Predica la Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv)

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

| | |



APOSTOLUL


Fraţilor, vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea. Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos, căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru. Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă. Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu! De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port, în trupul meu, semnele Domnului Iisus. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin.

EVANGHELIA

LUCA 16, 19-31

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, şi care petrecea în toate zilele, înconhurat de slavă. Iar un sărac, anume Lazăr, care zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, dorea mult să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; caci până şi câinii, venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit apoi şi bogatul şi l-au îngropat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, el care era în chinuri a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Atunci a strigat el şi a zis: părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr aşijderea, pe cele rele; dar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie adâncă, întărită în aşa fel, ca cei care ar vrea să treacă de aici la voi, ori cei de acolo la noi, să nu poată să treacă. Atunci el a zis: te rog, dar, părinte, să-l trimiţi acasă la tatălui meu, căci am cinci fraţi; să le spună acestea, ca să nu vină şi ei la acest loc de chin. Avraam i-a răspuns: au pe Moise şi pe prooroci, să-i asculte pe ei. Dar el a zis: nu, părinte Avraam; ci dacă cineva dintre cei morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Atunci Avraam i-a spus: dacă nu ascultă pe Moise şi de prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.

Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii
 

“Era un om bogat care se îmbrăca cu porfiră şi cu vison” (Luca 16, 19).

“Astăzi, deşi nu ne mai îmbrăcăm cu porfiră, căutăm să fim cocheţi, eleganţi şi să petrecem în plăcerile trupului. Timpurile când aveam modele de oameni smeriţi s-au cam dus. Dacă pe timpul Sfântului Atanasie, patriarhul Constantinopolului, oamenii se scandalizau că acesta umbla îmbrăcat sărăcăcios, astăzi mândria a câştigat mult mai mult teren, încât a fi o persoană importantă şi a umbla în haine smerite ar fi un lucru scandalos. Când Hristos s-a smerit, atunci L-au părăsit cu toţii. La fel se simţeau jigniţi cei din preajma Sfântului Atanasie şi îl îndemnau să se îmbrace cum trebuie, căci în felul acesta, defaimă vrednicia Patriarhiei. Sfântul Atanasie le răspundea:

 “Nu este ruşine, nici ocară să poarte cineva haine umilite, ci mai vârtos este lucru de laudă. Numai păcatul este vrednic de ocară şi de defăimare. Când păcătuim nu ne temem, iar de haine proaste ne ruşinăm! Cel ce iubeşte pe Dumnezeu se cuvine a face voia Lui, şi a nu fi plăcut oamenilor, ci smerit şi măsurat în mâncare, îmbrăcăminte, în fapte şi în gândurile lui, ca să nu mânie pe Domnul”.

Fericit este poporul care are un aşa păstor! Numai că cei care îl au nu ştiu să îl preţuiască. Şi în zilele noastre am avut exemple de astfel de ierarhi. Sfântul Ioan Ma ximovici, din San Francisco, umbla totdeauna desculţ. Oamenii se scandalizau şi îi făceau reclamaţie. Mai-marii săi îi spuneau că, drept ascultare, să poarte încălţări.

Atunci, Sfântul Ioan Maximovici şi-a luat o pereche de încălţări şi o purta legată pe lângă el. Pentru că reclamaţiile au continuat, mai-marii săi i-au cerut socoteală despre felul cum face ascultare. Atunci, Sfântul le-a răspuns:

“Iertaţi-mă, mi-aţi spus ca să port încălţările, dar nu mi-aţi spus să le încalţ”.

Oare ierarhul nu înţelesese ceea ce i se spusese? Ba da, dar avem aici, pentru cei ce înţeleg ascultarea ca pe un lucru bătut în cuie, un exemplu de neascultare sfântă. Era o vreme când unii oameni nu veneau la biserică, motivând că nu au haine ca lumea. Însă celor care au o adevărată trăire în Hristos, nu le mai pasă de lucrul acela. Ei sunt fericiţi într-un mod de trai sărac, nu reacţionează la batjocura celorlalţi şi trăiesc pe o altă lume. E lumea lui Hristos, iar Hristos este un împărat al celor smeriţi. 

