Predica la Sfinții Apostoli Petru și Pavel - Sfântul Serafim Sobolev

Evanghelia

Matei 16, 13-19

În vremea aceea, venind în părţile Cezareii lui Filip, a întrebat Iisus pe ucenicii Săi, zicând: cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns Lui: unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Atunci Iisus le-a zis: dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Şi răspunzând Simon Petru, a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. Iar Iisus răspunzând, i-a zis: fericit eşti tu Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, cel din ceruri. Şi Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri.

Sfântul Serafim Sobolev - Despre dragostea pentru Hristos şi hotărârea de a urma poruncilor Lui

Întregul sens şi toată fericirea vieţii noastre, iubiţilor întru Hristos fiii mei, constă în dragostea noastră pentru Dumnezeu, în dragostea noastră pentru Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui dumnezeieşti.

Iată de ce Domnul a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea..., ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 10-11). De aici este clar: cu cât se înmulţeşte dragostea noastră pentru Hristos prin împlinirea poruncilor Lui, cu atât mai mult suntem părtaşii unei fericiri adevărate, atât vremelnice, cât şi veşnice. Şi invers: cu cât ne îndepărtăm de Hristos, cu atât mai mult ne afundăm într-o negură de imensă nefericire.

Iar lipsa totală a dragostei pentru Hristos nu înseamnă nimic altceva decât o groaznică nenorocire şi cădere sub blestem, vremelnic şi veşnic. Nu degeaba apostolul spunea: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema” (I Corinteni 16, 22).

De aceea, trebuie ca toate puterile noastre, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori, să le folosim mai ales pentru câştigarea dragostei pentru Hristos, dacă dorim să dobândim adevărata fericire şi bucurie dumnezeiască.

Către această dragoste ne cheamă întotdeauna Sfânta Biserică. Ea ne cheamă spre această mare fericire şi astăzi, în ziua amintirii verhovnicilor Apostoli Petru şi Pavel. Sfânta Biserică ne cheamă la această dragoste pentru Dumnezeu, arătându-ne faptele acestor Apostoli, despre care atât de mult ne vorbesc Sfânta Scriptură şi Tradiţia bisericească.

Cât de mult Îl iubea pe Hristos Sfântul Apostol Petru, se vede mai întâi din Evanghelie. În timp ce toţi ucenicii L-au părăsit pe Domnul în Grădina Ghetsimani, este adevărat, la porunca Lui, apostolul Petru nu putea să-şi înfrâneze dragostea sa arzătoare pentru Domnul şi L-a urmat în curtea arhiereului.

Dar, neavând încă Harul Sfântului Duh, el a căzut şi s-a lepădat de Hristos. Dar imediat, după cădere, apostolul Petru a început să se căiască şi să verse lacrimi amare de pocăinţă. Pentru această pocăinţă Domnul l-a iertat şi l-a chemat în rândul ucenicilor săi.

Iar la Evanghelia utreniei, aţi auzit, iubiţilor întru Hristos fiii mei, cum asemenea întreitei lepădări a apostolului Petru, Domnul de trei ori l-a întrebat, când s-a arătat ucenicilor, după învierea Sa: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Şi apostolul Petru a mărturisit de trei ori dragostea pentru El” (Ioan 21, 16-17).

Dar acest lucru e puţin. După cum ne arată tradiţia bisericească, marea şi înflăcărată dragoste a apostolului Petru pentru Hristos l-a făcut, după aceea, ca în fiecare noapte, la cântatul cocoşilor, să se trezească şi să plângă pentru păcatul lepădării, deşi acest păcat a fost de mult iertat de Domnul.

Marea dragoste pentru Hristos s-a manifestat la apostolul Petru după pogorârea asupra ucenicilor lui Hristos a Harului Sfântului Duh. Faptele Apostolilor povestesc cu câtă bărbăţie neobişnuită, în numele tuturor apostolilor, el a propovăduit despre credinţa în Hristos Cel Răstignit şi înviat.

În această îndrăzneaţă mărturisire a lui Hristos s-a arătat aceeaşi dragoste a apostolului Petru pentru El, însufleţită şi întărită de lucrarea extraordinară a Harului.

Evanghelia de astăzi ne aminteşte cum la întrebarea adresată de Hristos ucenicilor: „Dar voi cine ziceţi că sunt? Apostolul Petru..., L-a mărturisit pe Hristos Dumnezeu, spunând: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Matei 16, 15-16). Şi în această mărturisire de credinţă s-a exprimat marea dragoste a apostolului Petru pentru Hristos. De aceea Domnul l-a fericit pe Petru (Matei 16,17-19), căci fără dragostea pentru Dumnezeu credinţa noastră nu are pentru noi nici o însemnătate mântuitoare, fapt întărit şi de apostolul Pavel, care a spus că în lucrarea mântuirii noastre are importanţă doar credinţa urmată de dragoste (vezi I Corinteni 13,2).

Iubirea pentru Hristos a fost centrul din care izvorau toate gândurile, sentimentele, dorinţele, cuvintele apostolului Petru, toată activitatea şi viaţa lui. Caracteristic este că şi în moartea apostolului Petru s-a arătat aceeaşi dragoste deosebită pentru Hristos.

După cum mărturiseşte tradiţia bisericească, iubirea pentru Hristos l-a îndemnat pe apostolul Petru să ceară călăilor săi să îl răstignească cu capul în jos.

Dar cum l-a iubit apostolul Pavel pe Hristos, cât a lucrat şi cât a suferit pentru Hristos mărturisesc propriile sale cuvinte, pe care le-am auzit astăzi la Apostol: „În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine. Pe lângă cele de afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 23-29).

Despre dragostea lui pentru Hristos apostolul Pavel mărturiseşte în Epistola sa către Romani: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere... . Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru (Romani 8, 35-36; 38-39).

Pentru această mare dragoste pentru Hristos, Domnul a revărsat asupra apostolilor Săi, Petru şi Pavel, toată dragostea Sa şi i-a îmbogăţit pe ei cu toate darurile Sfântului Duh.

Faptele Apostolilor demonstrează că însăşi umbra apostolului Petru, ştergarele şi cingătorile apostolului Pavel săvârşeau tot felul de tămăduiri ale oamenilor (vezi Fapte 5, 15; 19, 12).

Desigur, Sfânta Biserică, arătându-ne nouă desăvârşita dragoste a apostolilor Petru şi Pavel pentru Hristos, nu ne cere ca noi să dobândim dintr-o dată această dragoste. Ea cunoaşte toate neputinţele noastre.

În lumea aceasta toate se săvârşesc treptat. Dar Biserica ne cere ca noi să avem fundamentul acestei mari iubiri desăvârşite pentru Dumnezeu Mântuitorul nostru.

Acest fundament constă în hotărârea de a tinde spre Hristos, a avea o tendinţă nestrămutată de a ajunge la El prin întreaga noastră viaţă, de a fi mereu cu El, de a-I plăcea şi a-L iubi prin împlinirea poruncilor Lui mântuitoare.

Dacă vom avea această hotărâre, atunci Harul Sfântului Duh va împărăţi întru noi. El va acoperi neputinţele noastre şi fără prea multă nevoinţă din partea noastră, ne va apăra minunat de orice nevoi şi necazuri, ne va uni cu Hristos şi ne va proslăvi pe noi cu slavă dumnezeiască.

Ce nevoinţe avea preacuviosul Serafim de Sarov, pe când era doar copil de şapte ani, cu numele Prohor şi luat fiind de mama lui în clopotniţa înaltă a bisericii pe care o ctitorea, din neatenţie, a căzut la pământ, de la aşa înălţime?! Spre marea uimire a mamei, Prohor a rămas întreg şi nevătămat.

Harul lui Dumnezeu l-a păzit de la moarte, într-un chip atât de minunat, deoarece în inima lui de copil existau deja dorinţa şi hotărârea de a merge după Hristos şi de a fi întotdeauna cu El, dorinţă sădită în sufletul lui Prohor de către evlavioasa lui mamă, prin educaţia lui bisericească, plină de Har.

Care ar fi putut fi cauza minunatei tămăduiri a lui Prohor, când el era deja începător în mănăstirea din Sarov şi avea numai douăzeci de ani? Prohor încă nu reuşise să se întărească în nevoinţele duhovniceşti ale vieţii monahale, avea doar o hotărâre nestrămutată de a-L sluji pe Hristos. Şi datorită acestei hotărâri mântuitoare Preacurata Maică a Domnului i s-a arătat, însoţită de Sfinţii Apostoli, Ioan Teologul şi Petru şi într-o clipă l-a tămăduit de boala ce suferea de trei ani.

Datorită acestei hotărâri ferme de a-L iubi pe Hristos, preacuviosul Serafim, deşi nereuşind încă să-şi cureţe inima sa de patimi şi fiind în vârstă de numai douăzeci şi şase de ani, totuşi L-a văzut în toată slava pe Domnul Iisus Hristos în biserică, în timpul Liturghiei din Joia Mare, când el a slujit ca ierodiacon. Domnul L-a învrednicit pe preacuviosul Serafim de asemenea mare milă, de o asemenea slavă dumnezeiască, de care foarte rar s-au bucurat chiar şi marii Săi slujitori şi nevoitori.

Nici pe noi nu ne va lipsi Domnul de mila Sa, iubiţilor întru Hristos fiii mei, într-o măsură sau alta, dacă şi în noi va fi această hotărâre în a-L iubi pe Hristos şi a-I urma Lui în toate zilele vieţii noastre.

Dacă noi nu vom reuşi înainte de moarte să ne curăţăm de toate păcatele şi patimile noastre şi vom muri, dar având în sufletul nostru hotărârea de a-L iubi pe Hristos cu toată fiinţa noastră şi de a respecta neabătut toate poruncile Sale, atunci sufletul nostru nu va merge la demoni pentru chinurile iadului, ci va merge acolo, unde era îndreptat înainte de moarte, adică la Hristos în împărăţia Lui cerească, pentru fericirea veşnică a Raiului.

Fie ca Domnul, prin Harul Său, să insufle în inimile noastre această hotărâre mântuitoare. Fie ca Domnul să ne învredni cească nu numai a avea această hotărâre de a-L iubi pe Hristos, dar să ne dăruiască mai ales această dragoste pentru El, ca şi aici şi în viaţa viitoare să fim moştenitori ai acestei bucurii dumnezeieşti, ai acestei adevărate fericiri, atât vremelnice, cât şi veşnice.

Fie ca Domnul să ne învrednicească pe toţi de această avuţie cerească, pentru rugăciunile verhovnicilor Apostoli Petru şi Pavel şi mai ales, pentru rugăciunile şi atotputernica ocrotire în faţa tronului lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii a Preacuratei Maicii Domnului, Fecioarei Maria. Amin.

(cuvânt ţinut în biserica rusă „Sfântul Nicolae” din Sofia, la 29 iunie şi 12 iulie 1947)

Sursa: Doxologia

Continentul frăţietăţii / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

 

        Iar marea nu mai este. (Apocalipsă 21, 1)

 

Ştim că în lumea fizică mările ocupă un spaţiu mult mai mare decât uscatul. Putem spune că acelaşi lucru se petre­ce şi în lumea spirituală. Oamenii nu trăiesc în prietenie, ca fraţii, pe un singur, indivizibil continent. Dimpotrivă, existenţa lor pare a se desfăşura pe o sumedenie de insule, des­părţite între ele de un ocean în continuă furtună. Între via­ţa noastră şi viaţa fraţilor noştri se cască un adevărat abis, peste care nu suntem în stare să trecem, iar acest abis este egoismul. Cauza neîncetatei stări de alarmă în care ne aflăm stă într-o înstrăinare reciprocă. Trăim doar pentru sine şi de aceea într-o inevitabilă deşertăciune. Gândurile oamenilor, ca nişte talazuri într-un zbucium continuu, se întorc mereu acolo unde s-au iscat: la noi înşine.

Acea înaltă viaţă spirituală, care se deschisese în faţa Apostolului Ioan pe insula Patmos, înfăţişa însă o altă privelişte: toate aceste oprelişti, toate abisurile dispăruseră: pământul se arăta în integralitatea lui. Întreaga omenire devenise un singur continent. Nu mai existau nici diferenţe între persoane, toţi deveniseră ca o singură fiinţă. Oamenii vedeau cu aceiaşi ochi, simţeau la fel, lucrau mână-n mână, în faţa tuturor se desfăşura slava cerească. Purtând fiecare povara altuia, uitaseră de propria lor persoană. Agitata mare a grijilor personale îşi găsise, în sfârşit, liniştea, o pace pro­fundă, ireversibilă, pusese stăpânire pe orice suflet.

În clipele când povara vieţii pare să ne fi istovit cu de­săvârşire, când ni se pare că nu mai putem suporta să tră­im, când încercăm să ne punem la adăpost de furtuni şi de vreme rea, să ne ridicăm privirile spre Cel al cărui jug este bun şi a Cărui povară uşoară. Doamne, fă-mă să uit de mi­ne, pentru a putea intra în bucuria Ta, în pacea Ta veşnică! Ajută-mă să-mi ridic crucea, pentru ca puterea crucii să mă poarte şi să mă facă să merg înainte! Suflă asupra mea duhul renunţării de sine şi al iubirii, care spulberă orice tulburare şi orice spaimă. Fă să mă unesc cu marele continent al fraternităţii întregii omeniri, să văd că valurile agitate din ju­rul meu se potolesc, şi voi putea înţelege cu inima cuvintele Apocalipsei: „Iar marea nu mai este”.

 

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Doctoria împotriva stresului - Cuviosul Paisie Aghioritul

Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniștiti chiar și împrejurul lumii – precum cureaua mașinii împrejurul roții nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor liniște. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educația exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar și copii mici) la psihanalize și la psihiatri și construiește mereu spitale de boli psihice și instruiește psihiatri, dintre care mulți nici în Dumnezeu nu cred, nici existența sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putință ca acești oameni să ajute suflete, când ei înșiși sunt plini de neliniște? Cum este cu putință ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu și în viața cea adevărată, cea de după moarte, cea veșnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieții celei adevărate, i se îndepărtează toata neliniștea și-i vine mângâierea dumnezeiască, și astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice și le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toți cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieții.

Oamenii încearcă să se liniștească cu calmante sau cu teorii yoga, și nu vor adevărata liniște, care vine atunci când se smerește omul și care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Și turiștii care vin din țări străine și umbla pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpușeală, gândește-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniți de ei înșiși, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!

Când vedem un om cu o neliniște mare, cu mâhnire și supărare, deși le are pe toate – nu-i lipsește nimic – atunci să știm că-i lipsește Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiți și de bogăție, pentru că bunurile lumești nu-i împlinesc sufletește; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogați care au de toate și nu au copii, și tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiți de toate. “În regulă“, îi zic unuia, “daca ai timp liber, fă-ți cele duhovnicești. Citește un Ceas, citește puțin din Evanghelie“. “Nu pot“, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital și mângâie un bolnav“. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Și de ce sa fac aceasta?“. “Du-te și ajută vreun sărac de prin vecini“. “Nu, nu mă multumește nici aceasta“, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămadă de case, să aibă toate bunătățile și să se chinuiască! Știți căți astfel de oameni există? Și se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea. Înfricoșător! Și dacă nici nu lucrează, ci își trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiți oameni. Dacă ar avea cel puțin un serviciu, ar fi mai bine.

Viața de astăzi, cu necontenita e alergatură, este un iad. Oamenii se grăbesc și aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, și așa mai departe. Și ca să nu uite ce au de făcut, și le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine că își mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înșiși nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindești în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viață, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află liniște și aleargă mereu.

Bine că există viața de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veșnic în viața aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care și-au făcut ei viața. Cu neliniștea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noștri șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere.“ (Ps.89, 10-11). Șaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-și căpătuiască copiii.

Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăiește în America și mi-a spus despre viața de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă mașina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se miște liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează și se ostenesc ca să scoată bani mulți, ca să spună că sunt aranjați și fericiți. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viață plină de neliniște și într-o neîncetată alergătura (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viața într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viață, eu nu aș fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viața ce o trăiți, însă vă voi lăsa să trăiți veșnic în acest fel“, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.

De aceea, mulți oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiții și ies afară în aer liber, fără direcție și scop. Se adună în grupuri și merg în afara orașelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alții pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber și aleargă, ori se suie pe munți pana la înălțimea de 6000 de metri. Își țin răsuflarea, apoi o lasă, și iarăși inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de neliniște și caută o ieșire. Am spus unuia dintre aceștia: “Voi săpați o groapă, o măriți, vă minunați de groapa ce ați făcut-o și… săriți în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi săpăm groapa, dar aflăm metale prețioase. Nevoința noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“

                                                        Sursa: Doxologia

Predică la Duminica a III-a după Rusalii - Pr. Ilie Cleopa

Evanghelia

Matei 6, 22-33

Zis-a Domnul către dânşii: luminătorul trupului este ochiul; dacă va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat; iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina, care este în tine, este întuneric, cu cât mai mult va fi întunericul! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul va urâ şi pe altul va iubi, sau după unul se va ţine şi de celălalt nu va avea grijă; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Drept aceea vă spun vouă: să nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră gândind ce veţi mânca, ori ce veţi bea; nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Oare, nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul, decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Au nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, oricât şi-ar pune el mintea, poate să-şi adauge la statura sa un cot? Iar de îmbrăcăminte ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi totuşi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu în acest fel o îmbracă, oare, nu cu mult mai mult pe voi, o puţin credincioşilor? Deci, să nu duceţi grijă zicând: ce vom mânca, sau ce vom bea, sau cu ce ne vom îmbrăca! Că toate acestea le caută păgânii; doar ştie Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea. Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Pr. Ilie Cleopa – Despre paza minţii şi despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu

De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat“ (Matei 6, 22)

Iubiți credincioși,

Auzim pe Mântuitorul zicând: “Dacă lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult?“ (Matei 6, 23). Să înțelegem că această lumină este mintea noastră, căci după mulți Sfinți Părinți mintea este ochiul sufletului. Când mintea noastră se va întuneca de păcate, atunci toată așezarea și simțurile trupului vor fi întunecate. Căci dacă mintea noastră, pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre luminare și povățuire la toată fapta bună, va fi întunecată de cele rele, atunci cu cât mai întunecate vor fi poftele trupului nostru, care pururea și prea lesne se pleacă la păcate.

Când cârmaciul corabiei sau al unui mijloc de călătorie se îmbată și se întunecă la minte, atunci cei ce sunt în corabie, în avion sau în orice mașină cu care călătorim sunt în primejdie de moarte. Tot așa când mintea noastră este întunecată de păcate și de pofte, sufletul nostru este pururea în primejdie să moară prin păcat. Dacă ochiul sufletului nostru, adică mintea va fi curată și fără răutate, atunci și așezările și lucrările trupului și ale sufletului nostru vor fi luminate și bine plăcute lui Dumnezeu. De aceea sfinții au avut mare grijă să fie treji și veghetori cu mintea în toată vremea, păzind-o curată de păcate și de răutate.

Dar nu numai ei se sileau să aibă această lucrare, adică paza minții, ci și pe noi ne învățau amănunțit această lucrare. Iată ce zice sfântul Isihie Sinaitul: "Paza minții este calea a toată virtutea și porunca lui Dumnezeu" (Filocalia IV, 1947, p. 42). Auzim și pe Cuviosul Pimen Egipteanul, zicând: "Nu avem nevoie de nimic, numai de minte trează" (Patericul egiptean, 1930, p. 186). Avva Agaton a fost întrebat: "Ce este mai mare, osteneala trupească, sau păzirea cea dinăuntru?", și a zis bătrânul: "Asemenea este omul ca un pom, osteneala trupească este frunza, iar paza celor dinăuntru este rodul" (Ibidem, p. 27).

Paza minții este de mai multe feluri. Întâi trebuie să ne păzim mintea de închipuri pătimașe. Al doilea, să ne păzim mintea de orice gând păcătos. Al treilea, să chemăm neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos în ajutor. Al patrulea, să ne aducem aminte neîncetat de moarte, spre a nu greși înaintea lui Dumnezeu (Filocalia IV, op. cit. p. 45). Nimeni nu-și poate păzi mintea de gânduri rele și de închipuiri pătimașe de nu va avea pururea în mintea sa rugăciunea neîncetată. Despre aceasta zice Sfântul Isihie Sinaitul: "Paza minții și rugăciunea se susțin una pe alta. Căci paza minții vine din rugăciunea neîncetată, iar rugăciunea, din paza minții și din atenția cea mare".

Toți sfinții și dumnezeieștii Părinți se sileau pururea la păzirea minții, căci știau că fără această sfântă lucrare nimic nu poate spori omul pe calea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, iubiții mei frați, se cade nouă a ne păzi mintea de gânduri și imaginații rele, aducându-ne aminte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos care zice: “Privegheați în toată vremea, rugându-vă“ (Luca 21, 36). Și iarăși: “Privegheați, căci nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului“ (Matei 25, 13). La fel Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă la trezvie și la paza minții, zicând: “Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită“ (I Petru 5, 8).

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de alcion şi faţă de ariciul de mare

Să trecem cu cuvântul și la altă învățătură despre care am amintit la începutul predicii noastre, ce se cuprinde în Sfânta Evanghelie de azi. Este vorba de pronia sau, cum îi mai zicem noi, purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Ați auzit pe Mântuitorul vorbind în Sfânta Evanghelie de azi: “Nu vă îngrijiți pentru viața voastră ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce veți îmbrăca“ (Matei 6, 25). Apoi, ca să ne arate bunătatea Sa negrăită și purtarea Sa de grijă față de noi și de toate făpturile Sale, ne trimite cu mintea la păsările cerului, zicând: “Căutați la păsările cerului, că nu seamănă nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește“ (Matei, 6, 26).

Ca să vă puteți da seama cât de mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru păsările cerului care sunt atât de neînsemnate față de om, voi folosi un exemplu de la Sfântul Vasile cel mare, despre o pasăre de mare ce se cheamă alcion. Pentru această pasăre Dumnezeu ține marea în liniște paisprezece zile pentru a nu-i strica cuibul făcut în nisipul mării și a îneca puișorii acestei păsări minunate.

Iată istorisirea Sfântului Vasile: "Această pasăre, alcionul, are obiceiul a-și scoate puii la marginea mării. Ea își pune ouăle în nisip lângă apa mării și le clocește pe la mijlocul iernii, când se pornesc pe mare vânturi și furtuni care cu pornire mare izbesc valurile sale de maluri. Dar toate valurile și furtunile se potolesc și se alină, când alcionul șade pe ouă în cele șapte zile, după care ies puișorii din găoace. Fiindcă și de hrană au trebuință, Dătătorul Cel Mare, Dumnezeu, a mai dăruit acestei păsări, încă șapte zile pentru creșterea puilor săi. În șapte zile puii acestei păsări pot zbura spre a scăpa de apele mării. Aceste lucruri le știu corăbierii de prin aceste locuri și numesc aceste zile "zilele alcionului".

Corăbierii cu corăbiile încărcate de mărfuri, așteaptă să vină zilele alcionului, spre a porni în largul mării. Ei știu că atunci Dumnezeu ține marea în loc, să nu se tulbure pentru ouăle și puișorii alcionului".

Apoi zice marele Vasile: "Aceasta ți-am pus înainte ca o lege, omule, despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu către cele necuvântătoare, spre îndemnare, ca să ceri de la Dumnezeu cele spre mântuirea ta, căci dacă pentru o pasăre este atâta purtare de grijă, apoi ce nu s-ar fi făcut pentru tine, pe care te-a făcut după chipul lui Dumnezeu" (Sfântul Vasile cel mare, Omilii la Hexaimeron, București, 1986. p. 164).

Să vedem și purtarea de grijă la ariciul de mare. Acesta este o vietate prea mică și nevrednică de băgat în seamă. De multe ori se face învățător corăbierilor, arătându-le când are să se tulbure marea și când au să vină furtuni mari și primejdioase pentru corăbii. Aricii cunoscând mai înainte tulburarea mării de furtuni, se vâră sub o lespede mică, de care se prind cu piciorușele lor stând în vremea furtunilor. Când valurile mari îi clatină ei se țin de greutatea lespedei și astfel scapă de a fi aruncați de valuri. Când văd acest semn, corăbierii cunosc din timp pornirea furtunii mari care are să fie. Și nu pleacă cu corăbiile în largul mării, pentru a nu se primejdui. Nici un astrolog, nici un meteorolog nu știe așa de bine despre tulburările pământului și ale văzduhului, schimbarea vremii, ca ariciul de mare, căci pe el nici filozofii, nici astronomii și nici meteorologii nu l-au învățat aceasta, ci Domnul mării și al vânturilor. În această vietate mică, a pus urma înțelepciunii Sale celei mari și negrăite.

Acestea arătându-le dumnezeiescul ierarh Vasile cel Mare, zice; "Nimic nu este lipsit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nimic nu este trecut cu vederea de El. Toate le privește cu luare aminte ochiul cel neadormit al Lui. Lângă toți este de față cu mare îndestulare, dăruind fiecăruia mântuirea. Dacă n-a lăsat Dumnezeu pe ariciul de mare afară de cercetarea Sa, pe ale tale nu le va cerceta? (Ibidem, p. 164). Încă și ariciul de uscat este mare filosof și meteorolog, fiindcă din două răsuflări își face vizuina. Când suflă crivățul de miazănoapte el astupă gaura din partea aceea, din care simte că vine crivățul. Când are să se schimbe vremea și are să vină austrul, vântul de miazăzi, se mută la răsuflătoarea dinspre miazănoapte. Prin aceasta ne arată nouă oamenilor tăinuit, nu numai că prin toate trece și străbate purtarea de grijă a Aceluia ce ne-a zidit, ci și faptul că în cele necuvântătoare este orecare simțire a lucrului, ce are să se facă mai pe urmă în vremea viitoare. Știm că cele necuvântătoare au știință de mai înainte de la Dumnezeu, referitoare la schimbarea ce are să fie în aer, pricepere care mă covârșește" (Ibidem, p. 173).

Ştiinţa tămăduitoare a ursului

Încă vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu numai asupra oamenilor ci și a altor viețuitoare de pe pământ. Căci ursul când este greu rănit de alte fiare, are știință să se vindece singur cu floarea ce se cheamă lumânărică. Iar vulpea când este rănită are pricepere și știe să se vindece cu lacrima de rășină a molidului. Și la furnică pronia lui Dumnezeu se vede în chip luminat căci i-a dat ei pricepere Preaânduratul Dumnezeu ca vara să-și gătească și să-și adune hrana peste iarnă, mai înainte de a veni peste ea asprimea iernii. Că fără lenevire își cheltuiește vremea și cu mare sârguință se întinde la lucru, până ce hrana cea îndestulată pentru iarnă ajunge în cămări și așezată cu multă sârguință și pricepere rară acolo, ca multă vreme să nu se strice. Că taie și spintecă cu ale ei unghii partea cea din mijloc a roadelor ca nu încolțind, netrebnice să-i fie spre hrană. După ce le-a scos partea încolțitoare, le usucă dacă simte că se umezesc și nu le scoate afară pe acestea în fiecare vreme, ci numai când vremea este bună și secetă, ca să nu le umezească. Într-adevăr, nu vei putea să vezi nor sau ploaie curgând când furnicile scot afară grâul să-l usuce.

Acest cuvânt va ajunge spre a spune minunile Prea Veșnicului Ziditor, care se văd în zidirile Sale și purtarea Lui de grijă spre toate cele mici și cele mari din zidirea Sa. Acestea înțelegându-le să zicem și noi cu proorocul: “Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne. Toate întru înțelepciune le-ai făcut“ (Psalm 103, 25) (Ibidem, p. 173-174). Deci să înțelegem că pronia lui Dumnezeu este îngrijirea neîntreruptă a Lui față de toate făpturile Sale. Și precum aerul învelește lucrurile din el și apa acopere lucrurile care sunt în ea, așa pronia cea prea bună și sfântă a Înduratului și Atotputernicului Dumnezeu pe toate le cuprinde și le îngrijește, ca un adevărat părinte și purtător de grijă a toate (II Regi 16, 9; Psalm 32, 13-15; 113, 10). De aceea, arătând dumnezeiasca Scriptură purtarea de grijă cea veșnică a lui Dumnezeu asupra lumii, zice: "În toate zilele pământului semănatul și secerișul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea, nu vor mai înceta" (Facere 8, 21).

Despre puterea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de toate lucrurile Sale vedem și din cele vorbite de El către Iov: “Încinge ca un bărbat mijlocul tău și Eu te voi întreba, iar tu să-Mi răspunzi. Unde ai fost când am întemeiat pământul? Spune-mi de ai cunoștință? Cine a pus măsurile lui de știi, sau cine este cel ce a pus funie de măsurat peste dânsul? Pe ce s-au întărit stâlpii lui și cine este acela ce a pus peste dânsul piatra cea din marginea unghiului? Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toți îngerii Mei. Am ocolit marea cu îngrădituri când se revărsa afară și când ieșea din pântecele maicii ei și am pus îmbrăcămintea ei nor și am înfășurat-o pe ea cu negură și am pus ei hotar înconjurând-o cu încuietori și porți și i-am zis: Până aici să vii și să nu treci mai departe, ci întru tine să se sfărâme trufia valurilor tale. Oare în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineață și luceafărul și-a văzut rândul său? Apucatu-te-ai de aripile pământului ca să scuturi pe cei necredincioși de pe dânsul. Oare tu ai luat din pământ lut și l-ai făcut viețuitor și l-ai pus pe el, ca să poată cuvânta pe pământ? Oare tu ai luat de la cei necredincioși lumina și brațul mândrilor tu l-ai sfărâmat? Oare venit-ai la izvoarele mărilor și umbrele adâncului le-ai umblat?

Deschisu-ți-au ție de frică porțile morții și portarii iadului văzându-te pe tine s-au înspăimântat? Ai aflat și lățimea cea de sub cer? Spune-mi dar cum este și cât este? În ce pământ locuiește lumina și întunericul ce loc are? De mă voi duce la hotarele lor, știi cărările lor? Știi când aveai să te naști și cât de mult este numărul anilor tăi? Ai venit la visteriile zăpezii și visteriile grindinei le-ai văzut? Oare tu porți grijă de ceasul vrăjmașului sau de ziua războiului și a bătăii? De unde iese bruma și de unde se risipește austrul sub cer și cine a gătit ploi iuți, curgeri de ape și calea fulgerului și a tunetului, ca să ploaie pe pământ unde nu este bărbat și în pustie unde nu este om“ (Iov 38, 3-26).

Am însemnat aici puține din cartea dumnezeiescului Iov căruia Preaânduratul și Atotputernicul Dumnezeu a binevoit a-i arăta multe despre minunile cele preamari și despre purtarea Sa de grijă față de toate zidirile Sale.

Din toate acestea înțelegem că întreaga creație, cerul și pământul, îngerii și oamenii se află în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit și are milă de toată făptura.

Iubiți credincioși,

Concluzia Evangheliei de astăzi este cuprinsă într-o singură frază: “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă“ (Matei 6, 33). Zadarnic ne ostenim zi și noapte pentru cele trecătoare. În zadar alergăm fără rost după lucruri nefolositoare care pier odată cu noi. Ba uneori nici somn nu avem, nici sfintele sărbători nu le mai ținem, nici la biserică nu găsim timp să mergem, nici acasă nu ne rugăm, nici cărți sfinte nu citim, nici pe cei bolnavi nu-i cercetăm, nici de moartea cea grabnică și de judecata lui Dumnezeu nu ne mai aducem aminte. Toți dorim cât mai multe. Toți visăm averi, cinste, sănătate și viață fericită. Dar de faptele creștinești, de rugăciune, de iertare, de pocăință și de Dumnezeu aproape toți uităm.

De aceea este în lume atâta suferință și sunt atâtea boli și certuri în familie, pentru că am uitat de Dumnezeu. Am uitat de poruncile Lui, de dragostea Lui, de Biserica Lui, de mântuitoarele învățături ale Sfintei Evanghelii, punând nădejdea numai în mâinile, în mintea și în mândria noastră. Poate de aceea mulți creștini nu au adevărata pace și mulțumire sufletească.

Să ne întoarcem din nou la Dumnezeu, la rugăciune, la lucrarea faptelor bune. Dumnezeu ne așteaptă. Să nu ne mai mândrim cu mintea noastră, să nu ne punem nădejdea în mâinile noastre, nici în viața aceasta trecătoare. Ci numai în Dumnezeu să credem, în El să nădăjduim, Lui numai să I ne închinăm, la Biserica lui Hristos să mergem cât mai des și prin pocăință și viață creștinească să lucrăm ogorul mântuirii noastre.

În toate cele bune să fim întâi. Și la lucrul mâinilor și la biserică și la milostenie și la post și la rugăciune. Cu mâinile să lucrăm, dar cu mintea să ne rugăm. Cu picioarele să călătorim pe calea vieții, dar cu limba să lăudăm pe Dumnezeu și să dăm sfaturi duhovnicești. Să creștem copiii în frică de Dumnezeu, să trăim în pace cu iubitorii de pace, iar de cei răi, răzvrătitori, eretici și robiți de patimi să ne ferim, ca să nu cădem în cursele lor. Să nu ne biruim nici de mândria hainelor, nici de laudele sau ocara oamenilor, nici de beție sau cumplita desfrânare sau de mulțimea grijilor pământești care stăpânesc astăzi toată lumea.

De vom face așa, vom duce aici viață liniștită, vom avea timp mai mult de rugăciune, și vom fi fericiți și pe pământ și în cer. Atunci vom putea cânta împreună cu proorocul David: “Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele“ (Psalm 33, 10). Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele – Drăgaica) - IPS Bartolomeu Anania

Evanghelia

Luca I, 1-25; 57-68, 76, 80

Deoarece mulţi au încercat să întocmească o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, preabunule Teofile, după ce, de la început, am urmărit toate cu de-amănuntul, să ţi le scriu cu bună rânduială, ca să te încredinţezi desăvârşit despre temenicia învăţăturilor ce ai primit. În zilele lui Irod, împăratul Iudeii, era un preot cu numele Zaharia, din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, păzind fără prihană toate poruncile şi rânduielile Domnului. Dar n-aveau copii, pentru că Elisabeta era stearpă şi amândoi erau bătrâni în zilele lor. Dar pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să intre să tămâieze în templul Domnului. Iar în ceasul tămâierii toată mulţimea poporului se ruga afară. Atunci i s-a arătat lui Zaharia un înger al Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi când l-a văzut, Zaharia s-a înspăimântat şi l-a apucat frica. Dar îngerul a zis către el: nu te teme Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu pe care îl vei numi Ioan. Vei avea bucurie şi veselie şi se vor bucura mulţi de naşterea lui, căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt, chiar din pântecele mamei sale. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. El va merge înaintea Domnului cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să întocmească Domnului un popor bine pregătit. Atunci a zis Zaharia către înger: după ce voi cunoaşte aceasta?, pentru că eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în vârstă. Iar îngerul, răspunzând, i-a zis: eu sunt Gavriil, care stau înaintea lui Dumnezeu şi sunt trimis să vorbesc cu tine, aducându-ţi această veste bună. Dar iată, vei fi mut, neputând să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor. Iar poporul aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Dar când a ieşit afară, nu putea să le vorbească. Atunci ei au înţeles că el avusese o vedenie în templu, pentru că le făcea numai semne cu mâna şi rămăsese mut. După ce s-au împlinit zilele slujbei lui la templu, s-a dus la casa sa. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a rămas însărcinată şi s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând: astfel mi-a făcut mie Domnul în zilele când a socotit să ridice dintre oameni înjosirea mea.

Şi când i s-au împlinit zilele ca să nască, a născut un fiu; şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu Elisabeta. Iar când a fost ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul şi voiau să-l numească Zaharia, după numele tatălui său. Dar, răspunzând, mama lui a zis: nicidecum!, ci se va numi Ioan. Iar ei au zis către ea: nu este nimeni între rudele tale, care să aibă acest nume. Şi au făcut semn tatălui său, cum ar vrea să-i fie numele. Atunci el, cerând o tăbliţă, a scris astfel: Ioan va fi numele lui. Şi s-au mirat toţi. Dar în clipa aceea i s-a deschis gura, şi limba i s-a dezlegat şi a îneput să vorbească, binecuvântând pe Dumnezeu. Atunci a cuprins frică mare pe toţi care locuiau împrejurul lor; iar în tot ţinutul, de prin munţii Iudeii, s-au vestit toate cuvintele acestea. Şi toţi câţi le-au auzit le-au pus în inima lor, zicând: oare, ce va fi pruncul acesta? Căci în adevăr mâna Domnului era cu el. Iar Zaharia, tatăl lui, plin fiind de Duhul Sfânt, a proorocit şi a zis: bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului său.

Iar tu, pruncule, vei fi chemat proorocul Celui preaînalt, căci vei merge înaintea feţei Domnului, ca să pregăteşti căile Sale.

Şi pruncul creştea şi se întărea cu duhul; şi a fost în pustie până în ziua când sţa arătat lui Israel.

IPS Bartolomeu Anania – Predică la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Fără jertfă de sine nu există mântuire - Părintele Cleopa

Spuneţi-mi ceva despre iubirea de sine.

Iată ce vă spun: în măsura în care omul se leapădă de iubirea de sine, în aceeaşi măsură sporeşte în fapte bune, se înduhovniceşte şi se apropie de Hristos. De obicei, când este vorba de sine, omul îşi strică întotdeauna cântarul, adică măsura; îşi face lui mai multă dreptate, îşi alege partea cea mai bună, cea mai mare, cea mai frumoasă: plânge pentru sine mai mult decât pentru altul şi se bucură de sine mai mult decât pentru altul. Hristos, însă, a răstignit pe cruce iubirea de sine, dându-Şi viaţa pentru noi.

Dintre oameni, puţini sunt aceia care îşi răstignesc patima iubirii de sine, asemenea lui Hristos. Sunt mulţi care se angajează să trăiască viaţa duhovnicească, dar nu ajung până la răstignire, pentru că nu renunţă total la iubirea de sine, adică la egoism. Or, fără jertfă, fără răstignirea patimilor noastre, fără părăsirea păcatelor, nu putem să vedem pe Hristos, nu ne putem mântui.

(Ne vorbește Părintele Cleopa, volumul V, ediția a II-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 58-59)

Sursa: Doxologia

Care este calea spre Dumnezeu? - Protosinghel Nicodim Măndiță

Calea cea mai bună şi sigură pentru a ne apropia de Dumnezeu este rugăciunea neîntreruptă, făcută în Duh şi în adevăr, lauda, preaslăvirea, cântările duhovniceşti şi cugetarea adâncă în legea Domnului, însoţite de înnoirea vieţii. „Priveghiaţi şi vă rugaţi neîncetat, ca să nu cădeţi în ispite” (Luca 11, 1-13; 18, 1-8; Matei 26, 41). O viaţă nouă şi o petrecere duhovnicească mai aprinsă de flacăra dragostei de Dumnezeu o aflăm în viaţa creştinilor apostolici şi patristici.

Îndeletnicirea cea mai de căpetenie erau rugăciunile. Sfântul Apostol Pavel, ca şi ceilalţi Apostoli, urmând porunca Domnului, îndeamnă pe creştini să se roage neîncetat. Aşa au făcut toţi drepţii, patriarhii, prorocii şi credincioşii Vechiului Testament; aşa să facem şi noi.

(Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 90)

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinților români) - Pr. Ilie Cleopa

Evanghelia

Matei 4, 18-23

În vremea aceea, pe când umbla Iisus pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi: pe Simon, care după aceea a fost numit Petru, şi pe Andrei fratele acestuia, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari, şi le-a zis: veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, lăsându-şi mrejele în clipa aceea, au mers după Dânsul. De acolo, mergând El mai departe, a văzut alţi doi fraţi: pe Iacob al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, cârpindu-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia şi pe Zevedeu, tatăl lor, au mers după Dânsul. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă în popor.

Arhimandritul Ilie Cleopa - Predică la Duminica a II-a după Rusalii - a Sfinţilor Români

”Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni“ (Matei 4, 19)

Iubiți credincioși,

Astăzi, când Sfânta Evanghelie vorbește de chemarea celor dintâi ucenici ai lui Hristos, am socotit de cuviință să vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu adresată oamenilor.

Să știți că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri și cu multe planuri dumnezeiești. Uneori Dumnezeu cheamă la sine pe toți când zice: “Întoarceți-vă către Mine și veți fi mântuiți, voi cei ce locuiți cele mai îndepărtate meleaguri ale pământului. Eu sunt Dumnezeu tare și nu este altul“ (Isaia 45, 22). În alt loc zice: “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28). Iarăși vedem că chemarea lui Dumnezeu este adresată mai ales celor păcătoși, după cuvântul care zice: “N-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință“ (Marcu 2, 17; Luca 5, 32).

Mijloacele prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la mântuire sunt felurite. Chemarea dumnezeiască cea mai mare și mai aleasă s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia, zicând: “Neamurile care nu Te știau pe Tine Te vor chema și popoarele care nu Te cunoșteau la Tine vor alerga“ (Isaia 55, 5). Sau când zice: “Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine“ (Ioan 12, 32). Zice și marele Apostol Pavel: “Prin Care am luat har și apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinței, toate neamurile, între care sunteți chemați și voi ai lui Iisus Hristos“ (Romani 1, 5-6). Chemarea oamenilor la mântuire se face prin Duhul Sfânt cu multă răbdare, după mărturia care zice: “Și Tu i-ai îngăduit pe ei ani mulți și le-ai deșteptat luarea-aminte prin Duhul Tău și prin proorocii Tăi, dar ei nu și-au plecat urechea“ (Neemia 9, 30).

Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăință și prin prezența zidirilor Sale căci zice: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria“ (Psalm 18, 1).

Mulți oameni înțelepțiți de Dumnezeu, văzând frumusețea și armonia minunată a zidirilor, au ajuns la cunoașterea Ziditorului a toate, căci întreaga creație mărturisește că este opera mâinilor lui. Aceasta o spune și Sfântul Apostol Pavel zicând: “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare“ (Romani 1, 20). Iar Solomon zice: “Căci din mărimea și frumusețea făpturilor poți să cunoști bine, socotindu-te, pe Cel ce le-a zidit“ (Înțelepciunea lui Solomon 13, 5).

Este încă o chemare a lui Dumnezeu după alegere, cum spune Sfântul Pavel: “Pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceștia i-a și chemat și pe care i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și preaslăvit“ (Romani 8, 30). Dar să nu înțelegem greșit, că Dumnezeu pe care mai înainte i-a hotărât pe aceștia i-a chemat și i-a îndreptat. Această chemare după alegere nu o face Dumnezeu fără voia omului. El fiind Atotștiutor și cunoscător de inimi, cheamă pe aceia care sunt vrednici de chemare, adică pe acei pe care mai înainte îi vede că vor voi să-I urmeze și să facă poruncile Lui, pentru că Dumnezeu nu mântuiește pe om fără de om, fără voința lui. Dumnezeu voiește, “ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină“ (I Timotei 2, 4).

Harul lui Dumnezeu nu silește pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească și să conlucreze cu Harul sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, ceilalți nu. Auzi ce zice: “Iată stau la ușă și bat. De va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20). Așadar, să înțelegem că deși oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin Har, totuși mântuirea lor atârnă de libertatea lor, ca să lase să pătrundă Harul lui Dumnezeu întru ei sau nu, și să se mântuiască sau nu. Deci, să se știe clar că “Dumnezeu mântuiește sau osândește pe oameni, după faptele lor“ (Psalm 61, 11; Înțelepciunea lui Isus Sirah 35, 22; II Regi 3, 39; Iona 4, 11; Pilde 24, 12; Ieremia 32, 19; Iezechiel 33, 20; Romani 2, 6). Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrâurește libertatea oamenilor.

Am însemnat aceasta aici pentru a ști că chemarea și alegerea oamenilor spre mântuire, nu se face de Dumnezeu fără voia lor, după cum afirmă unii. Marele Apostol Pavel ne spune: “Rugați-vă să fiți vrednici de chemarea voastră“ (II Tesaloniceni 1, 11) Cu alte cuvinte ne spune să nu fim nepăsători față de chemarea lui Dumnezeu, ci să unim voia noastră cu voia Lui și să lucrăm cu frică și cutremur la mântuirea noastră, precum ne învață același mare Apostol (Filipeni 2, 12; I Corinteni 15, 10; Matei 5, 17).

Dar la ce cheamă Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu cuvintele dumnezeieștii Scripturi. Dumnezeu ne cheamă la pocăință (Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32); Dumnezeu ne cheamă la împăcare cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); Dumnezeu ne cheamă la sfințenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; I Tesaloniceni 4, 7; I Petru 1, 15); Dumnezeu ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 26, 18; I Petru 2, 9); Dumnezeu ne cheamă din moarte la viață (Ioan 5, 24); Dumnezeu ne cheamă la pace (I Corinteni 7, 15; Coloseni 3, 15); Dumnezeu ne cheamă la cuminecarea cu Hristos (I Corinteni 1, 9); Dumnezeu ne cheamă la slava cea veșnică a lui Hristos (Romani 8, 29-30; II Tesaloniceni 2, 14); Dumnezeu ne cheamă la mântuirea de veci (Evrei 9, 15) Dumnezeu ne cheamă la Împărăția și slava Lui (I Tesaloniceni 2, 12); Dumnezeu ne cheamă la viața cea veșnică (I Timotei 6, 12).

Iată, iubiți credincioși, la câte fericiri și bunătăți veșnice ne cheamă pe noi Bunul nostru Dumnezeu. Oare câtă datorie avem noi păcătoșii, a-L iubi și a-L asculta pentru a dobândi atâtea nenumărate bunătăți și fericiri, la care El ne cheamă din a lui nemărginită milă și bunătate fără de asemănare!

În cele ce urmează să vedem ce rele îi așteaptă pe acei care resping chemarea lui Dumnezeu. Cei care resping chemarea lui Dumnezeu se depărtează de harul Lui (Iezechiel 3, 27; 12, 2-5; Matei 10, 14; Luca 9, 5; 10, 10-14). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la orbire duhovnicească (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10). Cei ce nu ascultă și resping chemarea lui Dumnezeu ajung la rătăcire (Isaia 66, 4; II Tesaloniceni 2, 10-11). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu se vor pedepsi vremelnic (Isaia 65, 12; Ieremia 6, 16); cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la depărtare de El (Romani 1, 24; 1, 32).

