Profesorul
Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti, în anul 1916; este
licenţiat în Litere şi Istorie şi doctor în Drept (Paris, 1940).
În anul 1972 obţine doctoratul de stat (docenţă) la Sorbona cu o
teză de filozofie a istoriei. Din 1991 este profesor asociat la
Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de
Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie
„Nicolae Iorga” din Bucureşti. A publicat numeroase volume în
limbile română şi franceză, dintre care amintim câteva:
„Amintiri din pribegie”, Albatros; 2002, Humanitas 2005, 2006; „O
scurtă istorie a românilor”, Humanitas, 2002; „Civilizaţii şi
tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor”, Humanitas,
2006.
La
cei 92 de ani ai săi, atât prin pregătirea de excepţie, cât şi
prin experienţa de viaţă, domnul Neagu Djuvara este una dintre
cele mai cunoscute şi apreciate personalităţi culturale din
România. El este o dovadă vie a puterii creatoare de care au dat
dovadă intelectualii români formaţi în perioada interbelică.
Reporter:
Unui tânăr de astăzi, care este presat de problemele economice,
care nu are prea mult timp, la ce-i foloseşte cunoaşterea istoriei
şi a religiei?
Neagu
Djuvara: Părerea mea este că istoria trebuie învăţată în toate
şcolile până la un anumit grad, însă nu doar într-o oră pe
săptămână. E prea puţin o oră, fiindcă, în momentul în care
nu-ţi cunoşti trecutul, nu îţi înţelegi prezentul şi nu-ţi
poţi pregăti viitorul. Eu cred că este foarte necesară o
cunoaştere cinstită a istoriei. Adevărata istorie, nu numai a
neamului nostru, dar a Europei şi a lumii este foarte important să
o ştie copilul, chiar dacă n-are poftă să înveţe; dacă ştii
să povesteşti în mod inteligent, el poate să prindă multe idei
şi să-i rămână multe informaţii, ca să înţeleagă pe ce lume
trăieşte. Eu am impresia că majoritatea tinerilor habar n-au pe ce
lume trăiesc. Ei nu mai ştiu decât ceea ce se vede la televizor,
ceea ce descoperă pe internet, toate nişte chestii care-s aşa de
descusute, aşa fără de contact cu moştenirea lor personală, şi
familială, şi naţională...
Mă
întrebaţi cu ce ne poate ajuta religia? În primul rând trebuie
subliniat că Europa, toată civilizaţia europeană, este de
neînţeles dacă nu treci prin creştinism. Apoi, dacă noi nu mai
credem şi dacă nu ne rugăm zilnic – indiferent de cât păcătuim,
să continuăm iarăşi să cădem în genunchi şi iarăşi să ne
rugăm – nu ne putem perfecţiona, nu ne putem desăvârşi. Este
exclus. Familia are aici un rol foarte important. De când e micuţ
copilul, tata şi mama trebuie să-l îndemne să se roage, să se
gândească la ce a făcut rău şi cum să facă binele.
Părinţii
dumneavoastră v-au făcut astfel de îndemnuri?
Daaa…
Pe tatăl meu nu l-am cunoscut întrucât a murit la război. Dar
mama era foarte credincioasă. Aş vrea să vă povestesc cum a murit
ea la 94 de ani. Din păcate nici eu, nici fratele meu nu am putut fi
atunci lângă ea.
O
doamnă, care fusese pe vremuri în serviciul unchiului meu,
ambasadorul Radu Djuvara, se legase aşa de mult de familie, că o
iubea pe această bătrână care rămăsese singură într-un
mititel apartament făcut de fratele meu într-un garaj. Această
persoană a fost lângă mama în ultimele ei săptămâni de viaţă.
