Evanghelia
Matei
16, 13-19
În
vremea aceea, venind în părţile Cezareii lui Filip, a întrebat
Iisus pe ucenicii Săi, zicând: cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul
Omului? Iar ei au răspuns Lui: unii zic că eşti Ioan Botezătorul,
alţii Ilie, iar alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Atunci
Iisus le-a zis: dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Şi răspunzând
Simon Petru, a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu.
Iar Iisus răspunzând, i-a zis: fericit eşti tu Simone, fiul lui
Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl
Meu, cel din ceruri. Şi Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe
această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor
birui. Şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice
vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice vei
dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri.
Sfântul
Serafim Sobolev -
Despre dragostea pentru Hristos şi
hotărârea de a urma poruncilor Lui
Întregul
sens şi toată fericirea vieţii noastre, iubiţilor întru Hristos
fiii mei, constă în dragostea noastră pentru Dumnezeu, în
dragostea noastră pentru Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui
dumnezeieşti.
Iată
de ce Domnul a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne
întru iubirea Mea..., ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria
voastră să fie deplină” (Ioan 15, 10-11). De aici este clar: cu
cât se înmulţeşte dragostea noastră pentru Hristos prin
împlinirea poruncilor Lui, cu atât mai mult suntem părtaşii unei
fericiri adevărate, atât vremelnice, cât şi veşnice. Şi invers:
cu cât ne îndepărtăm de Hristos, cu atât mai mult ne afundăm
într-o negură de imensă nefericire.
Iar
lipsa totală a dragostei pentru Hristos nu înseamnă nimic altceva
decât o groaznică nenorocire şi cădere sub blestem, vremelnic şi
veşnic. Nu degeaba apostolul spunea: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul
să fie anatema” (I Corinteni 16, 22).
De
aceea, trebuie ca toate puterile noastre, iubiţilor întru Hristos
fraţi şi surori, să le folosim mai ales pentru câştigarea
dragostei pentru Hristos, dacă dorim să dobândim adevărata
fericire şi bucurie dumnezeiască.
Către
această dragoste ne cheamă întotdeauna Sfânta Biserică. Ea ne
cheamă spre această mare fericire şi astăzi, în ziua amintirii
verhovnicilor Apostoli Petru şi Pavel. Sfânta Biserică ne cheamă
la această dragoste pentru Dumnezeu, arătându-ne faptele acestor
Apostoli, despre care atât de mult ne vorbesc Sfânta Scriptură şi
Tradiţia bisericească.
Cât
de mult Îl iubea pe Hristos Sfântul Apostol Petru, se vede mai
întâi din Evanghelie. În timp ce toţi ucenicii L-au părăsit pe
Domnul în Grădina Ghetsimani, este adevărat, la porunca Lui,
apostolul Petru nu putea să-şi înfrâneze dragostea sa arzătoare
pentru Domnul şi L-a urmat în curtea arhiereului.
Dar,
neavând încă Harul Sfântului Duh, el a căzut şi s-a lepădat de
Hristos. Dar imediat, după cădere, apostolul Petru a început să
se căiască şi să verse lacrimi amare de pocăinţă. Pentru
această pocăinţă Domnul l-a iertat şi l-a chemat în rândul
ucenicilor săi.
Iar
la Evanghelia utreniei, aţi auzit, iubiţilor întru Hristos fiii
mei, cum asemenea întreitei lepădări a apostolului Petru, Domnul
de trei ori l-a întrebat, când s-a arătat ucenicilor, după
învierea Sa: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Şi apostolul
Petru a mărturisit de trei ori dragostea pentru El” (Ioan 21,
16-17).
Dar
acest lucru e puţin. După cum ne arată tradiţia bisericească,
marea şi înflăcărată dragoste a apostolului Petru pentru Hristos
l-a făcut, după aceea, ca în fiecare noapte, la cântatul
cocoşilor, să se trezească şi să plângă pentru păcatul
lepădării, deşi acest păcat a fost de mult iertat de Domnul.
Marea
dragoste pentru Hristos s-a manifestat la apostolul Petru după
pogorârea asupra ucenicilor lui Hristos a Harului Sfântului Duh.
