Credinţa şi răbdarea lui Iov / Istorioare morale

OrthPhoto

Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului Dumne­zeu binecuvântat. (Iov 1, 20)

Era odată un om drept şi cu frică de Dumnezeu, pe care îl chema Iov. Şi pentru că el nu călca poruncile lui Dum­nezeu şi făcea totdeauna numai bine, Atotputernicul îl încărcă cu bogăţii cum nimeni nu avea în lume. Diavolul, invidios, ceru voie înaltului Părinte al tuturor să se atingă de el şi primi învoire, numai să nu se atingă de sufletul lui Iov, căruia îi dăru­ise Domnul 7 feciori şi 7 fete. Diavolul porni la lucru şi-l sărăci pe Iov, îi omorî toţi copii, îi distruse toată averea, iar pe Iov îl umplu de boală şi de bube rele. Toţi îşi băteau joc de el, mulţi îl îndemnau să cârtească împotriva lui Dumnezeu, dar Iov răbda şi se ruga lui Dumnezeu. Până şi soţia lui Iov a zis că se mărită, dar el a îndemnat-o să se închine cu mâna dreaptă când va veni mirele s-o ia, dacă ea totuşi face o greşală ca aceasta. Când veni vremea ca ea să se urce în trăsură cu mirele, îşi aduse aminte de vorbele lui Iov şi-şi făcu cruce cu dreapta şi ce să vezi. Într-o clipă au pierit toţi nuntaşii cu mirele în frunte, pentru că toţi erau slujitorii lui Scaraoschi şi se temeau de Sfânta Cruce a lui Hristos. Atunci înţelese nevasta lui Iov că diavolul îşi bătuse joc de ea; îşi ceru iertare de la Iov, iar Dumnezeu îl însănătoşi pe Iov şi îi dădu şi mai multe bogăţii. Aşa răsplăteşte Dumne­zeu pe cei ce cred în El şi rabdă necazurile fără să cârtească.

Autor: I. Zana

Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011

Sărăcie şi bogăţie cu cinste şi mărinimie / Istorioare morale

Nektaria Tereshchenko (OrthPhoto)

Trăiau odată într-un sat, doi oameni; unul foarte sărac, iar celălalt, putred de bogat. Dumnezeu hotărâse ca ei să fie vecini. Trecătorii se opreau miraţi şi exclamau: cum poate suferi cel bogat pe cel sărac, iar cel sărac pe un aşa mare bogat.

Unii drumeţi care ţineau cu bogatul, când îl vedeau îi zi­ceau:

- Eu, zicea un trecător într-o zi, să fiu în locul dumitale, l-aş muta pe sărac, cu casă, cu masă, cu căţel, cu purcel, cu tot, un­deva departe nici să nu mai aud de el. Aş dărâma cocioaba lui şi-aş clădi o aripă nouă pentru conac.

- Ba, eu aş face altceva zise un altul: l-aş necăji şi amărî pe să­răntocul de vecin, încât singur şi-ar lua lumea în cap şi-ar pleca.

Dar erau şi unii dintre trecători, care luau parte săracului şi când îl întâlneau îi ziceau:

- Eu, să fiu în locul tău, l-aş fura pe bogat de câte ori aş avea ocazie, l-aş înşela şi l-aş minţi, căci nu este păcat, pentru că e bogat şi nu se cunoaşte că-l păgubeşti.

- Ba, eu aş face altceva, mai zise un trecător: să fiu în locul tău aş face atâta gălăgie şi atâta murdărie lângă casa bogatului, încât ar fi nevoit să plece singur în altă parte, că are destule parale şi aşa aş scăpa de el.

Şi nu era trecător care să nu-şi dea cu părerea asupra boga­tului sau săracului cu pricina.

Dar, cu toată nepotrivirea pe care o vedeau trecătorii, cei doi vecini trăiau în pace şi bună înţelegere. Prietenie strânsă între ei nu au putut lega, căci ştiţi d-voastră cum e în lumea asta: săracul nu se simte bine între bogaţi, iar bogatul nu prea se uită la sărac.

Şi aşa, fiecare cu bucuriile şi necazurile lui, vecinii îşi depănau firul vieţii lor.

Odată, se întâmplă un necaz; s-a aprins coşul de la casele bogatului iar scânteile zburau către acoperişul casei săracului gospodar, al cărui acoperiş era de trestie. Săracul, văzându-şi ameninţată căsuţa de flăcări, strigă disperat:

- Săi vecine, că-mi arde casa!