În Evanghelia pe care am pomenit-o la început, numele săracului Lazăr s-a rostit, pe când bogatului în porfiră nu i s-a dat nici un nume. Cât a pătimit Lazăr pe pământ, dar, iată, numele lui s-a scris în cartea vieţii! Cu aceasta trebuie să ne mângâiem în necazurile noastre. Când apostolii săltau de bucurie că primiseră darul de a face minuni, Hristos le-a spus:

“Nu vă bucuraţi pentru aceasta, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri”. 

Sfinţii Părinţi ne spun că mai mare plată au cei ce mulţumesc în boală, decât cei care fac minuni. Către cei ce mulţumesc în boală Dumnezeu rămâne dator, pe când cei ce fac minuni, ei sunt datori pentru darurile primite. Nu avem de ce să-i invidiem pe cei bogaţi şi răi: iată, ei nu sunt vrednici nici pentru a li se pomeni numele. Numele păcătoşilor nu sunt pomenite în ceruri. Nici noi nu putem pomeni la Liturghie pe cei ce trăiesc necununaţi, pe cei ce trăiesc în desfrâu, pe beţivi, pe cei ce nu merg la biserică, pe cei ce fac păcate grele şi nu se pocăiesc. Între ei sunt şi cei de altă credinţă, ca unii ce hulesc Duhul Sfânt şi se luptă împotriva adevărului.

“Nu voi lua parte la adunările lor, nici nu voi pomeni numele lor pe buzele mele”, se spune în Psaltire.

De la aceşti oameni nici daruri la biserică nu este bine să luăm, pentru ca ei să nu se odihnească în păcatele lor, ci doar de se vor pocăi, atunci va fi primit darul lor. Nu-l interesează pe Dumnezeu bunăstarea mânăstirilor, ci să fie mai multe suflete care să vină la cunoştinţa adevărului. 

Lazăr ar fi vrut să se sature cu firimiturile ce cădeau de la masa bogatului. Sunt şi în zilele noastre mulţi săraci. Mulţi dintre ei nu sunt cunoscuţi. Sunt cazuri de familii care nu aveau nimic de mâncare în casă şi nimeni nu ştia, nici ei nu au spus nimic. Poate avem şi săraci mândri, sau poate s-a mărit prăpastia dintre noi. Ne-am învârtoşat inimile şi nici ei nu mai îndrăznesc să ceară. Dăm câteodată ceva din puţinul nostru şi, totuşi, cu indiferenţă. Îi aruncăm ceva din portofelul nostru şi apoi uităm totul. Mergem acasă, ne închidem în cercul nostru strâmt, unde nu bate vântul, nu-i frig şi nu plouă, şi trăim nepăsători faţă de durerea altora. 

 Părintele Lavrentie de la mânăstirea Frăsinei spunea că săracii se împart în două categorii: săraci adevăraţi şi săraci profesionişti. Cei profesionişti şi-au făcut din cerşit o meserie, iar cei adevăraţi nu cer niciodată şi se luptă cu viaţa. Datoria noastră este să-i căutăm pe cei adevăraţi, iar a fi alături de ei înseamnă a fi împreună cu Hristos. Omul nu are nimic al său în viaţa aceasta. Toate bunurile i-au fost dăruite, omul fiind doar un iconom peste ele. La urmă, va trebui să dea socoteală.

“Cine este iconomul cel credincios şi înţelept, pe care îl pune stăpânul peste slugile sale, ca să le împartă la vreme măsura de grâu?”.

“Fericit este robul acela, pe care Stăpânul, la venirea Lui, îl va găsi făcând aşa” (Luca 12, 42-43).

