare de paradigmă, o nouă viziune şi filosofie aplicată în domeniul educaţional. Şase membri ai grupului au exprimat programatic noile direcţii prin publicarea concluziilor asumate „pentru o abordare nouă a dezvoltării curriculare şi a inovării în curricula pentru învăţământul preuniversitar”.

Întrucât consider că ar fi o capcană dezvoltarea unei critici tehnice şi detaliate a variantei propuse de grupul de lucru, în materialul de faţă intenţionez să prezint succint doar substratul ideologic al noii abordări corelative formării „omului nou” de mâine (inclusiv în trecutul recent am fost familiarizaţi cu pretenţiile de formare a „omului nou” - cetăţeanul înregimentat la comandamentele ideologice ale stăpânilor vremelnici).

Din punct de vedere tactic, susţinătorii noii abordări, precum şi documentele corespunzătoare noilor politici educaţionale folosesc excesiv un limbaj tehnicizat, sintagme pretenţioase şi sonore, menite a impresiona şi a intimida pe eventualii opozanţi, consideraţi retrograzi, incapabili să înţeleagă mersul vremurilor şi să se alinieze la „minunata lume nouă” (sugestiv descrisă în distopia lui Aldous Huxley). Este surprinzător din punct de vedere logic a critica un sistem de învăţământ în termeni duri, considerându‑l anchilozat şi ina­daptat la nevoile actuale, atâta vreme cât absolvenţi ai acestui sistem au obţinut performanţe semnificative în diferite domenii, fiind căutaţi şi valorificaţi de instituţii de prestigiu din lumea întreagă. Au existat multe deficienţe în România, în plan economic, social sau politic, însă putem afirma, fără să ne ruşinăm, că am avut parte de un învăţământ solid. În condiţiile actuale, prin presiunile ideologice existente, orice încercare de înnoire riscă să fie deturnată printr‑un demers care să compromită calitatea sistemului educaţional. Bineînţeles, totul este perfectibil (inclusiv învăţământul românesc). Sunt multe lucruri care ar putea fi îndreptate. Însă, într‑o manieră manipulatoare, plecându‑se de la anumite situaţii punctuale, se afirmă verdicte generalizatoare, cu scopul propagandistic de a pregăti opinia publică pentru o schimbare structurală şi de perspectivă a învăţământului preuniversitar românesc.

În cele ce urmează voi evidenţia sumar două coordonate ale sub­stratului ideologic prezent în varianta planului‑cadru pentru învăţământul preuniversitar românesc, propusă de grupul de experţi. Şi anume, este vorba de:

a) disoluţia memoriei identităţii;

b) infantilizarea printr‑o educaţie asumată ca o rezultantă dintre spiritul antreprenorial şi managerial, combinat cu o digitalizare excesivă, având ca finalitate o eficienţă de tip tehnocratic.

Disoluţia memoriei identităţii

În concluziile publicate, cei şase experţi precizează că „…şcoala actuală nu răspunde contextului în care ne aflăm: economic, social, tehnologic, geopolitic, informaţional, şi nici provocărilor cărora trebuie să le facem faţă: globalizarea pieţelor, mobilitatea forţei de muncă, digitalizarea activităţilor, protecţia mediului, interacţiunea zilnică cu tehnica înaltă, crizele economice şi financiare care se succed periodic etc.”.

Astfel, în varianta de plan propusă apar disciplinele agregat (invocate ca o necesitate, plecând de la transdisciplinaritate - o sintagmă adesea folosită în documentele pedagogiei actuale, fără a fi cunoscute premisele şi mizele ei ideologice). Aceste discipline sunt: ştiinţele vieţii, ştiinţele mediului, educaţie pentru societate, educaţie pentru sănătate. Dispar discipline consacrate (fizică, chimie, geografie, istorie), matematica este unită cu informatica.

Cea mai revoltătoare modificare din aria curriculară Om şi societate o reprezintă înlocuirea Istoriei cu Educaţie pentru societate (cu o serie de module, evident impregnate de iz ideologic: Educaţie civică, norme de comportament; Legislaţie uzuală; Istoria sistemelor economice; Educaţie financiară; Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi ale copilului; Integrarea în piaţa muncii; Sensibilitate culturală şi toleranţă la multiculturalism; Managementul vieţii personale şi al evoluţiei în carieră; Competenţe anteprenoriale; Selecţia şi procesarea informaţiei etc.).

Totodată, în aria curriculară Limbă şi comunicare se mută accentul de la o formare clasică, în care lectura avea o relevanţă deosebită, pe reducerea limbii şi literaturii la un instrument digital pragmatic şi birocratic, menit să‑l pregătească pe absolvent pentru a deveni o rotiţă perfect integrată într‑un sistem tot mai impersonal, având ca scop absolut eficienţa de tip tehnocratic.

Experţii consemnează: „Lectura este o chestiune de opţiune personală. Fiecare elev alege să citească ce‑l interesează, ce‑l pasionează, ce răspunde structurii personalităţii sale… înţelegerea şi explicare unor texte, literare şi nonliterare, trebuie să fie preocuparea de bază a curriculei de la această disciplină. De asemenea, redactarea unor documente oficiale, cereri, CV‑uri, scrisori de intenţie, memorii de activitate şi multe altele. Toate acestea sunt infinit mai importante decât cunoaşterea unui număr impresionant de lucrări din istoria literaturii române”. Eliminarea limbii latine (o prezenţă care indică un anumit tip de identitate culturală şi istorică) contribuie la completarea unei abordări prin care se încearcă resetarea memoriei elevului (pentru a folosi un limbaj informatic, agreat de experţi).

Ceea ce mi se pare de o gravitate deosebită nu ține doar de încercarea de a dilua sau de a deforma o anumită identitate structurată prin limbă, istorie, cultură și tradiție, ci cu mult mai profund se pregătește disoluția memoriei unei identități specifice. Viața nu doar că trebuie înlocuită cu surogate ideologice, ci devine incomodă inclusiv memoria unei anumite vieți, memoria unei identități specifice întrupate în existența concretă a unui neam de‑a lungul vremii. Repere educaționale care au constituit realități de referință, promovate atât în cadrul familiei, cât și al școlii în interiorul unei tradiții vii structurate prin identitate și valori sunt contestate și substituite de ficțiuni ideologice. Conștiința continuității cu cei dinaintea noastră, cu cei adormiți din neamul nostru, cu cei care au crezut și au trăit conform unei anumite credințe pe acest pământ, marcat concret de coordonate istorice și geografice, amintirea unei existențe trăite prin bucuria vieții și comuniunea personală sunt realități de care ar trebui să ne debarasăm cu jenă pentru a ne integra în insignifiantul unei societăți structurate prin globalizarea nimicului (în expresia sociologului american George Ritzer).

Sunt mai multe cazuri de părinți care, plecați din România și realizați în mod deosebit din punct de vedere profesional și social în străinătate, din cauza „binefacerilor” unui sistem de învățământ bazat pe aceleași principii şi obiective, preconizate de grupul experților, s‑au întors în țară pentru a‑și educa aici copiii, renunțând la pozițiile deosebite din străinătate. Mircea Platon, într‑o analiză lucidă și percutantă, dezvoltă în articolul publicat în Cotidianul și intitulat Tactica sistemului de învățământ pârjolit mărturisește în acest sens: „Datorită copiilor mei - născuți în SUA și Canada, unde au și mers la școală atunci când nu am făcut cu ei homeschooling -, am putut să cunosc din interior un sistem de învățământ public dezastruos, care produce analfabeți pe bandă rulantă, din care a dispărut și cea mai vagă amintire a educației adevărate. Pe de altă parte, predând Istoria mai bine de un deceniu în diferite universități nord‑americane... am văzut, ani de zile, inteligențe native stâlcite de un sistem de învățământ croit după principiul că e posibil ca un elev să se exprime pe sine înainte de a învăța ceva, înainte de a i se oferi niște puncte cardinale și mai apoi o hartă tridimensională a lumii, pe longitudinea tradiției culturale și pe latitudinea științelor. Un sistem care neglijează sau disprețuiește valorile perene, care nu încurajează familiaritatea cu sistemele axiologice stabile, cu performanțele, nu creează altceva decât consumatori tâmpi și mărunți birocrați corporați...”