Iubiți credincioși,

Până aici v-am vorbit despre chemarea, în general, pe care o face Dumnezeu către tot omul, căci nu este om care să nu aibă pe pământ o chemare dumnezeiască. Însăși nașterea noastră trupească, adică chemarea din neexistență la viață este o chemare a lui Dumnezeu, căci nimeni nu se naște fără voia și pronia Lui. Apoi fiecare om este chemat sau rânduit de sus să aibă un rol, o menire în viața aceasta. Unul este chemat să fie tată sau mamă de copii. Altul este chemat să lucreze cu mâinile sau cu mintea, să îngrijească pe bolnavi, să învețe și să educe pe oameni, să conducă popoare, să facă opere de binefacere, să slujească într-un fel societatea în care trăiește.

Pe lângă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om și o chemare duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mântuirea sau osânda noastră. Astfel Dumnezeu ne cheamă la credință, la pocăință, la rugăciune, la împlinirea faptelor bune, la o adevărată trăire în Hristos, adică la sfințenie și desăvârșire, după cuvântul Sfântului Duh care zice: “Fiți sfinți, precum și Eu sunt sfânt! Fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt“ (Levitic 19, 2; 11, 44).

Dar Dumnezeu cheamă pe unii oameni cu viață sfântă la împlinirea unei misiuni dumnezeiești speciale, mult mai înalte pe pământ. Așa au fost chemați și aleși în Vechiul Testament regii și profeții, iar în Noul Testament apostolii, episcopii, preoții, mucenicii și toți sfinții.

În Sfânta Evanghelie de astăzi ni se vorbește despre chemarea primilor patru apostoli. “Pe când umbla Iisus pe lângă Marea Galileei a văzut doi frați, pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele au mers după El. De acolo mergând mai departe, a văzut alți doi frați pe Iacob al lui Zevedeu, și pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El“ (Matei 4, 18-22).

Erau multe corăbii cu pescari galileeni pe mare, dar Hristos Mântuitorul lumii numai pe unii i-a chemat la Sine, pentru această chemare și misiune dumnezeiască, de a-I fi martori ai Învierii, apostoli și propovăduitori ai Sfintei Evanghelii “până la marginile pământului“.

I-a chemat dintr-o corabie pescărească în altă corabie, duhovnicească. Din corabia grijilor pământești, în corabia Duhului Sfânt, care este Biserica pe care avea s-o întemeieze Hristos. Până la această chemare, cei patru ucenici își împlineau chemarea cea dintâi, lucrând cu mâinile lor ca să trăiască. Acum însă au fost chemați și aleși de Fiul lui Dumnezeu ca să fie pescari ai lumii, "vânători de oameni", vestitori ai Sfintei Evanghelii, întemeitori ai Bisericii lui Hristos pe pământ. Aceasta este o chemare cu totul dumnezeiască, rânduită la anumite vremi și adresată numai celor sfinți și aleși, pentru a conlucra prin harul Duhului Sfânt la descoperirea voii lui Dumnezeu și la mântuirea oamenilor.

N-a chemat Hristos la apostolat, nici oameni bogați, nici învățați, nici cunoscuți și cinstiți. A chemat pescari, oameni săraci și fără învățătură, oameni smeriți și curați la suflet, ca să smerească pe cei mândri, să mustre pe cei necredincioși și să ridice pe cei căzuți în întunericul necunoștinței de Dumnezeu. I-a chemat Hristos la sine goi, cerându-le să se lepede de cele pământești, de avere, de rude, de prieteni, de trufia acestei vieți și să-I fie ucenici, apostoli, mărturisitori și împreună lucrători la înnoirea lumii. A chemat Hristos pe cei mai smeriți și curați la suflet, dezbrăcați de toate grijile trecătoare, ca să-i poată fi ucenici credincioși gata să-și dea viața pentru El.

Vedeți pe cine cheamă și alege Hristos? Vedeți ce fel de chemare le face și ce le promite? Vă voi face vânători de oameni! Nu le promite averi și cinste pe pământ. Ci, dimpotrivă, le spune cu alt prilej că veți fi urâți de toți oamenii pentru numele Meu. Iar cei patru ucenici galileeni nu se tem, nu se împotrivesc Duhului Sfânt, nici nu se duc mai întâi la ai lor să-și ia rămas bun, ci “îndată, lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după“ El (Matei 4, 22). Vedeți ascultare fără condiții? Vedeți credință simplă și curată la cei de jos? Vedeți lepădare de sine la apostoli? Părăsesc hotărâți toate și intră cu curaj în școala lui Hristos, cea mai înaltă școală din toată lumea și din toate timpurile.

Aici aveau să învețe Petru și Andrei, Iacob și Ioan și ceilalți ucenici, episcopi și preoți, tainele credinței în Dumnezeu, puterea rugăciunii, adâncul smereniei, tăria blândeții, înțelepciunea Duhului, râvna apostoliei și îndrăzneala mărturisirii evangheliei lui Hristos. Aici aveau să învețe cea mai înaltă teologie a Duhului Sfânt și meșteșugul vânării sufletelor omenești. Căci nimic nu este mai greu decât să câștigi suflete pentru împărăția cerurilor. Nimic nu este mai greu pentru slujitorii Bisericii lui Hristos, decât să transforme sufletele oamenilor. Adică să facă din răi, buni; din necredincioși creștini adevărați; din desfrânați și bețivi, oameni pocăiți; din pescari, ucenici și din fricoși, mărturisitori și mucenici.

Apoi vedeți că apostolii și slujitorii Evangheliei nu se cheamă și nu se aleg singuri. Ci Domnul îi cheamă, îi alege, îi învață, îi întărește suflă peste ei Duhul Sfânt și numai după aceea îi trimite să vestească cuvântul mântuirii în toată lumea. Fără o asemenea chemare, fără vocație pentru preoție, fără o viață sfântă, curată și plăcută lui Dumnezeu, nimeni să nu îndrăznească să intre în preoție și să slujească cele sfinte în biserică, cu nevrednicie, ca nu cumva și pe sine să se osândească și pe credincioși să-i smintească și să-i piardă. Iar chemarea pentru preoție o poate descoperi numai duhovnicul în scaunul de spovedanie.

Din Evanghelia de astăzi vedem că nici predicatorii sectelor și a tot felul de grupări religioase nu au chemare și o alegere specială. Căci nimeni nu i-a chemat, nimeni nu i-a sfințit suflând peste ei harul Duhului Sfânt, nimeni nu i-a trimis în lume să predice după mintea lor Evanghelia mântuirii. De aceea, nu trebuie să ascultăm decât de adevărații preoți și slujitori ai Bisericii lui Hristos, care sunt urmașii direcți ai Sfinților Apostoli, prin hirotonie canonică, adică prin punerea mâinilor episcopilor și rânduiți ca preoți în satele și bisericile ortodoxe.

Iubiți credincioși,

Dacă toți avem o chemare și o misiune de la Dumnezeu pe pământ, să vedem ce chemare anume avem fiecare dintre noi și dacă ne-o împlinim cum trebuie cu adevărat. Cei mai mulți credincioși sunteți căsătoriți și aveți familie și copii. Vă împliniți cum se cuvine datoria de creștini ortodocși și cea de părinți? Veniți regulat în sărbători la biserică? Vă rugați acasă cu copiii dumneavoastră? Vă spovediți regulat în sfintele posturi? Iertați pe cei ce v-au supărat? Aveți smerenie, credință tare în Dumnezeu și răbdare în necazurile vieții? Vă împliniți datoria de soți, născând copii, așa cum ați făgăduit-o la cununie, nu îi ucideți? Vă creșteți copiii în frică de Dumnezeu, sau îi lăsați de capul lor?

Iată câte întrebări se pun celor căsătoriți, de la care Dumnezeu așteaptă tot atâtea răspunsuri. La fel și cei necăsătoriți, văduvele și bătrânii sunt întrebați de Hristos dacă merg regulat la biserică, dacă duc viață curată, dacă se roagă și citesc cărți sfinte, dacă se spovedesc și se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului.

Astăzi, mai mult ca oricând, ne cheamă Hristos la pocăință, la biserică, la faptele bune care ne aduc bucuria mântuirii. Fiecare dintre noi să ne deschidem inima, pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie, pentru o viață creștinească mai înaltă, mai curată, cât mai sfântă. Apoi să ne cercetăm dacă am făcut, sau nu, măcar o parte din sfintele noastre datorii creștinești, dacă ne-am împlinit menirea pentru care am fost creați.

Să rugăm pe Mântuitorul să ne lumineze și să ne ajute a ne împlini cu sfințenie marea noastră chemare de creștini și fii ai Bisericii lui Hristos. Amin.

Sursa: Doxologia

Trăiască în noi Hristos / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

Sursa: OrthPhoto

Eu în mijlocul vostru sunt asemenea celui ce slujeşte. (Luca 22,27)

 

Slujirea Domnului continuă până astăzi. Şi astăzi Se în­cinge cu prosopul Său, ca să ne spele picioarele. Ne oferă iarăşi şi iarăşi drept hrană sfântul Său Trup, ne dă să bem din potirul cu sfânt Sângele Său. Poartă şi astăzi bolile şi su­ferinţele noastre. Îndeplinind voia Tatălui, trece peste pro­pria Sa voinţă, pentru ca Tatăl ceresc să lucreze prin El.

„Voi sunteţi ai lui Hristos” (cf. I Corinteni 3, 23). Să ne aducem aminte ai cui suntem şi vom îndeplini ceas de ceas voia Sa. Trăiască Hristos în noi şi să nu mai trăim noi! El S-a jertfit pentru toţi, S-a dat pe Sine pentru a desăvârşi lu­crarea pe care i-a încredinţat-o Tatăl ceresc.

Nici noi să nu precupeţim nimic, să nu ezităm în faţa niciunui sacrificiu, ca să putem auzi, odată şi odată, spunându-ni-se: „Bine, slugă bună şi credincioasă!... intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21).

 

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Românii deportați în Bărăgan

În luna iunie a anului 1951 a început un proces de strămutare a locuitorilor „incomozi” pentru regimul comunist, filă de istorie pe care astăzi o cunoaștem sub numele „Deportările în Bărăgan”. Este vorba de zeci de mii de oameni care și-au pierdut casele, fiind strămutați la sute de kilometri depărtare.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, preșe­din­tele Iugoslaviei, Iosip Broz Tito (1892-1980), prin viziunea sa politică, a ajuns în conflict cu URSS-ul condus de Stalin. Sămânța discordiei a fost dorința lui Tito de a obține orașul Trieste, după ce dobândise, la finalul războiului, peninsula Istria de la italieni și orașele Zadar și Rijeka.

Occidentalii s-au opus ca orașul Trieste să revină iugoslavilor, fapt ce a dus la niște confruntări militare. Au avut loc atacuri aeriene iugoslave asupra unor aeronave de transport americane, fapt ce i-a nemulțumit pe sovietici. URSS-ul era încă în refacere după război și nu se dorea un război fierbinte cu Occidentul, pentru ambițiile aliatului Tito. În acest context mai larg din lumea comunistă, sovieticii își puneau problema că s-ar putea ajunge chiar la o confruntare militară cu iugoslavii. Românii, aliați fideli pe atunci ai sovieticilor, au purces la deportări în Câmpia Bărăganului, strămutând o mare parte a populației „cu probleme” din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți. Astfel, ceea ce în mod obișnuit era cunoscut doar ca grânar a devenit pentru zeci de mii de oameni o temniță fără de sfârșit, între ciulini imenși, rostogoliți de vânt.

Primii dintre deportați au provenit din spațiul situat la 25 km de-a lungul frontierei iugoslave, între satele Beba Veche, din județul Timiș, și Gruia, din județul Mehedinți. În total, 203 localități.

După modelul sovietic, a fost emisă o hotărâre a Consiliului de miniștri, în anul 1950, mo­dificată în 1951, prin care se reglementau problemele stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane. Iată cât de groaznic suna justificarea legală pentru asemenea tragedie adusă pe capul românilor: „Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifes­tările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Româ­nă. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligatoriu în orice localitate”.

Hotărârea Consiliului de miniștri a creat cadrul legal pentru această deportare ce urma să fie a doua cea mai mare din istoria contemporană a României, după deportările din luna ianuarie 1945, când peste 70.000 de persoane, mai ales etnici germani, au fost duși în Uniunea Sovietică. Pe atunci, URSS se confrunta cu o gravă lipsă a forței de muncă, după ce milioane de bărbați muriseră în război, așa că orice pretext era potrivit pentru aducerea de persoane aici. Spre deosebire de prima deportare, de această dată s-a ales ca destinație stepa Bărăganului, care era o zonă subdezvoltată și foarte puțin populată.

Autoritățile urmăreau prin acest plan o așa-numită „igienizare a Banatului”, adică înde­părtarea mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști, în special a etnicilor germani, sârbi și aromâni. Se considera că, în cazul unor conflicte cu partea iugoslavă, aceste populații nu ar fi suficient de fidele regimului comunist pro-sovietic de la București.

Printre cei vizați se aflau și marii fermieri, proprietarii de suprafețe întinse de pământ, industriașii, hangiii, deținătorii de restaurante, refugiații basara­beni și macedoneni, foștii membri ai forțele armate germane, cetă­țenii străini, rudele refugiaților, simpatizanții lui Tito, persoanele care colaboraseră în război cu ina­micul, cadrele militare, oficia­litățile demise, rudele „contra­revolu­ționarilor” și toți care i-au sprijinit, activiștii politici și pentru drepturile cetățenești, foștii oameni de afaceri cu legături în Occident, liderii etnicilor germani.

În noaptea de Rusalii a anului 1951, a fost pusă în mișcare acțiunea de deportare. 12.791 de familii, adică 40.320 de persoane, din peste 200 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehe­dinți, au fost ridicate din că­minele lor și deportate în Câmpia Bărăganului. Nimic nu a contat în fața tăvălugului comunist, au fost luați de-a valma cu toții, inclusiv femeile gravide, bătrânii, bolnavii, copiii mici. Au fost urcați în vagoane pentru transportat vitele și au mers cu trenul două săptămâni, fiind debarcați în Bărăganul pustiu, bătut de vânt, traversat de ciulinii imenși.

Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna.

Odată dați jos, în Bărăgan, din trenul în care împărțiseră vreme de două săptămâni va­goanele cu animalele pe care au apucat în grabă să le ia cu ei, deportații fără vină s-au văzut pe un câmp cât o mare, fără acoperiș deasupra capului. Cu mic, cu mare, au pus mâna de și-au încropit întâi niște adă­posturi, apoi case de chirpici.

Conform studiului „Depor­tații în Bărăgan 1951-1956”, coordonat de Silviu Sarafolean, carte apărută la Editura Mirton, Timi­şoara, în 2001, au fost vizate 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel: 19.034 chiaburi și cârciumari, 8.447 basarabeni, 3.557 macedoneni, 2.344 persoane care cola­boraseră cu armata germană în timpul războiului, 1.330 cetățeni străini, 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate, 1.054 titoiști, 731 dușmani ai regimului socialist, 590 persoane care tră­iau în afara zonei de frontieră, 367 persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă, 341 criminali deținuți, 257 germani, 162 foști moșieri și industriași. O adevărată „Siberie a româ­nilor”, după cum spunea unul dintre supraviețuitorii acestei tragedii.

În anul 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și urmele acestei fărădelegi naționale au fost șterse.

Abia în anul 1972, Nicolae Ceaușescu a criticat deportările în Bărăgan, calificându-le drept „măsuri greșite“, care au adus daune „politicii naționale“ a partidului.

În 1990, la Timișoara a fost înființată Asociația Foștilor De­portați în Bărăgan. La inițiativa asociației, în Muzeul Satului Bănățean din Timișoara a fost creată o replică fidelă a unei case de pământ bătut, acoperită cu paie, așa cum și-au construit atunci deportații fără vină.

Autor: Dan Cârlea

Sursa: Ziarul Lumina