Ea lucra la un serviciu, dar stătea noaptea cu ea, dimineaţa în
grabă o îmbrăca, îi pregătea o mâncărică şi pe urmă pleca
şi o lăsa singură şi se întorcea seara. Într-o dimineaţă,
mama-i spune: „Cornelia, azi noapte a venit Fecioara Maria la mine
şi mi-a zis: Vin să te iau peste 8 zile!”. Şi Cornelia, care nu
era foarte bisericoasă, i-a răspuns: „… ‛coană Tinca, astea
sunt nişte simple vise”. Dânsa a zis: „Nu… să ştii că aşa
este!” Şi aşa a fost. Exact peste 8 zile a murit. Vedeţi… ce
adâncă credinţă, ca să fie sigură că a venit Maica Domnului şi
i-a spus: „te iau peste 8 zile”.
Revenind
la necesitatea cunoaşterii istoriei, dorim să vă punem o
întrebare: ce credeţi că am putea învăţa înainte de toate din
perioada marilor noştri voievozi?
E
o întrebare importantă. Lucrurile sunt foarte diferite nu numai în
interiorul ţării, dar şi în ceea ce priveşte contextul european
şi mondial. Putem să învăţăm de la marii noştri voievozi din
această dârzenie pe care au avut-o de a-şi apăra ţara şi
credinţa, precum şi din iubirea lor de ordine care, în fond, nu
prea este în caracterul românului. El este din păcate destul de
dezordonat şi nedisciplinat.
Totuşi,
cu ajutorul lui Dumnezeu, se poate schimba.
Se
poate schimba, nu zic nu, dar, în orice caz, este un risc ca să
existe un sâmbure de indisciplină în poporul nostru. Şi de aceea
este interesantă cunoaşterea trecutului ca să vedem că de fiecare
dată când am avut o personalitate puternică, bine orientată,
lucrurile s-au ordonat. Avem nevoie de personalităţi puternice.
Până şi-n politica democratică se vede exemplul dinastiei
Brătienilor care-i trăgeau după ei pe ceilalţi.
Una
dintre aceste personalităţi catalizatoare a fost şi Ştefan cel
Mare.
Ştefan
Vodă a avut darul de a fi iubit şi preamărit chiar din vremea
lungii sale domnii atât de însemnate pentru închegarea neamului
românesc şi intrarea lui în istoria europeană. Faptul că a fost
atât de credincios şi a ctitorit atâtea aşezăminte bisericeşti
a făcut vox populi să-i zică „cel Sfânt”, cu mult înainte ca
Biserica să-l canonizeze.
La
concursul „Mari Români” organizat acum doi ani de televiziunea
naţională, Sfântul Ştefan a ieşit pe primul loc datorită
cinstei pe care mulţi români o arată faţă de domnul moldav. Au
fost unele voci care au afirmat apoi că Ştefan cel Mare şi Sfânt
a fost preferat de români întrucât aceştia aşa au fost educaţi
în perioada comunistă. Vi se pare corectă o asemenea afirmaţie?
Afirmaţia
este stupidă. Ca istoric, la vârsta de 92 de ani, vă pot afirma că
Ştefan cel Mare a avut dintotdeauna aceeaşi aură de glorie şi de
dragoste din partea românilor.
Ce
ar putea să înveţe politicienii de astăzi de la Sfântul Ştefan
cel Mare?
Nu
pot învăţa nimic din aceste pilde ale trecutului, fiindcă nu sunt
în stare să pună dragostea de ţară şi interesul public înainte
de interesele private.
Poate
fi valabilă astăzi o politică inspirată de principiile creştine,
aşa cum a fost cea promovată de Sfântul Ştefan?
Nimic
nu este imposibil, dar trebuie constatat că în conjunctura actuală
a civilizaţiei noastre nu mai apare religia ca inspiratoare în
politică. Nici partidele apărute în Europa Occidentală cu
eticheta „democraţie creştină” nu par să se fi distins cu
adevărat ca aplicând preceptele creştine. Iar statisticile
dovedesc că în toată Europa practica religioasă nu mai depăşeşte
procentul de 10–15%. Astfel fiind, nu e de mirare că majoritatea
politicienilor adunaţi pentru a redacta o Constituţie a Uniunii
Europene au refuzat orice aluzie la trecutul creştin al Europei!