Disoluția memoriei identității ca program educațional în mod brutal evidențiată prin eliminarea Istoriei românilor, dar nu numai, maschează punctul de cotitură prin care să ne desprindem de trecutul nostru care este perceput ca un balast în integrarea eficientă la societatea de consum de astăzi. Rezumarea reducționistă la prezentarea și înțelegerea Istoriei într‑o manieră birocratică prin evidențierea de tip statistic a unor date și nume exprimă o interpretare tendențioasă a semnificației disciplinei Istorie.

Închei evidențierea coordonatei ideologice referitoare la disoluția memoriei identitare cu aprecierile academicianului Dinu C. Giurescu care în articolul său, intitulat Pe cine supără Istoria românilor?, afirmă: „În zilele noastre a‑ți iubi țara este aproape un delict! Cu cât uiți mai repede și mai ireversibil trecutul care‑ți aparține, cu atât mai ușor îți pierzi identitatea. Cine vrea să devenim ca popor o masă informă, cenușie, fără trecut, deci fără viitor? Stupida trufie de a șterge din memoria oamenilor trecutul va duce mai devreme sau mai târziu la dispariția noastră ca neam. Asta vrem?”

Infantilizarea dobândită printr‑o educație asumată ca divertisment digitalizat asociat cu pragmatismul antreprenorial

Dincolo de reperele fundamentale în domeniul formării și al edificării pentru viață, educația autentică are vocația cultivării și dezvoltării unei gândiri vii, a unei reflecții critice prin care să fie depășită o atitudine de conformism pasiv și de autosuficiență. Digitalizarea excesivă în domeniul educației nu conduce doar la diminuarea unor abilități practice, la reducerea vitezei de reacție în fața unor situații de viață imprevizibile, ci și la o lene a minții, la inhibarea unor procese neuronale menite să stimuleze creativitatea și gândirea inovativă. Mai multe cercetări din aria neuroștiințelor au demonstrat această situație mai ales în cazul copiilor și adolescenților.

Planul‑cadru propus de experți este elaborat într‑o perspectivă în care spiritul antreprenorial și managerial este asociat cu tendințe pronunțate înspre digitalizare. Astfel, în documentul referitor la concluziile grupului de experți, profilul absolventului de gimnaziu, printre altele, vizează următoarele com­petențe: „...să posede cunoș­tințe tehnologice suficiente pentru utilizarea aparaturii din spațiul casnic și abilități practice suficiente pentru viața de zi cu zi; să utilizeze calculatorul și internetul pentru activități curente; să posede abilități de selectare și procesare a informației; să cunoască regulile de conviețuire socială și democratică; să cunoască aspecte juridice, financiare, economice esențiale; să aibă capacitatea să‑și managerieze propria carieră profesională și socială; să posede abilități de construc­ție a unui proiect, sub aspect financiar, al resurselor umane și materiale, al profitabilității; să fie tolerant la multiculturalitate; să aibă capacitatea de a‑și schimba domeniul de activitate de câteva ori pe parcursul vieții active”.

Se poate observa o abundență de parametri economici, financiari, o linie programatică în orientarea elevilor către aspirații circumcise eficienței și profitului. Viața unui copil este transformată într‑o carieră profesională care trebuie managerizată, elevul trebuind să dezvolte un proiect sub aspect financiar, având ca țintă profitul. Bucuriile simple ale vieții sunt substituite de tiparele unei gândiri birocratice pentru care eficiența este realitatea ultimă. În această perspectivă a fi înseamnă a face ceva eficient. Eficiența de tip tehnocratic specifică sistemului tehnologic impersonal îl reduce pe om la un sclav specializat, secvențializat în el însuși și integrat în fluxul tehnologic al rețelei informatizate.

Acest tip de educație prin care viața unui copil este asimilată cu o carieră și unde școala devine un spațiu de prelungire a divertismentului, unde atractivitatea este înțeleasă ca o capacitate de a transforma totul în joc și spectacol, conduce la infantilizare. În condițiile în care educația renunță la o atitudine de a identifica și de a cultiva adevăratele vocații ale elevilor, la un demers de întindere (nu de destindere și relaxare totală) a minții, de încurajare a dăruirii pentru ceea ce se învață, viitorii absolvenți vor fi reduși la o masă informă, ușor de manevrat și incapabili să dezvolte o gândire și o atitudine pro‑activă. Vor fi obișnuiți doar la reacții pasive, acțiuni reactive și o atitudine perfect conformistă.

Mircea Platon arată că „...toată această combinație de pragmatism financiar și joc/distracție nu duce decât la consumerism civic. Un sistem de educaţie nu poate exista fără structură, fără disciplina pe care o antrenează nişte obiecte de studiu bine definite. Răciturile pedagogice - bucăţile de matematică în gelatină de silicon informatizat - şi ghiveciurile în care o istorie dezosată e tocată mărunt şi amestecată cu barabulele ideologice curente nu vor da naştere la cetăţeni responsabili, ci la sclavi dezorientaţi, învăţaţi să gândească în clişeele stăpânilor zilei. Digitalizarea curriculei nu va face decât să‑i arunce pe copii şi mai mult în direcţia noianului de informaţii şi de impulsuri care le macină capacitatea de concentrare şi le tocesc discernământul. Omul liber nu se naşte la capătul unui terminal de calculator. Şi nici nu se naşte ignorându‑şi istoria - literară, socială, culturală, politică, diplomatică, economică. Doar sclavii nu îşi cunosc istoria, oamenii liberi au rădăcini”.

În concluzie, cred că propunerea planului‑cadru pentru învăță­mântul preuniversitar din partea grupului de experți reprezintă o ruptură radicală față de ceea ce există în sistemul educațional românesc, o schimbare brutală de paradigmă și ar fi o mare deturnare ca dezbaterea să se focalizeze pe amendarea sau „ameliorarea” respectivei variante. Sunt convins că o educație autentică nu se poate face prin impunerea unor documente (oricât de importante ar fi acestea) în cadrul unor politici educaționale. O educație veritabilă pleacă de la oameni. Este esențial să investim în oameni, nu în proiecte aliniate la agende ideologice. A investi în profesori nu înseamnă doar aspectul financiar, ci ține și de un proces deloc facil în societatea de consum de astăzi, de a restaura ceea ce ține de demnitatea specifică a profesorului. Fiecare dintre noi, cei care ne‑am format în școlile unui sistem de învățământ contestat astăzi, să ne amintim de acei profesori care prin slujirea lor jertfelnică și‑au asumat cu dăruire vocația, schimbându‑ne, uneori semnificativ, destinele în viață.

Autor: Adrian Lemeni

Sursa: Ziarul Lumina

Scrisoare deschisă către ministrul Educaţiei. Ieşirea din Istorie - Ana Blandiana

De unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la istorie)?

Domnului Adrian Curaj. ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Stimate Domnule Ministru,

Sunt ani de zile de când marii istorici ai ță­rii își fac datoria ieșind în spațiul public pentru a atrage atenția și a protesta îm­potriva eliminării treptate a istoriei na­țio­nale din programele școlare, atât prin scă­derea numărului orelor de istorie, cât și prin predarea ei integrată în istoria uni­ver­sală. Încearcă să se opună astfel unei curri­cula prin care se transmite elevilor nu ca­pa­citatea de rezistență, uneori eroică, a stră­moșilor lor, care și-au păstrat iden­ti­ta­tea în această vatră pe deasupra căreia se bat dintotdeauna munții în capete, ci dim­potrivă, lipsa noastră de importanță în con­­certul asurzitor al lumii, condiția de epi­­goni ai unei istorii atât de insignifiante, încât abia dacă merită menționată. Și ast­fel se completează spălarea creierelor pro­gramată în comunism pentru crearea „omu­­lui nou“, omul fără memorie, care nu tre­buie să știe nici de unde vine, nici ci­ne a fost, ca să poată fi ușor manipulat și îm­pins în direcția dorită. Faptul că aceas­tă di­recție s-a schimbat nu schimbă esența de­mersului, ci îl face mai în­spăi­mântător.

Timp de 18 ani am încercat prin Școala de Vară de la Sighet să contracarăm, pe mă­sura puterilor noastre, acest proces de de­gradare intelectuală și de deznaționalizare. Cele câteva mii de adolescenți care au ab­solvit-o au ascultat mari istorici, so­cio­logi, filozofi, români și străini (care uneori ne respectau mai mult decât ne respectam noi înșine), au pus întrebări și au primit răs­punsuri, au petrecut ore și ore în Mu­zeul Memorial, descoperind modele, mân­dria de a avea ce continua și datoria de a construi o punte intelectuală și morală pes­te hiatusul comunist. Memorialul se do­vedea, așa cum ne-am dorit, un drum prin trecut spre viitor. E adevărat că, pe parcursul celor mai bine de trei lustri, aten­ția noastră îndreptată asupra elevilor nu­meroși care se prezentau la testul de ad­mitere al școlii descoperea cu tristețe o scă­dere îngrijorătoare a nivelului de cu­noș­tințe dobândite în gimnaziu și în liceu, ca­re făcea tot mai dificilă adaptarea la for­ma­tul Școlii de la Sighet.