Bogatul, auzind şi văzând pericolul, a sărit cu toţi oamenii lui din curte şi-a stins focul de la coliba omului. În sat se făcu mare haz pe spinarea săracului. Mulţi se adresau bogatului zi- cându-i:

- Ei măi Toadere, căci aşa-l chema pe bogat, ce mai face ve­cinul tău, îţi cere de multe ori făină de împrumut, ţi-o mai dă înapoi? Şi multe altele.

Un invidios, l-a întrebat pe Toader într-o zi:

- Cum rabzi, Înălţimea Ta, om bogat şi cu vază, să-ţi zică un sărăntoc ca Gheorghe, căci aşa îl chema pe sărac, să-ţi zică vecin?!

- D-apoi cum să-mi zică? Dacă-mi este vecin, nu-mi poate zice altfel decât aşa cum este. Şi invidiosul a înghiţit în sec şi a tăcut chitic. Mai trecu o bucată de vreme şi Ana, fiica săracului trebuia să se mărite. Bietul om nu ştia dacă e bine să-l invite pe vecinul său bogat la nuntă sau nu. Dacă-l invit şi nu vine, mă fac de râs; dacă nu-l invit, se va supăra. Dar iată că Toader, bogătaşul, l-a scos din încurcătură; s-a oferit ca naş Anei. La nuntă, când petrecerea era mai în toi, săracul, fericit cum era, zise cumătrului:

- Măria Ta... Dar bogatul îi tăie vorba şi-i zise: Ce Măria Ta, să-mi zici cumetre, căci aşa mă cheamă de aici încolo. Pe Ghe­orghe săracul, îl podidiră lacrimile şi zise:

- Domnule, Măria Ta, vecine, cumetre! Multă lume m-a în­demnat să-ţi fac rău, că nu-i păcat…

- Cumetre, răspunse bogatul, şi pe mine mulţi m-au îndemnat să te mut de lângă mine şi să scap de tine, şi puteam face aceasta, dar, pentru că te-am văzut că nu râvneşti la ce nu este al tău, îţi vezi de casa şi familia ta, eşti gospodar cinstit, dacă nu te aveam de vecin, trebuia să-mi caut şi să-mi aduc un aşa vecin, căci vecinul bun fiind aproape, face mai mult decât un frate ce este departe. Eu sunt bogat, dar toata averea n-am câştigat-o prin hoţie şi necinste, ci am moştenit-o de la părinţi şi am sporit-o prin muncă şi hărnicie. Nu are importanţă că tu eşti sărac iar eu bogat, căci contează şi valorează cinstea, ome­nia, hărnicia şi mărinimia. De astăzi încolo, trebuie să fim mai apropiaţi, mai uniţi, ajutându-ne unul pe altul în orice împrejurare, ca doi fraţi, ca fii ai Tatălui Ceresc. Cât despre fini, voi avea eu grijă să nu cunoască lipsa şi să-i ajut de câte ori va fi nevoie.

Aşa vorbi Toader bogatul, iar nuntaşii care se opriseră din joc, începură cu toţii să plângă. Plângeau, dar plângeau de bucurie!

Fericiţi sunt cei milostivi, că aceia se vor milui. (Fericirea a-V-a)

Autor: Petrea Dascălul

Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011

Cu gândul mereu la Dumnezeu / Istorioare morale

Autor:  Heger (OrthPhoto)

Se spune că odată, Sf. Petre ceru voie de la Dumnezeu să coboare pe pământ, în timpul câşlegilor de toamnă (15 aug.-15 nov.) să petreacă împreună cu prietenii. Şi Dumnezeu îl învoi pentru o săptămână, dar Sf. Petru se simţi atât de bine pe pământ că se întoarse în cer după o lună. Dumnezeu îi ieşi în cale şi-l întrebă de ce a zăbovit atât de mult pe pământ.

- Atotputernice Doamne, am petrecut de minune: mâncare bună, vin ales, fructe din belşug, veselie, cântece şi jocuri populare, că mai - mai să uit de Raiul ceresc şi să rămân în raiul pământesc.

- Bine Petre, dar lumea în bunăstarea şi veselia pe care le-am dăruit-o, se gândeau şi se rugau la Mine?

- Slăvite Doamne, cât de mult am umblat, nimeni nu-şi amintea de Tine şi nu se ruga către Creatorul tuturor, decât numai o bătrânică care-i luase casa foc şi nădăjduia în mila Ta.

- Bine Petre, du-te şi vezi ce mai este prin Rai şi fă ordine.

Pe la câşlegile de primăvară (de la Paşti până la Duminica tuturor sfinţilor) Sf. Petre ceru din nou voie să coboare pe pământ şi Milostivul îl învoi pentru o lună, aşa cum ceruse Petre.

Ajuns pe pământ, Sf. Petre se gândea: Hei, să vezi ce-am să petrec acum măcar 2-3 luni de zile cu prietenii, căci Domnul e Bun şi mă iartă. Dar ce să vezi?! Pe pământ era foamete, boală, beţii, bătăi şi neînţelegeri, încât majoritatea oamenilor stătea în casă în plânsete, suspine şi jale.

Amărât, Sf. Petre se întoarse fuguţa în cer şi se întâlni cu Atotputernicul, care-i zise: Ce venişi Petre aşa de curând, nu mai e bine pe pământ?!

Şi Sf. Petre îi spuse ce întâlnise la tot pasul pe pământ.

- Acum se gândesc oamenii la Mine, zise Domnul.

- Toată lumea se gândeşte şi se roagă la Tine Doamne, cu supunere şi teamă, ca să opreşti mânia asupra lor.

- Ascultă Petre şi ţine minte cuvintele Mele: Dacă le dau pământenilor pace, sănătate şi bucate, ei uită de Mine şi uită să facă fapte bune. Iată de ce, din când în când, trebuie să le trimit secetă, foamete, neînţelegeri, război şi altele, ca să se căiască, să privească spre Mine şi să se ostenească să facă la tot pa­sul numai BINELE.

Pe cine Domnul îl iubeşte, îl ceartă; şi pedepseşte pe tot fiul pe care îl primeşte. (Evrei 12,6)

Autor: Sabin

Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011

Îngerul omului şi răsplata faptei bune / Din înţelepciunea poporului român

Era odată o femeie, care rămăsese văduvă cu trei copii şi nu avea de la bărbatul ei răposat decât 10 galbeni de aur pentru ea şi câte 10 pentru fiecare copil. Trăiau în bună armo­nie, cu frică de Dumnezeu şi în faceri de bine.

După ce isprăvi armata, feciorul cel mare ceru binecuvân­tarea mamei sale ca să-i dea cei 10 galbeni lăsaţi moştenire de la tatăllui şi să plece la târg să facă negustorie cinstită. Mama îi îngădui.

Pe drum spre târg, în spatele unei biserici, feciorul aude, buf! buf! Ce era? Un turc cu un ciomag în mână bătea cât pu­tea pământul unui mormânt proaspăt din cimitir.

- Ce faci omule? zise feciorul.

- Ce să fac, răspunse turcul, iacă hoţul ăsta de Român, mi-e dator 10 galbeni de aur şi până să mi-i dea a murit. Acum bat şi eu mormântul lui ca să mă pomenească şi mort.

- Nu-l bate, măi omule, că e păcat să n-aibă odihnă bietul creştin nici în mormânt. Ia mai bine de la mine 10 galbeni de aur şi vezi-ţi de treabă. Turcul, mulţumit, luă banii şi plecă nu­maidecât.

Flăcăul, mulţumit ca a putut face un bine, aşa cum îl învăţaseră părinţii lui, aranjă frumos pământul de pe mormânt, puse şi câteva flori, se înapoie acasă, povesti mamei sale întâmplarea şi, la rugămintea feciorului, mama îi dădu cei 10 galbeni de aur ai ei, ca fiul să facă negustorie cu cinste şi demnitate.

În drum spre târg, feciorul întâlneşte un băieţaş isteţ, care s-a învoit slugă la fecior. Ajunşi în târg, sluga ceru câţiva gal­beni ca să se ocupe de negustorie cât timp se va odihni stăpâ nul său după oboseala drumului. După câteva ceasuri de odih­nă se trezeşte flăcăul cu sluga care negustorise galbenii şi mai câştigase încă 30.

Şi aşa, zi de zi, flăcăul, cu ajutorul slugii ajunse mare bogă­taş, dar cu credinţă în Dumnezeu şi cu multe faceri de bine.

Când împlini 24 de ani, feciorul, care era foarte chipeş, a fost sfătuit de slugă să se însoare, dar cu cine credeţi? Cu fata împăratului.

- Ce măi băieţaş, zise el, tocmai tu ţi-ai găsit să râzi de mine?! Am auzit că toţi care au peţit fata împăratului, toţi şi-au pier­dut viaţa, căci fata este vrăjită şi peţitorul care trebuie să doarmă în camera fetei este mâncat de un şarpe mare care trăieşte în stomacul fetei; când fata stă noaptea de vorbă cu peţitorul, iese şarpele din ea şi-l omoară pe viitorul mire. Cu toate că fata împăratului e ca o zână de frumoasă şi bună ca o pâine caldă, nu poate scăpa de şarpele blestemat.