Lumea
de astăzi nu mai este atât de credincioasă ca în trecut. Cu atât
mai vârtos, să ceri acestor afacerişti – care invadează
parlamentele, mai cu seamă la noi – să fie inspiraţi de Duhul
Sfânt după modelul sfinţilor noştri voievozi, este un lucru
nerealist.
Am
dori să aflăm câteva lucruri privitoare la istoria pe care aţi
trăit-o. Mai întâi, vă rugăm să faceţi o comparaţie între
modul de a fi al tinerilor din perioada interbelică şi cel al
tinerilor români de astăzi.
Tineretul
din perioada interbelică a fost pasionat de politică şi de
patriotism. Este o prăpastie între mentalitatea din tinereţea mea
şi cea de acum; generaţiile de astăzi sunt total debusolate, după
mai mult de 50 de ani de comunism (căci nici în anii de după
decembrie ’89, din timpul „domniei” lui Ion Iliescu, nu am
scăpat de mentalitatea comunistă).
Această
prăpastie dintre mentalităţi este cauzată de diferenţa
calitativă dintre învăţământul românesc interbelic şi cel de
astăzi?
Am
plecat din România în 1928, la vârsta de 12 ani. Totuşi, pot
să-mi dau seama de cum am fost învăţat în şcoala primară, nici
măcar în Bucureşti, ci într-un orăşel cum era Sinaia. Am avut
nişte învăţători remarcabili. Am avut apoi un prim an de liceu
la Sinaia aşa de bun că, ajungând în Franţa şi refăcând
acelaşi an – fiindcă la francezi începea latina din clasa întâi
de liceu – am ajuns în puţine luni primul în clasă, datorită
bazei pe care o aduceam de la noi, din România. Era aşa de bun
învăţământul de la noi că era absolut echivalent cu cel din
Franţa. Dacă ne gândim când s-a început la noi învăţământul
de tip occidental, este remarcabil că, deja în perioada
interbelică, şcoala noastră era la nivelul celei din Franţa. Mă
întrebaţi ce este acum? Nu prea ştiu ce este în liceele de
astăzi. Îmi dau seama de un singur lucru pe care-l găsesc foarte
negativ: se pune accentul pe învăţatul pe dinafară şi nu pe
dezvoltarea gândirii. Asta este catastrofal! Catastrofal! Mulţi
dintre cei care apar la televiziune, prin tot felul de ziare, se
comportă ca nişte papagali care au învăţat pe dinafară nişte
informaţii. Asta nu este inteligenţă! Acum 500 de ani, un mare
gânditor francez, Montaigne, spunea: „faceţi un cap de copil bine
format, nu plin”. Am impresia din păcate că tehnica din liceele
noastre este să facă pe bandă capete pline şi, drept urmare,
majoritatea elevilor uită de pe o zi pe alta ce au învăţat.
Vă
dau un exemplu tipic: acum câteva săptămâni mă descoperă într-o
seară, într-o poştă, diriginta acelei poşte. Mă cunoştea de la
televizor şi-mi spune: „Haideţi domnule profesor, veniţi la
noi!” Mă cheamă în odaia unde era ea cu asistenta ei. Pregăteau
un concurs, săracele, ca să poată înainta în grad. Concursul era
de Drept Roman. Eu sunt doctor în drept, am făcut la Paris Dreptul
Roman. Dar întrebările care se puneau acestor fete funcţionare
dintr-o poştă mi s-au părut demenţiale, totul era atât de
complicat. Le cereau să ştie cum era votat magistratul cutare, câte
voturi…, sute de întrebări care erau pur, pur, pur întrebări de
memorie, iar nu de reflecţie, de gândire, de concepere.
În
Occident situaţia este mai bună?
În
Occident se strică foarte mult învăţământul, dar din alte
motive. Imigraţia masivă aduce în şcoli o cantitate foarte mare
de oameni de tradiţii diferite. Ce-l interesează pe un tânăr
algerian, sau un negru, sau tamu – care reprezintă acum jumătate
din elevii dintr-o şcoală primară franceză – istoria Franţei?