În acești 18 ani ne-am adresat în mai mul­te rânduri Ministerului Educației încer­când să convingem și să oprim degra­da­rea. Ul­ti­mul dintre memorii a fost scris chiar de pro­fesorii de istorie din învă­ță­mâ­ntul pre­u­niversitar care au participat în iu­lie 2012 la a XV-a ediție a Școlii de Vară, memoriu în care își prezentau nu numai în­gri­jo­ra­rea și revolta în fața degradării ma­teriei de învățământ, ci și propunerile de pro­fe­sioniști pentru remedierea si­tua­ți­ei. Răs­pun­sul ministerului anunța noi pla­nuri de învățământ și planuri școlare. În­tre timp, au mai fost introduse și perimate câteva.

Iar acum ne aflăm în fața unei noi refor­me. De data aceasta, radicală. Un moment pe care n-aș fi fost în stare să mi-l ima­gi­nez nici în cea mai pesimistă dintre pers­pec­tive, momentul în care problema isto­ri­ei ca obiect de studiu în gimnaziu și liceu s-a rezolvat definitiv prin scoaterea lui din cărțile de școală. În manualele anilor ur­mători vom căuta zadarnic istoria, în­lo­cuită cu sintagma „educație pentru soci­e­tate“ și amestecată cu alte câteva materii, dar rămânând tot cu o oră pe săptămână.

Cu câțiva ani în urmă, pe vremea când era comisar european, d-l Dacian Cioloș m-a im­presionat prin îndelunga atenție cu ca­re a vi­­zitat expoziția dedicată Me­mo­ria­lu­lui de la Sighet, deschisă în Parlamentul Eu­ro­pean de la Bruxelles în octombrie 2011. Era do­va­da unui interes intelectual și mo­ral au­ten­tic și a unui respect pentru Is­to­rie, ne­potrivit cu această „reformă“ in­cre­di­bilă ca­re își închipuie că este corectă politic.

De altfel, într-un document al Consiliului Europei din 1997, intitulat chiar Consiliul Europei și Istoria în școală, se spune: „Este legitim ca programa de istorie să fie considerată un mijloc de dezvoltare și menținere a unui sentiment de identitate națională“.

Și atunci, de unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la istorie)? Ce îi îndreptățește, ce ideal le permite să șteargă trecutul din mintea generațiilor viitoare, scoțându-și în felul acesta propriul popor din istorie? În tradiția românească, matematicienii erau mari intelectuali umaniști și chiar mari poeți (este destul să ne gândim la Dan Barbilian, Traian Lalescu, Octav Oni­ces­cu, Grigore Moisil, Solomon Marcus). Și atunci cine le dă dreptul să transforme matematica într-un rival favorizat al cul­turii umaniste, pregătind astfel viitorul post-cultural al unor mulțimi de roboți?

Dumnezeu m-a făcut să observ cu pre­cădere partea plină a paharului, dacă exis­tă. Acum ea constă în speranța că, alături de impresionantele proteste ale Academiei Române și ale Facultăților de Istorie din Bu­curești, Cluj și Iași, elitele și toți oa­menii responsabili ai acestei țări se vor împotrivi și vor reuși să interzică această castrare a identității viitoarelor generații, dacă nu din patriotism, cel puțin din dra­gostea pentru copiii lor, care, desprinși de memoria culturală a trecutului, se vor pier­de fără sentimente și fără speranță în gaura neagră a unui viitor tot mai virtual, tot mai inuman.

Cu stimă,

ANA BLANDIANA

București, 15 februarie 2016

Ministrul Educației: Dezbaterile împotriva predării religiei în școli s-au dovedit a nu fi o problemă reală

Foto: Silviu Matei/Agerpres

Dezbaterile împotriva predării religiei în școli s-au dovedit a nu fi o problemă reală, având în vedere procentul foarte mare al părinților care și-au exprimat în scris opțiunea pentru participarea copiilor la aceste ore, a declarat, sâmbătă, ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, într-o conferință de presă organizată la Brăila.

