Predica la Duminica a XIX-a după Rusalii. „Iubirea de vrăjmaşi sau Chemarea la asemănarea cu Dumnezeu” / Pr. Constantin Coman

APOSTOLUL

Fraţilor, Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus, Cel ce este binecuvântat în veci, ştie că nu mint! În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă. Şi printr-o fereastră am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat din mâinile lui.

Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda, decât numai în slăbiciunile mele. Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine. Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.

EVANGHELIA

LUCA 6, 31-36

Zis-a Domnul: precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor tot aşa. Pentru că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe dânşii. Şi, dacă faceţi bine celor care vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă împrumutaţi pe cineva de la care nădăjduiţi să luaţi, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, să faceţi binele, şi să daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi atunci răsplata voastră va fi multă, şi voi veţi fi fiii Celui prea Înalt; pentru că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Aşadar fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.

utopie, creştini, standarde,

Pr. Constantin Coman: Iubirea de vrăjmaşi sau Chemarea la asemănarea cu Dumnezeu

(fragment din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

R. Rădulescu: Părinte profesor, în fragmentul evanghelic despre care vom vorbi astăzi, Iisus Hristos ne pune o măsură foarte înaltă, un standard, să-i spunem, foarte ridicat: Ne spune că, dacă vrem să ne diferenţiem sau să ieşim din rândul păcătoşilor, al oamenilor obişnuiţi şi vrem să fim creştini, vrem să fim ucenici ai Săi, să purtăm cu demnitate numele de creştin, trebuie să-i iubim pe vrăjmaşi. Este aceasta o propunere sau o chemare la un lucru care nu ţine de natura omului? Cum să interpretăm această poruncă a lui Hristos, această chemare a Sa de a-i iubi pe vrăjmaşi? Este un lucru foarte greu de împlinit! Este aproape utopic!

Părintele Coman: Nu este vorba despre cum să se diferenţieze creştinii de restul oamenilor, ci este vorba despre nivelul maxim la care este chemat omul să vieţuiască. Cei mai mulţi comentatori ai acestui fragment, fie în varianta de la Sfântul Evanghelist Matei, fie în cea de la Sfântul Evanghelist Luca, pe care noi o discutăm astăzi, chiar pun problema dacă, nu cumva, este vorba despre o măsură care depăşeşte puterile omului. Se vorbeşte, într-adevăr, despre un eventual maximalism sau chiar despre o utopie! Sunt de acord cu dumneavoastră că este un standard pe care omul nu îl poate atinge. Nu îl poate atinge doar cu puterile sale! Standardul este, însă, real. La acest standard este chemat omul să ajungă. Ceea ce înseamnă că omul poate ajunge mai sus decât îl pot conduce puterile sale, că-şi poate depăşi măsura firii. Acest lucru este esenţial. Cum îşi poate omul depăşi măsura firii? Recurgând la ajutorul lui Dumnezeu! Omul are şansa – aşa a fost creat el de Dumnezeu – de a accesa resursele dumnezeieşti şi de a realiza standarde care-i depăşesc puterile naturale proprii.

Unul dintre aceste standarde este acela de a ajunge să-­şi iubească vrăjmaşii. Nu numai să nu se răzbune pe ei, să nu le răspundă cu rău, ci, mult mai mult decât atât, să-i iubească. Acesta este un standard dumnezeiesc, este o măsură dumnezeiască şi omul este chemat să o atingă.

Aşadar, iubiţi pe vrăjmaşi ca să fiţi fiii lui Dumnezeu, să vă asemănaţi Lui, să-I urmaţi Lui. Iubirea tuturor oamenilor, fără excepţie – deci şi a vrăjmaşilor – este un standard dumnezeiesc, este modul de existenţă sau de atitudine a lui Dumnezeu însuşi. Ce Dumnezeu ar fi fost acela care ar fi depins în manifestările Sale de atitudinile oamenilor?! Dacă Dumnezeu ar fi fost bun numai cu cei buni, înseamnă că ar fi fost bun la schimb! Ori, aceasta este cea mai de jos, cea mai meschină treaptă a comportamentului uman căzut. Dumnezeu S-ar fi făcut pe Sine captiv slăbiciunilor omeneşti! Omul este chemat să reacţioneze faţă de neputinţele semenilor săi aşa cum reacţionează Dumnezeu. Adică, să se ridice deasupra determinărilor contextuale, să nu se blocheze în răutăţile semenilor, să nu-şi pună limite propriei sale iubiri faţă de oameni, pentru că oamenii sunt neputincioşi, păcătoşi, răi ş.a.m.d. Din păcate, „filozofia” sau mentalitatea aceasta este foarte răspândită, aproape că guvernează relaţiile dintre oamenii. Se invocă, de obicei, dreptatea! Însă dacă s-ar cerceta cineva pe sine, ar constata că nu are bucurie, nu are împlinire atunci când este bun la schimb, când face bine la schimb, când iubeşte la schimb etc. Oricine poate măcar experimenta propunerea Evangheliei lui Hristos, să fie bun cu cei care nu sunt buni cu el, să facă bine celor care-i fac rău şi să se cerceteze cu atenţie ce simte în sufletul său!

Cum spuneam, prin natura lui, omul este însă departe de a răspunde acestor exigenţe! O poate face, însă, luând putere de la Dumnezeu. De la Dumnezeu îi vine omului o putere extraordinară, care nu se încadrează în puterile firii noastre create şi care nu seamănă în nici un fel cu acestea.

Aşadar, răspunsul la întrebarea dacă avem de-a face cu o utopie este şi da şi nu! Pentru omul limitat la condiţia sa umană iubirea vrăjmaşilor rămâne un lucru de neatins. Pentru cel care se deschide împărtăşirii de harul lui Dumnezeu, iubirea vrăjmaşilor este posibilă. Subliniez, nu trebuie să fii bun pentru a iubi pe vrăjmaş, ci trebuie să te întăreşti în slăbiciunea ta, cu puterea dumnezeiască. Cei care nu-i iubesc pe vrăjmaşi, nu înseamnă că sunt răi, ci că se lipsesc „din pricina puterii lor”, de „infuzia” cu putere dumnezeiască!

Lucrul acesta este esenţial din perspectiva întregii Evanghelii. Mântuitorul Hristos, prin Evanghelia Sa, nu ne cheamă la o anume morală! A câta oară spun lucrul acesta! Nu invită, pur şi simplu, pe cei buni să fie mai buni, iar pe cei răi să fie mai puţin răi sau buni! Acest lucru îl întâlnim în toate moralele filozofice şi chiar politice, sau în fine, ideologice! Evanghelia nu este, întâi de toate, o morală! Standardul de care vorbim pare a fi unul moral. Şi este, până la urmă, un standard moral. Dar depinde de un standard existenţial sau de un nivel anume de existenţă.

Domnul nostru Iisus Hristos ne cheamă să facem saltul de la omenesc la dumnezeiesc, care este un salt uriaş. De la o existenţă după logica omenească şi după puterea omenească, la o existenţă după logica dumnezeiască şi, mai ales, cu puterea dumnezeiască. Aceasta este chemarea. Acesta este şi obiectivul întregii iconomii dumnezeieşti lucrate prin Fiul. Hristos nu a venit să ne spună să fim mai buni, ci să ne amintească faptul esenţial că suntem creaţi pentru a viza existenţa sau viaţa la nivelul dumnezeirii şi, mai ales, pentru a oferi lumii „puterea dumnezeiască”, prin care să atingă acest nivel.

Esenţial pentru Biserică nu este faptul că face pe oameni mai buni, ci că oferă lumii şansa existenţei în planul nemuririi, al veşniciei, al nestricăciunii, al iubirii prin excelenţă, care este existenţa asemenea lui Dumnezeu. Care morală oferă această şansă omului? Niciuna, oricât de desăvârşită ar fi ea! Acolo se întemeiază credinţa noastră. Dacă nu ar fi credinţa în înviere, tot edificiul bisericesc, şi al credinţei noastre, şi al propovăduirilor noastre, s-ar prăbuşi, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Aceasta este oferta Bisericii către omenire. Aceasta este oferta Evangheliei Mântuitorului Hristos, ca învăţătură, către înţelepciunea omenească. Ea oferă omului şansa de a deveni asemenea lui Dumnezeu, ceea ce se spune şi în Evanghelia de astăzi: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48).

R. Rădulescu: In istorie, exemple de oameni care au ajuns şi au împlinit acest înalt standard sunt sfinţii, este clar. De fapt, este o chemare la sfinţenie…

Pr. Coman: Absolut! Dar sfinţenia nu trebuie înţeleasă ca performanţă morală, ci ca împărtăşire a omului de harul dumnezeiesc. Acesta este, de altfel, înţelesul sfinţeniei în spiritualitatea noastră răsăriteană. Sfinţenia, înţeleasă ca vieţuire cu Dumnezeu, este starea de normalitate! Viaţa fără Dumnezeu este cădere de la normalitate, este starea decadentă a omenirii! Viaţa cu Dumnezeu nu înseamnă numai a crede că există Dumnezeu, ci a-ţi trage resursa vitală din Dumnezeu. La antipodul acesteia este viaţa omului suficient sieşi, care-şi trage resursele vitale din sine şi din lumea înconjurătoare, din lumea creată.

R. Rădulescu: Să-i spunem poruncă, dar, de fapt, nu ne dă o poruncă, ci ne arată o cale...

Pr. Coman: Este calea prin excelenţă! Este sau ar trebui să fie o tulburătoare aducere aminte a chemării noastre iniţiale, de a râvni la vieţuirea asemenea lui Dumnezeu. I se aduce aminte omului că a fost „făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!” Sau, aşa cum explică teologii, a fost făcut după chip şi chemat să ajungă la asemănare cu Dumnezeu.

R. Rădulescu: Sfinţii au împlinit această chemare. Aţi spus că nu cu puterile lor omeneşti, ci prin harul lui Dumnezeu. Dar totuşi, omul trebuie să dea şi el ceva, să se pună la dispoziţie. Şi vă întreb concret: fiecare dintre noi are situaţii în care are pe cineva, nu spunem că este chiar vrăjmaş, dar are un om care îi face rău. Cum, sau ce etape trebuie să parcurgă sau cum să facă să nu reacţioneze la răul care i se face şi care poate fi mare. Sunt oameni care au făcut mult rău altora. Cum să facă cei cărora li s-a făcut rău, să nu reacţioneze fără iubire, ci să reacţioneze în duhul acesta, pe care ni-L propune Hristos?

Pr. Coman: Eu cred că o primă fază nu este foarte grea. Să observăm şi să acceptăm că această logică este pozitivă şi corectă. Să spunem că nu ni se cere nouă personal, nici mie, nici dumneavoastră, nici celorlalţi, să-i iubim pe vrăjmaşii noştri! Discutăm o chestiune abstractă. In abstract, este bine să-l iubeşti pe cel care îţi face rău, pentru că nu mai înmulţeşti răul, cel puţin, nu se escaladează răul… Altfel, ajungem la binecunoscuta spirală a răului! Acesta este un argument care ţine de logica omenească.

R. Rădulescu: Răul rămâne la celălalt…

Pr. Coman: Rămâne la celălalt şi în sensul că numai el este subiectul răului, dar şi în sensul dimensiunii răului. Daca noi nu răspundem răului cu rău, răul rămâne numai la dimensiunea iniţială, nu se înmulţeşte. Este logic, nu? Aşadar, o primă fază ar fi să reflectăm asupra acestei perspective şi să recunoaştem că este pozitivă. Să nu luăm dintru început în calcul cât de realizabilă este o astfel de atitudine. Este foarte important de împlinit acest lucru. Atunci când vorbim despre iubirea vrăjmaşilor, atitudinea nu se limitează la a nu răspunde cu rău ci, limitând răul, se înmulţeşte binele. Acolo unde se naşte răul, eu pun ca răspuns binele. Să iubim pe vrăjmaşii noştri, nu înseamnă numai să-i tolerăm, să le suportăm vrăjmăşia, ci înseamnă să le răspundem cu un gest pozitiv, bun. Aşa cum spune Sfântul Evanghelist Matei: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor care vă prigonesc, rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă”. Deci, de fiecare dată, tu, în locul gestului sau al atitudinii negative care vine de la celălalt, să pui ceva pozitiv.