Fiecare avem ceva de împărţit. Oare dăm măsura ce o datorăm, celor lipsiţi din jurul nostru? Dacă avem o sumă de bani, mică sau mare, atunci când o repartizăm, ne înşiruim toate cerinţele sau capriciile, dar da că ne-am gândi că aceşti bani nu sunt ai noştri, altfel i-am repartiza. Mai ales tinerii, cât de dezordonat îşi aruncă banii: casetofoane, telefoane, aparate, biciclete, maşini, şi nu ne gândim deloc să dăm ceva pentru sufletul nostru. Unii pot spune: noi muncim din greu, cum adică nu sunt ai noştri banii pe care-i avem? Nu sunt. Omul la început nu muncea, se bucura de lumina raiului, se înfrupta din bunătăţile ce le avea de-a gata, totul creştea de la sine. După căderea în păcat, au apărut spinii, ciulinii şi buruienile. Astfel, munca vine ca un canon pentru păcatul săvârşit.

“În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta” (Facerea 3, 19).

Banii nu sunt o motivaţie pentru a munci, ci fiecare trebuie să transpirăm ostenindu-ne, iar concluzia aceasta este: muncim şi ne ostenim pentru păcatele noastre, iar ceea ce avem să nu socotim ca fiind ceva al nostru, ci cu frică să ne folosim din acel ceva, ştiind că vom da socoteală. 

De-a lungul istoriei, ierarhii au fost părinţi ai celor săraci. Cu cât, însă, credinţa scade şi răutatea creşte, vor veni multe calamităţi asupra oamenilor. Oamenii au vrut să fugă de sărăcie prin lepădarea de Hristos: avorturi, munca Duminica, nemilostivirea şi, mai ales, îmbrăţişarea obiceiurilor vestice, lipsite de Dumnezeu. Acolo în Vest este huzur, dar este răceală, adică nu-i Hristos (Iisus în limba ebraică înseamnă foc). Calamităţile sunt încercări de a le atrage atenţia oamenilor şi pot fi şi siliri de a ne lăsa de păcat. Când vezi că ai pierdut totul, poţi să-ţi schimbi modul de gândire. Dacă nici acum, atunci se pare că niciodată nu ne vom schimba. Deşi trebuie făcute, ajutorările în timpul calamităţilor se vor dovedi zadarnice, deoarece nenorocirile vor fi tot mai dese şi mai mari. De ce? Pentru că Dumnezeu vrea altceva de la noi: dezrădăcinarea păcatului.

Unii, în vremurile acestea, vor deveni tot mai avari. Ei sunt dintre aceia care, după cum zice Apostolul, strâng “comori în vremea din urmă” (Iacov 5, 3). Vor strânge ca să aibă focul ce să ardă. Ce nebunie este să nu ne gândim la viaţa de dincolo şi să nu facem nimic pentru suflet.

Păcatele se înmulţesc tot mai mult şi pentru că familiile se destramă, jumătate aici, jumătate în Italia, se înmulţesc desfrânarea şi despărţirile. Mama nu mai este o mamă pentru copii şi familie, ci este o maşină care, în străinătate, face tot ce poate pentru a câştiga bani. Ce vom face cu banii: poate case mari care vor fi goale, sau ne vom lua o maşină care va fi bună câţiva ani, iar apoi ce vom face? Pentru viaţa cealaltă ce am adunat? Este acea vreme când, după cum spun Părinţii, oamenii vor înnebuni cu toţii şi-i vor face nebuni pe cei care nu sunt la fel ca ei. Ce bine ar fi să fim nebuni pentru lumea aceasta! Să ne facem că nu înţelegem nimic din alergătura oamenilor de astăzi şi să stăm deoparte: săraci, dar curaţi. Sfinţii Părinţi au câştigat cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate. Cele înalte şi bogate însă nu din lumea aceasta, ci din cealaltă. Aici risipeau, ca dincolo să adune, aici se umileau, ca dincolo să se înalţe“.

(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc).