Evanghelia
Matei
4, 25; 5, 1-12
În
vremea aceea după Iisus au mers noroade multe din Galileea, din
Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.
Iisus,
văzând mulţimile, s-a suit în munte, a şezut jos şi ucenicii
Săi au venit lângă Dânsul; iar El, deschizând gura Sa, îi
învăţa zicând: fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este
împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor
mângâia. Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, căci
aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, căci aceia se vor
milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe
Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui
Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci
a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când, din
pricina Mea, vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi, minţind, vor
zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă
veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri.
Sfântul
Ioan Gură de Aur - Predică
la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul)
Iară
fariseii grăiau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli” (Mt. 9,
34; Lc. ll, l5).
Despre
post şi despre patima defăimării.
Precum
după sfârşitul iernii, când începe vara corăbierul duce în
mare vasul său, ostaşul curăţă armele sale şi îşi pregăteşte
calul său de război, lucrătorul de pământ îşi ascute secera,
călătorul începe cu curaj călătoria sa cea îndelungată şi
luptătorul se găteşte pentru arena, aşa şi noi, când a sosit
timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim
armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerile
noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără
de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii
să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne gătim
pentru luptă.
Căci
creştinul este un lucrător de pământ, un corăbier; un ostaş, un
luptător şi un călător. De aceea zice şi Apostolul Pavel:
„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, ll-l3).
Dacă
eşti tu luptător, trebuie sa paşeşti pe locul luptei dezbrăcat;
dacă eşti ostaş, trebuie să te arăţi la bătălie înarmat. Cum
însă sunt cu putinţă amândouă aceste deodată? Totodată a fi
dezbrăcat şi înarmat?
Ascultă!
Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător,
armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostas;
dezbracă grijile cele vremelnice, căci timpul postului este un timp
de luptă, armează-te cu armele duhului, căci nouă ne stă înainte
un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea noi
trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca
de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile, pentru ca să
nu putem fi răniţi de nicăieri. Lucrează acum ogorul sufletului
tău, smulge spinii şi pălămida, seamănă în locul lor cuvântul
lui Dumnezeu, pune şi sădeşte plantele cele frumoase ale
înţelepciunii, şi atunci tu vei fi un duhovnicesc lucrător de
pământ.
Secera
duhului tău, care se tocise prin necumpătare, prin post iarăşi se
va ascuţi; pregăteşte-te de călătorie la cer, păşeşte pe
calea cea aspră şi îngustă, căci cel subţiat prin post poate
mai uşor să treacă prin uşa cea strâmtă. Furtuna patimilor
trebuie acum să o linişteşti, valurile poftelor celor fără
rânduială să le domoleşti, corăbioara sufletului tău să o
scapi, să întrebuinţezi toată prevederea şi vei fi un cârmaci
duhovnicesc.
La
toate acestea postul ne dă prilej şi învăţătură. Eu însă
înţeleg nu postul cel obişnuit, ci postul cel adevărat, adică nu
numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la
păcate; căci nu, singur postul bucatelor în sine, ci numai postul
cel adevărat poate mântui pe om.
Aşadar,
pentru ca noi să nu ne ostenim în zadar si să ni se răpească
folosul postului, să cercetăm cum şi în ce chip trebuie să
postim. Fariseul acela din Evanghelie încă postea (Lc. l8, l0 şi
urm.), dar aceasta nu i-a folosit la nimic, ci s-a întors deşert în
casa sa, pe cand vameşul, care nu postise, l-a întrecut.
Ninivitenii
au postit şi iarăşi au dobândit harul lui Dumnezeu. Dar şi
jidovii posteau, fără ca aceasta să-i fi mântuit. Să vedem acum
ce însuşiri a avut postul ninivetenilor si prin ce au îmblânzit
ei mânia cea mare a lui Dumnezeu. Era oare postul lor numai
înfrânare de mâncare şi îmbrăcarea hainelor de jale? Nicidecum,
ci era o schimbare a toată viaţa lor. De unde ştim aceasta? De la
însuşi profetul. Când el vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu şi
despre postul ninivetenilor, şi despre iertarea dumnezeiească, cea
dobândită, arată şi temeiul acestei iertări prin cuvintele:
„Căci Dumnezeu a văzut faptele lor” (Iona 3, l0).
Care
fapte? Oare înfrânarea lor de la mâncare şi purtarea hainelor de
jale? Nu, ci tăcând despre aceasta, zice: „Fiindcă fiecare a
părăsit calea sa cea rea, Domnului i-a părut rău de nenorocirea
ce voia a aduce asupra lor”. Aşadar, vezi că ninivetenii nu prin
înfrânarea de la mâncare, ci prin schimbarea vieţuirii lor au
scăpat de primejdia cea mare şi iarăşi au împăcat pe Dumnezeu.