La sămânţa răului, care izvorăşte din celălalt, tu să vii cu izvorul binelui. Ceea ce, logic, este corect. Abstract judecând, cine ar putea să spună că nu este corect? Toţi ne vom împiedica, însă, în momentul în care ni se va cere să facem noi aceasta. Vom constata pe propria noastră piele sau experienţă că nu este posibil. Haideţi să recunoaştem în primă fază că teoretic este bine, iar în a doua fază, să recunoaştem că, personal, nu putem face acest lucru! Ne vom mira, dar chiar aceasta vrea Mântuitorul Hristos. Să conştientizăm standardele reale la care suntem chemaţi să existăm, şi după aceea să conştientizăm că ele ne depăşesc puterile. Din orgoliu, din mândrie, atât de greu îi este omului să facă acest lucru, încât a generat o întreagă filozofie de viaţă, o logică, opusă celei dumnezeieşti, care să-l îndreptăţească, să-l justifice. În loc să spună: „aşa este bine, aşa este corect, dar eu nu pot face aşa pentru că sunt neputincios”, va spune „nu este drept!“, „unde este dreptatea?!”, „Dreptatea cui?!”. Dreptatea sa! Aşa s-a născut ipocrizia, singurul rău uman înfierat fără clauze de Mântuitorul Hristos, cu tărie.

Dacă recunoaştem că este bine să iubim pe vrăjmaşi, dar că noi nu putem împlini o astfel de cerinţă, avem o singură ieşire, aceea de a apela la ajutorul altcuiva, pentru ceea ce este dincolo de limitele noastre. Acel Altcineva este Dumnezeu însuşi! Este situaţia pe care o prezintă Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre sine: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19). Ştiu binele, îl şi voiesc, dar nu pot să-l fac, dimpotrivă făptuiesc răul, pe care nu îl voiesc. Această stare a omului în lupta cu sinele şi cu propriile sale limite, trebuie să ne fie foarte clară. Nu o vom depăşi străduindu-ne să devenim mai buni! Pur şi simplu pentru că nu vom reuşi noi singuri să devenim mai buni. Omul se amăgeşte cu împlinirea unor porunci care nu vizează măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii: să nu furi, să nu ucizi, să nu înjuri, să nu consumi alcool etc. Considerându-se bun dacă le împlineşte, sau oricum mai bun decât cei care nu le împlinesc. Aceasta este o mare amăgire. S-a generat chiar şi o întreagă morală, uneori cu numele de creştină, sau promovată ca atare, care promovează suficienţa de sine prin raportare la împlinirea unor porunci morale, care vizează nefăptuirea răului şi nu făptuirea binelui, de fapt. Sigur că nu este bine să faci lucrurile acestea, dar nu înseamnă că dacă nu le faci eşti bun. Care morală spune că este corect să faci lucrurile acestea? Problema nu este aceasta. Să nu înjuri este posibil să realizezi tu însuţi, de unul singur, dar, să iubeşti pe vrăjmaşi, nu este posibil să o faci singur. Şi atunci, cu privirea la acest standard maximal, la care suntem chemaţi să ajungem, avem şansa să ne recunoaştem limitele. Altfel, dacă standardul ar fi, în mod artificial, coborât la limitele noastre, mulţi dintre noi ne-am amăgi că suntem puternici, unii dintre noi chiar atotputernici. Aceasta ar fi marea cădere a omului, dacă nu cumva chiar şi este!!!

R. Rădulescu: Părinte profesor, vă mai întreb ceva. Întrebarea vine dintr-o constatare: acest maximalism, la care ne cheamă Dumnezeu, comportă un risc pentru Dumnezeu însuşi? Pentru că în istorie puţini au atins acest standard. Mă gândesc că este un eşec în această chemare, pentru că nu se răspunde pe măsură, din partea noastră, a oamenilor. Vedem la tot pasul, pe stradă, la televizor, la cinematograf, toate poveştile filmelor care ni se oferă au o intrigă. Intriga se bazează pe răzbunare, pe conflict…!

Pr. Coman: Mai întâi aş aminti ceea ce cred că am mai spus, anume că măsura aceasta nu este o convenţie, ci tine de adevărul lucrurilor. Aşa a fost făcut omul de Cel care l-a proiectat. Dacă se înscrie pe traiectoria aceasta, omul se înscrie pe calea împlinirii sale, dacă preferă alte traiectorii o face cu riscul neîmplinirii. Acum, se pare că omul este supărat că a fost creat cu şansa de a ajunge la o măsură prea mare. Vă închipuiţi, câtă supărare ar fi fost dacă i se punea o limită peste care nu ar fi putut să treacă?!

