Predica la Înălțarea Sfintei Cruci -- Sfântul Teofan Zăvorâtul

Evanghelia

Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-30, 31-35

În vremea aceea s-au sfătuit căpeteniile preoţilor bătrânii împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, şi L-au dus la Pilat, zicând: răstigneşte-L, răstigneşte-L! Pilat le-a zis: luaţi-L voi şi-L răstigniţi, căci eu nu găsesc în El nici o vină. I-au răspunsiudeii: noi lege avem şi după legea noastră trebuie să moară, căci s-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi a întrebat pe Iisus: de unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns. Atunci Pilat i-a zis: cu mine nu vorbeşti? Oare, nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc? Iisus i-a răspuns: nu ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus.

Deci, când a auzit Pilat aceste vorbe, a scos pe Iisus afară şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit: pardosit cu pietre, iar evreieşte: gabbata. Şi era ziua pregătirii Paştilor, vineri, pe la ceasul al şaselea; şi a zis Pilat iudeilor: iată împăratul vostru! Dar ei au strigat: ia-L, ia-L, răstigneşte-L. Pe împăratul vostru să-L răstignesc? - i-a întrebat Pilat. Căpeteniile preoţilor au răspuns: n-avem împărat decât numai pe Cezarul. Atunci L-a dat lor ca să-L răstignească. Şi au luat pe Iisus şi L-au dus ca să-L răstignească. Şi, Însuşi ducându-şi crucea, a ajuns la locul numit al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Acolo L-au răstignit; şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus. Şi Pilat a scris o tăbliţă şi a pus-o deasupra crucii. Şi era scris pe ea: Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor. Deci mulţi dintre iudei au citit această tăbliţă, căci era aproape de oraş locul unde a fost răstignit Iisus. Şi era scris evreieşte, greceşte şi latineşte.

Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe maica Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis maicii Sale: femeie, iată fiul tău. Apoi a zis ucenicului: iată mama ta. Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat în casa sa. După aceea, ştiind Iisus că acum toate s-au săvârşit, plecându-şi capul, şi-a dat duhul.

Iar iudeii, de vreme ce era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbătă pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, asemenea şi pe ale celuilalt răstignit împreună cu El. Venind însă la Iisus, dacă au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor; ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Sa şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel care a văzut a mărturisit, şi adevărată este mărturisirea lui.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predica la înălţarea cinstitei cruci a Domnului

Domnul nostru Iisus Hristos, prin cruce surpând moartea, ne-a dăruit întru ea viaţă veşnică, şi orice om care doreşte să se împărtăşească de această viaţă trebuie să ridice o cruce de un anumit fel. Iată, pe scurt, învăţătura despre viaţa dăruită prin cruce.

După cum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe şi Fiul omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3, 14-15)

Tainică şi netâlcuită e, fraţilor, înţelepciunea crucii, şi primul lucru pe care nu poate să îl priceapă mintea noastră este viaţa ce vine de la Cruce! Crucea este unealtă a morţii, şi încă a morţii celei mai de ocară; şi totuşi, Biserica o laudă ca pe o purtătoare de viaţă, dătătoare de viaţă, lemn al vieţii şi nemuririi, ridicare a celor căzuţi, înviere a tuturor şi, îndeobşte, pune pe seama ei toate acele bunătăţi pe care le caută creştinul adevărat în această viaţă şi la care nădăjduieşte în cea viitoare. Felul în care vine viaţa adevărată de la Cruce a fost întotdeauna sminteală pentru cei ce cred în cele deşarte şi nebunie pentru cei cugetători de cele deşarte. Dar ceea ce nu pricepe mintea trebuie să vadă şi să cuprindă credinţa, şi noi, înviaţi de Cruce, nu suntem fară vină dacă nu ne îngrijim să cunoaştem puterea de viaţă purtătoare ascunsă în Cruce, să cugetăm la ea necontenit, după pilda Apostolului Pavel, care, fiind în Corint, judeca să nu ştie altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit (v. I Cor. 2, 2) şi care dă ca semn deosebitor al celor mântuiţi cunoaşterea din cercare a puterii Crucii: căci cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18). Iar dacă aşa trebuie să facem totdeauna, cu atât mai mult acum, când Sfânta Biserică, chemându-ne să ne închinăm Cinstitei şi de viaţă Făcătoarei Cruci, prin însuşi acest fapt ne pleacă spre ea luarea-aminte şi inima. Deci să cugetăm la taina Crucii, ca să vedem cum curge din ea viaţa adevărată.

Cu inima credem şi cu gura mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, prin Cruce surpând moartea, ne-a dăruit întru ea viaţă veşnică şi că oricine doreşte să se împărtăşească de această viaţă trebuie să ridice o cruce de un anumit fel. Iată, pe scurt, toată învăţătura despre viaţa dăruită prin Cruce!

„Credem că Domnul nostru Iisus Hristos, prin Cruce surpând moartea, ne-a dăruit întru ea viaţă veşnică“.

Rai de taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, care ai odrăslit nelucrat pe Hristos, întru care lemnul Crucii, cel de viaţă purtător, pe pământ s-a sădit (irmosul cântării a 9-a a canonului la înălţarea Crucii), cântă Sfânta Biserică.

Ceea ce este pomul vieţii în mijlocul raiului desfătării, aceea este Pomul Crucii în mijlocul pământului, a văii plângerii şi a morţii. In rai mai era un pom, despre care s-a zis: în care zi veţi mânca din el, cu moarte veţi muri (Fac. 2, 17). Protopărinţii au mâncat, şi au murit. Prin neascultarea lor, viaţa a fost pierdută în toată cuprinderea ei: a fost pierdută viaţa veşnică, pentru că prin cădere s-a închis raiul şi a apărut iadul ca locuinţă a celor aflaţi sub mânie şi sub blestem; a fost pierdută viaţa duhovnicească, fiindcă odată cu înălţarea de sine la mintea lui Dumnezeu[1] a căzut din suflet cugetarea plină de râvnă la Dumnezeu şi la săvârşirea celor plăcute lui Dumnezeu, care alcătuieşte esenţa vieţii duhovniceşti; a fost pierdută viaţa trupească, pentru că în urma celor întâmplate s-a zis: Pământ eşti şi în pământ vei merge (Fac. 3, 19). Moartea s-a împărăţit pe pământ şi în toţi fiii lui Adam a început să împărăţească împreună cu păcatul. Printr-un om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi aşa moartea întru toţi oamenii a intrat (Rom. 5, 12). Intreaga omenire a început să reprezinte un singur hoit, iar pământul, îndeobşte, un cimitir sumbru. Şi despre tot neamul omenesc s-ar fi putut spune la fel ca despre fiii lui Israil: câmp plin de oase (v. Iez. 37, 2), însă când aici, pe pământ, s-a sălăşluit moartea, de Sus a fost pus începutul vieţii noi şi fiinţării noi prin jertfa Fiului Unuia-Născut al lui Dumnezeu, Care I-a zis Tatălui Său: Iată, vin… să fac voia Ta, Dumnezeul Meu... arderile de tot pentru păcat [2] nu ai voit, ci trup Mi-ai săvârşit (Ps. 39, 9-11). Această voie a fost descoperită chiar atunci, prin hotărârea că va fi zdrobit capul şarpelui, şi puterea de viaţă purtătoare a jertfei ce avea să fie a început chiar atunci să lucreze prin credinţa în Cel ce avea să vină. In fine, la plinirea vremilor, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu S-a pogorât într-adevăr pe pământ, a luat asupra Sa omenitatea, a pătimit şi a murit pe Cruce. Prin această moarte pe Cruce a fost omorâtă moartea şi ne-a fost înapoiată viaţa cea adevărată în toată cuprinderea ei: ne-a fost înapoiată viaţa veşnică, pentru că de pe Cruce Domnul i-a grăit şi tâlharului: Astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc. 23, 43); ne-a fost înapoiată viaţa trupească, aşa cum s-a arătat aceasta, printr-un semn aparte, chiar în ceasul morţii pe Cruce a Domnului, când mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat (Mt. 27, 52). Ne-a fost înapoiată viaţa duhovnicească, fiindcă Hristos Domnul răstignit S-a făcut pentru cei chemaţi putere şi înţelepciune spre mântuire (v. I Cor. 1, 24). Iar în felul acesta viaţa cea adevărată s-a împărăţit iarăşi pe pământ.