Dar
eu zic aceasta nu pentru a înjosi postul, ci pentru a-l cinsti cu
adevărat, căci cinstea postului stă nu întru înfrânarea de la
mâncare, ci întru înfrânarea de la păcate, iar cine mărgineşte
postul său numai la a nu mânca, acela necinsteşte postul mai mult.
Tu
posteşti! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte! Prin ce fapte? –
întrebi tu. Iată: când vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul;
când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele
tău norocit, nu-l pizmui. Ţine ochii tăi în frâu, ca să nu
arunce priviri poftitoare şi necurate. Nu numai gura ta trebuie să
postească, ci încă şi ochii şi urechile, picioarele şi mâinile
şi toate membrele trupului tău. Mâinile tale să postească
rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia
câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la
desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească
neuitându-se cu poftă şi cu aprindere. Privirea este mâncarea
ochilor.
Dacă
privirea este neiertată, păcătoasă, vătăma postul, ducând tot
sufletul la pierdere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar
mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui
privirea cea păcătoasă. Tu te înfrânezi de carne. Bine. Dar
nu-ţi lăsa nici ochii a căuta la pofta cărnii, încă şi
urechile tale trebuie să postească. Dar postul urechii stă în a
nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. Căci se
zice în Sfânta Scriptură: „Să nu asculţi vorbele cele
mincinoase” (leş. 23, l). încă şi gura trebuie să postească,
înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine şi de înjurături
sau sudalme; căci ce ar folosi, dacă noi nu mâncăm carnea
dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun
al fraţilor noştri?
Defăimătorul,
într-adevăr, sfâşie şi mănâncă pe aproapele său. Despre
aceasta vorbeşte Pavel, când zice: „Iară de vă muşcaţi unul
pe altul şi vă mâncaţi, căutaţi să nu vă mistuiţi unul de
către altul” (Gal. 5, l5). Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în
carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muşcat sufletul lui
cu clevetirea ta, l-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, ţi-ai
pricinuit ţie însuţi, lui şi multor
altora înmiite daune. Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai
făcut mai rău pe cel ce te-a ascultat; de este el un păcătos,
acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un tovarăş al
păcatului său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi întru
mândrie şi prin păcatul altora va ti împins a cugeta lucruri
înalte despre sine.
Tu
eşti vinovat încă şi prin aceea că numele lui Dumnezeu se
huleşte; căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui
Dumnezeu se cinsteşte, aşa prin descoperirea păcatelor El se
defăima şi se necinsteşte. Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl
defaimi, prin defăimarea ta l-ai făcut mai fără de ruşine şi
totodată mai învrăjmăşit asupra ta.
Să
nu-mi zică nimeni că numai când ar vorbi cineva neadevărul despre
aproapele său, atunci l-ar defăima, iară nu când vorbeşte
adevărul. Nu, nu este aşa; căci si aceea este o călcare de lege,
când cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rau, care este
adevărat. Fără îndoială şi fariseul acela numai adevăr a
vorbit despre vameşul şi totuşi aceasta nu i-a ajutat, iar toate
faptele lui cele bune au fost zadarnice.
Dar
poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i
păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere
de la Dumnezeu ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte,
sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l.
Arată
păcătosului că tu îl iubeşti, dovedeşte-i că numai din
îngrijire pentru dânsul si pentru că voieşti binele lui, iară nu
spre a-l ruşina, pomeneşti păcatele lui. Arată-i cea mai mare
dragoste şi prietenie, fără să te ruşinezi a face toate, dacă
ţinta ta este de a-l face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care
măgulesc pe bolnavii cei nesupuşi, spre a-i îndemna să primească
doctoriile cele vindecătoare.
Fă
şi tu aşa şi arată preotului rănile aproapelui tău. Aceasta
înseamnă a te îngriji de dânsul şi a te interesa ele
îmbunătăţirea lui. Dar sfătuirea mea nu priveşte numai pe aceia
care vorbesc rău de alţii, ci şi pe aceia care aud nişte asemenea
vorbe. Pe aceşti din urmă îi sfătuiesc eu aş astupa urechile şi
a urma psalmistului, care zice: „Urât-am pe cel ce grăieşte rău
în ascuns despre aproapele său” (Ps. l00, 5).
Voieşte
cineva să-ţi spună ceva despre altul, zi-i: dacă voieşti, să
lauzi pe cineva cu bucurie, voi pleca urechea mea. Iară de voieşti
să vorbeşti rău despre cineva, eu voi astupa urechile mele la
vorbele tale. Căci ce-mi va folosi mie a afla că acesta sau acela
este un păcătos?
Mai
zi defăimătorului: „Pentru noi înşine trebuie să ne îngrijim,
cum am putea să dăm seamă de păcatele noastre şi să întoarcem
grija la cercetarea propriei noastre vieţi”. Căci cu ce ne-am
putea noi dezvinovăţi şi afla iertare, cand noi nu ne îngrijim de
treburile noastre proprii, dar ne ocupăm aşa de mult cu cele
străine?
Este
necuviincios când cineva trece pe lângă o casă, a se uita
înăuntru cu curiozitate, iscodind ce se face acolo. Dar încă mai
necuviincios şi mai nemoral este a iscodi viaţa şi purtarea altor
oameni.
Oamenii
aceştia, care pururea se îngrijesc de cele străine, săvârşesc
însă şi o altă nebunie foarte mare. Dacă iarăşi au iscodit
ceva, îndată o spun altuia, dar opresc pe acesta cu asprime de a
mai spune cuiva, şi tocmai prin aceasta dau a înţelege că ei au
săvârşit ceva vrednic de prihănit.
Căci,
dacă tu doreşti ca ceva să nu se mai spună, ar fi trebuit tu
însuţi mai întâi de toate să nu spui. Voieşti tu ca ceva să nu
fie cunoscut, atunci trebuie ca tu însuţi să o faci mai întâi.
Dar dacă
tu însuţi nu poţi tăcea, în zadar îndemni pe alţii la tăcere.
Dar
poate tu vei zice: „Este foarte dulce şi plăcut a defăima pe
altul”. Dimpotrivă, a nu defăima este plăcut. Cine a defăimat
pe altul, cade în încurcături, se teme de urmările cele rele, se
căieşte, şi adeseori şi-ar muşca limba; şi tremură, ca nu
cumva ceea ce a spus să îi aducă o mare primejdie şi o cumplită
daună.
Dimpotrivă,
cine stăpâneşte limba sa, este liber de toată această mâhnire
şi trăieşte într-o linişte dulce. ,,De ai auzit ceva - zice
înţeleptul Sirah, las-o să moară în tine; fii liniştit, nu vei
crăpa din aceasta” (Sir. l9, l0). Ce vrea să zică aceasta:
„Lasă-o să moară în tine?”. Aceasta vrea să zică:
stârpeşte-o, îngroap-o, fă-o să nu mai iasă afară.
Aşadar,
înainte de toate, trebuie să te fereşti a asculta pe cel ce
vorbeşte rău de aproapele tău. Iară dacă ai auzit ceva asemenea,
îngroap-o, omoar-o în tine, dă-o uitării, ca să fie ca şi cum
nu ai fi auzit-o. Atunci vei putea să petreci o viaţă liniştită,
paşnică. Dacă defăimătorii vor vedea că dispreţul nostru îi
ajunge mai degrabă pe dânşii decât pe cei defăimaţi, atunci ei
curând se vor lăsa de obiceiul lor cel rău, vor părăsi păcatul
lor, iar pe viitor vor grăi bine despre aproapele; iară despre noi
vor spune cu laudă că suntem mântuitorii şi binefăcătorii lor.
Deci
să fugim, iubiţilor, de defăimări, şi să recunoaştem că
patima defăimării este o cursă a Satanei şi o groapă plină de
răutate şi de pândituri. Căci diavolul pentru aceea ne-a împins
la acest obicei rău, pentru ca noi să nu ne îngrijim de mântuirea
sufletului nostru, iar ca răspunderea noastră să o facă mai mare.
Şi defăimarea nu numai pentru aceea este ceva rău, pentru că noi
avem să dăm seamă despre fiecare cuvânt, ci şi pentru aceea că
defăimarea ne răpeşte orice dezvinovăţire pentru păcatele
noastre, făcându-le mai grele şi mai de osândit.
Cine
critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta
nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu
numai după mărimea păcatelor noastre, ci şi după cum am judecat
noi pe alţii. De aceea Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca să nu
fiţi judecaţi” (Mt. 7, l).
Aşadar,
păcatul nostru în acea lume se va arăta nu numai aşa cum este el
în sine, ci, prin judecata noastră cea aspră despre aproapele, el
se va face mai grozav şi mai vrednic de osândă. Dimpotrivă, cel
domol, cel iubitor de oameni, cel blând micşorează mărimea
păcatelor sale.
Aşadar,
în acest sfânt timp al postului să alungăm toată defăimarea din
gura noastră, fiind convinşi, că de am mânca numai cenuşă,
această viaţă aspră nu va putea folosi, dacă nu ne vom înfrâna
totodată de prihanire şi de defăimare. Să postim deci, iubiţilor,
în aşa chip, ca noi să ne înfrânăm nu numai de la mâncare, ci
şi de la păcate.
Atunci
noi încă din viaţa de acum vom avea bună nădejde de mântuire,
iară în viaţa cea viitoare ne vom apropia de Hristos cu o veselă
încredere şi vom putea gusta bunurile cele negrăite ale cerului,
de care fie să ne împărtăşim cu toţi, prin harul şi prin
iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună
cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor!
Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu