In cautarea drumului inapoi spre casa parasita a iubirii Parintelui Ceresc / Cuvinte pentru tineri

“Din nefericire, cei mai mulţi dintre noi trăim în afara inimii, de aceea şi mintea noastră se află într-o permanentă stare de confuzie. Majoritatea gândurilor ce se nasc înlăuntrul ei sunt gânduri pătimaşe care ne vatămă, deşi uneori ne pot cerceta şi gânduri bune. Atâta timp cât vom continua să ne nesocotim inima, vom fi robii acestei stări devastatoare, însă când durerea devine de nesuportat începem să căutăm drumul înapoi spre casă”.

 

Omul își vine întru sine

Cu toţii rătăcim calea, atunci când lepădăm harul lui Dumnezeu. Pribegind în ţinuturi îndepărtate, în căutarea drumului înapoi spre casa părintească, înţelegem în cele din urmă că trebuie să alegem între viaţă şi moarte: fie ne întoarcem către Dumnezeul cel viu în suferinţa noastră, fie ne lăsăm pradă deznădejdii, cu toate urmările ei nimicitoare.

Deşi scurtă, pilda fiului risipitor este una dintre cele mai frumoase istorisiri pe care le-a cunoscut vreodată omenirea. Ar fi putut să se numească şi pilda iubirii Tatălui Ceresc, pentru că în ea se vorbeşte mai mult despre dragostea cea plină de milostivire a Tatălui decât despre păcatele fiului risipitor, însă numele ce i-a fost dat se potriveşte mai bine psihologiei omului căzut.

Nevoindu-ne să ne regăsim adâncul inimii, înţelegem că tragedia omului constă în faptul că a ales să vieţuiască în afara casei Tatălui său, în afara inimii, departe tocmai de locul unde sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune că noi suntem temple ale Dumnezeului celui viu, ceea ce înseamnă că inima noastră este sălaşul firesc al Duhului Sfânt. Acelaşi lucru îl adevereşte şi celălalt mare Apostol, Petru, atunci când zice că Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte în inima noastră.

Lupta nu ne este însă uşoară. Întru fărădelege am fost zămisliţi şi nu contenim să înmulţim păcatul, adunând stricăciune peste stricăciune. Trebuie să desfiinţăm legea păcatului ce stăpâneşte asupra mădularelor noastre şi să instituim înlăuntrul nostru legea celor două mari porunci ale Noului Legământ: să-L iubim pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, iar aproapele nostru să devină cuprinsul inimii noastre. Grea, dar totodată plină de măreţie este această luptă, căci ea presupune trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viaţă, de la cele vremelnice la cele veşnice, de pe pământ la cer, de la firea omenească căzută la împărtăşirea cu firea dumnezeiască.

Vrând să ne insufle pe calea renaşterii noastre duhovniceşti, în a treia duminică dinaintea Postului Mare, Biserica ne pune înainte pilda fiului risipitor. Mesajul ei este simplu, dar dătător de mare curaj:

oricât de grea ne-ar fi lupta, nu este loc pentru deznădejde în viata creştină, fiindcă ne punem toată nădejdea în Tatăl Ceresc, Care ne caută şi ne aşteaptă cu braţele deschise. Nu numai că ne urmăreşte cu privirea de departe, dar ne şi iese în întâmpinare, vrând să ne adune pe toţi în împărăţia Sa.

Iată, aşadar, în ce chip ne iubeşte Tatăl nostru cel din ceruri. Troparul care se cântă la începutul slujbei tunderii în monahism este cunoscut sub numele „Braţele părinteşti”:

„Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în păcate am cheltuit viaţa mea! Şi căutând, Mântuitorule, la bogăţia cea neîmpuţinată a îndurărilor Tale, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, strig cu umilinţă: greşit-am la cer şi înaintea Ta!“

Monahismul reprezintă un înfricoşător „salt” de credinţă în apriga trudă a pocăinţei, şi totuşi chiar la început de drum cântăm această cântare plină de duioşie care ne reaminteşte că nimic nu este cu neputinţă, odată ce am gustat din iubirea dumnezeiască.

Să ne întoarcem însă la pilda noastră. Fiul cel mai tânăr îi zice tatălui:

„Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere“.

Dumnezeu respectă în chip desăvârşit libertatea fiilor Săi fără a Se împotrivi, ne dă ceea ce pretindem a fi partea noastră. El nu ne sileşte să-L iubim, pentru că orice lucru făcut din constrângere este lipsit de valoare veşnică. Dragostea are valoare numai atunci când este dăruită de bunăvoie, dintr-o inimă plină de credincioşie, altminteri nu valorează nimic.

„Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări”.

Aici se vădeşte în chip lămurit dinamica răului. Primind chiar şi cel mai mic gând păcătos, îi îngăduim vrăjmaşului să intre în inima noastră şi să ne tragă tot mai adânc în noroiul păcatului, până ce ne va robi cu totul şi nu vom mai fi în stare să i ne împotrivim. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să tăiem aceste gânduri de la rădăcină, altminteri nu ne vom putea slobozi de sub stăpânirea lor fără rugăciunile şi mijlocirile sfinţilor Bisericii. Astfel, puterea răului ne duce din cădere în cădere, târându-ne în adâncul fără de fund al păcatului şi al pierzării. Cât de înfricoşătoare este această ţară îndepărtată, acest loc din care Dumnezeu lipseşte şi pe care Sfânta Scriptură îl numeşte iad! Ne înstrăinăm de dragostea Tatălui atunci când părăsim casa Lui; lepădăm ocrotirea Sa, socotind-o ca pe ceva ce ni se cuvine de la sine, şi plecăm departe de casă, departe de îmbrăţişarea iubitoare a Tatălui.

„Şi-a risipit averea, trăind în desfrânări”.

Fiul risipitor murind de foame ca lucrator la porciAceasta înseamnă că s-a lepădat de însăşi fiinţa lui – de esenţa şi de ipostasul său. A renunţat la darul înfierii, la cinstea de a fi fiul singurului Tată adevărat şi s-a făcut asemeni fiarelor sălbatice. Omul pierde totul atunci când dispreţuieşte harul dăruit lui de Tatăl Ceresc. Şi într-adevăr, mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut deloc în această lume decât să piardă bună voirea milostivirii lui Dumnezeu, căci după cuvântul Psalmistului, mila Lui este mai bună decât viaţa.

„S-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă“.

Nu există ceva mai cumplit decât uscăciunea care urmează părăsirii de către Dumnezeu. Nimic nu se poate asemăna cu durerea despărţirii de harul dumnezeiesc, iar dacă păcatul şi neascultarea omului sunt pricina retragerii harului, atunci şi mai mare îi este tânguirea, şi el începe să „ducă lipsă”. Flămânzeşte şi însetează, însă în locul braţelor părinteşti în care se odihnea odinioară, se chinuie acum amarnic în îmbrăţişarea morţii.

Această ţară îndepărtată unde împărăţeşte foametea este lumea care ne înconjoară, lumea care s-a lepădat de Dumnezeu şi de harul Lui şi ai cărei locuitori duc o viaţă stearpă şi nefericită. Poate că hambarele şi buzunarele le sunt pline, dar inimile le sunt goale şi înfometate. Cumplit lucru este foamea inimii! O inimă plină de harul lui Dumnezeu nu duce lipsă de nimic, căci bogăţia ei este Domnul însuşi. Atunci omul rabdă bucuros sărăcia, văzând în fiecare suferinţă un prilej de a se veseli întru Domnul. În sărăcie cugetul omului se alipeşte atât de mult de Duhul lui Dumnezeu, încât înlăuntrul lui se naşte o mare putere care îl ajută să înfrunte toate greutăţile şi încercările. Cât despre inima pustiită şi lipsită de harul dumnezeiesc, nefericirea ei pare să nu aibă sfârşit.

Cumplita foamete din acea ţară îndepărtată nu este numai foamea unei inimi sărăcite şi împietrite care a pierdut harul lui Dumnezeu. Nefericitul tânăr ce se bucurase de mare mângâiere în casa tatălui său s-a îndepărtat atât de mult de Dumnezeu şi de împărăţia iubirii Lui, încât s-a alipit de împărăţia străină a demonilor, devenind robul viclenelor uneltiri ale acestora. Dacă omul nu săvârşeşte lucrul lui Dumnezeu, dacă nu lucrează împreună cu Domnul la zidirea propriei sale mântuiri, atunci el devine o pradă uşoară pentru demoni, care-l iau în stăpânirea lor şi-l pun să lucreze pentru ei. Il pun să pască porcii, adică să aţâţe focul nimicitor al patimilor, însă singurul rod al acestei trude este blestemul morţii. In Vechiul Testament blestemul era socotit urmarea pacatului, dar şi a nepăsării şi a delăsării în săvârşirea lucrului lui Dumnezeu, după cuvântul Prorocului Ieremia: „Blestemat să fie cel ce face lucrurile Domnului cu lenevie“. Dacă nu facem lucrul lui Dumnezeu cu toată inima, atragem blestemul asupra noastră, chiar dacă locuim în casa Domnului. Dumnezeul nostru este cu adevărat un Dumnezeu gelos, Care nu primeşte să împartă cu nimeni inima omului. El nu se mulţumeşte cu o parte mai mică sau mai mare din inima noastră, ci vrea inima întreagă, însă nu din iubire de Sine, ci pentru a o umple de plinătatea vieţii Lui dumnezeieşti. Lovit de blestem, sărmanul fiu risipitor

„dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea”.

Acest verset scoate la iveală o realitate cutremurătoare: când Dumnezeu ne părăseşte, nimeni nu ne mai poate ajuta, nici oameni, nici îngeri. Negreşit, omul singur a ales să părăsească dumnezeiasca împărăţie a vieţii şi a luminii pentru împărăţia morţii şi a întunericului, supunându-se astfel dinamicii răului. Viaţa lui se reduce acum la simpla supravieţuire. Dar încercând să supravieţuiască în împărăţia păcatului şi a morţii, el nu face decât să se afunde tot mai adânc în păcat, înmulţind astfel blestemul căzut asupra lui. Cu cât se lasă mai mult robit de patimi, cu atât flămânzeşte mai mult după prezenţa lui Dumnezeu, căci inima omului nu poate fi îndestulată de plăcerile trecătoare ale lumii acesteia, ci numai de mângâierea nestricăcioasă a Duhului lui Dumnezeu.

Totuşi, oricât de mult s-ar fi întinat omul prin păcat, sau oricât de adânc s-ar fi afundat în prăpastia iadului, el va păstra mereu înlăuntrul său o anumită nobleţe ce nu poate fi nimicită niciodată – chipul lui Dumnezeu dupa care a fost zidit. Iar Dumnezeu a sădit în fiinţa noastră putinţa de a ne pocăi, astfel încât, în orice clipă a vieţii noastre, să ne putem întoarce la El şi să-I cerem iertare. Când omul „îşi vine întru sine“, începe să-şi cerceteze cu luare-aminte inima şi să vorbească cu Dumnezeu cu toată sinceritatea, adică în adevărul pocăinţei, atunci Domnul îl învredniceşte de o mare cinste, revărsând asupra lui noianul de-viaţă-dătător al îndurărilor Sale. Zidindu-l pe om după chipul şi asemănarea Sa, Dumnezeu a sădit în firea lui dorirea după înfierea dumnezeiască, dorire pe care El o întâmpină cu binecuvântatele şi mântuitoarele Sale cuvinte: „Toate ale Mele, ale tale sunt”. Altfel spus: „Plinătatea vieţii Mele, omule, este acum viaţa ta!” Insuşirile pe care Dumnezeu le are după fire le dăruieşte omului, care devine astfel dumnezeu după har.

Durerea şi foamea îl silesc pe fiul risipitor să privească înlăuntrul său. Omul are nevoie de mult curaj ca să-şi vină în fire, să-şi cerceteze inima şi să înfrunte realitatea sărăciei aducătoare de moarte care a pus stăpânire pe fiinţa lui. De îndată ce-şi recunoaşte însă starea şi şi-o mărturiseşte, Dumnezeu Se grăbeşte să-i vină în ajutor; îl luminează, arătându-i unde anume se află. In această viziune neobişnuită, omul primeşte luminarea lui Dumnezeu „din spate”, ca să folosim cuvintele Părintelui Sofronie. El nu-L contemplă pe Dumnezeu, ci mai degrabă îşi vede propriile păcate. Harul îi dezvăluie lipsurile sale şi îi dă să vadă iadul în care s-a afundat şi din care Dumnezeu lipseşte, întocmai cum o rază de lumină scoate la iveală pe neaşteptate praful dintr-o încăpere întunecată. Cunoaşterea propriei sărăcii duhovniceşti îi dă omului putinţa să deosebească şi sa caute numai acele lucruri care sunt nestricăcioase şi dumnezeieşti şi să le dispreţuiască pe cele stricăcioase ale acestei Vieţi trecătoare. Acesta este începutul înţelepciunii, căci cunoaşterea adevăratei stări în care ne aflăm naşte în noi frica lui Dumnezeu.

Deosebit de însemnată este clipa în care omul „îşi vine intru sine”. Această expresie este des folosită de părinţii isihaşti din veacul al XIV-lea, atunci când vorbesc despre întoarcerea minţii în sălaşul inimii, după ce, atrasă de păcat, a pribegit în lumea din afară. Întocmai ca şi fiul risipitor, mintea care se desparte de pomenirea lui Dumnezeu se face asemenea fiarelor sălbatice sau asemenea demonilor. Omul cade din viaţa curată şi plină de toată înţelepciunea şi începe sa ducă o viaţă desfrânată, a cărei urmare inevitabilă este dezbinarea şi risipirea minţii, a simţurilor şi a întregii sale existenţe. Pentru ca firea omului să-şi recapete unitatea, trebuie ca mintea să se unească din nou cu inima într-o mişcare tămăduitoare spre cele dinlăuntru; ea trebuie să coboare şi să se sălăşluiască în inimă, căci numai dacă se uneşte cu aceasta poate ocârmui cu adevărat fiinţa omului. Şi când toată fiinţa noastră, inclusiv trupul, se adună în inimă, are loc o a treia mişcare, de data aceasta către Dumnezeu. Această triplă mişcare are un caracter circular, potrivit Sfinţilor Părinţi isihaşti. După ce şi-a risipit toată averea în lumea din afară (prima mişcare), fiul risipitor „îşi vine în sine” (a doua mişcare) şi se întoarce apoi cu toată fiinţa către Îmbrăţişarea Tatălui (a treia mişcare). Dar pentru a-şi uni din nou mintea cu inima, omul trebuie să înfrunte mulţimea gândurilor pe care i le aduce vrăjmaşul, majoritatea lor născute din mândrie. Insă cel ce şi-a aflat adâncul inimii incepe să cunoască de unde vin şi încotro se îndreaptă aceste gânduri şi nu se mai lasă atât de uşor amăgit de ele precum odinioară, căci de acum a învăţat să străjuiască intrarea în inimă. Iar când, în cele din urmă, omul ajunge să petreacă neîncetat cu mintea în inimă, pământul inimii lui rodeşte numai gânduri smerite care îi hrănesc şi-i reînnoiesc întreaga fiinţă.

Din nefericire, cei mai mulţi dintre noi trăim în afara inimii, de aceea şi mintea noastră se află într-o permanentă stare de confuzie. Majoritatea gândurilor ce se nasc înlăuntrul ei sunt gânduri pătimaşe care ne vatămă, deşi uneori ne pot cerceta şi gânduri bune. Atâta timp cât vom continua să ne nesocotim inima, vom fi robii acestei stări devastatoare, însă când durerea devine de nesuportat începem să căutăm drumul înapoi spre casă. Amintindu-şi de casa părintească, fiul risipitor îşi vine în sine şi chibzuieşte:

„Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!”

Cu toţii purtăm îngropate înlăuntrul nostru amintiri despre casa Tatălui Ceresc, căci sufletul nostru va păstra mereu urmele harului Sfântului Botez prin care ne-am îmbrăcat cu Hristos. Ba mai mult, de fiecare dată când ne împărtăşim cu Sfintele Taine primim pecetea cea nepieritoare a bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. In inima fiului risipitor se naşte acum un alt gând smerit:

„Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu…”

ma voi duce la tatal meu...Hotărârea de a se ridica din starea lui căzută marchează începutul renaşterii sale lăuntrice: văzând realitatea cutremurătoare a pierzaniei sale, el se întoarce întru sine şi către Tatăl său. Astfel începe creşterea lui dinamică în Dumnezeu. Acum este cu adevărat pregătit să fie luminat şi curăţit, căci a început să vorbească cu Dumnezeu cu toată sinceritatea, din adâncul inimii sale. Rugăciunea unei minţi împrăştiate nu are nici limpezime, nici profunzime, în timp ce mintea care s-a unit cu inima prisoseşte de rugăciune smerită – o rugăciune puternică ce ajunge la urechile Domnului Savaot.

„Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta“.

Omul descoperă acum puterea smereniei şi înţelege că lui Dumnezeu i se cuvine toată slava şi cinstea, iar lui „ruşinarea feţei” din pricina păcatelor sale. Nu-şi mai pune nădejdea în sinele său păcătos şi supus stricăciunii, ci numai în mila lui Dumnezeu, iar această stare a inimii îl călăuzeşte la adevărata pocăinţă. Cum citim într-una din rugăciunile plecării genunchilor de la Rusalii: „Ţie am greşit, dar Ţie Unuia ne închinăm.” Suntem păcătoşi şi nevrednici de mila Lui, dar nădăjduim în Acela Căruia ne închinăm. Insă pentru a putea rosti acest „dar”, trebuie să avem credinţă, iar credinţa este piatra de temelie pe care ne clădim viaţa duhovnicească.

Fiul risipitor se smereşte încă şi mai mult:

„Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”.

