Cum să trăim duhovnicește? ‒ Sfatul unui sfânt

Cum să învăţăm viaţa duhovnicească?

Vieţuind în singurătate, mă hrănesc din Dumnezeieştile Scripturi, după poruncile Domnului, şi din tâlcuirea lor şi, de asemenea, din predaniile apostoleşti, din vieţile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi ascult de ele; şi ceea ce este pe măsura înţelegerii mele spre a-I face pe plac lui Dumnezeu şi spre folosul meu sufletesc, transcriu şi învăţ: în aceasta constau viața şi suflarea mea. Vă sfătuiesc să faceţi la fel. Eu vă dau sfatul acesta spre binele sufletului, propunându-vă ceea ce pentru mine însumi socotesc a fi folositor (Sfântul Nil Sorski).

(1000 de întrebări şi răspunsuri despre viaţa duhovnicească - Alcătuite pe baza operelor Sfinţilor Părinţi şi ale nevoitorilor bunei credinţe, Editura Cartea Ortodoxă, p. 6)

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda) - Pr. Ilie Cleopa

Evanghelia

Ioan 5, 1-15

În vremea aceea, fiind sărbătoare, s-a suit Iisus în Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda şi care avea cinci pridvoare. În aceste pridvoare zăceau mulţime multă de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa; şi cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, orice de ce boală era cuprins. Atunci era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Pe acesta, văzându-l zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voieşti să te faci sănătos? Răspuns-a Lui Bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; aşa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi în clipa aceea s-a făcut omul sănătos şi şi-a luat patul său şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: este zi de sâmbătă şi nu-ţi este iertat să iei patul. El le-a răspuns: Cel care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: cine este omul care ţi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă? Dar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu şi i-a zis: iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple şi mai rău. Atunci omul s-a dus şi a spus iudeilor că Iisus este cel care l-a făcut pe el sănătos.

Părintele Cleopa Ilie - Despre desființarea Sâmbetei de către Hristos

Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbre celor viitoare” (Coloseni, 2, 16-17)

Hristos a înviat !

Iubiți credincioși,

În Evanghelia de azi vedem că Iisus Hristos a vindecat într-o zi de sâmbătă un slăbănog care zăcea de 38 de ani. Pentru aceasta s-au supărat iudeii căci Domnul a călcat porunca sâmbetei. De veți asculta însă cu luare aminte cele ce vom vorbi astăzi, veți înțelege luminat că serbarea sâmbetei nu este dată creștinilor, ci evreilor și totodată veți înțelege că atât Mântuitorul, cât și Sfinții Apostoli au desființat prin cuvânt și faptă serbarea Sâmbetei.

Mai întâi voi arăta că de la Adam și până la Moise, timp de 4108 ani, nici unul dintre patriarhii cei vechi nu au ținut sâmbăta ca sărbătoare. Ca să ne dăm seama de acest mare adevăr, vom apela la mărturisirile Sfintei Scripturi, prin care vom arăta, că Dumnezeu făcând pe om, nu i-a dat poruncă de la început, să serbeze vreo zi, ci numai l-a așezat în grădina Edenului, adică în Rai, ca să-l lucreze și să-l păzească (Facere 2, 15). Apoi i-a dat prima poruncă, de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Facere 2, 17). Ba, mai mult. După ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din Rai, nu a primit nici o poruncă de la Dumnezeu să serbeze vreo zi. Dimpotrivă, toată viața lui de acum devine o muncă continuă sub forma blestemului și i se dă poruncă și canon de la Dumnezeu care îi zice: “În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere, 3, 19).

Nici o mărturie nu avem în Biblie care să ne arate că Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și ceilalți patriarhi aleși de Dumnezeu până la Moise, ar fi serbat sâmbăta.

Dar poate va zice cineva că Avraam a păzit poruncile lui Dumnezeu. Da, le-a păzit cu mare sfințenie, de aceea a și fost binecuvântat de Dumnezeu să fie tată a multor neamuri. Dar nu porunca sâmbetei, ci iată care porunci a auzit Avraam: “Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 12, 1); “altă poruncă: Iar legământul dintre Mine și tine și urmașii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziți, este acesta: toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur” (Facere 17, 10).