Sau filosofia creştină? Europa nu mai are copii şi se miră că
este invadată de nord-africani sau de chinezi, de toate liftele
păgâne. Nu ei ne invadează. Noi am făcut un gol care este umplut
de ei.
Dacă,
statistic vorbind, în toată Europa, din Portugalia şi până-n
fundul Rusiei, nu mai sunt înlocuiţi an de an morţii cu
nou-născuţi, înseamnă că Europa, în mod inconştient, se
sinucide. Este clar. Şi asta de zeci de ani. De altfel, aţi văzut
că, din când în când, se trage câte un semnal de alarmă şi se
spune: băgaţi de seamă că populaţia în România a scăzut cu 2
milioane de locuitori în ultimii ani; dacă va continua aşa, peste
50 de ani nu o să mai aibă decât 15 milioane de locuitori. Eu vă
spun că, dacă vom continua să mergem în aceeaşi direcţie,
România nu o să ajungă la 15 milioane de locuitori, vor fi tot 21,
dar cu 6 milioane de străini. O să vină turci, o să vină
chinezi, ţiganii o să se înmulţească mai mult decât românii şi
rezultatul va fi că nu va mai exista neamul românesc aşa cum ne-am
dori.
Eu
cred, de asemenea, că peste 100 de ani, Franţa integral va fi
metisă. Iar ceea ce se întâmplă acum în Franţa, din punctul de
vedere al metisajului, mi se pare a fi imaginea Europei de peste 100
de ani. Ai noştri nu mai fac copii, iar pe de altă parte nu mai
avem destui muncitori pentru construcţii. Atunci aducem turci şi
chinezi? Păi ei or să rămână în ţară. Şi francezii au făcut
aceeaşi eroare imediat după război; au început reconstrucţia
ţării şi au adus milioane de muncitori din afară, gândindu-se că
la un moment dat aceştia vor pleca din Franţa. Dar nu a plecat
aproape niciunul. Deci să fim atenţi, să nu ne intereseze numai
viitorul imediat.
Întorcându-ne
puţin la perioada tinereţii, vă rugăm să ne spuneţi ce amintiri
păstraţi din anul 1941, când aţi participat la campania din
Basarabia şi Transnistria?
În
iunie 1941 am plecat mulţi tineri cu mare entuziasm la acest teribil
război. Voiam să ştergem ruşinea din anul precedent, când
cedasem în faţa ultimatumului sovietic fără să tragem un foc de
puşcă. Formidabila armată germană ne-a dat falsa iluzie că era
de acum invincibilă şi că alături de ea izbânda era sigură –
ceea ce, de altfel, scădea meritul jertfei noastre. Mi-au trebuit
ani, chiar zeci de ani, ca să înţeleg eroarea mea de viziune.
Ce
ne puteţi spune despre drepturile româneşti asupra Basarabiei?
În
Basarabia drepturile noastre, după părerea mea, sunt integrale şi,
cu toate că au deportat atâta lume, cu toate că au infiltrat
atâţia străini, noi suntem astăzi circa 66% din populaţie.
Tragedia este că basarabenii care vor unirea cu România nu sunt
încă destul de curajoşi şi sunt minoritari. În puţinele zile
cât am stat la Chişinău şi am fost în legătură cu tineretul
universitar, mi-am dat seama că studenţii aceştia sunt foarte
români. Eu sunt absolut convins că în cel mult 10–20 de ani ei
vor cere unirea Republicii Moldova – invenţia asta năstruşnică
– cu România. Noi suntem într-un caz foarte asemănător cu
Germania de Est care trebuia să se unească cu Germania de Vest.
Ideea că exista o Germanie la Est şi una la Vest era aberantă şi
aşa este şi cu această Românie de la răsărit de Prutul nostru.
Eu sunt absolut convins că ea va cere să se unească cu România.