Cât priveşte modelul prezentat pe toate canalele ca unanim acceptat, acesta este dovada complicităţii quasi-generale a unei lumi căzute care încearcă să se convingă de faptul că nu este căzută. O lume ipocrită, care după ce se dedă în masă la fărădelegi, invocă criteriul majorităţii drept criteriul binelui şi al adevărului. O lume împărţită în două segmente, amândouă la fel de ipocrite: pe de o parte producătorii acestei „culturi”, care ştiu bine că aceasta nu este o cultură sănătoasă, dar mai ştiu că este foarte profitabilă financiar şi politic, iar, pe de altă parte, consumatorii, care ştiu la fel de bine că această cultură nu este sănătoasă, dar le hrăneşte patimile şi plăcerile păcătoase din care ei spun că nu vor să iasă, dar în adevăr nu pot. Nu din cauza maximalismului eşuează oamenii, ci, dimpotrivă, datorită faptului că refuză standardul maximalist.

Această lume vrea să legitimeze „cultura” pe care o produce, gândind că în felul acesta scapă de culpă. Se amăgeşte gândind că poate să-şi dea altă destinaţie, modificând conceptul de om! Simte că este captivă unui proiect coerent ce nu-i aparţine, care presupune un parcurs anume existenţial şi, în loc să depună eforturi pentru a străbate acest parcurs, încearcă să-l modifice după măsura neputinţelor, tentaţiilor şi patimilor sale. Se regăseşte aici una din cele mai grave atitudini umane faţă de rău, păcat sau decădere, despre care vorbea un filosof grec contemporan, Evanghelos Papanoutsou.

„Dintotdeauna  în viaţa omenirii a existat păcatul, căderea, greşeala, spunea E. Papanoutsou. Diferenţa pe care o marchează civilizaţia contemporană este încercarea ei de a desfiinţa noţiunea de păcat sau greşeală prin a o legitima la nivelul convenţiilor sociale, morale, politice“.

Se şi mândreşte de geniala descoperire: cât de simplu putea să fie! Declari, pur şi simplu, răul bine şi ai scăpat de teroarea moralei. Alţii se chinuiau să lupte până la sânge împotriva păcatului, alţii îl ascundeau sub preş sau după uşă, alţii îl ocultau prin intermediul legilor…

Este încercarea omului de a-şi construi propria dreptate în contradicţie cu dreptatea pe care o reprezintă propria lui natură şi care i-a fost imprimată de Creator. Nu-şi dă seamă că în felul acesta îşi contestă propria condiţie umană. Este reflexul generalizat al ispitei pe care o trăim aproape fiecare dintre noi la nivel individual, în starea de neîmplinire, gândind că în alte condiţii am fi fost grozavi. Condiţia dată este complicată!

(…)

Ele devoalează aşezarea noastră strâmbă, nesănătoasă, logica noastră  meschină, egoistă. Este o complicitate a majorităţii, cum spuneam, care, întrucât deţine instrumentele puterii, menţine „la putere” logica sau filosofia de viaţă care-i îndreptăţeşte, îi validează pe cei mulţi şi „puternici”. Este o atitudine ipocrită! Pe de o parte, menţine la putere principiul sancţionării răului şi, pe de altă parte, exclude din catalogul relelor fapte evident negative, dar săvârşite de majoritate. Se încearcă acreditarea criteriului majorităţii drept criteriu moral. Ori, această atitudine este culmea ipocriziei! Un lucru este bun sau rău nu în funcţie de numărul celor care îl săvârşesc! Evanghelia ne descoperă contrariul. Amintiţi-vă imaginea cu poarta cea strâmtă care duce la salvare şi poarta cea largă care duce la pieire. Sau imaginea cu turma mică şi „rămăşiţa”. Iar acolo unde nu pot „schimba” categoria morală a unei fapte, fac tot posibilul să nu fie deconspiraţi. Dacă s-ar promova o cultură care propune maximalismul Evangheliei, ar trebui prea mulţi să se recunoască neputincioşi, limitaţi, decadenţi, imorali, ipocriţi etc.

Maximalismul Evangheliei se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu, în timp ce cultura dominantă astăzi se întemeiază pe puterea omului. (…)

Trebuie să recunoaştem că este un mare dar descoperirea măsurii dumnezeieşti ca standard la care este chemat omul să ajungă. Măsura etalon este necesară pentru a te evalua corect, pentru a nu te amăgi. Prin raportare la etalon ai simţul real a ceea ce eşti, al măsurii la care ai ajuns. A genera modele culturale, sociale sau politice, în care dreptatea omenească - cea care are în centru sancţionarea răului – este propusă ca etalon, echivalează cu a propune şi a menţine etaloane false, care conduc la evaluări false, amăgitoare sau ipocrite.

Oamenii trebuie să se obişnuiască cu această perspectivă, pentru că aceasta este Biserica, aceasta este credinţa şi aceasta este Evanghelia. Este existenţa cu Dumnezeu, iar existenţa cu Dumnezeu înseamnă provocarea măsurii dumnezeieşti! Alternativa acesteia este existenta fără Dumnezeu, la limitele tale, la limitele umanului. Una dintre aceste alternative este adevărată iar cealaltă neadevărată. Nu pot fi amândouă adevărate”.

Sursă: Război întru Cuvânt

 

 

Duminica a 4-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul)

APOSTOLUL

EVREI 6, 13-20

Fraţilor, Dumnezeu, când a dat făgăduinţă lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine însuşi, zicând: «Cu adevărat, binecuvântând te voi binecuvânta, şi înmulţind te voi înmulţi». Şi aşa, având Avraam îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduinţa. Pentru că oamenii se jură pe cel mai mare şi jurământul ca chezăşie este sfârşitul oricărei neînţelegeri. În aceasta, Dumnezeu voind să arate şi mai mult, moştenitorilor făgăduinţei, nestrămutarea hotărârii Sale, a pus la mijloc jurământul ca, prin două fapte nestrămutate - făgăduinţa şi jurământul - în care e cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit, noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec.

EFESENI 5, 8-19

Fraţilor, altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este bine-plăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea zice: «Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos». Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre.

*

EVANGHELIA

MARCU 9, 17-32

În vremea aceea a venit un om la Iisus şi, îngenunchind înaintea Lui, I-a zis: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu care are un duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl zdrobeşte; şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată, dar n-au putut. Atunci El, răspunzând lor, a zis: o, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine! Şi l-au adus la Dânsul. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a scuturat pe copil şi acesta, căzând la pământ, se tăvălea şi spumega. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din copilărie; şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă; şi de poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-ţi milă de noi! Iar Iisus i-a zis: de poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios. Atunci tatăl copilului a strigat cu lacrimi şi I-a zis: cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Văzând că dă năvală poporul, Iisus a certat duhul cel necurat, zicându-i: duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi afară din copil şi să nu mai intri în el. Atunci duhul, răcnind şi scuturându-l cu putere, a ieşit afară, iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Săi L-au întrebat deoparte: pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? Iar Dânsul le-a zis: acest neam de diavoli, cu nimic nu poate fi izgonit, decât numai cu rugăciune şi cu post. Ieşind apoi de acolo, treceau ei prin Galileea, iar Iisus nu voia să ştie nimeni. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor omorâ; iar după ce-L vor omorâ, a treia zi va învia. Dar ei nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

MATEI 4, 25; 5, 1-12

În vremea aceea după Iisus au mers noroade multe din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.

Iisus, văzând mulţimile, s-a suit în munte, a şezut jos şi ucenicii Săi au venit lângă Dânsul; iar El, deschizând gura Sa, îi învăţa zicând: fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, căci aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, căci aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când, din pricina Mea, vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri.

*

Sfântul Ioan Gura de Aur:

Tu posteşti! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte ! Prin ce fapte ? – întrebi tu.

Iată: când vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul; când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-1 pizmui. Ţine ochii tăi în frâu, ca să nu arunce priviri poftitoare şi necurate. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci încă şi ochii şi urechile, picioarele şi mâinile şi toate membrele trupului tău. Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi cu aprindere. Privirea este mâncarea ochilor. Dacă privirea este neiertată, păcătoasă, vătăma postul, ducând tot sufletul la pierdere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. Tu te înfrânezi de carne. Bine. Dar nu-ţi lăsa nici ochii a căuta la pofta cărnii, încă şi urechile tale trebuie să postească. Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. Căci se zice în Sfânta Scriptură: „Să nu asculţi vorbele cele mincinoase” (leş. 23, 1). încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine şi de înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi, dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri ?

Defăimătorul, într-adevăr, sfâşie şi mănâncă pe aproapele său. Despre aceasta vorbeşte Pavel, când zice: „Iară de vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, căutaţi să nu vă mistuiţi unul de către altul” (Gal. 5, 15). Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muşcat sufletul lui cu clevetirea ta, 1-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, ţi-ai pricinuit ţie însuţi, lui şi multor altora înmiite daune. Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău pe cel ce te-a ascultat; de este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un tovarăş al păcatului său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi întru mândrie şi prin păcatul altora va ti împins a cugeta lucruri înalte despre sine. Tu eşti vinovat încă şi prin aceea că numele lui Dumnezeu se huleşte; căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui Dumnezeu se cinsteşte, aşa prin descoperirea păcatelor El se defăima şi se necinsteşte. Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta 1-ai făcut mai fără de ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta. Citeste mai mult...

*

Sfântul Teofan Zavoratul:

“Ce mijloace nu intrebuinteaza, mai ales in aceste zile de post, Sfanta lui Dumnezeu Biserica pentru a tine totdeauna gandul nostru insufletit si priveghetor in ostenelile noastre de a placea lui Dumnezeu si a ne mantui sufletul! Duminica trecuta, Ea a infatisat cinstirii si inchinarii voastre Crucea Domnului, ca sa ne spuna: “Nu va temeti de crucea lepadarii de sine si rastignirii de sine; intreaga greutate a crucii a ridicat-o Domnul singur, iar voua va raman doar roadele ei mangaietoare“. Acum ea infatiseaza aducerii si luarii voastre aminte Scara care duce la cer, ne arata pilda suirii pe aceasta scara in scriitorul ei, Sfantul Ioan, si ne descrie fericirea insasi in pericopa evanghelica a Fericirilor. Ea spune acum fiecaruia dintre noi: “Nu cruta ostenelile; uita-te ce sfarsit fericit asteapta pe ostenitori si insufleteste-te; grabeste, fugi, alearga in asa fel ca sa ajungi la tinta“. Biserica face acelasi lucru ca cei care organizeaza curse. Acestia ofera premii pentru cei care intrec pe ceilalti la curse, ca fiecare sa vada ca are de ce sa se osteneasca. Asa si Biserica – arata fericirea desavarsita si indeamna pe fiecare: “Vrei asemenea fericire? Osteneste-te”. Fara osteneala, si inca osteneala din greu, nu vom primi nimic. Citeste mai mult...

*

Sfântul Luca al Crimeii:

Peştera Sfântului Ioan Scărarul

Prăznuim acum pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul. Sfântul Ioan făcea parte dintr-o familie de mare vază şi a primit o educaţie înaltă pentru acele vremuri, dar încă din tinereţea sa a lepădat toate şi a mers în muntele Sinai, vieţuind patruzeci şi cinci de ani în pustie, la poalele acestui munte.

Biserica fericeşte pomenirea lui, fiindcă el a scris o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă „Scara”, în această carte, Sfântul Ioan înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Despre această sfântă carte s-ar putea spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi despre ceea ce ne poate ridica foarte mari piedici în calea spre mântuire: despre cuvânt. Citeste mai mult...

*

Părintele Rafail Noica:

Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este Imparatia cerurilor. Cum pot fi fericiti cei saraci cu duhul? Dar noi nu stim ce este saracia cu duhul. Ce, fericiti cei prosti, ca nu astepti mult de la ei? Ca usor se vor mantui, ca-s prosti si nu inteleg mai mult? Nu. E un paradox. Fericiti cei saraci cu duhul, nu cu mintea, ci cu duhul, ca a lor este – tocmai imparatia duhovniceasca. Paradox dumnezeiesc.

Care este deci paradoxul? Marturiseste tot Vechiul Legamant, ca sa nu mai vorbesc de Noul Legamant, ca nimenea, dar nimenea este drept inaintea lui Dumnezeu, nimenea a gasit sfintenia, nimenea a gasit slava lui Dumnezeu, nici viata vecinica, toti suntem robi mortii. Dar iata ca in fiecare din noi traieste un bogatas. A, ca eu am educatie, ca eu sunt mai bun decat celalalt, mai frumos decat cineva, mai nu-stiu-ce decat altul.

Si asa, comparandu-ne si inmagazinand tot felul de cunostinte, elemente materiale, bani, incepem sa ne falim cu cate una, cu cate alta, si as zice ca mai periculos decat toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac sa credem ca suntem mai inalti decat semenii nostri sau, pe drept cuvant, mai inalti decat fuseseram inaintea agonisirilor. Citeste mai mult...

*

Părintele Nicolae Steinhardt:

Cine porneşte spre Hristos – şi cât de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea – L-a şi întâlnit!

Oare încă departe fiind el, nu l-a văzut şi, alergând, nu i-a căzut pe grumaz, sărutăndu-l?

Sartre, de altfel, recunoaşte că acel care merge să ceară sfatul unui ofiţer dacă să urmeze ori ba cariera militară, a şi luat în sinea sa hotărârea.

Tot aşa omul care-şi expune îndoielile cu privire la vocaţia sa ecleziastică unui preot, el a şi ales: nu ar solicita avizul unui slujitor al lui Hristos dacă nu L-ar fi aflat pe Acesta.

Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limbă română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. A fost o bună parte a vieţii sale cu totul străin de preocupări religioase. Cu timpul însă problema existenţei (folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent; mult mai corect ar fi să spunem: fiinţării) lui Dumnezeu i s-a impus din ce în ce mai stăruitor, mai aprig, parcă şi mai impacient. Citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi misterul fenomenului care i se părea cel mai ciudat din câte sunt în univers – lumina – l-au apropiat (cu încetul, anevoie, şi nu fără paşi înapoi, rezistenţe, icniri ale deznădejdii şi intervale în care biruinţa se arăta a fi de partea deprimării) de râvnita credinţă în Dumnezeu.

Iată că acum, la bătrâneţe (e născut în anul 1912, ca şi mine) a făcut gestul echivalent cu arderea punţilor lăsate în urmă de oastea care nu mai vrea să ştie de verbul a da înapoi. „S-a declarat”, cum îi plăcea lui Jean Giraudoux să spună.

În recenta sa carte La quete intermittente (cuvîntul quete l-aş tălmăci print-un complex de termeni româneşti: investigaţie, cercetare, cale, căutare, pelerinaj), apărută la sfârşitul anului trecut, după ce expune, cum mai deschis nici că se poate lunga-i călătorie către Hristos, încheie afirmându-şi credinţa, nuanţând-o totuşi cu verbul a nădăjdui. În cine cred? – zice. Şi-şi formulează, ca mare dramaturg ce este, o replică scurtă axată pe una din virtuţile teologale: în Iisus Hristos, sper! Citeste mai mult...

*

Parintele Ilie Cleopa:

O imagine clară a îndoielii noastre în credinţă o prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată şi-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întîi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzînd la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea şi L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mîntuitorul întîrzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinţei tatălui copilului. Că iată cum se ruga: "Doamne, de poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ţi milă de noi!" Atunci Hristos i-a răspuns: De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui credincios. Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil şi l-a vindecat.

Oare cîţi dintre creştinii noştri nu cîrtesc înaintea lui Dumnezeu cînd sînt în suferinţă şi necaz? Cîţi nu vin la biserică şi se roagă mai mult din interese pămînteşti, zicînd cam aceleaşi cuvinte îndoielnice: "Doamne, dacă eşti bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluieşte-mă! Doamne, dacă poţi şi vrei, vindecă-mă şi pedepseşte pe vrăjmaşii mei!" Or, aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!

Iubiţi credincioşi,

Dacă vrem să ne mîntuim şi să fim miluiţi de Hristos, să avem credinţă tare, vie, curată, statornică. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui credincios! Să avem credinţă puternică şi toate le vom dobîndi.

Îndoiala în credinţă a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în credinţă a creat atîtea secte şi a adus dezbinarea în Biserică, în familie şi peste tot. Cum ne putem întări în credinţă ca să scăpăm de îndoială şi de cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune şi post, prin deasă spovedanie şi împărtăşire şi prin citirea cărţilor sfinte. Căci aşa a răspuns Mîntuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru puţina voastră credinţă (Matei 17, 19-20). Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune şi cu post! (Marcu 9, 28-29). Citeste mai mult...

*

IPS Bartolomeu Anania - Predică la Duminica a IV a din Postul Mare

Pr. Teofil Paraian - Predică la Duminica a IV a din Postul Mare

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - Predică la Duminica a IV a din Postul Mare 

Pr. Nicolae Tanase - Predică la Duminica Predică la Duminica a IV a din Postul Mare