- Stăpâne, nu te-am învăţat eu totdeauna de bine?! Atunci ascultă-mă. Când vei fi în camera fetei, tu să te apropii mult de ea, să te închini, cu gândul la DUMNEZEU şi să ţipi aşa de tare, încât fata se va speria, va deschide gura şi şarpele va ieşi; cum va scoate capul să i-l retezi cu paloşul care se află lângă patul fetei.

Aşa a făcut feciorul, a reuşit şi a zis Împăratul: să facă nunta. Dar înainte de nuntă a vrut feciorul să plătească slugii pentru anii care a fost servit, dar sluga susţinea că a fost plătită cu 10 galbeni de aur, cu câţiva ani în urmă. Feciorul, uimit, întrebă pe slugă:

- Dar cine eşti?

- Eu, cine să fiu altul decât îngerul creştinului îngropat în cimitir, când l-ai scăpat de turcul care bătea cu ciomagul mor­mântul. Ai făcut o faptă bună şi pentru asta ţi-am slujit cu credinţă atâţia ani.

Îngerul se înălţă într-o lumină lină în văzduh, iar lumea rămase uimită. Povestea vrea să ne spună, cât poate FAPTA BUNĂ.

Dumnezeu întoarce omului după faptele lui şi se poartă cu fiecare, după purtarea lui. (Iov 34, 11)

Autor: C. Rădulescu Codin

Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011

Ce ne apropie de Dumnezeu / Istorioare morale

Autor: Игорь Годунов (OrthPhoto)

„Din fapte se îndreptăţeşte omul” (Iacov 2, 24).

Lume multă strânsă în faţa bisericii; unii gesticulau şi supăraţi strigau unii către alţii. Când mă apropiai mai mult, auzii:

- Auzi mă frate, dar cine se crede el că a fost cât a trăit?! A fost Ion Stamate... Ei şi? Şi pentru că a fost „cineva” în viaţă, pentru că a fost mai bogat, trebuie să-l îngropaţi lângă zidul bisericii?... Nu vă e ruşine cel puţin de ochii lumii şi că e păcat, în faţa lui Dumnezeu, ca să îi săpaţi groapa înaintea mormântului unui preot, care ne-a iubit şi ne-a slujit o viaţă întreagă?!

- Dar ce este oameni buni, ce s-a întâmplat, intrai eu în vorbă. Ce este turburarea şi mânia asta, aici, lângă Casa Domnului?!

- Păi, uite părinte, ce să fie, îmi zise un bătrân, iacă nişte oa­meni fără de minte!... Au săpat groapa lui Ion Stamate, chiar lângă zidul bisericii...; socoteşte şi sfinţia ta, e treabă cuminte asta, să fie înaintea mormântului preotului Vasile...? Cât a fost în viaţă, nu dădea pe la biserică decât din Paşti în Paşti şi une­ori nici atunci!

Ce se întâmplase? Groparii săpaseră groapa mortului Ion Stamate, din porunca rudelor lui, drept lângă zidul bisericii. Şi Stamate, răposatul nu prea era dus la biserică, ba chiar era de multe ori împotriva ei. El uitase obiceiurile creştine stră­moşeşti. Îi plăcea băutura, tutunul şi înjura de lucruri sfinte. Adeseori îl găseai în fruntea răutăţilor. Acum i se făcuse groapa mai aproape de biserică decât a tuturor morţilor dinainte de el ... şi aceasta era o faptă care supăra grozav pe bunii creştini, şi anume faptul că un mirean, care în toată viaţa lui n-a voit să ştie de Dumnezeu, să aibă groapa în locul cel mai de cinste, ba chiar şi înaintea mormântului unui bun slujitor al Sf. Altar, cum fusese părintele Vasile.