Unul Dumnezeu are viaţă în Sine. Noi putem trăi în măsura în care Dumnezeu ne dăruieşte viaţă prin împărtăşirea vie cu El. Păcatul a făcut despărţire între noi şi Dumnezeu: am pierdut bunăvoinţa dumnezeiască şi am murit. Mântuitorul, luând asupra Sa firea noastră, prin moartea Sa pe Cruce ne-a împăcat cu Dumnezeu. Dumnezeu ne-a înapoiat bunăvoinţa Sa, şi noi am prins viaţă. Iată cum şi de ce Pomul Crucii s-a făcut Pom al Vieţii şi nemuririi, iată de ce Crucea este lumină veşnică, sculare a morţilor, înviere a tuturor, cum cântă Biserica în canonul de viaţă Făcătoarei Cruci.

Insă izvorul purtător de viaţă cel de la Domnul nu se revarsă de la sine pentru a-i învia pe cei ce nu au viaţă, aşa cum se revărsa prin patru râuri izvorul din rai ca să adape faţa pământului. Trebuie să ne apropiem noi înşine de el pentru a învia alcătuirea noastră cea amorţită cu puterea lui de viaţă făcătoare, trebuie să ne plecăm noi înşine sub umbra lui pentru ca el să dea vine oaselor uscate şi moarte, să le acopere cu carne, să întindă pe ele piele şi să sălăşluiască Duhul său în noi. Iar fără aceasta Crucea va cuprinde veşnic în sine viaţă, iar noi putem rămâne morţi ca şi înainte; fără aceasta tot ce este în jurul nostru se va scula şi va învia, iar noi putem rămâne pentru totdeauna oase uscate şi lipsite de viaţă. Şi atunci, cum şi prin ce să ne împărtăşim de puterea făcătoare de viaţă a Crucii? Cum şi prin ce să ne altoim pe acest măslin, singurul cu adevărat viu? Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine (Mc. 8, 34). Cei ce sunt ai lui Hristos au răstignit trupul cu patimile şi poftele, învaţă Apostolul Pavel (Gal. 5, 24). Nu este altă cale către împărtăşirea cu Hristos, Care a purtat Crucea, afară de aceea ca fiecare să ridice crucea sa, ce stă în răstignirea omului trupesc cu patimile şi poftele lui. Izvorul învierii noastre e în aceea că ni se împărtăşesc mântuitoarele pătimiri şi moartea Domnului nostru, pe care o căuta cu atâta râvnă Apostolul Pavel, care pentru El pe toate le socotea gunoaie (v. Filip. 3, 8). Dar a ne învrednici de această împărtăşire putem nu prin bucurii, ci prin necazuri, aşa cum sunt necazurile lăuntrice ale răstignirii de sine. Şi iată unde este începutul vieţii noastre duhovniceşti.

După cădere, omul s-a dedublat. In el a intrat o altă lege, care lucrează în mădularele lui şi care luptă împotriva legii minţii şi-o înrobeşte prin legea păcatului – a intrat ca şi cum ar fi altă persoană, alt om, care are şi cap propriu – trufia, şi mâini proprii – iubirea de agonisită, şi pântece propriu – lăcomia de mâncare; acest om venetic l-a dat la o parte pe omul de mai înainte, a înăbuşit viaţa noastră adevărată de mai înainte. De aceea, ca să refacem şi să înviem viaţa aceasta trebuie să îl omorâm pe acel om străin, care a pus stăpânire în chip nelegiuit pe tot ce este în noi, devenind suflet a tot ce lucrăm.

Cel ce doreşte să se mântuiască trebuie să îşi piardă sufletul, după porunca Mântuitorului (v. Mc. 8, 35). Şi, într-adevăr, toţi cei care şi-l pierd prin răstignirea lăuntrică, şi numai ei, încep să trăiască după duh cu adevărat. Din crucea pe care se săvârşeşte răstignirea omului păcătos, tocmai din acea cruce izvorăşte pentru fiecare, prin puterea harului dumnezeiesc, viaţa noastră duhovnicească. Pentru că atunci când omul păcătos va fi lovit în cap, care este trufia, în locul acesteia în duh se va sălăşlui smerenia; când vor fi pironite mâinile lui, care sunt iubirea de agonisită, în locul acesteia va intra neagonisirea; când vor fi sfărâmate fluierele picioarelor lui, care sunt plăcerea trupească, se va naşte în locul acesteia întreaga înţelepciune; când, în fine, va fi străpunsă însăşi inima lui, care este iubirea de sine, atunci va fi dăruită omului lepădarea de sine cea iubită de Dumnezeu. Lepădarea de sine alcătuieşte împreună cu smerita cugetare, neagonisirea şi întreaga înţelepciune primele începături, primele elemente ale vieţii duhovniceşti care se formează, căreia după aceea rămâne doar să i se dea libertate şi sprijin pentru ca ea să crească, să se întărească şi să ajungă la deplinătate. Căci cu cât este omorât mai mult păcatul, cu atât învie mai mult duhul; cu cât mai hotărâtă şi mai necruţătoare este răstignirea de sine, cu atât mai de nădejde şi mai reuşită este cultivarea vieţii adevărate, potrivit treptelor ei, pe care ea urcă din putere în putere până ce ajunge la măsura vârstei sale depline.

Astfel, viaţa adevărată vine de la Cruce. Insetând de viaţă, să grăbim la izvoarele de viaţă purtătoare ce curg din Cruce. Să nu ne sperie în această lucrare mântuitoare dureroasele necazuri ale purtării crucii! Ce-i drept, a merge cu crucea în urma Mântuitorului este o cale a necazurilor, însă cu ea sunt împreunate mângâieri înalte.

Anevoioasă este calea care duce la viaţă, dar pentru cei care se îndreaptă într-acolo sunt şi întăriri de nădejde. Aceeaşi Cruce a lui Hristos, care e temelia şi începutul învierii prin crucea lăuntrică, va fi pentru noi mângâiere şi ajutor. Cine o va îndrăgi şi prin această dragoste o va strămuta în inima sa, ca să zic aşa, acela se va şi desfata neîncetat de dulceaţa ei şi se va umple cu prisosinţă de puterea ei. Nu îl vor tulbura valurile gândurilor şi poftelor: Crucea lui Hristos, asemenea toiagului lui Moisi, va despărţi această mare şi îi va da să treacă fără necaz. Nu îl vor clătina nici durerile lăuntrice ale inimii, care se desparte de lucrurile îndrăgite, nici înverşunările dinafară ale nedreptăţii, care întotdeauna vrăjmăşeşte dreptatea: puterea tămăduitoare a Crucii Domnului va îndulci cu asupra de măsură amărăciunea sufletului, aşa cum oarecând lemnul pus de Moisi în izvor a înlăturat amărăciunea apelor lui. N-au decât să îl împresoare toţi vrăjmaşii mântuirii şi ai vieţii: atotputernica Cruce a lui Hristos îi va lovi şi pune pe fugă aşa cum îi lovea pe vrăjmaşii lui Israil ridicarea mâinilor lui Moisi. Dar, lucrul cel mai de dorit dintre toate acestea, ea va face să se pogoare binecuvântarea lui Dumnezeu asupra tuturor bunelor întreprinderi şi osteneli ale omului cu pricina, aşa cum punerea cruciş a mâinilor lui Iacov asupra lui Efrem şi a lui Manase a făcut să se pogoare asupra lor şi a urmaşilor lor bunătăţi îmbelşugate; va face să se pogoare binecuvântarea, cu care orice întreprindere bună şi folositoare se va săvârşi cu uşurinţă, cu spor, cu mult rod, de la care el va înflori în Biserica lui Dumnezeu precum crinul ţarinii, precum pomul lângă izvoarele apelor. Ceea ce fie ca să se întâmple cu noi toţi prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care pentru noi a ridicat crucea şi ne-a înviat prin ea. Amin!

________________________

1 Este vorba, bineînţeles, de dorinţa de a fi „ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul” (n. tr.).

2 Potrivit versiunii slavone (n. tr.).

Sursa: Cuvântul Ortodox

Încrederea pe care ne-o acordă Dumnezeu / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

Sursa: Maksim Ewdokimow (OrthPhoto)

Ei i-au zis: Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit. El le-a zis: Duceţi-vă şi voi în vie. (Matei 20, 7)

Oamenii la care se referea Domnul în această parabolă stătuseră degeaba până la ceasul al unsprezecelea. Venise­ră târziu şi nimeni nu-i mai tocmea la lucru. Dar Domnul găseşte ocupaţie şi pentru cei de care nu se interesează ni­meni, pentru cei mai leneşi.

De ce întârziaseră atâţia oameni, rămânând fără nicio treabă? Pentru că, în general, oamenii sunt neîncrezători fa­ţă de cei care au greşit o dată, considerând că nu mai sunt buni de nimic. Domnul crede că oamenii se pot îndrepta. Nu dispreţuieşte pe nimeni, nu respinge pe nimeni dintre cei care vin la El, chiar şi în al unsprezecelea ceas; îi dă po­sibilitatea să se îndrepte.

Unul dintre cei mai vrednici lucrători în via Domnului a fost tocmai un om al ceasului al unsprezecelea, Aposto­lul Pavel. Cei pe care şi-i dorea colaboratori îl priveau cu neîncredere, ca pe un om căzut, dar „via” în care l-a chemat Domnul să lucreze avea să fie rodnică. Mulţi dintre noi venim în al unsprezecelea ceas, apropiaţii noştri ne întorc spatele, ca şi când pentru noi n-ar mai exista loc, dar Tu, Doamne, ne vei găsi unul, în vie! Tu ai străbătut de unul singur lungul drum al suferinţei. Ai fost respins şi părăsit de toţi. Dar le acorzi încredere şi întârziaţilor. Le laşi uşa des­chisă păcătoşilor care se căiesc; îi primeşti la Tine pe toţi refuzaţii; totul este cu putinţă la Tine. Pe Tine nu Te înspăi­mântă nici cea mai neagră noapte. Prin bezna cea mai deasă vezi o geană de lumină; în sufletul cel mai negru găseşti un sâmbure de lumină.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci -- Sfântul Ioan Gură de Aur

Evanghelia

Ioan 3, 13-17

Zis-a Domnul: nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel care s-a pogorât din cer, Fiul Omului, care este în cer. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El.

Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică la Sfânta Cruce

Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădeşte pre Mine pentru păcat?” (Ioan 8, 46).

Conştiinţa noastră ne pârăşte pe noi.

Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit - conştiinţa. Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor tale celor păcătoase.

Si tocmai cel ce a săvârşit păcatul se osândeşte pe sine, chiar când nu-l părăsesc alţii. Şi aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricât de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârşeşte păcatul, cât şi înainte şi dupa săvârşirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâş complet, iar mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârşit şi s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinţei.

Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naştere pătimesc dureri multe şi nesuferite, iar după ce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec (Ioan 16, 21).

La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme purtăm în noi voinţa cea păcătoasă, ne bucurăm şi suntem veseli, iar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaştem urâciunea lui, atunci simţim durerile, atunci păţim chinuri mai mari decât femeile ce se află în durerile naşterii.

De aceea vă îndemn, păziţi-vă chiar de la început, să nu zămisliţi în voi o poftă rea; iar dacă am zămislit-o atunci să înăbuşim în noi sămânţa cea rea. Dacă însă şi la aceasta am fost leneşi, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-l omoram prin mărturisire şi lacrimi şi prin paza asupra noastră înşine. Căci nimic nu este pentru păcat aşa de omorâtor ca pâra asupra noastră înşine şi osândirea de noi înşine, unită cu pocăinţa şi cu lacrimile. De aceea osândeşte păcatul tău şi te vei libera de o grea povară.

După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său, dar cunoaşte că acela rămâne neîndreptat, atunci el public se leapădă de dânsul, îl goneşte din casa sa şi-l desparte de familie. Dar conştiinţa nu urmează aşa. După ce a grăit o dată şi de două ori şi de trei ori şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează până la răsuflarea cea mai de pe urmă.

Acasă, pe uliţă, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori şi în visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele păcatelor noastre. Şi socoteşte înţelepciunea lui Dumnezeu! Conştiinţa n-are trebuinţă să ne pârască necontenit, căci noi n-am putea purta povara cand ea ar vorbi contra noastră neîncetat.

Dar Dumnezeu n-a făcut conştiinţa aşa de slabă, încât să slăbească după întâia şi a doua amintire. Dacă ea în toate zilele şi în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi înăbuşiţi de descurajare. Dacă din contră, după întâia sau a doua amintire ar înceta cu pâra sa, foarte puţin folos ne-ar aduce.

De aceea Dumnezeu a rânduit aşa, ca să ne mustre conştiinţa de multe ori şi cu sârguinţă, dar totuşi nu neîncetat; de multe ori, pentru ca să nu cădem în uşurătatea minţii, ci până la moarte să rămânem treji; nu neîncetat şi fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci câteodată să ne liniştim, să ne mângâiem şi să putem iarăşi răsufla.

Pe cât de pierzător şi aducător de grosolană nesimţire ar fi daca păcatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot aşa de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să suferim această muncă de-a pururea şi peste măsură. Căci covârşirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleşindu-i sufletul şi făcându-l incapabil de orice bine.

De aceea conştiinţa ne mustră numai din timp în timp, căci ea este destul de aspră, chinuindu-l pe păcătos mai cumplit decât strămutarea. Pe lângă aceasta, conştiinţa se deşteaptă şi strigă cu multă putere asupra noastră, nu numai când noi înşine păcătuim, ci şi când vedem pe alţii păcătuind.

Când desfrânatul, tâlharul ş. a., măcar că nu se pârăşte pe sine, dar aude pâra asupra altora care au săvârşit aceleaşi păcate, se crede pe sine însuşi pedepsit, căci imputând altuia păcatele sale, iarăşi se înfăţişează cu vioiciune şi aceluia aducându-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pârăşte, iar acesta, care a săvârşit aceleaşi păcate, nepârât de nimeni simte durerile pedepsei.

Dar tot aşa se întâmplă şi cu faptele cele mărite. Când alţii se laudă şi se încununează, se bucură toţi cei ce au făcut aceleaşi fapte nobile, ca şi cum lauda aceea i-ar privi pe dânşii.

Deci cine poate fi mai nenorocit decât păcătosul care se doboară singur pe sine, când alţii se parase? Dimpotrivă, cine poate fi mai norocit, decât cel îmbunătăţit care se poate bucura împreuna şi atunci când alţii se laudă, căci lauda altora îi aduce aminte de faptele sale cele mărite.

Aceasta este cu adevărat o întocmire care mărturiseşte înţelepciunea cea dumnezeiască, cu adevărat un semn al proniei lui Dumnezeu! Mustrarea conştiinţei, iubiţilor, este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai când săvârşim păcatul, ci adeseori mulţi ani după aceea, conştiinţa iarăşi ne aminteşte nelegiuirile noastre cele vechi.

Aşa s-a întâmplat feciorilor lui Iacov. Când Iosif a zis către dânşii: „Lăsaţi pe unul dintre voi aici, şi aduceţi pe fratele vostru, iar dacă nu, veţi muri”. Ce ziceau ei atunci între dânşii? „Noi suntem vinovaţi pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă, când se ruga de noi” (Facere 42, 16-21).

Aşadar, iată, după cât de multă vreme ei iarăşi şi-au adus aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor: „O fiar sălbatică a mâncat pe Iosif” (Fac. 37, 33) şi acum, când Iosif era de faţă şi-i asculta, se înfăţişează păcatul lor. Ce poate fi mai minunat decât acesta?

Aici vedem noi o judecată fără jeluire, o apărare fără pâră, o dovedire fără martori, fiindcă făptuitorii singuri s-au pârât, iar cele făcute în taină le-au vădit la lumină. Cine i-a convins, cine i-a silit să atingă iarăşi ceea ce săvârşiseră de un timp atât de îndelungat? Nu este oare limpede că conştiinţa acest judecător nemituit şi neamăgit de-a pururea, zguduia sufletele lor, umplându-şi inimile lor de nelinişte?

Aşa ni se întâmplă şi nouă adeseori cu păcatele noastre cele de mai înainte. Când suntem în nenorocire, iarăşi ne aducem aminte de vechile noastre călcări de lege. Până aici am văzut că conştiinţa este judecătorul cel mai nemituit şi neobosit; să cumpănim acum în scurt adevărul: conştiinţă bună este cea mai mare mângâiere în nenorocire.

Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.

Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista. Sau cine poate face ceva care să poată nelinişti pe un asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpeşte averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate că cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă, şi nu bagă în seamă închisoarea cea din afară ! însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuşi el iarăşi va învia.

Precum cel ce se lupta cu umbra şi bate aerul nu poate răni pe nimeni, aşa şi cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuieşte zadarnic puterea sa, şi nu poate să aducă aceluia nici o lovire.

Dacă poţi tu să-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poţi să mă omori astăzi şi eu încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii păcatelor noastre, avem puţină nădejde la împărăţia cerului.

Dacă este aşa atunci încetează a te tângui împotriva morţii, tânguieşte-te mai vârtos asupra păcatelor tale, spre a te curati de dansele. Grozăvia morţii, aşadar, nu este însăşi moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună ridică chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice nenorocire.

În sfârşit, să gândim ce dragoste mare ne-a arătat Dumnezeu prin aceea că ne-a dat conştiinţă! Fiindcă el cândva are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus în inima noastră acest judecător nemituit, pentru ca el chiar aici pe pământ, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai înţelepţi şi să ne mântuiască de înfricoşata judecată viitoare.

Pentru aceasta zice şi Pavel: „De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osândit” (1 Corinteni 11, 31). Deci, pentru ca să nu ne osândim acolo, ca să nu fim acolo traşi la răspundere, să intre fiecare în conştiinţa sa, să deschidă viaţa sa ca pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să spună hotărârea cea de judecată a sufletului care le-a săvârşit, să pedepsească gândurile sale, să muncească şi să necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă, osândindu-se pe sine, făcând pocăinţă aspră cu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postind şi dand milostenie, săvârşind înfrânare şi fapte de dragoste, pentru ca noi încă de aicea să lepădăm păcatele noastre; şi să ne puterm duce în acea lume cu o veselă siguranţă, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Nașterea Maicii Domnului -- Sfântul Grigorie Palama

Evanghelia

Luca 10, 38-42; 11, 27-28

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o soră, ce se numea Maria, care şezându jos, lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ mare şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus, răspunzând, i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru trebuieşte. Maria însă şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea.

Iar când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor, ridicându-şi glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa este, dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.

Sfântul Grigorie Palama – Predica la Mântuitoarea naștere a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioarei Maria

1. Orice vreme este potrivită a pune început bun pentru petrecerea spre mântuire. Așa a grăit și marele Pavel „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii (2 Corinteni 6,2). „Să lepădăm faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios ca ziua.” (Romani 13, 12-13). Căci nu a zis că vremea potrivită pentru mântuire este o oră anume sau o zi anume, ci că, după întruparea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, orice vreme este potrivită. Căci așa cum, când pe pământ răsare soarele cel simțitor, este vreme potrivită oamenilor pentru ostenelile trupești, precum și David zice: „Soarele a răsărit și va ieși omul la lucrarea lui până seara,”(Psalmi 103, 22), la fel și când s-a arătat nouă în trup soarele dreptății, după întruparea Lui, orice vreme este potrivită pentru lucrarea celor duhovnicești, ceea ce însuși profetul o arată după ce vorbește despre stăpâneasca venire „piatra pe care nu au luat-o în seamă ziditorii aceea a ajuns în capul unghiului” (Psalmi 117, 22-24) și adaugă: „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne veselim și să ne bucurăm în aceasta”, însă cu privire la ziua soarelui celui sensibil, aceea este întreruptă de noapte, căci zice „va ieși omul la lucrul său până seara” (Psalmi 103, 23),în vreme ce neînserat și neapus este soarele dreptății şi, după spusa Apostolului că „nu are mutare sau umbră de schimbare” (Iacov 1, 17), neîncetat este timpul potrivit pentru lucrarea duhovnicească.

2. Și dacă ar trebui să căutăm o vreme mai potrivită decât altele, aşa cum este o vreme potrivită semănatului, secerișului, a creșterii și a rodirii, și oricare altă vreme pentru alte lucrări, la fel și pentru lucrarea faptei bune, căutările unui timp al începutului ar corespunde, în alt chip, cu acesta, anume cu anotimpul de toamnă, și, mai presus de toate, cu luna aceasta: care este pentru noi cea dintâi și începutul anului, întru care început au luat și cele gătite spre mântuirea noastră, ceea ce prăznuim și noi astăzi. Căci noi acum facem prima prăznuire și preacinstire a chemării și restaurării noastre celei după har, întru care toate au început a se înnoi și a aduce, în locul legilor celor trecătoare, pe cele dăinuitoare, în locul literei, duhul, și în locul celor umbrite, adevărul cel neumbrit.

3. Căci astăzi cu adevărat o nouă lume și un rai străin s-a arătat, întru care și din care noul Adam a ridicat pe vechiul Adam, înnoind și restaurând toate, Care nu a venit întru înșelăciune, ci a înșelat pe înșelătorul diavol, iar celor care sunt robiți păcatului prin înșelarea acestuia, le dăruiește slobozire. Astăzi s-a gătit pe pământ neînțeleasă carte, nu grăită în chipuri și figuri, ci una care putea să-l poarte în chip de negrăit pe Însuși Cuvântul cel viu, nu cuvântul din văzduh, ci Cuvântul cel din ceruri, nesubzistând întru stricăciune, ci mai vârtos scoțându-i din stricăciune pe cei care se apropie de El; nu cuvântul care se naște din mișcarea limbii omenești, ci Cel Care S-a născut de la Dumnezeu Tatăl din veac. Astăzi a fost văzut cortul cel însuflețit și nefăcut de mână omenească al lui Dumnezeu și chivotul cel înțelegător și duhovnicesc al Celui Care cu adevărat este pentru noi, „pâinea lui Dumnezeu cea care coboară din cer și care dă viață lumii.”(Ioan 6, 32). Astăzi precum auzim și la psaltire „adevărul din pământ a răsărit” - chipul nemincinos al alesei nașteri de sus ca om „și dreptatea din cer a privit” (Psalmi 84, 12), care l-a scos pe stăpânitorul nedreptății și a smuls însăși rădăcina nedreptății - dreptatea care a fost pe nedrept osândită, dar care în chip preadrept osândește și care dezleagă puterea în rău a diavolului, și face de nimic uneltirile lui și care s-a arătat primitoare a dumnezeieștii dreptăți. Și astfel, pe cei care sunt robi păcatului, învrednicindu-i a fi înveșniciți prin credința în El, i-a primit la ea, dar pe stăpânitorul acela rău care a încins-o cu legăturile cele împotriva firii ale păcatului, îl va da focului veșnic și întunericului. Astăzi mlădița cea mai dinainte vestită odrăslită din rădăcina lui Iesei din care a răsărit floarea cea nevestejită (Isaia 11, 1) care nu a primit păcatul, ci chemând iarăși firea noastră care se ofilise și din această pricină căzuse din sălașul hranei celei nepieritoare și aducându-ne înapoi la înflorire și bucurându-ne prin ea de înflorirea cea veșnică și ridicându-ne la ceruri, ne-a deschis raiul. Toiagul prin care Marele Păstor a condus turma cea înțelegătoare la pășunile cele veșnice; toiagul în care firea noastră cea omenească s-a sprijinit lepădând vârsta și neputincioasa bătrânețe, s-a înălțat ușoară la ceruri, lăsând pământul jos celor care sunt trași la cele de jos, ca unii care nu au sprijin.

4. Dar ce înseamnă „lumea cea nouă”, „raiul cel străin”, „cartea cea neînțeleasă”, „cortul și chivotul însuflețit al lui Dumnezeu”, „adevărul răsărit din pământ”, „mlădița lui Iesei cea multlăudată”? Este Cea care mai înainte de naștere și după naștere pururea Fecioară a rămas, a cărei naștere din pântece sterp o prăznuim astăzi. Căci Ioachim și Ana căsătoriți fiind și umblând fără de prihană înaintea Domnului, vrednici de dispreț au părut Israeliților după Lege, fiindcă nu aveau copii. Și fiindcă pe atunci, încă nu era în lume nădejdea nemuririi, propășirea neamului prin urmași părea de ultimă trebuință. Însă azi, când s-a născut această fecioară prin a cărei naștere în feciorie ne-a fost dăruită nouă viața veșnică, nu ne mai este nouă absolut necesară nașterea de fii. Dar Israeliților într-atât li se părea mai bună nașterea mai multor fii chiar decât însăși virtutea, iar nerodirea pruncilor un atât de mare rău, încât și acești drepți nu erau atât cinstiți pentru virtutea lor, cât erau disprețuiți pentru nenașterea de prunci. Peste măsură de întristați și fiind ținta atâtor batjocuri, drepții Ioachim și Ana, amintindu-și de Avraam și de Sarra și de toți ceilalți câți se spune că au fost încercați cu nenașterea de fii și după ce și-au pus în minte leacul aflat de unii ca aceștia pentru vindecarea de această întristare, au știut și ei înșiși a alerga la rugăciune către Dumnezeu. Și de o parte înțeleptul Ioachim s-a retras în pustie și acolo s-a sălășluit și cu post s-a nevoit ridicând rugăciuni la Dumnezeu, ca să devină și el tată; și nu a încetat a se ruga, nici nu a plecat de acolo, până ce nu a dobândit plinirea cererii. De altă parte, și într-un cuget cu el, Ana, zăvorându-se, cu inimă zdrobită strigă către Domnul: „auzi-mă, Dumnezeul părinților noștri și mă binecuvântează, precum ai binecuvântat și pe Sara, spre a fi maică. „Și a auzit Domnul rugăciunea și i-a binecuvântat pe ei și le-a dăruit lor făgăduința, care făgăduință a și fost adusă la plinire acum și le-a dăruit lor o pruncă mai minunată decât toate minunile, pe însăși Născătoarea Ziditorului întregului univers, cea care a îndumnezeit neamul omenesc și care a făcut pământul cer și pe fiul omului l-a făcut Dumnezeu, făcându-i pe oameni fii ai lui Dumnezeu, fiindcă dintru aceasta a luat trup fără de sămânță, făcându-se în chip de negrăit purtător de trup, aducându-L pe lume pe Cel Care le-a adus la ființă din neființă pe toate cele ce sunt, preschimbându-le spre plinătatea ființei, pentru ca nu cumva să cadă din nou, îndreptându-se spre neființă.

5. Însă pentru ce a trebuit să vină din pântece sterp? Pentru ca să dezlege întristarea și să întoarcă ocările părinților și ca să preînchipuie dezlegarea care se va săvârși prin ea de întristarea și de blestemul protopărinților neamului omenesc. Cum ar fi îndrăznit firea să privească în mod obișnuit pântecele întru care s-a sălășluit și din care a ieșit singura care a locuit în sfânta sfintelor și singura care s-a făcut sălaș Celui ce a făcut firea? Căci, precum mai înainte de ea și după ea, fecioară maică și Maică a lui Dumnezeu nu s-a mai arătat alta pe lume și precum, înainte de ea și după ea, nimeni nu a mai sălășluit în Sfânta Sfintelor, tot așa în rărunchii acelei mitre nu a mai fost văzut nici înainte, nici după, crescut vreun embrion. Fiindcă trebuia ca Maica lui Dumnezeu să fie Fecioară și aceasta să fie din neamul lui David și la vremea rânduită pentru mântuirea noastră, căci se apropiase vremea și trebuia ca Fecioara să fie mai dinainte pregătită, iar atunci nu se aflau mai buni în virtute decât soții aceia fără copii și nici între cei din neamul lui David nu erau alții mai presus de ei în ceea ce privește virtutea și neamul. De aceea au și fost cinstiți cei fără copii mai presus de cei cu mulți copii, pentru ca din cei cu multe virtuți să fie născută copila cea atotvirtuoasă, din cei care au trăit separat în înfrânare să se nască cea atotsfântă și să primească rod cea înțeleaptă care a ajuns prin rugăciune și nevoință să devină maica însăși a fecioriei și încă a unei feciorii care va naște cu trupul în nestricăciune pe Cel Care din feciorelnic Tată S-a născut cu dumnezeirea. O! înaripată rugăciunea aceleia! O! trecere pe care a aflat-o la Dumnezeu! Cât de fără de prihană erau acele inimi, încât să înalțe o astfel de rugăciune care să ajungă la o astfel de plinire! Era, dar, de trebuință să fie deschis mai dinainte drum pentru o așa de mare minune tot printr-o minune, iar firea trebuia întemeiată treptat prin har.

6. Iar voi! O sfântă priveliște! Cei care ascultați cuvintele mele, turma și ogorul meu duhovnicesc întru Hristos Domnul, aduceți drept dar de naștere Maicii lui Dumnezeu lucrarea virtuților și binefacerile lor. Bărbați și femei, bătrânii cu cei mai tineri, bogații și săracii, dregătorii și supușii, simplu, tot neamul și toată vârsta, vrednicia, meșteșugul și toată știința, să nu fie nimeni printre voi care să rămână sterp și fără de rod, nedoritor și neprimitor de sămânță duhovnicească. Ci să primească cu sârg sămânța cerească care este cuvântul cel mântuitor și să ducă la bun sfârșit prin El lucrarea și rodul și orice este plăcut lui Dumnezeu. Nimeni, după ce a început lucrarea faptei bune, să nu lase lucrul său nedesăvârșit, nimeni să nu-și arate credința în Hristos numai cu vorba, căci „nu oricine-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu cel din ceruri”, (Matei 7,21) și „Nimeni care pune mâna pe plug și se uită îndărăt, nu este potrivit pentru Împărăția cerurilor” (Luca 9,62)

7. Fecioarele care au făgăduit viață singuratică și cele care, lucrând toată fapta bună, au ajuns de la căsătorie la o viață de obște feciorelnică și, pe scurt, toți câți ați fost aleși ca, din sete de pocăință, să petreceți împreună, trăiți întru toate după Dumnezeu de dragul Fecioarei care pentru noi s-a născut astăzi, ca să-L nască cu trupul în feciorie supt veac, pe Cel Care s-a născut din Feciorelnic Tată mai înainte de tot veacul; să trăiască de dragul ei și al Celui întrupat dintr-însa, singur Dumnezeu și numai către El să privească și numai pe El să și-L facă hrană potrivită, să se bucure de nădejde, să rabde în necaz, să se supună celor mai dinainte rânduite, să-și slujească unul altuia, să se străduiască pentru păzirea păcii între voi, prin atenție prin rugăciune, prin străpungerea inimii, să petreacă neîncetat în citirea psalmilor, slavoslovii și în cântări duhovnicești (Romani 12,12. Evrei 13,17. Efeseni 5,19) fiind sfinți și feciorelnici și cu trupul și cu sufletul, cu toate simțirile și cugetul, arătându-se feciorelnici și duhovnicești și cu cugetul și cu petrecerea. Astfel, urmând cuvântul psalmilor, veți fi următori Maicii Domnului și veți fi purtați în apropierea ei și veți intra în corabia cea nezidită de mână omenească a Împărăției cerurilor și în cămara de nuntă cea nestricăcioasă, supralumească și veșnică.

8. Iar voi cei căsătoriți, nu vă dăruiți cu totul lumii acesteia, căci lumea aceasta nouă și cu adevărat mai presus de lume, care este Maica Domnului, pentru voi s-a zidit, arătați-i astăzi roada căsniciei. Iar voi care ați atins vârsta bătrâneții faceți dovada unei minți bătrânești și nu copilăriți cu mintea prin cugete, gânduri și fapte, cugetând trupește și petrecând după cele ale trupului. Voi, tineri, arătați osârdie față de bătrâni și pe aceștia cinstiți-i și credeți lor și nu uitați ce înseamnă prețuirea bătrâneții și cum tinerețea nu întrece pe un bătrân cuvios. Iar dacă nu o știați, întrebați-l pe Solomon cel înțelept: „Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată” (Înțelepciunea lui Solomon 4, 9; Psalmi 44,14). Iar toți cei câți ați dobândit mai cu osârdie pe acestea pământești și nestatornice și care se schimbă dintr-o stare în alta, prin împărțirea lor, lucrați pentru voi înșivă la <dobândirea> vieții veșnice, căci „viața cuiva nu este din prisosul avuțiilor sale” (Luca 12, 15). Toți câți sunteți în nevoi, să vă arătaţi în lipsurile voastre cu răbdare și prin mulțumire către Dumnezeu să vă îmbogățiți, pentru ca să fiți numărați împreună cu săracii aceia pe care i-a fericit El și să deveniți moștenitori împreună cu El ai Împărăției cerurilor. (Iacov 1, 9; Matei 5, 3 ; Luca 6,20). Conducători, „Judecați cu dreaptă judecată” (Zaharia 7, 9) și nu vă folosiți de putere împotriva celor de sub mâna voastră, căci acest lucru nu este drept, ci arătați o părintească autoritate față de ei, având în minte că sunteți de același neam și de o slujire cu ei. Nici să nu vă pară lucru nedemn de voi supunerea față de Biserică și învățătura ei. Căci acestea sunt tăria celor ce au voia plecată spre bine. Iar supușilor le este de folos să se încreadă numai conducătorilor în măsura în care aceasta nu îi taie pe ei de la nădejdea cea făgăduită nouă, a Împărăției cerurilor.

9. Aduceți mai curând toți Fecioarei pe care o prăznuim astăzi, ca pe darul cel mai îndrăgit și mai potrivit sfințirea voastră și curăția trupului prin înfrânare și stăruitoare rugăciune. Vedeți cu toții cum înfrânarea și postul și rugăciunea cu străpungere de inimă se împreúnă ca să-i arate pe sfinții părinți Ioachim și Ana vase dumnezeiești, vase mai presus de orice alegere, încât nu doar le-a dăruit să poarte nume dumnezeiesc, precum mai apoi a arătat sfântul Pavel (Fapte 9, 15), ci pe Însuși Acela al Cărui „nume este minunat” (Psalmi 8, 1). Așadar, dacă și noi rămânem cu stăruință în celelalte virtuți și în rugăciuni, dacă ne vom așeza cu conștiință curată în arca lui Dumnezeu vom afla în acestea, adăpostită ca o comoară, curăția inimii încăpându-L pe El și oglindindu-ne nouă pe Dumnezeu. Căci pe aceasta <curăția inimii> și așezarea cea din suflet către Dumnezeu pe care și Isaia o numește duh mântuitor <sălășluit> în pântece zicând către El: „de frica Ta, Doamne, zămislit-am, avut-am dureri ca ale celei ce naște și am născut duhul mântuirii Tale pe care l-am crescut (sic!) pe pământ” ( Isaia 26, 18. LXX)[5]. Vedeți cum suflete sterpe și care nu nasc dau naștere unor prunci buni ? Dar profetul adaugă la cele grăite, zicând: nu vom cădea, ci „vor cădea cei ce locuiesc pe pământ” adică, cei care se tăvălesc în patimi și cugete pământești.

10. Dacă așadar și noi voim, fraților, ca nu pe pământ, ci în cer să locuim, nici să cădem pe pământ și cele pământești să ne tragă la păcat, ci ca să tindem neîncetat la dumnezeiasca înălțime, să ne temem de Dumnezeu, să lepădăm de la noi răutățile, să ne întoarcem prin faptele cele bune către El, să ne sârguim, prin înfrânare și rugăciune, să dezrădăcinăm răutățile răsărite în noi înșine și să ne schimbăm gândurile noastre rele în gânduri bune și duhul propriei mântuiri în dureri să-l zămislim, după spusa prorocului, și să-l naștem, având ajutor prin pomenire pe cea dăruită nouă astăzi prin rugăciunile și petrecerea cea bineplăcută lui Dumnezeu a bunilor părinți Ioachim și Ana, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Ceea ce a schimbat întristarea celor ce au născut-o în bucurie și care a dezlegat blestemul protopărinților și a pus capăt durerilor nașterii maicei începătoare a neamului omenesc, născându-L fără dureri și în feciorie pe Hristos.

11. Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinciunea, împreună cu cel făr’de început al Său Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Lui Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Omilia 42 a Sfântului Grigorie Palama, din Omilii, vol. III, Editura Anastasia, București, 2007)

Sursa: Doxologia

Testul credinței ‒ exerciții de încredințare în voia lui Dumnezeu / Sfântul Nicolae Velimirovici

Ai înţeles credinţa ca pe o exersare în bine. Să ştii că ai înţeles-o aşa cum trebuie. Exersarea ta a constat până acum în post, rugăciune şi milostenie. Bine, acestea trei sunt de o foarte mare însemnătate. Postul, rugăciunea şi milostenia sunt expresia practică a credinţei, nădejdii şi dragostei. Prin toate acestea tu arăţi că te-ai încredinţat voii lui Dumnezeu – şi de vei împlini şi vreo altă poruncă a lui Hristos, prin aceasta îţi vei arăta iarăşi că te-ai încredinţat voii lui Dumnezeu. Această încredinţare în voia lui Dumnezeu este ca un suflet al tuturor lucrărilor noastre legate de credinţă, şi nu numai al lucrărilor şi strădaniilor legate de credinţă, ci şi al tuturor gândurilor şi simţămintelor şi faptelor noastre – într-un cuvânt, al întregii noastre vieţi. „M-am pogorât din Ceruri, a zis Hristos, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 38). Iar în ajunul pătimirii Sale, în sudoarea de sânge, îi spune Tatălui: „Însă nu voia Mea, ci a Ta să fie”.

Sunt o mulţime de oameni botezaţi, care se ostenesc să împlinească toată legea lui Dumnezeu, dar cu toate astea nu s-au încredinţat pe de-a-ntregul voii lui Dumnezeu. Când vin suferinţele, ei cârtesc asupra Făcătorului lor. Astfel, se dau în vileag că nu s-au încredinţat voii Dumnezeului lor, că toată credinţa lor este superficială şi faptele credinţei lor sunt calculate cu raţiunea omenească. Ca atare, să ştii că exersarea încredinţării în voia lui Dumnezeu este mai importantă decât toate exerciţiile de credinţă pe care le facem. În pragul fiecărei noi zile, să spui: „Fie voia Ta, Tată!” şi în pragul fiecărei nopţi să spui: „Fie voia Ta, Tată!”; şi când te slujeşte sănătatea şi când cazi la pat, iarăşi: „Fie voia Ta, Tată!”; şi când câştigi şi când pierzi, iarăşi: „Fie voia Ta, Tată!”. În cele din urmă, când va veni ceasul de care nu poate scăpa nimeni şi te vei întâlni faţă către faţă cu îngerul morţii, spune cu îndrăzneală: „Fie voia Ta, Tatăl meu şi Dumnezeul meu!”.

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. II, Editura Sophia, Bucureşti, 2003,  pp. 92-93)

Sursa: Doxologia

Alină-i pe cei aflaţi în suferinţă / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

Autor: Сергей Дегтярёв (OrthPhoto)

Binecuvântat este Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, pentru ca pe cei ce se află-n tot necazul, să-i putem şi noi mângâia prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. (II Corinteni 1, 3-4)

Multe şi felurite sunt mijloacele prin care „Dumneze­ul a toată mângâierea” ne mângâie. Uneori, cu un cuvânt din Sfânta Scriptură, care ne luminează mintea şi inima, ca o rază de soare care străpunge negura. Un asemenea cu­vânt poate avea ecou îndelungat în inima noastră, ne poate da vigoare, ne poate risipi gândurile negre. Alteori, în clipa când ne simţim singuri, părăsiţi de toţi, când simţim com­pasiunea unui apropiat al nostru, când ni se adresează un cuvânt cald, spus cu dragoste, care ne încălzeşte sufletul. Iar această formă de iubire ne poate apărea ca o preînchipuire a acelei veşnice iubiri, care ne înconjoară, din leagăn până la mormânt. Nu există amărăciune în care Domnul să nu picure şi un strop de alinare. El nu ne va scuti nicicând dintr-odată inima de suferinţă, fiindcă de suferinţă avem ne­voie, dar ne-o va uşura prin prezenţa Sa. Să ne străduim să „prindem” aceste raze de lumină care pătrund în noi şi să nu ne afundăm cu totul în suferinţă, să nu ne întristăm într-atât, încât să nu vedem raza de lumină care se strecoară prin ne­gura apăsătoare. Uneori, ajungem să ne întrebăm fără să vrem: de ce trebuie ca inima noastră să sufere, zdruncinându-ni-se astfel întreaga fiinţă, de ce oare tot ce înseamnă fe­ricirea noastră, adică însăşi viaţa, a trebuit să dispară puţin câte puţin, lăsându-ne singuri, răpuşi. Să nu ne ducă gândul la aşa ceva, să căutăm sensul lucrurilor care ni s-au întâm­plat în cuvintele Apostolului: „Să-i putem şi noi mângâia pe cei ce se află în tot necazul”. Oare gândul acesta nu ne poate aduce uşurare? În mod sigur durerea ar fi insuportabilă dacă am avea conştiinţa inutilităţii ei şi de aceea să nu ne între­băm niciodată «De ce?». Acea şcoală a răbdării, prin care ajungi să treci prin suferinţă, are un rost deosebit şi poate va veni vremea când Domnul te va învrednici să-i poţi aduce mângâiere fratelui aflat în suferinţă, pe temeiul mângâierii pe care ai dobândit-o prin propria ta experienţă.

Când vei reuşi să vezi cu ochii minţii noianul de suferin­ţă al altuia, vei putea să-i aduci aceluia uşurare, aşa cum ai primit şi tu uşurare, în nemărginita-ţi durere, cunoscând că Domnul nu te-a părăsit.

Nesecată este îndelunga-răbdare a Mântuitorului. El ne rabdă ani la rând. Nu încetează să ne urmărească, pas cu pas, este gata să ne ierte slăbiciunile şi alunecările. În bezna cea mai adâncă, pe un drum presărat cu spini, „Părintele iu­bitor şi a toată mângâierea (...) ne mângâie şi pe noi.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predică la Duminica a 13-a după Rusalii (Pilda lucrătorilor celor răi) - Părintele Cleopa Ilie

Evanghelia

Matei 21, 33-44

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie şi a împrejmuit-o cu gard; a săpat într-însa teasc, a clădit un turn de pază şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit vremea roadelor, a trimis pe sljitorii săi la lucrători, ca să ia partea lui de roade; dar lucrătorii, punând mâna pe sljitori, pe unul l-a bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis pe alţi slujitori, mai mulţi decât cei dintâi, şi le-au făcut şi acelora tot aşa. La urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: se vor ruşina de fiul meu; însă lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: acesta este moştenitorul, veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da roadele la vremea lor. Iisus le-a zis: n-aţi citit niciodată în Scripturi că piatra pe care au aruncat-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului? De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri. De aceea vă spun vouă că se va lua de la voi împărăţia lui Dumnezeu şi se va da neamului care va aduce roadele ei. Şi cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma; iar peste care va cădea ea, pe acela îl va spulbera.

Părintele Cleopa Ilie - Despre preoţie şi pastoraţie

În mai multe locuri din Sfânta Scriptură, lumea pe care a zidit-o Dumnezeu este asemănată cu via. Cel mai clar spune însăși Evanghelia de astăzi: "Era un om oarecare, stăpân al casei sale, care a sădit vie". Acesta este Însuși Dumnezeu, Stăpânul cerului și al pământului, Care a creat toate cele văzute și nevăzute și a zidit lumea ca pe o vie a casei Sale! În alt loc spune Mântuitorul: “Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul... Eu sunt vița, voi mlădițele“ (Ioan 15, 1-5). Proorocul David aseamănă și el lumea cu via și se roagă pentru desăvârșirea ei, zicând: “Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea“ (Psalm 79, 15-16).

Oare de ce aseamănă Dumnezeu lumea cu via sau cu grâul gata de seceriș și nu cu altceva? Pentru că atât via cât și grâul sunt cele două roade de frunte ale pământului care țin viața trupească a oamenilor. Apoi, pentru că pâinea și vinul, prin Sfânta Liturghie, se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos care mențin viața duhovnicească a sufletelor noastre. Că precum pâinea și vinul "întăresc inima omului" așa Sfânta Împărtășanie întărește credința, iartă păcatele și mântuiește sufletul omului credincios. Pâinea și vinul, la care adesea este pomenit și untdelemnul, sunt alimente de bază ale omenirii care au un dublu caracter sacru, căci hrănesc atât trupul cât și sufletul prin jertfa liturgică.

Dar via, adică lumea sădită de Dumnezeu, nu a fost lăsată la întâmplare, nu a fost părăsită de El. Dimpotrivă, de la început lumea a fost ținută sub pronia divină; căci după ce a sădit-o Dumnezeu, “a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn de pază și a dat-o lucrătorilor iar el s-a dus departe“ (Matei 21, 33). Vedeți grija lui Dumnezeu pentru lume? A sădit-o cu propriile Sale mâini, făcând pe om după chipul și asemănarea Sa; a îngrădit-o cu gard împotriva hoților, adică a îngrădit lumea cu poruncile și învățăturile celor două Legi a Vechiului și a Noului Testament, cu canoane și Sinoade ecumenice care apară unitatea și adevărul dreptei credințe. Apoi, în mijlocul viei, Domnul "a săpat teasc", adică a făcut altarul de jertfă, pe care se aduce, prin Hristos, jertfa liturghică pentru mântuirea întregii lumi. Ba, mai mult, Dumnezeu "a clădit un turn de pază și a dat via lucrătorilor, iar El S-a dus departe". Turnul de pază este Biserica întemeiată de Iisus Hristos ca un turn de veghe și apărare împotriva diavolilor, a sectelor și a tuturor smintelilor și păcatelor care ucid sufletele noastre.

Deci, când toate acestea au fost săvârșite, adică lumea a fost răscumpărată și Biserica întemeiată, Domnul nostru Iisus Hristos a încredințat via Sa, adică lumea, Bisericii și Evanghelia "lucrătorilor", adică Apostolilor, episcopilor și preoților. Ei sunt lucrătorii viei lui Hristos. Lor li s-a încredințat întreaga operă de propovăduire a Evangheliei, de slujire a Bisericii, săvârșirea Sfintei Liturghii, învățătura și apărarea credinței ortodoxe, sfințirea oamenilor prin harul Duhului Sfânt, revărsat prin lucrarea celor șapte Sfinte Taine, paza viei prin împlinirea poruncilor evanghelice și aducerea roadelor la vreme. Iar roadele viei sunt sufletele mântuite prin lucrarea faptelor bune. Slujitorii Bisericii sunt lucrătorii Evangheliei, adică împreună lucrători cu Hristos, cu îngerii, cu Apostolii și cu toți sfinții la mântuirea și înnoirea lumii.

Vedeți ce mare este misiunea apostolică și harul preoției? Slujitorii Bisericii conlucrează cu Însuși Dumnezeu, cu cele trei persoane ale Preasfintei Treimi și cu toate puterile cerești. Prin jertfa liturgică ei unesc cerul cu pământul, coboară pe Hristos pe sfintele altare și în inimile oamenilor. Prin cuvintele lor leagă și dezleagă păcatele lumii, scot sufletele din iad și demonii din oameni. Prin harul dumnezeiesc pe care îl au de la Hristos, împart Duhul Sfânt credincioșilor prin cele șapte Sfinte Taine, sfințesc, dezleagă, binecuvântează, călăuzesc pe calea mântuirii, învață, mângâie sufletele iubitoare de Dumnezeu. Ce cinste mai de preț căutăm? Sau ce har dat oamenilor este mai mare ca acela al preoției? Episcopii și preoții sunt urmașii direcți ai Sfinților Apostoli. Ei sunt datori să lucreze cu timp și fără timp via lumii creștine și să adune cât mai multe roade, adică fapte bune și suflete curate, vrednice de Împărăția lui Dumnezeu.

Datoriile preotului

Prima datorie a preotului în parohie este să săvârșească sfintele slujbe cu toată evlavia, începând cu Sfânta Liturghie. Altarul bisericii din fiecare sat este simbolizat de "teascul" pe care l-a săpat Dumnezeu în via Sa, cum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi. Că precum în teasc se prefac strugurii în vin, așa pe Sfânta Masă din altar pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos în timpul Sfintei Liturghii. Cu cât va sluji cu mai multă evlavie și vrednicie sufletească, cu atât va dobândi mai mult dar de la Dumnezeu, va umple biserica de credincioși și va aduce mai multe suflete pe calea mântuirii.

A doua datorie a preotului este să învețe pe credincioși dreapta credință, adică să-i catehizeze cu timp, și fără timp, prin predici bune, practice, izvorâte din inimă; prin explicarea Sfintei Scripturi în duh ortodox, prin citirea în biserică și acasă de texte patristice, cărți de călăuză duhovnicească, învățături morale necesare tuturor și mai ales copiilor și tinerilor. Aceste învățături formează "gardul" Bisericii, cu care a îngrădit Dumnezeu via Sa. Precum orice vie fără gard este furată și stricată de străini, de vierul cel sălbatic, adică de diavolul, cum spune psalmistul, tot așa și credincioșii din parohie, dacă nu sunt educați religios și deprinși cu iertarea, cu rugăciuni, cu postul și cu citirea cărților sfinte, se răcesc în credință, sunt indiferenți față de Biserică, devin îndoielnici, necredincioși, bețivi, imorali și unii sunt amăgiți și atrași de secte.

A treia datorie de mare răspundere a preotului în parohie este să păzească via lui Hristos. Turnul de pază zidit de Dumnezeu "în via Sa" simbolizează Biserica, această corabie a mântuirii lumii, care ne duce spre cele veșnice, ne scapă de duhurile rele cu care ne luptăm până la moarte, ne izbăvește de înecare în marea vieții și ne sfințește prin cele șapte Sfinte Taine, mai ales prin Botez, Mirungere, Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Biserica, prin preoți, apără dreapta credință și ajută la ridicarea sufletelor din iad și a celor căzute în robia patimilor și a păcatelor, înălțându-le spre Hristos și Împărăția Cerurilor.

Iată, pe scurt, marea datorie evanghelică a preoților și păstorilor (episcopilor) Bisericii lui Hristos. Ei sunt grădinarii creștinilor. De felul cum își împlinesc ei misiunea depinde realizarea roadelor cerute, adică mântuirea lor și a sufletelor încredințate lor de Mântuitorul Hristos. Pentru aceasta însă preoții și păstorii trebuie să fie de mici chemați și aleși de Hristos la slujirea Evangheliei Sale. Cei nechemați și nesfințiți prin hirotonie, adică prin punerea mâinilor episcopilor, nu au ce căuta în cler, căci preoția este slujire și har, iar nu funcție cu scop de "câștig urât" și mândrie. Apoi slujitorii trebuie să provină din familii sănătoase, ortodoxe, devotate Bisericii. La seminarii este bine să se aleagă tineri din familii model în toate, cu atestarea scrisă a duhovnicului respectiv. La studii, viitorii candidați la preoție să iubească mai mult ca orice rugăciunea, biserica, slujbele, studiul, viața morală, practica liturgică, spovedania deasă la două-trei săptămâni și practica duhovnicească în vacanțe pe la mânăstiri. Pentru căsnicie li se cere să caute soții bune, evlavioase, milostive, mame model în toate. Familia preotului trebuie să fie un exemplu viu pentru enoriași, adică să fie o casă cu mulți copii, modestă, binecuvântată, legată permanent de Hristos, de enoriași și de biserică.

Evlavia, moralitatea, rugăciunea, cultura teologică, slujbele regulate la biserică, milostenia și râvna pentru Hristos sunt virtuți de bază ale preoților, fără de care nu se pot mântui nici slujitorii, nici credincioșii. "Preotul, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să se jertfească, nu numai să jertfească", adică să se ostenească a spovedi pe toți enoriașii regulat în cele patru sfinte posturi, să se jertfească ziua și noaptea a menține sfintele slujbe după rânduială, a cerceta pe toți în casele lor, a împăca pe toți cei certați, a mângâia pe cei întristați, a ajuta pe cei săraci și bolnavi, a hrăni pe toți fiii săi sufletești cu predici bune, pline de căldură părintească și cu cărți sfinte de rugăciune și învățătură.

Spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie: “Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15, 5). Hristos este vița, "tulpina viei", iar mlădițele care ies din tulpină sunt Apostolii, episcopii și preoții. Acei așa-ziși păstori de suflete, care au rupt legătura cu Biserica lui Hristos, nu mai au harul mântuirii, căci s-au rupt de trupul Bisericii ca și mlădițele de viță și se usucă spre veșnica lor osândă, că nu mai au legătură cu Hristos, cu Harul Duhului Sfânt, cu Tainele Bisericii, cu Sfânta Liturghie, cu Crucea, cu sfinții din cer și cu toți drepții. Iar păstorii adevărați sunt preoții care sfințesc slujba în sfintele biserici, care au grijă de turma încredințată lor de Hristos, care se roagă cu credință și trăiesc în bucuria Duhului Sfânt, care se luptă pentru Evanghelie, pentru credință, pentru mântuirea credincioșilor lor. Fericiți sunt slujitorii pe care îi va afla Hristos făcând așa și vai celor ce-i va afla dormind sau lenevindu-se!

Dar care sunt roadele pe care le cere Hristos de la slujitorii Bisericii? Precum roadele mlădițelor de vie sunt strugurii, tot așa roadele mlădițelor lui Hristos, adică ale păstorilor sunt sufletele mântuite. Acestea sunt creștinii pe care preoții îi câștigă prin pocăință și îi aduc la Hristos din cârciumi, de la judecăți, de la desfrâu, de la secte, din robia păcatelor și a morții. Creștinii care ascultă de păstori, de Hristos ascultă, că zice Domnul: “Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; iar cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă“ (Luca 19, 16). Dacă preotul slujește cu evlavie, învață pe toți, se roagă și face tot ce poate, dar credincioșii nu-l urmează, el va lua plata lucrătorului credincios, iar ei, neascultătorii, vor lua osândă. Aceștia sunt ca via neroditoare, ca frunzele viei lovite de brumă care cad și se aruncă în foc.

Vai de credincioșii care nu merg la biserică din lenevire sau necredință! Vai de cei ce se rup de trupul Bisericii lui Hristos și cad în secte, că sectele nu duc la mântuire, fiind rupte de vița vieții care este Hristos! Vai și de păstorii care nu se ostenesc să aducă roade la vreme din via încredințată lor! Adică smintesc turma, pierd sufletele și lasă să intre lupii în piei de oaie, adică sectanții în parohiile lor. Căci va veni Hristos, stăpânul viei, și “pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor“ (Matei 21, 40-41).

Vedeți ce mare este răspunderea preoților pentru sufletele voastre? Vedeți cât trebuie să se jertfească ei pentru mântuirea credincioșilor? Mulți însă îi judecă și îi osândesc, uitând că și ei sunt oameni, că au familie și trebuie să se îngrijească atât de enoriași și de casa lui Dumnezeu, cât și de casele lor. Să știți că preoții ar putea fi mult mai devotați, mai buni, dacă ar fi alături de ei toți credincioșii satelor și orașelor noastre. Căci dacă preoții văd bisericile pline de credincioși, mai ales în sărbători, credința lor sporește, harul lucrează mai mult prin ei, predicile lor devin mai vii și pătrund în inima fiecăruia.

Iar când preoții văd mai mulți săteni la cârciumi, la târguri și judecăți, decât la biserică în timpul Sfintei Liturghii din Duminici și sărbători, ei se întristează și slăbesc duhovnicește. Credem că preoții buni se datorează și credincioșilor buni, râvnitori pentru Hristos; iar cei mai puțini buni se datorează și enoriașilor slabi în credință și indiferenți de mântuirea lor. Dar fiecare va fi judecat după faptele sale de Dumnezeu, știutorul inimilor noastre.

De aceea, frații mei, vă îndemn să iubiți pe Dumnezeu și Biserica Lui. Iubiți pe păstorii Bisericii, ascultați de ei și vă rugați pentru ei, ca niște fii sufletești, “că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor da seamă“ (Evrei 13, 17). Vă mai îndemn să nu lipsiți în sărbători de la biserică, și să ascultați cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfânta Liturghie. Hristos este de față în Sfântul Altar și noi să lipsim? Maica Domnului cu toți îngerii și sfinții sunt în biserică și slăvesc pe Dumnezeu împreună cu preotul și noi ne ducem atunci la plăceri și la beții? Nu uitați să pomeniți pe preoți la rugăciunile voastre, din dragoste și din datorie, că sunt sfințiți de Hristos și poartă în ei Harul Duhului Sfânt.

Să rugăm pe marele Arhiereu Iisus Hristos, Păstorul și Mântuitorul sufletelor noastre, să rânduiască păstori și preoți cât mai buni Bisericii Sale, iar nouă să ne dea mai multă credință și fapte bune spre dobândirea cereștilor bunătăți. Amin.

Sursa: Doxologia