Faptele Apostolilor povestesc cu câtă bărbăţie neobişnuită, în
numele tuturor apostolilor, el a propovăduit despre credinţa în
Hristos Cel Răstignit şi înviat.
În
această îndrăzneaţă mărturisire a lui Hristos s-a arătat
aceeaşi dragoste a apostolului Petru pentru El, însufleţită şi
întărită de lucrarea extraordinară a Harului.
Evanghelia
de astăzi ne aminteşte cum la întrebarea adresată de Hristos
ucenicilor: „Dar voi cine ziceţi că sunt? Apostolul Petru..., L-a
mărturisit pe Hristos Dumnezeu, spunând: Tu eşti Hristosul, Fiul
lui Dumnezeu Celui Viu” (Matei 16, 15-16). Şi în această
mărturisire de credinţă s-a exprimat marea dragoste a apostolului
Petru pentru Hristos. De aceea Domnul l-a fericit pe Petru (Matei
16,17-19), căci fără dragostea pentru Dumnezeu credinţa noastră
nu are pentru noi nici o însemnătate mântuitoare, fapt întărit
şi de apostolul Pavel, care a spus că în lucrarea mântuirii
noastre are importanţă doar credinţa urmată de dragoste (vezi I
Corinteni 13,2).
Iubirea
pentru Hristos a fost centrul din care izvorau toate gândurile,
sentimentele, dorinţele, cuvintele apostolului Petru, toată
activitatea şi viaţa lui. Caracteristic este că şi în moartea
apostolului Petru s-a arătat aceeaşi dragoste deosebită pentru
Hristos.
După
cum mărturiseşte tradiţia bisericească, iubirea pentru Hristos
l-a îndemnat pe apostolul Petru să ceară călăilor săi să îl
răstignească cu capul în jos.
Dar
cum l-a iubit apostolul Pavel pe Hristos, cât a lucrat şi cât a
suferit pentru Hristos mărturisesc propriile sale cuvinte, pe care
le-am auzit astăzi la Apostol: „În osteneli mai mult, în
închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori.
De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără
una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu
pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi
am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în
primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de
la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în
cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în
primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în
trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi
de multe ori, în frig şi în lipsă de haine. Pe lângă cele de
afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate
Bisericile. Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte
şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 23-29).
Despre
dragostea lui pentru Hristos apostolul Pavel mărturiseşte în
Epistola sa către Romani: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea
lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea,
sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este
scris: Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca
nişte oi de junghiere... . Căci sunt încredinţat că nici
moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de
acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici
adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe
noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul
nostru (Romani 8, 35-36; 38-39).
Pentru
această mare dragoste pentru Hristos, Domnul a revărsat asupra
apostolilor Săi, Petru şi Pavel, toată dragostea Sa şi i-a
îmbogăţit pe ei cu toate darurile Sfântului Duh.
Faptele
Apostolilor demonstrează că însăşi umbra apostolului Petru,
ştergarele şi cingătorile apostolului Pavel săvârşeau tot felul
de tămăduiri ale oamenilor (vezi Fapte 5, 15; 19, 12).
Desigur,
Sfânta Biserică, arătându-ne nouă desăvârşita dragoste a
apostolilor Petru şi Pavel pentru Hristos, nu ne cere ca noi să
dobândim dintr-o dată această dragoste. Ea cunoaşte toate
neputinţele noastre.
În
lumea aceasta toate se săvârşesc treptat. Dar Biserica ne cere ca
noi să avem fundamentul acestei mari iubiri desăvârşite pentru
Dumnezeu Mântuitorul nostru.
Acest
fundament constă în hotărârea de a tinde spre Hristos, a avea o
tendinţă nestrămutată de a ajunge la El prin întreaga noastră
viaţă, de a fi mereu cu El, de a-I plăcea şi a-L iubi prin
împlinirea poruncilor Lui mântuitoare.