- Oameni buni, le zisei eu: Nu e de mirare ce vedeţi. De mirare ar fi să-l ducă groparii în slava cerului în faţa lui Dumnezeu, nu lângă zidul bisericii. Dar acolo nu-l pot duce decât faptele lui bune, dacă le are. Cine se îndeasă printre oameni să iasă în frunte, fără să fie vrednic, acela se îndeasă şi la biserică să treacă înaintea celor mai bătrâni decât el, acela se zbate chiar şi mort să fie înaintea tuturor, ca să ocupe locul cinstei şi al vredniciei. De aceea rudele şi familia unui astfel de răposat, stăruie şi se fac luntre şi punte, ca să i se facă slujba înmormân­tării în biserică unde n-a intrat decât când s-a botezat şi cununat, să fie plimbat cât mai mult prin sat să-l vadă lumea, să i se pună fanfară ca să audă cât mai mulţi de plecarea lui din lumea aceasta, să i se dea şi în cimitir locul cel mai de cinste, căci de, el nu a fost un oarecare în viaţă…

Dar vai vouă, nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu inima a cre­de şi a gândi mai adânc la cuvintele Domnului. Nu ştiţi oare că viaţa noastră curată, trăită după poruncile lui Dumnezeu, ne apropie mai mult de Atotputernicul şi Creatorul şi nu groapa noastră dacă e mai aproape de biserică? Aţi uitat oare, că nu cel dus MORT în Biserică, se izbăveşte mai mult de păcatele sale, ci cel care cât a fost VIU i-a fost dragă Biserica şi poruncile lui Dumnezeu?! Nimeni dintre d-voastră să nu se gândească că se face o nedreptate răposatului preot Vasile sau altor buni creştini, care n-au mormintele mai în faţă sau mai aproape de zidul bisericii, cum îl are Ion Stamate. Câţi credincioşi, care au murit prin munţi, văi, ape, câmpurile de luptă sau oricâte fel de moarte, neîngropaţi în cimitire sau lângă zidul bisericii, nu pot ei oare să aibe sufletele lor mai aproape de Dumnezeu, decât ale acelora care au trupurile îngropate în cimitire frumoase sau chiar în biserici?

Pentru că nu apropierea rămăşiţelor noastre pământeşti de biserică, ne apropie de Dumnezeu, de fericirea cea veşnică, ci credinţa şi faptele bune creştineşti din viaţă.

NICI mormintele noastre şi cavourile luxoase din cimitire, NICI fanfara care atrage atenţia lumii pe străzi, NICI cuvân­tările de laudă pentru cel răposat, NICI atâtea alte lucruri za­darnice, nu ne apropie de Dumnezeu, de Rai, de Fericirea cea veşnică, CI CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE creştineşti din VIAŢA noastră. Acestea - credinţa şi faptele bune - sunt cele care ne duc până în Faţa lui Dumnezeu. Deci, nu vă înşelaţi fraţii mei iubiţi, căci Cuvântul Domnului ne spune clar: DIN FAPTE ESTE ÎNDREPTAT OMUL. (Iacov 11, 24)

Femeile au rămas cu mâna la gură... Bătrânii gânditori au oftat uşuraţi... Tinerii s-au bucurat... Şi cu toţii, tare mulţumiţi de această învăţătură, ca o apă proaspătă şi răcoritoare, s-au împrăştiat fiecare pe la casele lor, cu cugetul împăcat şi hotă­râţi să pună şi mai mult preţ pe CREDINŢA şi FAPTELE lor.

Cine are urechi de auzit, să audă. (Mt. XIII, 9)

Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011

«Mai fericit este a da, decât a lua» (F. Apost. XX, 35)

Într-o zi, cineva a bătut la uşa chiliei călugărului sihastru Macarie:

- Părinte, zise omul, ţi-am adus un strugure cu broboane mari aurii, ca să-ţi îndulceşti gura şi să te răcoreşti.

Părintele Macarie îl primi mulţumindu-i şi binecuvântându-l. Când se uită mai bine la strugurele care strălucea ca aurul la soare, îşi zise zâmbind: Oare n-aş face eu mai bine să-l dau vecinului meu mai bătrân, care stă în chilia vecină, decât să-l mânânc eu? I-aş face o bucurie?!

Şi duse strugurele vecinului său.

Acesta îl luă cu mare bucurie şi mulţumire şi-şi zise:

O, cât de bine este venit acest strugure frumos, pentru vecinul meu, fratele Nazarie, care este bolnav. Şi îl duse. Şi Nazarie îi mulţumi, dar şi el îşi zise: cum o să mânânc eu o aşa dulceaţă de strugure, când Mântuitorul a fost adăpat cu oţet şi fiere pe Cruce? Oare nu sunt eu ucenicul Lui? Şi aşa a trecut strugurele din chilie în chilie, până în amurgul serii, când a ajuns din nou la părintele Macarie, căruia i s-au umplut ochii cu lacrimi de bucurie, văzând că este înconjurat de adevăraţi următori ai lui Hristos.

Ei au îndeplinit îndemnul Mântuitorului, care a zis: «Mai fe­ricit este a da, decât a lua».

Autor: Dr. Uie Dăianu

Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011