“Procentul este unul foarte mare, ceea ce înseamnă că dezbaterile pe tema predării religiei în școli s-au dovedit a nu fi o problemă reală. Dacă la început îmi exprimam oarecum îngrijorarea pentru acoperirea normelor didactice pentru colegii noștri profesori de religie, care și-au început activitatea în septembrie 2014, este vorba despre 4.200 de cadre didactice din totalul de 6.200 de profesori de religie din sistem, acum nu mai am nicio emoție”, a afirmat Cîmpeanu.

Ministrul a precizat că până vineri, la ora 18,00, procentul cererilor înregistrare pentru participarea la orele de religie a elevilor din clasele I-XII era de 89,75%, iar aceasta nu este situația definitivă.

“La nivel național, până în cursul zilei de ieri, au fost depuse opțiuni pentru participarea la orele de religie clasele I-XII într-un procent de 89,75%, dar colegii noștri au continuat înregistrarea în sistem a opțiunilor primite. Sunt opțiuni depuse la nivelul multor școli care nu au fost introduse în sistem. În mod evident, dacă opțiunile au fost exprimate, chiar dacă data de 6 martie e depășită, toate aceste opțiuni vor fi introduse în sistem. Acesta este un statut intermediar al acestor raportări. Avem un maxim de 97,6% în județul Dâmbovița și un minim de 80,4%. În Brăila avem 90,2%, un procent peste media națională”, a spus Cîmpeanu.

Acestora li se adaugă și opțiunile exprimate pe parcursul perioadei de înscriere în clasa pregătitoare, care se desfășoară în prima etapă, conform calendarului, până pe date de 13 martie.

“Înscrierile în clasa pregătitoare vor continua și, pe cale de consecință, exprimarea opțiunilor pentru participarea la orele de religie va continua la nivelul clasei pregătitoare. Situația de aseară era de 93,75%, ca procent al părinților care au optat pentru participarea copiilor la orele de religie la nivelul clasei pregătitoare”, a explicat Cîmpeanu.

Ministrul Educației a precizat că nu există niciun impediment legal pentru ca opțiunile pentru participarea elevilor la orele de religie să nu fie exprimate și în cursul anului școlar.

“Vom avea o situație consolidată la începutul săptămânii viitoare, dar asta nu înseamnă că există vreun impediment legal pentru continuarea exprimării opțiunilor de participare la orele de religie. Dacă vor exista cazuri în care s-a dorit exprimarea opțiunii, dar, din anumite motive, cum ar fi părinți plecați în străinătate, care nu au lăsat împuternicire bunicilor pentru a exprima opțiunea, aceasta va fi luată în considerare”, a completat ministrul.

Sursa: Agerpres

7 manipulări împotriva orei de religie

de Eduard Dumitrache, publicat iniţial la Averea Bisericii

În campania îndreptată împotriva orei de religie mai multe idei au fost reluate obsesiv, pentru a se fixa temeinic în mintea românului. Părintele trebuia să conștientizeze cât de periculoasă și nefolositoare pentru educația copilului este învățătura creștină. Din fericire mintea românului de pe urmă a fost mai presus de estimarea adversarilor iar manipulările nu au prins. Încă o dată părinții au mărturisit identitatea spirituală a României prin cele peste 2.000.000 de cereri completate, credința că Dumnezeu este iubire și iubirea este de la Dumnezeu.
Am abordat în rândurile următoare șapte dintre cele mai ”rulate” dintre aceste clișee, cu siguranță nu sunt singurele dar eu cel puțin le-am întâlnit la fiecare click, emisiune, articol ce au vizat acest subiect.

1. Ora de religie îndoctrinează

Dacă ora de religie îndoctrinează în România, atunci îndoctrinează și în Europa. 30% dintre elevii germani dau la bacalaureat obiectul religie având în programă două ore pe săptămână. Mai mult, în trei dintre landurile germane a fost acceptată în școli și ora de religie creștin ortodoxă. Învățământul confesional este o normă a libertății și democrației fiind prezent în Europa în state precum Germania, Austria, Finlanda, Belgia, Spania, Italia, Polonia, Ungaria, Portugalia sau Olanda.
În aceeași cheie dacă ora de religie îndoctrinează acum, a îndoctrinat și în trecut. Rezultă de fapt că noi toți suntem un neam de îndoctrinați, de la Neagoe Basarab cu învățăturile lui către fiul său Teodosie până la părinții noștri ce au avut grijă să ne boteze în ascuns pe vremea comunismului.
Ideea de îndoctrinare eu o văd de fapt ca justificarea unei intoleranțe față de valorile tradiționale. Conform celor care atacă ora de religie cetățenii creștini ai acestei țări ar trebui să își uite sistemul de valori, iar copiii acestora să primească o educație neutră, străină de aceste repere, treptat Biserica ar trebui să se retragă sau să fie ”retrasă” din învățământ, din istorie, din societate. A fost de-a dreptul toxică intervenția unor domni ”specialiști” veniți să acrediteze această idee în dezbaterile ce au avut loc la Hotnews sau Gândul. Poți numi educația îndoctrinare? Poți, dacă vrei să manipulezi.

2. Ora de religie promovează intoleranța

Studiile sociologice demonstrează contrariul. Conform celui mai recent sondaj realizat în România deFundația pentru o Societate Deschisă ”ateii sunt mai intoleranți decât majoritatea românilor față de aproape toate grupurile sociale în legătură cu care au fost chestionați: romi, sectanți, maghiari, musulmani, evrei, săraci.” În măsura în care ateii militează împotriva orei de religie, iar aceștia nu participă la ora de religie, logica simplă ne arată că de fapt ora de religie promovează în societatea românească toleranța.

În acest context declarații de genul ora de religie este ”un sistem idiot, care atrage idioți și produce alți idioți” făcute de Toma Pătrașcu, reprezentant ateu, nu dovedesc decât nevoia de toleranță în societatea românească. Barba non facit philosophum domnule Toma Pătrașcu!

Istoria recentă ne-a arătat unde poate duce o ideologie atee. Aceasta ucide omul, ucide identitatea sa, mă gândesc la reeducările din temnițele comuniste, din lagăre, la milioanele de execuții și deportări. Articolul 29 din Constituție subliniază că ”libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifesteîn spirit de toleranţă şi de respect reciproc.” Ori exact aceste dimensiuni lipsesc în discursul secularist de astăzi, respectul pentru valorile celuilalt și toleranța.

3. Locul orei de religie este în biserică, statul român este un stat laic

Cum s-a afirmat și în manifestul comunității Părinți pentru Ora de Religie o educaţie complexă, completă şi de calitate a copiilor presupune și dimensiunea spiritualității iar aceasta se desăvârșește în familie, în biserică și în școală.

Dorința creștinilor de a își educa și crește copiii în armonie cu învățătura creștină, printr-o oră de educație spirituală în acord cu Sfânta Scriptură, a fost fundamentată de Constituție fără echivoc în articolul 32: ”În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.”

Mai mult articolul 33 din Constituția României punctează: ”Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale”. Tradiția spirituală a României este creștinismul, o mărturisește fără echivoc istoria. Componenta spirituală a fost exclusă din școala românească doar prin grefarea forțată a comunismului în spațiul românesc.

Statul român nu este un stat laic iar aceasta nu o spun eu, o spun specialiștii în Drept Constituțional din România. Toți ne dorim astăzi un stat modern dar în nici un caz laicitatea distructivă din Franța care a scos în stradă peste un milion de protestatari. Înainte de venirea la putere a comuniștilor Biserica a fost prezentă activ în societate. Este tradiția spirituală a acestui neam, așa au trăit românii până să le fie impus comunismul de către regimul sovietic de ocupație.

4. Problema manualelor de religie

În toate dezbaterile și articolele îndreptate împotriva orei de religie a fost citat obsesiv un manual retras de doi ani, publicat de o editură particulară și aprobat de facto de comisia Ministerului Educației. A pleca de la două exemple din acest manual și a vorbi despre manualele de religie în general, fără a le cunoaște măcar conținutul și mă refer în special la domnul Toma Pătrașcu, pe care l-am avut partener într-o dezbatere, este greu de calificat.

Calitatea manualelor din învățământul românesc este absolut necesar să fie îmbunătățită și manualele de religie nu fac nici ele excepție. Bunăvoință există, slavă Domnului! Eu personal cred că parteneriatul dintre Ministerul Educației și Biserica Ortodoxă încheiat în 2014 este cadrul optim pentru aceste îmbunătățiri.

5. Libertatea de conștiință a părinților

Adeseori a fost invocată în dezbateri, de exemplu în discursul domnului Remus Cernea, libertatea de conștiință a părinților.

Ceea ce nu cunosc toți părinții este că societatea civilă atee face constant presiuni asupra Ministerului Educației pentru introducerea unei orei de educație sexuală ca materie obligatorie în școli, într-o formulă departe de orice abordare creștină. Un astfel de proiect pilot a fost susținut de către ASUR și în cadrul ultimului Festival al Științei, este vorba despre programul ”Sexul versus Barza”. Ce fel de libertate de conștiință au părinții creștini care nu vor putea să își retragă copilul de la o materie în care sunt inserate idei pro-avort sau în care se face propagandă pentru stilul de viață homosexual?

6. Școala este pentru știință

”Infiltrarea Bisericii în sistemul de educație este o realitate tristă și care nu este de natură a încuraja educația științifică” rostită de Toma Pătrașcu rezonează foarte bine cu “Religia este opiu pentru popor, religia trebuie să fie declarată o chestiune particulară” (Vladimir Ilici Lenin).

Pentru ateismul militant, științele sunt rodul raționalismului care eliberează umanitatea de religie. Ceea ce se obliterează complet este faptul că mulți oameni de știință au putut să pună bazelor cunoașterii științifice și să revoluționeze domenii precum medicina, fizica, astronomia sau matematica fiind în același timp oameni profund religioși. Mă gândesc pe scurt la Newton, Pasteur, Pascal sau Euler dar și la Nicolae Paulescu sau George Manu. Recunoașterea realizărilor acestora oameni înseamnă totodată acceptarea inexistenței vreunui conflict între educația religioasă și gândirea științifică. Virtual vorbind copiii acestor inventatori nu ar fi lipsit probabil de la ora de religie, părerea mea…

7. Să fie studiată istoria religiilor, ora de religie are o abordare unilaterală

Încă din primul an de școală copiii învață despre Oamenii din lumea întreagă și despre diversitatea acestora. În fiecare clasă a învățământului liceal sunt abordate teme referitoare la alte religii și confesiuni pornind cu religiile antice în clasa a IX-a, cele orientale în clasa a X-a (hinduismul, budismul, confucianismul) și continuând cu iudaism, islam și istoria creștinismului în clasele a XI-a și a XII-a.

Din punct de vedere pedagogic, studiul comparat al religiei este o excentricitate, nu poate fi abordat la ciclul primar sau gimnazial. În Uniunea Europeană istoria religiilor se predă efectiv în locul religiei confesionale în Estonia și modelul este din punct de vedere sociologic nesemnificativ.

Epilog

Ceea ce rămâne după această campanie este mobilizarea mărturisitoare a părinților. România, contrar vremurilor, este spirituală prin excelență și poate fi unită în credință. Din punctul meu de vedere, este un destin și mă bucur că se vădește chiar și în acest context.

Totodată și cele rele au ieșit la suprafață cu acest prilej, să avem fiecare dintre noi grijă la ura de după ușă, este un semn că avem de lucrat cu noi înșine indiferent prin ce metodă și pe ce cale. Speranța mea este ca prin urmarea binelui aproapelui să putem desăvârși unitatea noastră iar ora de religie duce acest mesaj în școala românească.

Dezbatere publică la Braşov: Importanţa orei de religie

Pe 9 şi 10 februarie 2015, la Centrul Cultural Reduta Braşov, începând de la ora 17.00, are loc dezbaterea „Importanţa Orei de Religie în Şcoli şi Motivaţia pentru care Acestea să Rămână Obligatorii”.

Printre partenerii evenimentului se numără Protopopiatul Bisericii Ortodoxe Române, Inspectoratul Şcolar Judeţean Braşov, Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Dumitru Stăniloae” din Braşov.

Dezbaterea va beneficia de prezenţa părintelui protopop Dănuţ Gh. Benga, a părintelui Cristian Muntean, a părintelui Conf. Univ. Dr. Constantin Necula şi a părintelui Ioan Stelian Raicu.

În paralel, se va desfăşura un atelier deschis de iconografie condus de Prof. Ovidiu Cristian Gliga.