Altă poruncă dată lui Avraam este aceasta: “Să nu ți se pară grele cuvintele cele pentru prunc și pentru roabă: toate câte-ți va zice Sarra, ascultă glasul ei” (Facere 21, 12), adică să izgonească pe roaba Agar cu fiul ei. Altădată poruncește Dumnezeu lui Avraam: “Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 22, 2).

Așadar, după cum vedem din cele arătate până aici, nici una din poruncile pe care le-a primit Avraam de la Dumnezeu nu se referă la serbarea sâmbetei. Primul loc unde se vorbește în Sfânta Scriptură despre Sabat, ca zi de odihnă, este la Ieșire, unde Moise vorbește poporului în pustie, zicând: “Iată ce a zis Domnul: Mâine este odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului; ce trebuie copt, coaceți, ce trebuie fiert, fierbeți astăzi, și ce va rămâne lăsați să rămână pe a doua zi” (Ieșirea 16, 23). Dacă vor zice vouă că în Decalog în porunca IV-a se scrie: Adu-ți aminte de ziua Sâmbetei, ca să o sfințești pe ea, și prin aceasta, vor zice că sâmbăta a existat și mai înainte de Moise ca sărbătoare, și de aceea zice: "Adu-ți aminte", apoi să le spuneți că evreii, când au ajuns în pustia Sin au primit porunca cea pentru ținerea Sâmbetei, Moise, pe muntele Sinai, le aduce aminte de această poruncă a Sabatului, pe care o primise înainte în pustia Sin, și nicidecum că sâmbăta a fost de la Adam până la Moise.

Încă și aceasta e bine să țineți minte, că sâmbăta nu s-a dat pentru toate popoarele lumii să se țină ca sărbătoare, ci numai evreilor, ca amintire de binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu, prin care El i-a scos din robia Egiptului. Acest adevăr îl arată Sfânta Scriptură, zicând: “Adu-ți aminte că ai fost rob în pământul Egiptului și Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare și cu braț înalt, și de aceea ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzești ziua odihnei și să o ții cu sfințenie” (Deuteronom 5, 15).

Deci celelalte neamuri nu au acest așezământ dat lor de la Dumnezeu de a serba ziua sâmbetei. Legea Veche a fost dată pentru un timp limitat, adică până era să vină Urmașul, Căruia I s-a dat făgăduința (Galateni 3, 19). Deci sâmbăta n-a fost dată ca sărbătoare tuturor neamurilor, nici pentru toate timpurile. Legea cea Veche, împreună cu Sâmbăta, au încetat de a mai fi întru totul valabile în Legea Darului. Acest adevăr îl arată Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Trecut-a umbra Legii și Darul a venit” (Evrei 8, 5; Coloseni 2, 16-17); “Cele vechi au trecut, iată toate sunt noi” (Evrei 8, 13).

Această încetare a Legii Vechi a fost proorocită de sfinții prooroci. Despre aceasta spune marele prooroc Ieremia: “Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ieremia 31, 31-33).

Să vedem acum în ce fel Iisus Hristos și Sfinții Apostoli au desființat Sâmbăta Legii Vechi prin învățătură și fapte. Auzim pe Mântuitorul, zicând: “Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Când a zis Hristos aceste cuvinte? Când “căutau iudeii să-L omoare, că dezlega sâmbăta” (Ioan 5, 16).

Deci, dacă Mântuitorul lucra sâmbăta, arăta că și Tatăl Său lucrează sâmbăta. Atunci care ar fi vina celor ce urmează lui Hristos care lucrează și nu țin sâmbăta? Dacă cineva ne-ar învinui că lucrăm sâmbăta, să audă unii ca aceștia, că și “iudeii căutau să-L omoare pe Iisus că dezleagă sâmbăta” (Ioan 5, 18). Auzim pe Mântuitorul zicând: “Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze” (Ioan 12, 26). Și dacă Tatăl și Fiul lucrează sâmbăta, cine poate învinui pe Dumnezeu că dezleagă sâmbăta?

Cine poate să învinuiască pe creștini că urmează lui Hristos, adică dacă lucrează sâmbăta și fac ceea ce a făcut Hristos Domnul? Câtă orbire au mințile acelea, care nu văd ce a făcut Hristos sâmbăta! Oare nu sâmbăta a vindecat Mântuitorul pe slăbănogul din Evanghelia de azi? Dar nu numai că l-a vindecat, ci l-a pus și la lucru, poruncindu-i să-și ia patul și să meargă cu el la casa sa (Ioan 5, 8-9). Vechiul Testament nu dădea voie să facă acest lucru (Ieremia 17, 21; Neemia 13, 15). Dar și orbul din naștere a fost vindecat în zi de sâmbătă (Ioan 9, 14), și omul cu mâna uscată a fost vindecat în ziua sâmbetei (Luca 6, 6-10; Matei 12, 10-13; Marcu 3, 1-5). Și femeia cea gârboavă de 18 ani tot sâmbăta a fost vindecată de Mântuitorul (Luca 13, 14).

Ucenicii Domnului, urmând pilda Învățătorului Lor, mergând sâmbăta prin lanurile de grâu, smulgeau spice și le frecau în palme spre a le mânca (Marcu 2, 23-24; Luca 6, 1-3). Când fariseii și cărturarii Îl învinuiau pe Iisus că nu păzește sâmbăta, El le răspundea că “Fiul Omului este Domn și al sâmbetei” (Luca 6, 5) și le zicea: “Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27). Iată de ce marele Apostol Pavel zice: „Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).

Iubiți credincioși,

Pentru a vă încredința mai bine că Iisus Mântuitorul nostru și sfinții Săi ucenici și Apostoli, au desființat sărbătoarea sâmbetei, citiți Sfânta Scriptură în următoarele locuri: Porunca I - Matei 12, 1-3 și 10-18; Porunca a 2-a, la I Corinteni 10, 14 și I Ioan 5, 21; Porunca a 3-a, la Iacov 4, 12; Porunca a 5-a la Matei 15, 4; 19, 18; Marcu 7, 10 și Efeseni 6, 1-2; Porunca a 6-a la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9; Porunca a 8-a, la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 9-a Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 10-a, la Romani 13, 9.

Vedeți că nici într-o parte a Sfintei Evanghelii sau în vreo epistolă a Sfinților Apostoli, nu găsim lămurire sau măcar aluzie la porunca a 4-a, despre ziua sabatului? Acestea ne dovedesc clar că nu era obligatorie pe vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli serbarea sâmbetei pentru cei ce credeau în Hristos. Iar ca să înțelegeți că Duminica, ziua cea dintâi a săptămânii, a luat locul sâmbetei în Biserica creștină, să citiți în Sfânta Scriptură în aceste locuri: Ioan 20, 1-15 și 26 și veți vedea că Duminica, ziua întâi a săptămânii, a înviat Domnul; Duminica, a 8-a zi după înviere, s-a arătat Mântuitorul Sfinților Apostoli fiind ușile încuiate, și a fost pipăit în coastă de Toma (Ioan 20, 27); Duminică, în drum spre Emaus, Luca și Cleopa au călătorit cu Domnul (Luca 24, 13-31) Duminică la Cincizecime s-a pogorât Duhul Sfânt (Leviticul 23, 15-16; Fapte 2, 1-4); Duminica frângeau Apostolii pâinea, adică se împărtășeau cu Sfintele Taine (Fapte 2, 46; 20, 7- 12); Duminica s-a descoperit Apocalipsa Sfântul Ioan Evanghelistul (vezi Apocalisa 1, 10). În Duminici adunau creștinii ajutoare pentru sfinți, după porunca marelui Pavel (I Corinteni 16, 1-2).

Dar spune undeva că Dumnezeu va lăsa altă zi de sărbătoare poporului Său? Auzi ce scrie Sfânta Scriptură: “Drept aceea a lăsat Dumnezeu altă sărbătoare de odihnă poporului” (Evrei 4, 9; 4, 11; 8, 13; Apocalipsa 14, 13). Așadar în Noul Testament altă zi de odihnă este rânduită de Dumnezeu creștinilor, adică Duminica sau ziua întâia a săptămânii. După cum vedem, multă orbire sufletească era pe vremea Mântuitorului la farisei, cărturari și legiuitori, care, văzând atâtea minuni și semne care se făceau de către Mântuitorul nostru în ziua sâmbetei nu cunoșteau că Hristos este Dumnezeu, care le dăduse poruncă să serbeze sâmbăta în pustie și care acum a venit să dezlege și să desființeze sâmbăta, Legea Veche, și să așeze altă zi de sărbătoare neamului omenesc care va crede în El. Această orbire și întunecare sufletească o au toți sectarii, care, nevrând a ține ca zi de odihnă Duminica, ziua în care a înviat Domnul, se țin de umbră și defaimă Harul Noului Așezământ.

Iubiți credincioși,

În cele ce urmează, vom arăta și mai luminat cele despre sâmbătă și despre rătăcirea celor ce țin de sâmbăta Legii Vechi, care a fost umbră și închipuirii din Legea Harului. Acest adevăr îl arată marele Apostol Pavel când zice: “Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).

Iată ce doresc să vă spun în această privință. Cuvântul "sabat", "sâmbătă", din evreiește, înseamnă "odihnă". După ieșirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit evreilor să prăznuiască ziua aceasta ca zi de amintire despre ziua a șaptea în care Dumnezeu S-a odihnit de faptele Sale după zidirea lumii (Facere 2, 2-3; Ieșirea 35, 2-3) și îndeosebi pentru a le aminti evreilor despre izbăvirea lor din robia Egiptenilor (Deuteronom 5, 13-15).

Noi creștinii, asemenea prăznuim ziua a șaptea din săptămână, însă nu sâmbăta cea veche, evreiască, ci pe cea nouă, creștină, adică ziua Învierii, când s-a săvârșit înnoirea neamului omenesc. “Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” (II Corinteni 5, 17; Galateni 6, 15); “că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune” (Efeseni 2, 10). Prăznuim nu sâmbăta, ci Duminica, pentru că în această zi am fost izbăviți, nu din robia egipteană, în care nici noi, nici părinții noștri nu au fost vreodată; ci dintr-o robie generală și mult mai grea, din robia diavolului de care scăpăm, după cum ne învață Sfântul Apostol Petru, prin Învierea lui Iisus Hristos (I Petru 3, 21).

În ziua aceasta și nu sâmbăta sau în altă zi, Hristos “a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și a izbăvit pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15). În ziua aceasta și nu în alta, Hristos S-a sculat “pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25). “Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre” (I Corinteni 15, 17).

Iată, pentru ce noi creștinii prăznuim ziua Învierii, ca zi a noii zidiri a omului, ca ziua izbăvirii noastre și a întregii noi lumi din robia diavolului, de păcate, de blestem și de moartea cea duhovnicească. Dar poate vor zice unii sectanți că “a binecuvântat Dumnzeu ziua a șaptea și a sfințit-o pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială” (Facere 2, 2-3). Dar în acest loc al Sfintei Scripturi nu ne spune că Dumnezeu a poruncit oamenilor să cinstească sâmbăta. Se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea de faptele Sale, adică El a încetat a zidi. Că El a binecuvântat și a sfințit ziua aceasta pentru a aminti oamenilor despre sfârșitul creației și atât.

În Rai pentru oameni toate zilele erau la fel, toate zile de fericire, fiind totodată și zile de muncă pentru a lucra și a păzi grădina Edenului (Facere 2, 15). Iar după căderea în păcat a primilor oameni și alungarea lor din Rai, ei trebuiau, ca pedeapsă, să lucreze și să se hrănească cu necazuri în toate zilele vieții lor (Facere 3, 17), prin urmare și în ziua sâmbetei. Și într-adevăr, din Sfânta Scriptură nicăieri nu se vede că strămoșii noștri: Noe, Avraam, Isaac, Iacob și alții ar fi prăznuit ziua sâmbetei.

Numai pe timpul lui Moise după ieșirea evreilor din Egipt, Dumnezeu dă evreilor în pustie, pentru prima dată poruncă despre sâmbătă (Ieșirea 16, 23-26). Și aceasta, pentru că evreii erau întotdeauna nemulțumiți, să-și amintească și să mulțumească în ziua aceasta lui Dumnezeu, Care i-a scos din robia egiptenilor (Deuteronom 5, 12-15).

Dacă scrie în Sfânta Scriptură că Dumnezeu zice prin Moise: „Adu-ți aminte de ziua odihnei” (Ieșirea 20, 8) să nu creadă cineva că serbarea sâmbetei a fost de la începutul lumii. Nu, cu adevărat. Ci de această poruncă le aduce aminte pe Sinai, că porunca Sâmbetei a fost dată puțin mai înainte evreilor în pustiul Sin, când erau tot sub conducerea lui Moise (vezi Ieșirea 16, 23-30) și le-a repetat pe muntele Sinai porunca pe care le-o dăduse mai înainte, în pustiul Sin, cum am arătat mai sus. De aceea a zis Dumnezeu: "Adu-ți aminte!"

Trebuie să înțelegem că evreii erau obligați să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ei cădeau sub blestemul legii (Deuteronom 26; 27). Noi creștinii nu mai suntem sub lege, ci sub Harul lui Hristos, Care ne-a răscumpărat din acest blestem (Romani 6, 14). Sfântul Apostol Pavel învață că: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem”. Ce este legea? Pentru călcările de poruncă s-a adus legea, până când era să vină Sămânța căreia i s-a dat făgăduința. Pentru aceea ne-a fost nouă legea învățătoare spre Hristos, ca din credința în Hristos Iisus să ne îndreptăm. Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub Învățător, căci pe toți fii ai lui Dumnezeu ne-a făcut, prin credința în Iisus Hristos (Galateni 3, 19-26). „Domnul a desființat vrăjmășia în Trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei”... (Efeseni 2, 15).

De ar zice cineva că sâmbăta este numită lege veșnică și legătură veșnică (Ieșirea 31, 16-17) și de aceea trebuie a se ține ca sărbătoare veșnică, unul ca acela să știe că Dumnezeu, fiind Creator și Legiuitor, poate să strice nu numai toate legile Sale ci și legăturile Sale, deși a spus că le dă până în veac (I Regi 2, 30). Legătura nu este un contract între om și Dumnezeu. Căci contractează ceva numai cei egali între ei. Legătura este manifestarea milei lui Dumnezeu și a bunei Sale voințe către om. Iar făgăduințele, legile, legăturile, poruncile, așezămintele Sale, Dumnezeu le poate schimba sau chiar nimici cu totul, dacă oamenii nu sunt vrednici de ele. Așa de pildă: "Legătură veșnică" au fost numite jertfele și alte așezăminte din Vechiul Testament (Levitic 7, 30; Ieșirea 21, 6; 40, 15) dar în Noul Testament toate sunt înlăturate.

N-a fost legătură mai mare decât legătura prin tăierea împrejur, aceasta fiind superioară sâmbetei, nu numai după timp, fiind mai veche, ci și după însemnătate. Însuși Mântuitorul a spus că ea este mai importantă decât sâmbăta: „Moise, zice Hristos, v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinți, și sâmbăta tăiați împrejur pe om. Dacă omul primește tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mâniați pe Mine că am făcut sâmbăta un om întreg sănătos?” (Ioan 7, 22-23).

Astfel, pentru tăierea împrejur se calcă sâmbăta. Și ea, de asemenea, se numește "legătură veșnică". Călcătorii ei se condamnau la moarte: „Veți tăia împrejur, a spus Dumnezeu încă lui Avraam, marginea trupului vostru și va fi semn de legătură între Mine și voi... Și va fi legătura Mea peste trupul vostru întru legătură veșnică. Și partea bărbătească ce nu-și va tăia împrejur marginea trupului său în ziua a opta, pierde-se-va sufletul acela din poporul său, pentru că a călcat legământul Meu” (Facere 17, 11-13).

Și, iată, această "legătură veșnică" despre tăierea împrejur ce a fost mai mare decât sâmbăta este înlăturată de Sfinții Apostoli la sinodul lor, când creștinii din iudei au început să ceară la creștinii din păgâni ca dânșii să păzească tăierea împrejur și legea lui Moise. Apostolii, adunându-se împreună, au hotărât, zicând: „Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus afară de cele ce sunt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge și de (animale) sugrumate și de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veți face” (Fapte 15, 28-29). Prin această hotărâre, Sfinții Apostoli au înlăturat nu numai tăierea împrejur, care era mai mare decât sâmbăta, ci și toată legea ceremonială a lui Moise, cu sărbătorile, lunile noi, sâmbetele și altele ale ei (Vezi Coloseni 2, 16-17; Galateni 5, 6; 6, 15).

De va cugeta cineva la cuvintele lui Hristos care a zis: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii, nu am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), va înțelege că El a ținut și sâmbăta. La aceasta trebuie să știm că Hristos a ținut sâmbăta pentru că era iudeu după trup și trebuia să se supună legii ceremoniale a lui Moise până la înlăturarea acestei legi; până la încheierea cu oamenii a Legăturii noi din Sângele Lui (Luca 22, 20), adică până la vremea suferințelor Lui și a strălucitei Sale învieri, când a venit sfârșitul Vechiului Testament, prezis încă de marele prooroc Ieremia (Ieremia 31, 31-32).

Atunci Hristos a stricat legea poruncilor cu dogmele Sale (Efeseni 4, 15). Pe temeiul că Hristos a ținut sâmbăta, nu putem susține că și creștinii trebuie s-o cinstească. Hristos, ca iudeu, prăznuia sărbătorile evreiești. Hristos, ca iudeu, a primit tăierea împrejur; sectanții, însă, nu se taie împrejur. Pentru ce și până când a cinstit Hristos sâmbăta s-a lămurit mai sus.

Din textele aduse din Sfânta Scriptură nu se vede că și creștinii sunt datori să prăznuiască ziua sâmbetei. În ele se vorbește despre faptul că Hristos a învățat pe evrei de obicei sâmbăta în sinagogile lor, și atât. Învăța însă sâmbăta, fiindcă atunci se adunau evreii în sinagogile lor pentru rugăciuni și Hristos putea să aibă ascultători.

Poate cineva ar zice că Hristos spunea ucenicilor Săi: „Rugați-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta” (Matei 24, 20) și că prin aceasta Hristos ar fi arătat sfințenia sâmbetei. Trebuie să înțelegem că cuvintele acestea ale Domnului nu obligă deloc pe creștini să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ar trebui să cinstim și să serbăm și iarna. Cuvintele acestea arată numai apropiata dărâmare a Ierusalimului și greutatea pe care puteau s-o îndure ucenicii lui Hristos, dacă această dărâmare s-ar întâmpla iarna pe neașteptate, când ei ar fi putut să moară de frig pe drumuri curând, până la patimile și învierea lui Hristos, când încă nu era pe deplin înlăturată sâmbăta cea veche și în vremea când era greu să fugi din Ierusalim pentru că sâmbăta porțile orașului se închideau.

Iată, deci, de unde se vede că Hristos a înlăturat sâmbăta. Căci Legea lui Moise a avut „umbra bunătăților viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor” (Evrei 10, 1). Pentru aceasta Hristos-Mesia, venind și îndeplinind toată Legea (Matei 5, 17) și poruncile Vechiului Testament (Ioan 15, 10), El însuși a completat unele din ele și pe altele le-a schimbat. În general, a înlăturat legea poruncilor prin învățătura Sa (Efeseni 2, 15), iar sâmbăta cu totul a înlăturat-o prin cuvânt și prin fapte. Așa, de pildă, El însuși a călcat-o, vindecând sâmbăta bolnavii și pe cel cu mâna uscată (Matei 12, 10-13), pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi (Ioan 5, 5-16), și pe orbul din naștere, făcând sâmbăta pentru el tină (Ioan 9, 1-16).

Toate acestea erau oprite de Legea Veche să se facă sâmbăta (Ieșirea 20, 10-13; Numeri 16, 32-36). Călcând sâmbăta, Hristos impunea și altora să o calce. Vindecând pe slăbănogul sâmbăta, Iisus îi spunea: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată s-a făcut sănătos omul, și-a luat patul și umbla și era acea zi sâmbăta”.

Sâmbăta evreiască este numită de Sfântul Apostol Pavel "umbră", adică ceva ce nu înseamnă nimic, fără nici un folos, pentru că, cuvântul "umbră" în Sfânta Scriptură, când se vorbește despre Vechiul Testament, înseamnă ceea ce e destinat spre înlăturare (Evrei 10-1, 4-5, 13).

Iubiți credincioși,

Întrucât unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cât a fost respectat, când și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.

Noi, fiii Bisericii Ortodoxe, dacă vrem să ne mântuim, suntem datori să ascultăm de ea. Să împlinim cu sfințenie poruncile Domnului din Sfânta Evanghelie, și să nu urmăm sfaturile credincioșilor răzvrătiți, care s-au lepădat de Biserică, de sfânta Duminică, de bucuria Învierii, de preoți, de cruce și de sfintele icoane și cinstesc sâmbăta ca zi de odihnă. Să rămânem în casa Domnului și în mântuitoarea bucurie a Învierii lui Hristos. Căci mai mare este ziua Învierii decât ziua odihnei.

Aici în Biserică se află lacul Vitezda, adică Taina Botezului prin care ne facem fii ai lui Dumnezeu după har, nou născuți. Aici se află apa cea tămăduitoare de boli, adică Taina Spovedaniei, a pocăinței cu lacrimi, prin care ne vindecăm sufletul de rănile păcatelor. Aici se săvârșește Taina Sfântului Maslu, prin care mulți bolnavi se vindecă și se ușurează. Să nu spunem "că nu avem om să ne arunce" în apa aceasta tămăduitoare. Preoții Bisericii sunt cei ce ne botează, ne dezleagă de păcate, se roagă pentru mântuirea noastră și ne conduc pe calea mântuirii.

Să cinstim cu vrednicie, cu rugăciuni și fapte bune sfânta zi a Duminicii ca să auzim și noi cuvântul cel mântuitor al lui Hristos: "Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești ca să nu-ți fie ție ceva mai rău". Amin.

Hristos a înviat!

Sursa: Doxologia

Dependenții de alcool, droguri și fumat primesc vindecare cerând ajutorul Maicii Domnului din icoana „Potirul nesecat”

Despre unele puteri ale ştiinţei - D. D. ROŞCA (II)

Autor: Daniil Filatov

Din toate cele spuse până acum se desprind — aţi putut constata înşivă — câteva norme de conduită a inteligenţei. Aceste reguli ar defini în măsură apreciabilă, studenţi şi studente, raportul D-voa­stre cu ştiinţa pe care, intrând aici, v-aţi legat s'o serviţi. Exact spus, normele acestea definesc cum ar trebui să fie acest raport.

      Considerând acum şi cealaltă faţă a desbaterii deschisă azi îna­intea D-voastre, să precizez chiar de la început că severa disciplină intelectuală pe care v'o cere îndeletnicirea serioasă cu ştiinţa adevărată nu e energie sufletească cheltuită, ci putere capitalizată. Capital ce dă însutit înapoi, aducând dobânzi pe cari nu le mănâncă rugina şi nici furii nu pot să le sape.

     Disciplina intelectuală despre care am vorbit mult, dar nu prea mult, în cele precedente, are o extraordinară putere de expansiune în împărăţia sufletului. Ea organizează lăuntric sufletul întreg. Ea produce în spiritele în cari se sălăşlueşte adânc devenind deprindere, efecte ce nu sunt de ordin numai intelectual, ci şi de natură afectivă şi morală. 

    Din cunoaştere care ar putea duce la barbarie, o barbarie sa­vantă, dar barbarie, ştiinţa devine creatoare de cultură. Ştiinţa devine conştiinţă determinantă a întregului fel de a fi al omului. îndeletnicire care tindea să fie numai a inteligenţii, ştiinţa, făcută în modul descris mai sus, crează atitudine etică faţă de vieaţă şi faţă de problemele practice puse de aceasta.