Dacă
vom avea această hotărâre, atunci Harul Sfântului Duh va împărăţi
întru noi. El va acoperi neputinţele noastre şi fără prea multă
nevoinţă din partea noastră, ne va apăra minunat de orice nevoi
şi necazuri, ne va uni cu Hristos şi ne va proslăvi pe noi cu
slavă dumnezeiască.
Ce
nevoinţe avea preacuviosul Serafim de Sarov, pe când era doar copil
de şapte ani, cu numele Prohor şi luat fiind de mama lui în
clopotniţa înaltă a bisericii pe care o ctitorea, din neatenţie,
a căzut la pământ, de la aşa înălţime?! Spre marea uimire a
mamei, Prohor a rămas întreg şi nevătămat.
Harul
lui Dumnezeu l-a păzit de la moarte, într-un chip atât de minunat,
deoarece în inima lui de copil existau deja dorinţa şi hotărârea
de a merge după Hristos şi de a fi întotdeauna cu El, dorinţă
sădită în sufletul lui Prohor de către evlavioasa lui mamă, prin
educaţia lui bisericească, plină de Har.
Care
ar fi putut fi cauza minunatei tămăduiri a lui Prohor, când el era
deja începător în mănăstirea din Sarov şi avea numai douăzeci
de ani? Prohor încă nu reuşise să se întărească în nevoinţele
duhovniceşti ale vieţii monahale, avea doar o hotărâre
nestrămutată de a-L sluji pe Hristos. Şi datorită acestei
hotărâri mântuitoare Preacurata Maică a Domnului i s-a arătat,
însoţită de Sfinţii Apostoli, Ioan Teologul şi Petru şi într-o
clipă l-a tămăduit de boala ce suferea de trei ani.
Datorită
acestei hotărâri ferme de a-L iubi pe Hristos, preacuviosul
Serafim, deşi nereuşind încă să-şi cureţe inima sa de patimi
şi fiind în vârstă de numai douăzeci şi şase de ani, totuşi
L-a văzut în toată slava pe Domnul Iisus Hristos în biserică, în
timpul Liturghiei din Joia Mare, când el a slujit ca ierodiacon.
Domnul L-a învrednicit pe preacuviosul Serafim de asemenea mare
milă, de o asemenea slavă dumnezeiască, de care foarte rar s-au
bucurat chiar şi marii Săi slujitori şi nevoitori.
Nici
pe noi nu ne va lipsi Domnul de mila Sa, iubiţilor întru Hristos
fiii mei, într-o măsură sau alta, dacă şi în noi va fi această
hotărâre în a-L iubi pe Hristos şi a-I urma Lui în toate zilele
vieţii noastre.
Dacă
noi nu vom reuşi înainte de moarte să ne curăţăm de toate
păcatele şi patimile noastre şi vom muri, dar având în sufletul
nostru hotărârea de a-L iubi pe Hristos cu toată fiinţa noastră
şi de a respecta neabătut toate poruncile Sale, atunci sufletul
nostru nu va merge la demoni pentru chinurile iadului, ci va merge
acolo, unde era îndreptat înainte de moarte, adică la Hristos în
împărăţia Lui cerească, pentru fericirea veşnică a Raiului.
Fie
ca Domnul, prin Harul Său, să insufle în inimile noastre această
hotărâre mântuitoare. Fie ca Domnul să ne învredni cească nu
numai a avea această hotărâre de a-L iubi pe Hristos, dar să ne
dăruiască mai ales această dragoste pentru El, ca şi aici şi în
viaţa viitoare să fim moştenitori ai acestei bucurii dumnezeieşti,
ai acestei adevărate fericiri, atât vremelnice, cât şi veşnice.
Fie
ca Domnul să ne învrednicească pe toţi de această avuţie
cerească, pentru rugăciunile verhovnicilor Apostoli Petru şi Pavel
şi mai ales, pentru rugăciunile şi atotputernica ocrotire în faţa
tronului lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii a Preacuratei Maicii
Domnului, Fecioarei Maria. Amin.
(cuvânt
ţinut în biserica rusă „Sfântul Nicolae” din Sofia, la 29
iunie şi 12 iulie 1947)
Sursa:
Doxologia