Cuvinte din inimă -- Stareţa Macrina Vassopoulos

Când ne dăm seama că ne biruieşte un oarecare rău, fie mânie, fie curiozitate, fie nepăsare, fie întunecare, fie nesimţire, să-L rugăm şi să-L implorăm pe Dumnezeu. 

Toţi avem patimile şi slăbiciunile noastre, dar pe cât ne stă în putinţă, să curăţim şi să facem să strălu­cească cugetarea noastră. „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne, întăreşte-ne, luminează-ne!” 

Şi oare Hristos nu ne va auzi? Da. Şi va spune: „Fiul meu se roagă, Mă roagă, căci ispititorul merge să-l ispitească. Hai să-l ajut, pentru că aleargă la ajutorul Meu”.

Sursa: Cuvinte din inimă / Stareţa Macrina Vassopoulos; trad.: ieroschim. Ştefan Nuţescu. - Bucureşti: Evanghelismos, 2015

Lupta cu patimile - Stareţa Macrina Vassopoulos

Ioann Polishchuk (OrthPhoto)

Când vedem că ne luptă o patimă, îndată să spunem: „Hristoase al meu, ajută-mă, întăreşte-mă, căci mă războieşte această patimă. Până când Te voi amărî cu neascultarea mea, cu această patimă in­sistentă, cu această întunecare ce o am înlăuntrul meu? Ajută-mă!” Când va vedea această durere şi lacrimile noastre, Dumnezeu ne va ajuta.

Sursa: Cuvinte din inimă / Stareţa Macrina Vassopoulos; trad.: ieroschim. Ştefan Nuţescu. - Bucureşti: Evanghelismos, 2015

Când omul rosteşte mereu Rugăciunea, are comuniune cu Dum­nezeu - Stareţa Macrina Vassopoulos

Sursa: Roxana Ursache (OrthPhoto)

Vă voi povesti despre un bătrân care avea un corb în chilia sa. Bătrânul rostea mereu Rugăciunea, iar corbul auzind toată ziua: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, i s-a făcut obicei şi spu­nea şi el. Într-o zi a rămas fereastra deschisă şi corbul a zburat afară.

Zbura, iar bătrânul îl auzea cum rostea Rugăciunea. La un moment dat s-a năpustit asupra lui un şoim, dar auzind de la corb: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, s-a depărtat. Pasărea nu avea nici o simţire a Harului lui Dumnezeu înlăuntrul ei, dar fiindcă rostea Nu­mele lui Dumnezeu, şoimul s-a temut să se apropie ca s-o mănânce. Cu atât mai mult pe noi ne va apăra şi ne va sfinţi Harul lui Dum­nezeu, când rostim Rugăciunea. Pentru că noi avem Harul Sfântului Duh înlăuntrul nostru şi poate lucra. Şi chiar dacă nu înţelegem, el îşi face treaba sa. „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Noi să rostim Rugăciunea şi Dumnezeu cândva ne va umbri. Dumnezeu este răsplătitor, nu se poate să ne lase aşa. Ci va veni şi blândeţe şi smerenie şi dumnezeiască mângâiere de la Dumnezeu, precum şi dumnezeiasca fericire şi-l vor ajuta pe om. Şi orice ar avea, fie ispite, fie epuizat de va fi, oricum ar fi, este cu neputinţă ca Harul lui Dum­nezeu să nu-l umbrească, pentru că Numele lui Dumnezeu, când îl rosteşte cineva, le binecuvintează pe toate.

Sursa: Cuvinte din inimă / Stareţa Macrina Vassopoulos; trad.: ieroschim. Ştefan Nuţescu. - Bucureşti: Evanghelismos, 2015

Când omul spune Rugăciunea, toate cele dinlă­untrul său se aranjează şi are pace - Stareţa Macrina Vassopoulos

Sursa: Andrey Morozov (OrthPhoto)

Să nu vă mâniaţi când vă cert şi să nu iubiţi laudele, ci să doriţi să vă smeriţi. Nimeni nu este vinovat, ci numai noi înşine. Să aruncăm întotdeauna vina asupra noastră, iar nu asupra altora, deoarece clevetirea înseamnă egoism şi mândrie. Puţin să vă treacă cineva cu vederea, să vă certe, că îndată vă mâniaţi şi aveţi gânduri potrivnice. Stareţa ştie cum şi când să vă ajute. Să vă străduiţi să nu se facă voile voastre, pentru că Hristos a spus: ,,Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti… facă-se voia Ta”(Matei 26, 39 şi 42). Suntem singuri? Priviţi câţi Sfinţi avem lângă noi! De îndată ce-i invocăm, vin. Dar noi nu-i chemăm, de aceea simţim singurătate.

Pe mine nu mă puneţi la socoteală. Eu sunt un neom, un vierme mort, numai patimi şi slăbiciuni. Să vă agăţaţi de grumazul lui Hristos, să-L prindeţi de mână, ca să vă mângâie. Acolo să vă sprijiniţi toată gre­utatea, căci de vă veţi sprijini numai pe mine şi mă veţi vedea vreodată căzând în vreo greşeală, vă veţi sminti şi veţi deznădăjdui. Dacă însă vă veţi sprijini pe Hristos, veţi afla mângâiere, iar aceasta se va răsfrânge şi asupra părinţilor duhovniceşti. Să doriţi să vă ocărască şi să vă dis­preţuiască oamenii, ca să vă iubească Hristos.

Cu cât strigăm mai mult la Hristos, cu atât mai mult se apropie de noi şi ne dăruieşte Har. Când cineva strigă continuu Numele lui Hris­tos, distinge şi cea mai mică greşeală, când se vatămă, când L-a mâhnit pe Hristos. Să-L rugăm mult pe Hristos să ne dăruiască luminare şi cunoaştere, ca să înţelegem ce Îi este bine plăcut şi s-o facem. Atunci când avem luare aminte şi rugăciune, pe toate ni le va da Hristos.

Discuţiile şi mersul să se facă cu blândeţe. Cuvintele de folos să fie rostite cu smerenie. Aşa cum cade roua de pe iarbă atunci când mergem prin ea, tot aşa şi Harul dumnezeiesc pleacă din pricina ne­atenţiei noastre. Este trebuinţă de multă luare-aminte şi linişte. Aşa cum băgăm fierul de călcat în priză şi se încălzeşte, tot astfel putem simţi comuniunea noastră cu Stareţul. Pe cel care strigă Numele lui Dumnezeu, nu-l va lăsa Dumnezeu să deznădăjduiască. De aceea, silire la Rugăciune. Orice ascultare de am face, să nu o facem fără vlagă şi cu lenevie, ci cu râvnă şi sârguinţă. Atunci omul dobândeşte bucurie, îi vine putere cerească şi vrea să lucreze, să lucreze pentru Dumnezeu şi nu se socoteşte pe sine. Potrivit cu gândul nostru, adi­că aşa cum cugetăm, în acelaşi fel ne va răsplăti Hristos. De aceea ne trebuie lepădare de sine. Când mergem la vreo ascultare să cugetăm că ne urmăreşte Dumnezeu şi că îngerul nostru păzitor este cu noi. De aceea se cuvine ca ceea ce facem, s-o facem cu evlavie şi credinţă. Şi atunci ceea ce facem va avea binecuvântarea lui Dumnezeu.

Când se vede cineva pe sine totdeauna în iad, nu se îndeletniceşte cu nimic altceva. Să spunem în mintea noastră: „Ia vino-ncoace şi spune-mi: Ce treabă ai de mă duci încolo şi-ncoace?” Să luăm su­fletul nostru de mânuţă şi să ne plimbăm cu el. „Vino cu mine să mergem în Rai, ca să guşti măreţiile lui. Să te duc la Tronul lui Dum­nezeu şi să te desfătezi de Mirele tău. Vino să te duc şi în iad”. Să nu lăsăm mintea noastră să meargă în dreapta şi-n stânga toată ziua ca un hoinar. După aceasta sufletul nostru se epuizează şi merge la chilie obosit, plin de praf, şi ce poftă de rugăciune va avea noaptea? Vom vrea numai să mâncăm şi să dormim. Cum va vedea şi se va desfăta sufletul de măreţiile lui Dumnezeu? Trebuie să ne impunem în sufletul nostru, ca să ne mântuim. Cu discuţii şi văicăreli nu ne mântuim. Ci dăm loc vicleanului, care ne ia în spate şi ne plimbă toată ziua. Ia rosteşte toată ziua Numele lui Dumnezeu, caută-L, plânge şi vei vedea cum vor fugi gândurile. Dumnezeu ne va cere socoteală, ca nişte mirese ale Lui, cum am petrecut vremea. Îngerul se mânie? Râde în hohote? Vorbeşte în deşert? Nu, ci îngerul este toată ziua lângă Tronul lui Dumnezeu şi-L adoră. Câtă frică de Dumnezeu şi dragoste trebuie să avem în sufletul nostru! Cel care are dragoste în sufletul său şi-l vede pe celălalt în cădere, plânge şi spune: „Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să fie atât de căzut, atât de depărtat de Tine, Hristoase al meu, Care eşti atât de dulce!” Din nefericire, ascultăm de gândul nostru, pe care-l avem ca şi stareţ al nostru, şi facem neascultări şi lucruri fără binecuvântare, iar îngerii scriu, însă scriu şi demonii. Ne lipseşte luarea-aminte şi suntem în neorânduială. Mintea noastră să fie în Rai, la Rugăciune şi la Stareţ.