In originalul grecesc găsim cuvântul […], care înseamnă „lucrător cu ziua, servitor angajat”. Aşadar, el nu spune: „Fă-mă ca pe una din slugile tale.” Slugile făceau parte din familia stăpânului lor şi trăiau toată viata pe lângă casa acestuia, în timp ce simbriaşii nu locuiau în casa stapanului şi puteau fi oricând alungaţi. Astfel, fiul risipitor socoteşte că este mai nimerit să se aşeze pe sine în rândul lucrătorilor cu ziua, al slugilor celor mai de pe urmă. Asemenea ganduri smerite sunt proprii tuturor acelora care îmbrăţişează adevărata pocăinţă, cu fiecare astfel de gând ei adâncindu-se tot mai mult în smerenie. Pocăinţa arzătoare îl pogoară pe om în străfundurile nimicniciei sale, de unde numai Dumnezeu îl mai poate ridica. Domnul însuşi ne-a descoperit această cale: mai întâi pogorârea la iad, şi de acolo înălţarea mai presus de ceruri. Pe măsură ce înaintează in smerenie, omul sporeşte şi în înţelepciune, căci învaţă să-şi pună toată nădejdea în mila lui Dumnezeu, ştiind că EI îl va înălţa negreşit la timpul cuvenit. Singura grijă a celui ce şi-a aflat adâncul inimii este „să vâneze” neîncetat acele gânduri smerite care să-l conducă pe calea pogorâtoarea pocăinţei. Ştim că tot cel ce este călăuzit de Duhul Sfânt nu încetează a se micşora pe sine, şi cu cât se pogoară mai mult, urmând pilda lui Hristos, cu atât mai sus va fi înălţat împreună cu El.

Energia răului îl duce pe om la pierzanie, în timp ce energia harului dumnezeiesc preschimbă întreaga fiinţă a celui ce şi-a încredinţat viaţa voii lui Dumnezeu. Atunci când omul află mântuirea, fiecare gând smerit dă naştere unui gând şi mai smerit, iar “tot gândul rău este robit spre ascultarea lui Hristos”. Harul lui Dumnezeu îl înalţă la slava îmbrăţişării Tatălui Ceresc şi îl învredniceşte de darul înfierii.

Multa pătimire l-a ajutat pe fiul risipitor să-şi afle adâncul inimii, iar succesiunea dinamică a gândurilor smerite care i-au reînviat sufletul l-a călăuzit la descoperirea tărâmului duhovnicesc al pocăinţei.

„Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta”.

Mare putere are un gând smerit! In doar câteva cuvinte, Sfânta Scriptură ne dezvăluie aici un mare adevăr: atunci când îşi redescoperă inima şi începe să adune cu smerenie har peste har, omul devine neînfricat în pocăinţa sa, gata să îndure chiar şi flăcările iadului. Oricât de grele ar fi necazurile şi încercările prin care trece, el aleargă la Dumnezeu înarmat cu mare curaj şi îndrăznire, făcând de fiecare dată un „salt” de credinţă către El.

„Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă”.

Care alt tată în afară de Tatăl Ceresc îşi poate vedea fiii de la o atât de mare depărtare, chiar şi peste munţii fărădelegilor lor? Cu adevărat uimitor este faptul că Dumnezeu binevoieşte să-l urmeze pe om până şi în prăpastia păcatului şi a iadului! Domnul niciodată nu-Şi întoarce privirea de la noi, ci veghează şi aşteaptă răbdător să ne venim în fire, şi numai atunci ne ridică la înălţimea slavei Sale.

Tatălui

„i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui si l-a sărutat”.

Aleargă, cade şi sărută – trei verbe datoare de mare putere. Dumnezeu aleargă în întâmpinarea celui ce se pocăieşte, ca să-i dea puterea să ducă la îndeplinire hotărârea de a se întoarce la El. Domnul cade pe grumazul omului, pentru ca omul să devină purtător de dumnezeu, un „roib” ce-L poartă pe Dumnezeu ca pe călăretul său. Cât de frumoase sunt aceste imagini pe care le foloseşte Scriptura pentru a descrie nemărginita dragoste şi smerenie a lui Dumnezeu! Minunat este Dumnezeul nostru! El s-a smerit pe Sine înaintea noastră, din dragoste pentru noi, biruind astfel moartea păcatului. Atât de mult ne iubeşte, încât Se face slujitorul nostru, ca să ne primească în propria Lui viaţă şi împărăţie. Domnul revarsă noianul îndurărilor Sale peste omul care se pocăieşte, iar acesta este începutul vieţii veşnice, al vieţii în Dumnezeu ce nu cunoaşte nici stricăciune, nici sfârşit. Atunci când omul devine purtător de Dumnezeu, merge din putere în putere, iar bucuria lui sporeşte neîncetat, făcându-se tot mai deplină.

Abia îşi începe fiul risipitor spovedania, că milostivul tata îl şi strânge la piept şi îl sărută. Tatăl cunoaşte prefacerea inimii sale şi, plin de bucurie, nici măcar nu-i ascultă mărturisirea. Atât de mult doreşte să-l reaşeze pe cel pocăit în demnitatea de fiu, încât porunceşte slugilor sa-i aducă îndată haina cea mai bună. La fel se întâmplă şi cu noi, atunci când îmbrăţişăm pocăinţa şi plângem înaintea Iui Dumnezeu: Domnul nu întârzie să ne dăruiască iertare. Dar să nu uităm că adevărul pocăinţei noastre este pecetluit numai atunci când ne mărturisim păcatele înaintea unui om „asemenea pătimitor ca noi”, un preot al Bisericii lui Hristos. După ce şi-a îmbrăţişat fiul, tatăl îi împărtăşeşte însăşi viaţa lui şi îi dăruieşte toate bogăţiile sale, ca şi cum acesta nu ar fi părăsit niciodată casa părintească. Pentru el păcatele fiului risipitor sunt precum firele de praf pe o oglindă, pe care le şterge într-o clipă, lăsând sticla curată ca la început.

„Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi …”

Tatăl îl îmbraca în haina cinstei şi a slavei şi „dă inel în mâna lui şi încăltăminte în picioarele lui“. Potrivit Sfinţilor Părinţi, haina reprezintă cinstea înfierii, iar inelul închipuie puterea de a duce o viaţă fără de păcat, păzind poruncile lui Dumnezeu. De asemenea, în vechime, dacă cineva dăruia cuiva inelul său îl învestea pe acesta cu însemnele puterii sale. La fel face şi Dumnezeu cu păcătosul care se întoarce: îl face mostenitorul de drept al propriei Sale vieţi. Incălţămintea reprezintă şi ea semnul înfierii, al libertăţii omului, căci pe vremea aceea numai slugile umblau desculţe.

„Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim“.

Plin de bucurie, tatăl pregăteşte praznic luminat în cinstea întoarcerii fiului său. Domnul însuşi spune în Evanghelie:

„Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”.

Intr-adevăr, pe pământ omul trăieşte între două lumi, primind raze de lumină din împărăţia cerurilor şi umbre ale întunericului din lumea de dedesubt. Depinde de libera sa alegere dacă în clipa mutării din această viaţă înaintea lui se va deschide poarta către fericirea veşnică sau cea către întunericul chinuitor al propriei sale ticăloşii. Tatăl Ceresc are însă un singur gând:

„Acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Nemăsurată îi este bucuria, precum neostoită îi este şi setea după mântuirea noastră! De fapt, dorinţa Lui arzătoare ca noi ne întoarcem la El este cea care ne duce la pocăinţă.

Intoarcerea fiului risipitor nu a pricinuit însă bucurie fratelui său mai mare, care lucra la ţarină în afara casei părinteşti. Acesta îi întruchipează pe farisei, care nu s-ar fi bucurat vreodată de întoarcerea unui păcătos, căci pentru ei păcătoşii erau vrednici de iad. Fariseii îşi puneau nădejdea numai în dreptatea lor, dovedind astfel că se aflau încă la tarină, adică în afara lăcaşului inimii lor. Intocmai ca şi fiul cel mare din parabolă, ei se considerau fii ascultători ai lui Dumnezeu, fără să-şi dea însă seama că niciodată nu-şi dăruiseră cu adevărat inima Tatălui Ceresc. Nu ajunseseră la cunoaşterea lui Dumnezeu, nici nu se împărtăşiseră vreodată de Duhul Lui. Ei împlineau în mod mecanic legea, crezând ca astfel îl pot sili pe Dumnezeu să-i mântuiască.

„Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece si jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea“.

Neputând înţelege ce se întâmplă, fiul cel mare a întrebat pe una dintre slugi, care i-a spus:

“fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.”

Socotindu-se nedreptăţit, el s-a umplut de mânie şi a răspuns ca şi cum ar fi fost cu totul lipsit de inimă, sau mai degrabă ca şi cum ar fi avut o inimă de piatră. A refuzat să intre în casă, parcă spunându-I lui Dumnezeu: „Dacă îi primeşti pe păcătoşi în împărăţia Ta, atunci eu prefer să rămân afară”. Din nefericire, vedem această atitudine la mulţi creştini din ziua de astazi, care nu numai că nu se bucură cu adevărat de intoarcerea unui păcătos la Dumnezeu, dar se şi întristează văzând că acesta sporeşte în viaţa duhovnicească.

„Dar tatăl lui, ieşind, îl ruga”.

Precum a ieşit în întâmpinarea fiului risipitor, la fel iese tatăl să-l întâmpine acum pe fiul cel mare. Dumnezeu Se smereşte înaintea tuturor fiilor Săi, vrând să ne adune pe toţi în casa Lui. Dar câţi dintre noi nu refuzăm oare să împărtăşim bucuria Tatălui ceresc, răspunzându-I în schimb cu obrăznicie:

„Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie, niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei”.

Un astfel de răspuns arată că legătura noastră cu Dumnezeu nu poartă pecetea iubirii adevărate. Iar dacă nu suntem uniţi cu Hristos prin dragoste smerită, atunci suntem departe de desăvârşire şi mântuirea noastră este îndoielnică. Cuvintele fiului celui mare dovedesc că inima lui era lipsită de „sarea” dragostei. El continuă cu şi mai multă amărăciune:

„Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat“.

Câtă mânie şi dispreţ împotriva fratelui său! Il judecă şi îl osândeşte după păcatele lui, neputând vedea însă prefacerea care a avut loc în sufletul acestuia.

Atunci milostivul tată, în marea sa bunătate, îi răspunde:

„Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt“.

Acestea sunt probabil cele mai înduioşătoare cuvinte din întreaga pildă! Tatăl arde de dorinţa de a-l tămădui pe fiul său de invidie: „Ţi-am dat deja tot ce este al meu. De ce să-l pizmuieşti pe fratele tău? Nu-ţi cer decât să mă iubeşti ca un fiu.” Dacă inima fiului celui mare ar fi fost unită cu inima tatălui, atunci bucuria acestuia ar fi fost şi bucuria lui. Cinstea fratelui său ar fi fost şi cinstea lui, întocmai cum lumina unei lumânări nu se micşorează atunci când aprindem de la ea şi alte lumânări. Numai după ce îi dovedim lui Dumnezeu că Il iubim ca nişte fii adevăraţi devenim în stare a primi tot ce este al Lui, însăşi Viaţa Sa şi toata bogăţia darurilor Sale.

Nespus de blânde, cuvintele Domnului scot la iveala dorinţa Lui fierbinte de a ne tămădui de meschina patimă a invidiei. Intr-un alt loc din Evanghelie, după învierea Domnului, Petru îl întreabă pe Hristos despre Ioan. Pe de o parte, Sfântul Petru era cuprins de mare ruşine pentru ca se lepădase de Hristos; pe de altă parte, el nu uitase că la Cina cea de Taină ucenicul cel iubit îşi rezemase capul de pieptul învăţătorului. De aceea îl întreabă pe Iisus:

„Doamne, dar cu acesta [Ioan] ce se va întâmpla?”

Hristos îi răspunde:

„Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie”.

Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne intereseze cum Se poartă Dumnezeu cu semenii noştri. Singura noastră grijă ar trebui să fie a-L urma noi înşine cu credincioşie şi dăruire de sine, şi atunci vom auzi şi noi cuvintele lui binecuvântate:

„Toate ale Mele, ale tale sunt”.

Şi într-adevăr, dacă îi dăruim lui Dumnezeu inima noastră, nu ducem lipsă de nimic, căci darurile cu care El îi binecuvântează pe fraţii noştri sunt totodată şi darurile noastre.

„Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Dacă păşim cu credincioşie pe urmele Domnului, singura noastră dorire va fi mântuirea întregii lumi. Atunci propria noastră mântuire va urma în chip firesc, căci dorinţa noastră se va uni cu dorinţa lui Dumnezeu, Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască. Un monah din Sfântul Munte obişnuia să se roage astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, mantuieşte toată lumea Ta şi mântuieşte-mă şi pe mine”. Cu alte cuvinte: „Doamne, primeşte-i pe toţi în rai şi astfel poate mă vei primi şi pe mine.”

Atunci când urmăm lui Hristos, singura noastră grijă este să-I fim bineplăcuţi şi să-I aducem mulţumită în tot ceea ce facem. Insă mai întâi trebuie să statornicim o legătură adevărată cu El, cultivând în noi smerenia vameşului şi pocăinţa nestrămutată a fiului risipitor. Dumnezeu astfel l-a plămădit pe om, încât el să-şi afle împlinirea şi desăvârsirea în relaţia unică şi personală cu Ziditorul său. Aşadar, menirea cea mai înaltă a vieţii noastre este să întemeiem o legătură trainică cu Hristos şi să purtăm un dialog neîntrerupt cu El. Atunci toate legăturile cu semenii noştri îşi vor lua puterea din legătura noastră cu Dumnezeu, şi vom incepe să vedem totul, fiecare lucru din lumea zidită, în lumina acestei legături. Dacă singura noastră preocupare va fi să ne îmbunătăţim mereu legătura cu Domnul, înăuntrul nostru se va naşte o adâncă pocăinţă, şi cu cât vom creste mai mult în Hristos, cu atât mai limpede ne vom cunoaşte sărăcia duhovnicească, iar însuflarea noastră se va reînnoi neîncetat. Atunci nu ne vom mai teme de nimic, căci nimeni nu ne va mai putea despărţi de dragostea Lui.

Fireşte, viaţa veşnică nu este altceva decât legătura pe care am stabilit-o cu Mântuitorul nostru încă din această viaţă, legătură care va continua şi în veacul ce va să fie. Vom fi judecaţi potrivit dragostei noastre, potrivit fiecărui cuvânt al lui Hristos cuprins în Evanghelie. Intocmai cum Domnul l-a întrebat pe Apostolul Petru după înviere: „Mă iubeşti tu pe Mine?“, la fel ne va întreba şi pe noi în veacul viitor: „Dar tu, mă iubeşti pe Mine?” Şi noi vom răspunde la rândul nostru: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc.” Dar hotărârea şi îndrăznirea cu care vom răspunde vor depinde întru totul de profunzimea legăturii noastre cu Persoana lui Hristos. Atitudinea pe care o adoptăm în viaţa aceasta ne va însoţi şi dincolo de mormânt, după cum se arată în chip lămurit în pericopa despre Judecata de Apoi din Sfânta Evanghelie: „Doamne, când am făcut vreun bine pe acest pământ? Ţie Ţi se cuvinte slava, nouă ruşinea feţei.” Acesta este gândul smerit pe care îl rostesc drepţii înaintea lui Dumnezeu şi care le-a hrănit pocăinţa de-a lungul vieţii lor pământeşti. De aceea se cade să ne însuşim şi noi încă de pe acum această atitudine smerită, pentru a ne învrednici de viaţa veşnică alături de Domnul. Trufia şi îndreptăţirea de sine nu-şi au locul aici, însă din păcate ele ne pot însoţi în veşnicie, osândindu-ne la veşnica despărţire de Dumnezeu.

Pentru noi raiul este Hristos. Sfântul Siluan mărturiseşte:

„Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci raiul ar fi pe pământ, căci «împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru». Împărăţia lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt şi în cer, şi pe pământ acelaşi este.“

Raiul începe aici pe pământ, prin iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. In aceasta se cuprinde toată bogăţia vieţii veşnice, căci omul a fost zidit ca să-L mărească pe Dumnezeu, dându-I pururea slavă. Iar Domnul Se bucura să întoarcă această slavă chipului Său, omului, care la randul lui aduce şi mai multă laudă Ziditorului său. Astfel patrundem în nesfârşita mişcare circulară a dragostei şi a slavosloviei. Creşterea în Dumnezeu este adevărata împlinire a omului care a fost chemat la asemănarea cu Dumnezeu însuşi.

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)

Sursa: Cuvântul Ortodox

Predică la Duminica a XXXIV-a după Rusalii - a fiului risipitor - Sfântul Ioan Gură de Aur

Evanghelia

Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Sf. Ioan Gură de Aur – Predică la pilda fiului risipitor

“Așa va fi bucurie în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Lc. 15, 7).

Omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să nu fie leneş şi uşuratic la minte. Când noi ştim că suntem păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amandoua acestea ne-ar duce la pieire.

Adica deznadajduirea ne impiedica de a ne scula din caderea in pacate, iar usuratatea mintii face, ca si cei ce stau, sa se poticneasca si sa cada. Aceasta, asadar, ne rapeste binele pe care il posedam, iar aceea, adica deznadajduirea, nu ne lasa a ne elibera de relele sub care noi suspinam.

Usuratatea mintii ne impinge iarasi afara din cer, unde noi ne aflam, iar deznadajduirea ne arunca in bezna rautatii. Daca noi insa nu deznadajduim, putem curand sa scapam de aceasta bezna. Socoteste acum puterea amandurora, atat a usuratatii de minte, cat si a deznadajduirii!

Satana a fost la inceput un inger bun, clar fiindca din capul locului a fost usuratic la minte si apoi a deznadajduit, de aceea a cazut asa de adanc, incat niciodata nu se va mai scula. Cum ca el la inceput a fost un inger bun, invatam din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Vazut-am pe Satana ca un fulger din cer cazand” (Lc. 10, 18).

Aceasta asemanare cu fulgerul ne arata atat stralucirea cea dinainte a Satanei, cat si repeziciunea caderii sale. Sfantul Apostol Pavel a fost la inceput un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor si vrajmas al credinciosilor. Dar pentru ca nu a deznadajduit dupa ce a cunoscut ratacirea sa cea grozava, de aceea el s-a facut asemenea ingerilor.

Iuda dimpotriva, dintai inceput a fost Apostol, dar pentru ca era usuratic la minte, s-a lasat smintit de pacat si s-a facut vanzator al Dumnului. Insa talharul cel de pe cruce, macar ca savarsise asa de multe pacate, nu a deznadajduit si de aceea a intrat in rai.

Fariseul, usuratic fiind la minte, s-a bizuit prea mult pe faptele sale cele bune si de aceea a cazut in pieire; vamesul, dimpotriva, nu a deznadajduit si de aceea s-a inaltat asa, intrecandu-i pe altii.

Trebuie oare sa va mai arat ca aceasta s-a intamplat si unei cetati intregi? Toata cetatea cea mare Ninive s-a mantuit, pentru ca nu a deznadajduit, macar ca hotararea cea dumnezeiasca ii luase toata nadejdea. Adica proorocul nu zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; ci el zisese de-a dreptul: „Inca 40 de zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3, 4). Insa cu toate ca Dumnezeu ii amenintase, cu toate ca proorocul le vestise aceasta, iar cuvintele lui nu cuprindeau nici amanare, nici conditii, ei totusi nu au deznadajduit, nu au parasit increderea.

Dumnezeu nu le pusese conditii, iar proorocul nu le zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; si el n-a facut aceasta pentru ca si noi, cand auzim asemenea hotarare a lui Dumnezeu, sa nu ne indoim si sa nu parasim nadejdea, ci sa privim la exemplul Ninivei. Nici o sageata a Satanei nu este asa de tare si primejdioasa ca deznadajduirea si cand noi deznadajduim, ii facem chiar mai multa bucurie decat cand pacatuim.

Dumnezeu, insa, totdeauna este gata a ierta si pe cel mai mare pacatos, daca ei da prilej de a fi crutat, adica daca vine la pocainta.

Vreau sa va arat cum insusi Domnul ne asigura si ne fagaduieste aceasta, printr-o pilda. Au fost doi frati care erau mostenitori ai tatalui lor. Unul dintre dansii a ramas in casa, iar celalalt, care a cheltuit toata mostenirea sa, s-a dus in strainatate, pentru ca nu putea suferi ocara saraciei.

Eu va amintesc aceasta pilda, ca sa vedeti ca pacatele noastre se iarta numai daca deschidem ochii asupra starii noastre. Eu insa zic aceasta, nu spre a face pe cineva usuratic la minte, ci mai vartos pentru a feri pe oricine de deznadajduire, caci deznadajduirea este inca si mai rea decat usuratatea mintii.

Fiul cel pierdut este icoana pacatosului. Dar ce a grait acest fiu, cand se afla in cea mai mare ticalosie? „Intoarce-ma-voi la tatal meu”, a zis el (Lc. 15, 18). Tatal nu-l oprise de a se duce in strainatate, pentru ca el sa invete, din incercare, cat de norocit era fiul care ramasese acasa.

Adica adeseori Dumnezeu oranduieste asa, ca noi, cand nu ne folosesc cuvintele, sa ne invatam si sa ne facem mai cu minte printr-o incercare amara. Aceasta a spus-o insusi Dumnezeu iudeilor, prin profetul Ieremia.

Cand profetii de mii de ori sfatuisera si indemnasera pe acest popor, iar el nu urma si nu asculta, Dumnezeu le-a trimis certari si profetul le-a zis: „Cerceta-te-va viclenia ta si rautatea ta te va pedepsi” (Ier. 2, 19). Adica fiindca ei erau atat de nebuni, incat nu ascultau sfatuirile si mustrarile lui Dumnezeu si petreceau in pacatele lor, de aceea El i-a predat nenorocirii, pentru ca sa se certe si iarsi sa se invredniceasca de Dansul.

Deci, in acelasi chip, fiul cel trecut prin o amara incercare, a invatat sa cunoasca cat de rau este a pierde casa parinteasca, drept care el acum s-a intors indarat. Iar tatal n-a pomenit ratacirea lui, ci l-a primit cu bratele deschise.

Pentru ce a facut el aceasta? Pentru ca el era tata al lui, iar nu judecator. De aceea, el a poruncit sa se faca sarbatoare de bucurie si ospat si toata casa sa serbeze si sa se veseleasca.

Ce gandesti tu? Pacatul oare se rasplateste asa? Nu, nu pacatul, ci reintoarcerea; nu calcarea de lege, ci indreptarea. Iar cand fratele cel mare s-a suparat ele toate acestea, tatal l-a linistit cu cuvintele: „Tu in toata vremea esti cu mine, acesta insa era pierdut si s-a aflat, era mort si a inviat” (Lc. 15, 31-32).

Cu acestea el vrea sa zica: cand este vorba de a mantui pe un pierdut, nu este locul de a-i face judecata si a porni aspra cercetare asupra lui, ci trebuie cineva sa fie milostiv si sa ierte. Aceasta este ca la doctor. Cand cineva s-a imbolnavit din pricina unei vieti fara randuiala, doctorul nu-i face mustrari in loc de a-i da doctorii, nici nu-l pedepseste in loc de a-l tamadui.

Cata vreme a fost departat de la noi, gandeste parintele, el a fost lasat foamei, rusinii si celor mai infricosate ticalosii de tot felul. De aceea zice el: „A fost pierdut si s-a aflat, mort si a inviat”. El prin aceasta voieste sa zica celuilalt fiu: „Uita-te nu la cele de fata, ci cumpaneste marimea ticalosiei lui celei de dinainte. Tu ai acum inaintea ta un frate, nu un strain”!

El s-a intors la tatal si acesta nu-si mai poate aminti cele de dinainte, ci isi mai aminteste numai de acele ce il misca la compatimire, la indurare, la pogoramant si crutare. De aceea el si vorbeste numai ele cele ce patimise fiul sau, nu insa si de cele ce facuse el. Nu pomeneste ca acela cheltuise in destrabalari toata averea sa, ci numai ticalosia cea inmiita cu care avusese a se lupta.

Cu aceeasi ravna, ba chiar cu mai mare, pastorul cel bun a cautat oaia cea pierduta, in pilda cea dinainte, fiul cel ratacit s-a intors singur; insa pastorul a alergat dupa oaia cea ratacita, iar cand a aflat-o, a luat-o pe umerii sai si s-a bucurat pentru dansa mai mult decat pentru celelalte, care nici cand nu se pierdusera (Lc. 15, 5).

Dar socoteste cum a adus el indarat oaia cea pierduta. El n-a certat-o, nici n-a pedepsit-o, ci a luat-o pe umerii sai si a adus-o el insusi la turma indarat.

Deci, stiind noi ca Dumnezeu pe pacatosii ce se intorc la El nu numai ca nu-i respinge, ci ii primeste tot asa de prietenos ca si pe cei drepti si nu numai ca nu-i pedepseste, ci El insusi umbla dupa dansii si-i cauta si aflandu-i se bucura de ei mai mult decat de cei drepti; stiind noi acestea, de suntem pacatosi, sa nu deznadajduim, iar, pe de alta parte, nici de faptele cele bune ale noastre sa nu ne inchipuim nimic.

Sa tremuram pentru noi, ca nu cumva prin bizuinta sa cadem in pacat; iar daca am cazut, sa aducem pocainta.

Precum am zis de la inceput, doua lucruri ne arunca in pierzare, adica bizuirea noastra cea falsa, cand ne semetim si deznadajduirea, cand am cazut. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, spre a-i face atenti pe cei ce cred a sta neclintiti, zice: „Celui ce i se pare ca sta neclintit, sa ia aminte sa nu cada”(I Cor. 10, 12).

Iar pentru a scula iarsi pe cei cazuti si spre a destepta in ei o ravna noua mai mare, scrie el catre Corinteni: „Voi plange pe multi [dintre voi], care au pacatuit si nu s-au pocait” (II Cor. 12, 21). El socoteste prin aceasta ca aceia care nu s-au pocait sunt mult mai de jelit decat cei ce au pacatuit.

Iar profetul Ieremia a zis: ,,Oare cel ce cade nu se scoala; sau cel ce se abate nu se intoarce?” (Ier. 8, 4). La fel ne sfatuieste David, cand zice: „O de I-ati auzi glasul care zice: Sa nu va invartosati inimile voastre...” (Ps. 104, 8).

Asadar, sa nu deznadajduitii, ci sa avem nadejde tare la Dumnezeu, sa gandim la noianul cel nemasurat al harului Sau si al iubirii de oameni, sa ne scapam de constiinta cea rea si cu toata ravna si osardia, sa ne sarguim la fapta cea buna, facand pocainta sincera si serioasa; pentru ca noi inca de aici sa lepadam toate pacatele cele savarsite, ca sa ne putem infatisa la scaunul judecatii lui Hristos si sa dobandim imparatia cea cereasca, careia fie ca noi toti sa-i fim partasi prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine cinstea si marirea, acum si in vecii vecilor! Amin.

Sursa: Doxologia

Mitropolitul Antonie De Suroj - Pilda fiului risipitor

fragment din  volumul

Reflectii. O Calatorie Duhovniceasca - Mitropolitul Antonie De Suroj

Această pildă este deosebit de bogată în semnificații. Ea se află în inima spiritualității creștine și a vieții noastre în Hristos; ea îl prinde pe om de fiecare dată când acesta Îi întoarce spatele lui Dumnezeu, uitându-L, pentru a-și urma propria cale într-un tărâm părăginit, unde el crede că va afla viață din abundență. Această pildă descrie, de asemenea, progresul – mic la început, dar triumfător la sfârșit – care-l aduce înapoi, cu inima înfrântă și supus de bunăvoie, înapoi la casa tatălui său.

Un prim aspect este că această pildă nu este pur și simplu povestea unui simplu păcat. Ni se dezvăluie însuși adâncul păcatului și puterea sa nimicitoare. Un om avea doi fii: cel mai tânăr își cere partea sa de moștenire. Suntem atât de obișnuiți cu descrierea sărăcăcioasă a scenei în Evanghelie încât o citim fără tulburare – pentru noi nu este decât începutul poveștii. Și totuși, dacă ne oprim pentru un moment să vedem ce vor să spună cu adevărat cuvintele, vom fi cuprinși de groază. Această simplă expresie: „Tată, dă-mi...”, înseamnă: „Tată, dă-mi, aici și acum, ceea ce oricum va fi al meu după ce vei muri. Vreau să-mi trăiesc viața, tu-mi stai în cale; nu pot aștepta ca tu să mori, voi fi prea bătrân atunci pentru ca să mă bucur de ceea ce bogăția și libertatea îmi pot dărui. Deci mori! Tu nu mai exiști pentru mine, acum sunt om matur, nu am nevoie de niciun tată! Nu vreau decât libertate și toată roada vieții și a muncii tale! Mori și lasă-mă să plec!”. Oare nu este aceasta chiar esența păcatului? Oare nu ne adresăm și noi lui Dumnezeu la fel de direct precum fiul mai mic din Evanghelie, dar cu aceeași cruzime naivă, pretinzând de la Dumnezeu tot ceea ce ne poate El dărui: sănătate, putere trupească, inspirație, minte sclipitoare, tot ceea ce putem fi și tot ceea ce putem avea, pentru a primi acestea de la El și a le risipi, uitând cu totul de El și părăsindu-l? Oare nu cumva și noi, din nou și din nou, săvârșim această crimă spirituală împotriva atât a lui Dumnezeu, cât și a aproapelui nostru – copii și părinți, soți și soții, prieteni și rude, colegi de școală și de serviciu? Oare nu cumva ne purtăm de parcă Dumnezeu și aproapele sunt aici doar pentru scopul de a ne sluji și a ne da roadele vieții lor, da, chiar ale vieții lor, deși ei nu au nicio importanță pentru noi? Oamenii, Dumnezeu nu mai sunt persoane, ci împrejurări sau obiecte. Și, după ce am luat tot ceea ce aceștia puteau da, le întoarcem spatele și ne aflăm infinit de departe de cei care nu mai au chip pentru noi, nici ochi în care să privim. După ce am șters existența dătătorului, devenim proprietari de drept și ne excludem din taina iubirii, fiindcă nu mai putem primi și suntem incapabili de a da. Aceasta este esența păcatului – eliminarea iubirii, a cere de la cel care iubește și dăruiește să iasă din viața noastră, să se împace cu propria-i dispariție și să moară; această ucidere metaforică a iubirii este păcatul, păcatul lui Satan, al lui Adam, al lui Cain. 

După ce intră în posesia întregii averi pe care moartea tatălui a revărsat-o asupra lui, fără măcar să privească înapoi, cum fac tinerii ușuratici, tânărul părăsește siguranța plicticoasă a căminului său și, cu pas iute, se grăbește către tărâmul unde nimic nu-l împiedică să fie liber: liber de orice constrângere, de orice legături morale, el poate acum să se predea fără nici o rezervă tuturor impulsurilor inimii sale neînfrânate. Trecutul nu mai există, ci doar prezentul, ademenitor prin promisiunile sale, strălucind ca un nou apus de soare, iar viitorul zace înaintea lui, nemărginit. Este înconjurat de prieteni, este centrul lumii, viața este orbitoare și încă nu bănuiește că ea nu-și va ține făgăduințele. Își închipuie că noii săi prieteni îl îndrăgesc; adevărul e că se comportă cu dânsul așa cum și el s-a comportat cu propriul tată – nu există, decât în măsura în care este bogat, doar în măsura în care ei pot fi părtași la strălucirea traiului său exuberant. Ei mănâncă, beau, se veselesc; el este plin de bucurie, dar cât de diferită este această bucurie de fericirea tăcută și adâncă a Împărăției lui Dumnezeu dezvăluită la masa nunții din Cana Galileii.

Dar apoi vine vremea când îl trădează și când totul dispare și nu mai rămâne nimic pentru prietenii săi decât el însuși. Conform legii implacabile a lumii seculare și spirituale (Mt. 7,2:„cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura”), ei îl părăsesc, fiindcă niciodată nu au văzut vreun rost pentru persoana sa, iar soarta lui o oglindește pe cea a tatălui său: el nu mai există pentru ei, este singur și sărac. Îi este foame, îi este sete, frig, se simte singur și respins. Este lăsat singur așa cum și el l-a lăsat singur pe tatăl său, dar pentru a se confrunta cu o nefericire infinit mai mare: nimicnicia sa lăuntrică. În timp ce tatăl său, deși abandonat, era bogat și avea o nebiruită iubire față de aproapele, acea iubire care l-a făcut să-și pună viața pentru fiul său, să accepte repudierea, pentru ca fiul său să o poată apuca liber pe drumul pe care îl dorește. Află ceva de lucru, dar aceasta este pentru dânsul o nefericire și o degradare chiar și mai mare: nimeni nu-i dă nimic de mâncare, iar el nu știe cum să facă rost de ea. Și ce umilire este să locuiască împreună cu porcii, un simbol al necurăției pentru evrei, la fel de necurați precum demonii pe care Hristos i-a izgonit! Munca sa este o pildă a stării în care se află, necurăția sa lăuntrică se potrivește cu necurăția ritualică a turmei sale de porci. A ajuns la fundul sacului și acum își jelește nefericirea.

Și noi, de asemenea, jelim pentru nefericirea noastră mai des decât mulțumim pentru bucuriile din viața noastră, nu fiindcă încercările prin care trecem sunt atât de grele, ci fiindcă le înfruntăm atât de fricoși, atât de lipsiți de răbdare. Părăsit de toți prietenii săi, respins din toate părțile, rămâne față către față cu sine însuși, și pentru prima dată privește înăuntru. Eliberat de orice atracție și ademenire, de toate minciunile și capcanele pe care le socotea libertate și împlinire, își aduce aminte de copilăria sa, de timpul când avea un tată, când nu era orfan, când încă nu devenise un vagabond lipsit de inimă sau de casă. El înțelege, totodată, că crima morală pe care a săvârșit-o nu l-a ucis pe tatăl său, ci s-a ucis singur; înțelege că tatăl și-a dăruit viața cu o iubire atât de deplină încât aceasta îi permite să nădăjduiască, și atunci se ridică, își părăsește viețuirea-i silnică și pornește spre casa tatălui, hotărât să se arunce la picioarele lui și să-i implore mila. Nu doar amintirea casei sale, a focului din sobă și a mesei pline de mâncare îl face să pună un nou început; primul cuvânt al spovedaniei sale nu este „iartă”, ci „tată”. El își aduce aminte că iubirea tatălui său îi era dăruită gratis și că toate lucrurile bune din viața sa izvorau din ea.(Hristos a spus: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte vi se vor adăuga” – Cf. Mt. 6,33) El nu se întoarce la un străin care nu-l va recunoaște, căruia va trebui să-i spună:„Nu-ți aduci aminte de mine? A fost o vreme când aveai un fiu care te-a trădat și abandonat...Eu sunt acela”. Nu, numele de „tată” este cel care se ridică din adânc, care îi grăbește pasul, care-i îngăduie să spere. Și prin aceasta el descoperă adevărata natură a pocăinței, fiindcă adevărata pocăință împletește vederea propriului rău cu certitudinea că există iertare chiar și pentru noi, fiindcă adevărata iubire nu poate nici să șovăie, nici să se stingă. Pocăința rămâne neîmplinită atunci când ne privim greșelile lipsiți de orice nădejde; naște remușcare, dar poate duce la disperare. Iuda a înțeles cu adevărat ceea ce făcuse, a văzut că trădarea sa era iremediabilă; Hristos a fost osândit, El a murit. Dar nu și-a amintit ceea ce Domnul a dezvăluit despre Sine și despre Cerescul Său Tată, nu a înțeles că Dumnezeu nu-l va trăda așa cum L-a trădat el pe Dumnezeul său. Iuda își pierde orice nădejde și se duce să se spânzure. Gândul îi era la propriul păcat, la propria persoană, și nu la Dumnezeul său, Tatăl lui Iisus și chiar Tatăl său, de asemenea.

Fiul risipitor se întoarce acasă fiindcă amintirea tatălui său îi dă curaj să se întoarcă, iar spovedania izvorăște din sufletul său; ea este curajoasă și deplină: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi”.(Lc. 15, 18-19) El stă osândit înaintea propriei sale conștiințe, nu se poate ierta pe sine, dar în iertare există o taină a smereniei pe care trebuie să o învățăm din nou și din nou; trebuie să învățăm să acceptăm iertarea printr-un act de credință în iubirea aproapelui, în biruința iubirii și a vieții, să ne smerim pentru a primi darul gratuit al iertării când acesta ne va fi oferit. Și fiindcă fiul risipitor și-a deschis inima față de tatăl său, el este gata de iertare. 

În timp ce se apropie de casă, tatăl îl vede, se grăbește să-l întâmpine, cade pe grumazul lui, îl sărută. De câte ori a stat pe prag, privind la drumul pe care l-a apucat fiul său atunci când l-a părăsit...A sperat și a tot așteptat. Iar acum a ajuns să trăiască ziua în care nădejdea i s-a împlinit. Îl vede pe fiul său care a plecat înveșmântat cu haine scumpe, plin de bijuterii, fără să arunce măcar o privire înapoi către casa copilăriei sale, fiindcă mintea și inima îi erau îndreptate doar către necunoscutul fascinant care se întindea înaintea lui; iar acum asta, tatăl îl vede cum se întoarce acasă ca un cerșetor, acoperit de zdrențe, lepădat de toți, pârjolit de un trecut de care îi este rușine și fără niciun viitor... Cum îl va primi tatăl? „Tată, am păcătuit...” Dar tatăl nu-l lasă să-și afirme calitatea de fiu, de parcă i-ar spune: „Prin faptul că te-ai întors acasă, mi-ai dăruit din nou viața. Când ai încercat să mă ucizi, pe tine însuți te-ai ucis. Și acum, fiindcă sunt din nou viu pentru tine, ai înviat și tu, la rândul tău!”. Și întorcându-se către slugile sale, tatăl strigă: „Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui”(Lc. 15,22)

În multe traduceri întâlnim „haina cea mai bună”, dar textul grec vorbește de „haina cea dintâi”. Desigur, este posibil ca „haina cea dintâi” să fie cea mai bună din casă, dar oare nu este mai probabil ca tatăl să fi spus slugilor: „Mergeți și găsiți haina pe care fiul meu a purtat-o în ziua în care a plecat, cea pe care a aruncat-o pe podea când s-a îmbrăcat cu hainele trădării. Dacă-i aduc cea mai bună haină din casă, bietul copil se va simți ciudat și dichisit; va avea impresia că acesta nu este căminul lui, ci că este un invitat întâmpinat cu toată politețea și ospitalitatea posibilă”?

Omul nu poartă cea mai bună haină atunci când se simte confortabil în casa sa. Pare mai probabil, în context, că tatăl trimite după haina pe care fiul a lepădat-o, dar pe care tatăl a ridicat-o, a împăturit-o și a pus-o grijuliu deoparte, așa cum Isaac a păstrat haina lui Iosif pe care frații acestuia au adus-o înapoi la tatăl lor – haină multicoloră, pătată de sângele fiului care se părea că a murit. Prin urmare, acum, tânărul se dezbracă de zdrențele sale și se îmbracă din nou cu haina sa obișnuită, familiară, puțin uzată, dar având măsura potrivită, croită după trupul său. El se află acasă și privește în jur: anii când a fost departe de casa tatălui său, petrecuți în desfrânare, perfidie și necredincioșie, dar pentru el un coșmar – ceva ce nu s-a petrecut vreodată. El se află aici și întotdeuna a fost aici, purtând haina pe care dintotdeauna a purtat-o. Tatăl său este aici, puțin mai bătrân, cu riduri mai adânci. Slugile sunt aici, îl tratează cu respect, privindu-l cu ochi plini de bucurie. „El s-a întors la noi, iar noi credeam că a plecat pentru totdeauna; el s-a întors la viață, iar noi ne temeam că, prin acea lovitură de moarte pe care i-a dat-o tatălui său, și-a ucis sufletul nemuritor, și-a nimicit propria viață!”

Aceasta este o întoarcere care șterge abisul care l-a ținut departe de casa tatălui său. Tatăl continuă: îi dăruiește inelul său, care nu era un inel obișnuit. Știți că în vremurile de demult când oamenii nu știau să scrie, documentele erau autentificate prin pecetea unui inel. A da cuiva propriul inel însemna a-ți pune viața, proprietățile, familia, cinstea – totul – în mâinile acelui om. Gândiți-vă la Daniel în Babilon, Iosif în Egipt: prin dăruirea unui inel faraonul le-a încredințat autoritatea de a domni în numele său. Gândiți-vă la schimbul de inele între doi miri, un schimb care înseamnă: „Am credință în tine, mă las deplin în mâinile tale. Tot ce am, tot ce sunt, îți aparține întru totul ție”. Vă amintiți pasajul din Kierkegaard: „Când spunem <<Țara mea, logodnica mea>>, înseamnă nu că eu le posed, ci că le aparțin întru totul”?

În fiul care a cerut de la tatăl său jumătate din bunurile sale, care a dorit să intre în posesia a ceea ce urma să primească după moartea tatălui său – în acesta tatăl își pune acum încrederea. De ce? Pur și simplu fiindcă a venit acasă. El nu-i cere socoteală pentru ce a făcut când era plecat. El nu spune: „După ce-mi vei fi spus toată povestea, am să văd dacă pot să mai am încredere în tine”. El nu spune așa cum spunem noi, explicit sau implicit, când cineva cu care ne-am certat se întoarce la noi – „Ei bine, am să te primesc înapoi, dar mai întâi ai să treci printr-o perioadă de probă. O să facem un efort să cârpim prietenia noastră și dacă aflu că-mi ești necredincios, tot trecutul tău va învia și te voi alunga din cauza trecutului care mărturisește împotriva ta și reprezintă dovada că întotdeauna vei fi necredincios”.

Tatăl nu cere nimic. El nu spune: „Vom vedea”. Putem deduce că spune: „Te-ai întors. Iar în ceea ce privește perioada groaznică a absenței tale – o vom șterge împreună. Iată, hainele pe care le porți arată că nu s-a întâmplat nimic. Ești același astăzi, așa cum erai înainte de a fi plecat. Inelul pe care ți-l dau dovedește că nu am nici o îndoială în privința ta. Totul îți aparține, fiindcă tu ești fiul meu”. Și îi pune în picioare încălțări „gata fiind pentru Evanghelia păcii”, așa cum Sfântul Pavel scrie în Epistola către Efeseni.

Iar vițelul cel gras este tăiat pentru sărbătorire; acesata este sărbătorirea învierii – deja sărbătorirea vieții veșnice, cina Mielului, a Împărăției. Fiul care era mort este viu; cel care era pierdut într-un pământ străin, un deșert fără formă și pustiu, după cum citim în Cartea Facerii, s-a întors acasă. Acum fiul se află în Împărăție fiindcă această Împărăție este Împărăția iubirii, a Tatălui care-l iubește, a Tatălui care salvează, reintegrează, restaurează viața. Acum celălalt fiu intră în scenă, fiul care a fost dintotdeauna un bun muncitor în casa tatălui său și care a dus o viață fără de prihană, dar care nu a înțeles niciodată că factorul crucial în relația tată-fiu nu este munca, ci inima, nu datoria, ci iubirea. El a fost credincios în toate lucrurile, dar nu a avut niciodată un tată și nu a fost niciodată un fiu, decât pe dinafară. Și nici nu a avut vreun frate. Ascultă la cele pe care i le spune tatălui său: după ce aude muzică și vede oameni jucând, acesta cheamă un servitor și întreabă ce înseamnă toate acestea. Acela răspunde: „Fratele tău a venit, și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos”.(Lc. 15,27) Iar fiul cel mare se mânie și refuză să intre în casă. Tatăl iese și-l roagă să binevoiască a intra în casă, însă el răspunde: „Iată, de atâția ani îți slujesc” (cuvântul „a sluji”, în greacă, dar și în latină, este un cuvânt greu, însemnând sclavie, slugăreală, a împlini tot felul de sarcini neplăcute) „și niciodată n-am călcat porunca ta”. (El gândește doar din perspectiva poruncilor și a fărădelegilor; niciodată nu a deslușit intenția din spatele cuvintelor rostite, sentimentul din tonul vocii, părtășia la căldura unei vieți trăite în comun unde el avea rolul său de îndeplinit, iar tatăl lui pe al său: pentru el aceasta a fost dintotdeauna o chestiune ce ține de porunci și datorii pe care niciodată nu le-a încălcat.) „Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care și-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat.” Observați că spune „fiul tău”, nu „fratele meu”: nu vrea să aibă nimic de a face cu acest frate. Am cunoscut odată o astfel de familie – un tată și o mama, o fiică era alintata tatii și un fiu care era chinul lui; în discuțiile cu soția, întotdeauna vorbea despre „fiica mea” și „fiul tău”.

Acesta este cazul „fiul tău”. Dacă ar fi fost „fratele meu”, el nu s-ar fi purtat astfel – nu ar fi încălcat poruncile tatălui său, nici nu ar fi fost tăiat pentru dânsul vițelul cel îngrășat. Cum răspunde tatăl? „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt.”(Lc. 15, 31) Tatăl îl consideră fiu al său. El este fiul său, ei sunt întotdeauna împreună. Dar pentru fiu, nu: ei sunt umăr lângă umăr – și aceasta nu e același lucru. Pentru ei nu există viață în comun, nu există nici o separație – ei au casa în comun – dar aici nu există nici unitate, nici profunzime. „Trebuia însă”, continuă tatăl, „să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.

Prin urmare, călătoria este de la adâncurile păcatului înapoi la casa tatălui. Acesta este drumul care se întinde înaintea noastră atunci când ne hotărâm să nu mai trăim în funcție de ce zic oamenii, de părerea lor, ci îngăduim ca judecata lui Dumnezeu să fie criteriul nostru, auzită în glasul conștiinței noastre, dezvăluită în Scripturi, arătată în persoana Celui care este Adevărul, Calea și Viața. Din clipa în care ne hotărâm să-L lăsăm pe Dumnezeu și conștiința noastră să fie singurul nostru judecător, solzii cad de pe ochii noștri; putem vedea și știm ce este păcatul – o faptă care neagă atât lui Dumnezeu, cât și celorlalți realitatea lor ca persoane, degradându-i prin transformarea lor în niște obiecte care nu există decât pentru ca noi să ne folosim și să abuzăm de ele. Când vom fi înțeles aceasta, ne putem întoarce în noi înșine, eliberându-ne de ghearele acelor lucruri care ne țin prizonieri – să ne întoarcem înlăuntrul nostru și să ne aflăm față către față cu toate binecuvântările care, pentru acel tânăr, reprezentau copilăria lui, pe timpul când încă locuia în casa tatălui său.

Vă amintiți de paragraful de la sfârșitul Evangheliei după Matei în care Hristos le spune ucenicilor săi să se întoarcă în Galileea? Ei tocmai trecuseră prin cele mai cumplite zile din viața lor. L-au văzut pe Domnul înconjurat de ură, L-au văzut trădat, ei înșiși L-au trădat prin slăbiciunea lor. S-au predat somnului în Grădina Măslinilor și au fugit când Iuda și-a făcut apariția. Doi dintre ei L-au urmat de departe pe Domnul și Dumnezeul lor până la casa lui Caiafa, unde au șezut cu slugile, nu cu El, ca ucenici ai Săi. Unul dintre ei, Petru, care a spus la Cina cea de Taină că și dacă toți ceilalți Îl vor trăda, el singur Îi va rămâne credincios, s-a lepădat de Hristos de trei ori. Ei au văzut Pătimirea lui Hristos. L-au văzut murind. Iar acum îl văd viu și stând împreună cu dânșii. Iudeea semnifica pentru ei sălbăticie, pustiire, sfârșitul a toată viața și nădejdea. Hristos îi trimite înapoi în Galileea: „Mergeți înapoi acolo unde M-ați întâlnit prima dată, acolo unde ne-am descoperit unul pe celălalt în intimitatea vieții de zi cu zi, unde încă nu era nicio durere, nicio suferință, nicio trădare. Întoarceți-vă la vremea în care totul era nevinovat, cu posibilități nemărginite. Întoarceți-vă în trecut, adânc în trecut. Mergeți și învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le ceea ce Eu v-am învățat”.(Cf. Mt. 28, 19-20)

Această întoarcere întru sine trimite la acea profunzime a trăirii când am descoperit viața, când am cunoscut viața, când toți eram vii în Dumnezeu împreună cu ceilalți oameni. Din inima acestei oaze din trecut, apropiat sau îndepărtat, putem porni la drum, pe drumul înapoi, având pe buzele noastre cuvântul „Tată” – nu „Judecătorule” – , pregătiți să ne mărturisim păcatele și să avem nădejdea și certitudinea că Dumnezeu niciodată nu va accepta vreo degradare a noastră, că El va fi chezașul demnității noastre omenești. El niciodată nu ne va îngădui să devenim sclavi, de vreme ce suntem chemați de Cuvântul Creator, iar vocația noastră supremă este să fim fiii și fiicele înfierii Sale. Putem să ne adresăm Lui plini de încredere, știind că ne-a așteptat tot acest timp în care am uitat de El. El este Cel care va veni să ne întâmpine atunci când ne vom apropia cu pași șovăitori de casă. El este Cel care ne va strânge în brațele Sale și va plânge ticăloșia noastră; ticăloșie pe care nu o putem măsura din moment ce nici măcar nu simțim, nici nu știm cât de înaltă este vocația pe care am batjocorit-o. Ne putem îndrepta către El, știind că ne va îmbrăca din nou cu haina noastră cea dintâi, cu slava pe care Adam a pierdut-o în Rai. El ne va îmbrăca în Hristos Care este mai „străvechi” decât prospețimea primăverii întru care ne-am născut. El este om așa cum Dumnezeu a vrut ca El să fie. Cu El trebuie să ne îmbrăcăm, slava Duhului este ceea ce trebuie să ne acopere atunci când păcatul ne dezgolește. Acum știm că Dumnezeu, de îndată ce ne întoarcem la El, va restaura nădejdea Sa în noi, ne va da inelul care l-a împuternicit pe Adam să distrugă armonia pe care Dumnezeu o crease și o dorise, inelul Fiului celui Unul Născut, Care a murit pe cruce din cauza trădării omului și a Cărui moarte a fost biruință asupra morții și a cărui Înviere și Înălțare – întoarcerea noastră – sunt deja eshatologic împlinite în deplinătatea unirii cu Tatăl.

Atunci când ne întoarcem la această casă a Tatălui, când ne aflăm față către față cu judecata conștiinței noastre și a lui Dumnezeu, judecata nu este întemeiată pe profunzimea gândirii noastre teologice. Nu este întemeiată pe ceea ce numai Dumnezeu ne poate dărui prin împărtășirea cu viața Sa. Judecata lui Dumnezeu are ca temelie un singur lucru: „Ești tu om sau nu cumva nu te ridici la înălțimea demnității de a fi om?”. Astfel, poate vă amintiți pilda oilor și a caprelor de la Matei 25, 31-46: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit?”. Dacă nu știm cum să ne comportăm ca oameni, nu vom avea nici o idee despre cum să ne comportăm după criteriile dumnezeiești. După ce ne vom fi întors la casa Tatălui, după ce ne vom fi îmbrăcat cu Hristos, după ce strălucirea Duhului va pune stăpânire pe noi, după ce vom dori să împlinim vocația noastră și să devenim adevărați copii ai Tatălui, fiii și fiicele Lui, trebuie ca în primul rând să ne străduim să dobândim ceea ce ține de noi – să fim oameni, fiindcă, indiferent dacă suntem buni sau răi, putem singuri să ne însușim spiritul de camaraderie, compasiunea, mila.

Ne putem întoarce la Tatăl. Ne putem întoarce cu încredere, de vreme ce El este pecetea demnității noastre. El este Cel care vrea să ne mântuiască. El este Cel care nu cere de la noi decât un singur lucru. „Fiule, dă-mi inima ta; toate celelalte ți se vor adăuga ție”, așa cum spune Eclesiastul. (Cf. Pilde 23, 26) Acesta este drumul care ne duce pe noi toți din locul în care ne aflăm acum, orbi și în afara Împărăției pe care tânjim să o vedem împlinită înlăuntrul nostru și cuprinzând toate, pas cu pas până ce ne aflăm înaintea judecății lui Dumnezeu. Înțelegem cât de simplă este această judecată, cât de mare ar trebui să fie nădejdea în noi, și cum, în această nădejde, putem să străbatem până la Dumnezeu, încrezători, știind că El este judecătorul, dar, mai presus de orice, împăcarea pentru păcatele noastre, Cel căruia omul îi este atât de drag, atât de prețios, încât tot ceea ce este viață, tot ceea ce este moarte, toată agonia și pierderea lui Dumnezeu, tot iadul pe care l-a suferit Fiul cel Unul Născut este măsura valorii pe care El o atașează la mântuirea noastră.