În sensul acesta sunt optimist pentru viitor. Să dispară, să
treacă generaţia asta de oameni compromişi, căci nişte tipi ca
Voronin et compagnie sunt nişte trădători ai românismului. Şi să
nu fim îngrijoraţi nici din partea Europei, fiindcă Europa de
acum, în care am intrat, de teamă să nu apară tulburări, ne
spune: „nu faceţi… ”; ba să facem! Să facem propagandă
pentru adevărul nostru, cu televiziunea, cu radioul, prin toate
mijloacele! Să le spunem basarabenilor: fraţilor, sunteţi de-ai
noştri şi aşteptăm ca să vă pronunţaţi să reveniţi la
matcă! Nu există două Moldove; Moldova e România.
La
finalul acestui interviu, avem câteva întrebări care credem că
i-ar interesa pe tinerii de astăzi. Ce s-ar putea face pentru
revigorarea societăţii româneşti?
Ar
trebui ca toţi învăţătorii şi toţi profesorii, împreună cu
reprezentanţii Bisericii, să-i înveţe pe copii încă din primele
clase să fie cinstiţi. Ar fi foarte necesar aşa ceva şi este
singurul lucru care ar putea avea în timp un efect puternic asupra
românului care, din păcate, are tendinţa de a fi hoţ. Întrucât
istoria românului justifică oarecum o asemenea tendinţă – în
vechime au fost situaţii când, dacă nu fura, i se lua totul de la
gură – el s-a cam învăţat cu furtişagul. Or, noi trebuie să
luptăm împotriva acestui lucru, fiindcă nu-i vorba numai de furt.
Necinstea înseamnă şi lipsa de cuvânt, inexactitatea, adică îi
dau întâlnire la 10, dar el vine abia la 11. Toate problemele
acestea sunt din păcate caracteristice multora dintre românii de
astăzi, lucruri pe care le ştie şi străinul. Deci eu cred că
acesta ar fi unul dintre lucrurile care ar trebui făcute în primul
rând: învăţătorul, începând din prima clasă, să-i spună
elevului că a fura, a fi necinstit, este o crimă.
Asistăm
astăzi la o avalanşă a kitsch-ului, a pseudo-culturii, a
pornografiei şi a minciunii mai mult sau mai puţin dirijate.
Cum este şi firesc, toate acestea afectează în special tânăra generaţie. Ce îi sfătuiţi pe tineri să facă într-un asemenea context?
Cum este şi firesc, toate acestea afectează în special tânăra generaţie. Ce îi sfătuiţi pe tineri să facă într-un asemenea context?
Recunosc
că avalanşa de pornografie şi mai cu seamă ofensiva, chiar
dramatică, în favoarea autorizării căsătoriilor homosexuale şi
a dreptului de adopţiune de copii pentru asemenea cupluri bizare
sunt fenomene extrem de îngrijorătoare, care ne amintesc de Sodoma
şi Gomora. Ar putea fi unul dintre simptomele cele mai clare că
civilizaţia noastră e în ajun de prăbuşire totală. Este
convingerea pe care am exprimat-o deja acum vreo 40 de ani în teza
mea de filosofie a istoriei (din care a ieşit o carte tradusă în
româneşte sub titlul „Civilizaţii şi tipare istorice”).
Ce
îndemn aţi dori să le adresaţi tinerilor?
Îndemnul
– singurul pe care îl pot da, fiindcă este de o actualitate
arzătoare – este acela ca tinerii să se întoarcă din
străinătate, dacă sunt plecaţi cu gândul de a rămâne în altă
ţară. Îl încurajez pe tânărul român care obţine o bursă în
străinătate să nu profite de ea ca să rămână definitiv acolo.
În
încheiere, vă rugăm să comentaţi cuvintele lui Petre Ţuţea:
„La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria
românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor este
egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea
nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica!”
Admirabile
cuvintele lui Petre Ţuţea! Materialismul dominant din vremea
noastră ne face să uităm cu totul resorturile religioase şi
morale ale istoriei.