Când ascultătorul are Harul dumnezeiesc şi se smereşte pe sine, nu vede greşelile nici la părinţii duhovniceşti, nici la fraţii lui. Dar când are egoism, se îndreptăţeşte mereu pe sine şi i se pare că toţi au patimi şi spune: „Lucrul acesta nu l-a făcut bine Stareţa, celălalt nu este corect, etc.” Când omul spune Rugăciunea, toate cele dinlă­untrul său se aranjează şi are pace. De multe ori însă nu avem rugăciune pe toată durata zilei şi de aceea ne stăpâneşte deznădejdea şi nepăsarea, care ne fac ca nişte zdrenţe, neavând dispoziţie de nimic. Rugăciune nu înseamnă să faci în grabă şi cu răspândire rugăciunile tale cu metanierul, ci să te adresezi lui Hristos, să-L rogi să te ajute ca să te mântuieşti. În felul acesta simţi că-ţi răspunde Hristos şi-ţi vorbeşte cu multă dulceaţă şi gingăşie, aşa cum un tată vorbeşte cu fiul său. De toate acestea suntem lipsite pentru că lăsăm mintea noastră toată ziua fără lucrare duhovnicească.

Când văd vreo monahie care nu este în rânduială, fac rugăciune pentru ea ca s-o ajute Dumnezeu să conştientizeze greşeala sa. Şi atunci Dumnezeu începe să vorbească înlăuntrul ei, pentru că rugăciunea se face cu multă durere, deoarece Părintele duhovni­cesc are multă responsabilitate pentru orice suflet. Dacă însă ea îşi dispreţuieşte conştiinţa şi nu-şi vine în simţire atunci Dumnezeu începe pedagogia Sa printr-o oarecare ispită mare sau printr-o boală, pentru a o aduce la pocăinţă şi s-o mântuiască. Când vă în­greuiaţi, atunci îi spun: „Hristoase al meu, află vreun mijloc să-şi revină acest suflet, ca să n-o văd în iad chinuindu-se”. Când văd vorbărie deşartă şi contrazicere, spun: „Ceva lipseşte dinlăuntrul lor, lipseşte Dumnezeu, pentru că nu au rugăciune”. În timp ce, dacă aud „iertaţi” şi „să fie binecuvântat”, atunci spun: „Hristoase al meu, învredniceşte-o să se desfăteze de Tine”. Şi astfel vine şi în voi dumnezeiescul Har prin ascultare. Însă de îndată ce apare contrazicerea, dumnezeiescul Har se retrage, Hristos pleacă. Trebuie să credem că suntem un nimic. Numai aşa ne va umbri dumnezeiescul Har.

Când vedem ceva în neorânduială, să îndreptăm acel lucru şi să nu spunem că va trece altă soră şi-l va îndrepta. Pentru că această nepăsare a noastră, este o dispreţuire adusă Maicii Domnului şi lui Hristos, deoarece aici este casa Lor şi toate trebuie să fie desăvârşite. Eu nu pot să mă rog şi patul să-mi fie nearanjat sau chilia nemătura­tă. Dacă în acea vreme îl chem pe Hristos să vină şi va veni, cum îl voi primi dacă toate sunt împrăştiate?

Sursa: Cuvinte din inimă / Stareţa Macrina Vassopoulos; trad.: ieroschim. Ştefan Nuţescu. - Bucureşti: Evanghelismos, 2015

Harul lui Dumnezeu are măreţie - Stareţa Macrina Vassopoulos

Când te gândeşti ce frumuseţe avem! Ce frumuseţe avem în Mă­năstire! Iar noi cum trebuie să fim în Mănăstire? Să zboare inima noastră, să zboare. Să nu cârtim şi să nu „concureze” una cu alta; toţi să slujim pentru dragostea lui Hristos. Trebuie să ne ostenim pentru a-L vedea pe Hristos. Aşa cum făceau Sfinţii care se sculau noaptea şi luau rufele bolnavilor şi le spălau, apoi umblau toată noaptea şi-i slu­jeau pe bolnavi, pe săraci. Şi asta pentru că înlăuntrul lor aveau dumnezeiasca dragoste. Dacă nu ne ostenim, nu-L dobândim pe Hristos. Adică este trebuinţă de silire, fără numai dacă vreuna este bolnavă şi nu poate. Cum îşi aşterne cineva, aşa va dormi. A lucrat ore suplimen­tare? Mai mult va lua. Pe cel care se osteneşte nu-l va lăsa Dumnezeu. Îi umple cufărul cu bani, îl umple cu virtuţi. Şi toate acestea le va lua cu el atunci când va merge la Cer. Ce frumos! Nu se osteneşte cineva nici pentru Stareţă, nici pentru Stareţ, ci pentru Maica Domnului. Dacă se va gândi că o face pentru Maica Domnului, nu numai că o va face din toată inima, cu râvnă, ci va linge cu limba pardoseala întregii Mănăstiri. Câtă bucurie are atunci Maica Domnului! Mult se bucură. Rânduială şi ordine. Ce lucru frumos! Şi toate acestea sunt răsplătite de Maica Domnului. Cel ce face primeşte mult Har. Iar când face fie­care lucru cu smerenie, spune: „Eu nu fac nimic, ci Dumnezeu îmi dă putere şi fac. Acesta nu este al meu, ci al lui Dumnezeu. Şi pentru fie­care osteneală pe care o depune, Dumnezeu îl răsplăteşte. Pe nimeni nu lasă nerăsplătit. Ne plăteşte cu dărnicie. Acum însă nu le vedem, ci le vom vedea în Cer. De pildă, la cea care se osteneşte mai mult în ascultarea sa vom merge două-trei s-o ajutăm, ca să nu se revolte su­fletul ei. Să avem promptitudine una faţă de cealaltă.

Omul când are Rugăciunea, nu se poate manifesta nici prin stri­găte, nici prin gesturi şi schimonoseli. Harul lui Dumnezeu, care lucrează în sufletul său, îl face blând, smerit şi cu inima zdrobită. Dar fiindcă uităm să rostim Rugăciunea, ne mâniem şi vorbim în deşert. Când omul are Rugăciunea în inima sa, simte o dulceaţă care nu se poate descrie. Oare, a avea o caramelă în gură şi a simţi mereu dulceaţa ei, este la fel cu a vorbi în deşert? Cel care rosteşte Rugăciunea mănâncă altă hrană, se hrăneşte cu altceva, cu Harul lui Dumnezeu. Dar el este alungat de vorbirea în deşert. Mai ales văicăreala şi discuţiile curmă comuniunea cu Dumnezeu, şi astfel vine tulburarea şi nerăbdarea. Uneori se înfurie una şi-i spune ceva alteia, iar aceea, împovărată fiind de gândurile ei şi străduindu-se să se elibereze de ele, când se mai împovărează şi de către cealaltă, atunci se răspândeşte răul şi nimeni nu-i mai poate sta împotrivă. Apoi se revoltă în sufletul ei şi nu mai poate face nici rugăciune, nici îndatoririle ei, nici chilia nu-i mai place şi nicăieri nu mai poate afla odihnă. De aceea, este trebuinţă să avem smerenie în suflet. Când ne smerim, atunci ne mântuim. Prin smerenie Dumnezeu ne va da mult Har. Prin Rugăciune, cel ce o lucrează primeşte dumnezeiasca mângâiere şi trăieşte măreţii cereşti.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că omul trebuie şi aici să simtă dumnezeiescul Har, pentru ca să-L vadă în Cer pe Dumnezeu. Avem toate mijloacele şi de aceea trebuie să ne nevoim, să ne desfatăm de Dumnezeu. Mănăstirea are o frumuseţe deosebită. Oamenii care vin aici simt o mireasmă duhovnicească. Nu ştiu dacă o simţiţi şi voi în inimile voastre. Multă frumuseţe are. Oriunde s-ar întoarce cineva, mireasmă, oriunde ar merge, mireasmă ca de flori. Când omul are pe Dumnezeu înlăuntrul sufletului său, când desparte cele bune de cele rele şi le aruncă pe cele rele din sufletul său, atunci crede că peste tot sunt flori. Şi spune: „Aici sunt violete? Dincolo, zambile? Aa, aici sunt crini? Şi mai încolo busuioc?” Când se face pregătirea pentru Ierusalimul de sus, sufletul simte Mănăstirea ca un Rai pământesc. Şi adună una şi alta, de aici şi de dincolo, nevoinţa, mâhnirea, răbdarea şi hai!, sufletul pleacă. Îşi ia sacul plin şi pleacă plin de bucurie. Ce nevoie mai are? Nici de moarte nu se mai teme, nici de trăsnete, nici de bombardamente, de nimic nu se mai teme. Şi asta pentru că sufle­tul este gata şi zice: „Hristoase al meu, Te-am odihnit, acum ia-mă!”

Când cineva merge la ascultarea sa şi nu răspunde împotrivă, ci spune „Să fie binecuvântat” şi „Iertaţi!” simte fericire. Nici întris­tare, nimic... Devine un om liber. Se face aşa cum spun mirenii când vin la noi: „Ce frumos! O bucăţică de Rai e aici”. Şi aşa este. Nu-şi dă seama dacă este aici pe pământ, pentru că, atunci când cineva are contemplaţia duhovnicească, vede Cerul. Aşa le măreşte Dumnezeu. Face mintea în întregime lumină, în întregime bucurie. Priveşte o floare mică, însă el o vede mare. Dumnezeu îi face mintea atât de luminată, încât spune: „Sunt în Rai”. Nu-i lipseşte nimic, nici pe pă­mânt, nici în Cer. Dar când mereu ne văicărim, vorbe-ncolo, vorbe-ncoace, pălăvrăgeală, ba una, ba alta, pleacă Dumnezeu din sufletul nostru şi de aceea nu aflăm odihnă nicăieri şi vedem greşelile altora. Când avem în mintea noastră grija cum să ne bucurăm de Mirele nostru, cu ce ne va împodobi, ce ne va da, devenim ca şi copiii cei mici, care spun: „Ce daruri ne va aduce tatăl nostru acum? Ne va aduce fus­tiţe, ne va aduce aceea sau cealaltă?” Aşa cum fac copiii cei mici şi aşteaptă ca tatăl lor să le aducă diferite mărunţişuri, tot astfel simte şi sufletul. Ca un copil mic Îl vede pe Tatăl lui cum îi aduce daruri. Şi iată, încărcat cu daruri, Hristos îţi spune: „Vino, copilaşul meu, întinde-ţi mâinile, întinde-ţi poala şi primeşte-le! Toate sunt ale tale. Eu ţi le dăruiesc”. Câtă bucurie! „Dulceaţă vrei? Ţi-o voi da. Schimbare lăuntrică vrei? Ţi-o voi da. Fericire vrei? Ţi-o voi da. Flacără dumnezeiască şi desfătare duhovnicească, încât să nu le poţi suporta? Ţi le voi da. Şi ce oare nu-ţi pot da?” Nu este frumos să trăiască astfel în Mănăstire? Nu există o viaţă mai înaltă. Va spune: „Dumnezeul meu, dă-mi ani ca să lucrez pentru Tine, căci nu am făcut nimic pentru Tine. Dă-mi ani, dă-mi sănătate, dă-mi aripi ca să zbor spre Tine”. Însă noi, prin văicăreală, îndepărtăm Harul lui Dumnezeu, Care vine şi se apropie de noi. Alungăm Harul lui Dumnezeu şi Dumnezeu plea­că Lenevia noastră lăuntrică le face pe toate grele şi anevoioase. „S-o facă aceea, de ce s-o fac eu?”, ne spune gândul.

Ah, ce frumos este să trăiască cineva în raiul pământesc, să se bucu­re şi să se veselească! Face aripi omul, se bucură şi se veseleşte. Credeţi-mă! Şi spun: „Dumnezeul meu, dăruieşte-mi sănătate; fă-mă aşa cum eram mai înainte, când nu băgăm seama de mine însumi, ca să le fac pe toate”. Dar mă gândesc că dacă le voi face pe toate, voi zăcea la pat şi cine ştie ce necaz şi ce rău vă va ajunge. De mine nu ţin seama, dar pe voi nu vreau să vă ostenesc. Înlăuntrul meu zboară ceva, un porumbel zboară; vreau să zbor şi să le fac pe toate, dacă aş putea. Nu o spun pentru a mă făli, ci o spun spre slava lui Hristos. De aceea sănătatea este pentru om lucrul cel mai de preţ; să facă cineva toate ostenelile şi să-L vadă pe Dumnezeu. În mijlocul ostenelii este Dumnezeu. În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu are măreţie.

Sursa: Cuvinte din inimă / Stareţa Macrina Vassopoulos; trad.: ieroschim. Ştefan Nuţescu. - Bucureşti: Evanghelismos, 2015