Cu alte cuvinte, ştiinţa cultivată în spiritul definit adineaori şi îm­pinsă până la un anumit grad de adâncime, câştigă o extraordinară putere formativă.

Iată de ce, studenţi şi studente, într'o Universitate în care se face ştiinţă adevărată nu mai e nevoie să se facă şi lecţii de „exhortaţie" directă la virtute. Nu cred, în ce mă priveşte, în eficacitatea reală a unor astfel de lecţii moralizatoare. Cred însă neclintit în înalta valoare educativă a muncii ştiinţifice veritabile. Dar când am zis „va­loare educativă a ştiinţei", am zis în acelaşi timp şi „ştiinţă putere crea­toare de cultură".

Căci, din punctul de vedere care ne interesează aici, punct de vedere subiectiv ziceam la începutul acestui „Cuvânt", ce e cultura?" Ea nu poate fi definită, în această perspectivă, decât ca un mănunchiu de dispoziţii sufleteşti concretizate în anumite convingeri şi deprinderi intelectuale şi morale. Ea poate crea, şi de obicei crează un anumit stil de vieaţă. Aceste deprinderi dau naştere la rândul lor la civilizaţii cu instituţii sociale şi politice corespunzătoare.

După părerea celui ce vă vorbeşte acum, toate aceste dispoziţii şi convingeri se sprijinesc, în ultimă analiză — nu e locul să arăt aici de ce şi cum — pe credinţa tare, formulată sau nu explicit, că vieaţa spirituală e valoare supremă în lume.

*

* *

Cari sunt, văzute mai de aproape, repercusiunile de ordin ne­intelectual (după cele spuse se înţelege că „ne" acesta nu e privativ) pe care le poate avea ştiinţa asupra vieţii interioare şi exterioare a celui ce-o practică în felul şi în condiţiile arătate adineaori? Cari sunt, cu alte cuvinte, notele esenţiale ce definesc stilul de vieaţă al unui ade­vărat om de ştiinţă?

Trebue amintit aici, înainte de toate, sentimentul de demnitate omenească pe care-l poate trezi, alimenta şi întări investigaţia ştiinţifică, şi 'n general căutarea adevărului, în sufletul celui ce-o practică aşa cum am spus. Curajul intelectual devine curaj de vieaţă, sentiment de neatârnare ce-ţi umple sufletul de mulţumire cu adevărat omenească. Acest sentiment de demnitate şi putere — care nu exclude de altfel deloc sentimentul de proporţie şi modestie — l-a făcut probabil pe Montaigne să exclame: „Cest aux serfs de mentir et aux libres de dire la verite". Din acest sentiment s'au desprins şi impresionantele rânduri ale lui H. Poincare: „Căutarea adevărului trebue să fie ţinta activităţii noastre, e singurul scop demn de ea. Fără îndoială, trebue mai întâi să căutăm a alina suferinţele omeneşti, dar pentru ce ? A nu suferi e ideal negativ, şi care ar fi realizat mai sigur prin pieirea lumii. Dacă vrem să eliberăm tot mai mult pe om de grijile materiale, aceasta o dorim pentru ca el să-şi poată întrebuinţa libertatea recâştigată stu­diind şi contemplând adevărul”.

Tot această experienţă de ordin intern şi-a găsit expresie în ideea lui Renan, după care societatea omenească ar fi produsul direct ai voinţii divine „care vrea ca binele, frumosul şi adevărul să-şi găsească contemplatori în univers...”

Se ştie însă că sentimentul şi conştiinţa demnităţii îţi dau, când le ai adânci, unitate de atitudine, o linie de conduită în vieaţă. Ele sunt acelea cari au contribuit în măsură mare la crearea spiritului specific ce caracterizează marile civilizaţii ale Occidentului european. Dacă atmosfera spirituală în care se naşte şi trăieşte omul Apusului s'a arătat atât de prielnică eclosiunii marilor creaţii de cultură, aceasta se datoreşte în bună parte ideii de demnitate omenească, bun câştigat şi bun inalienabil al conştiinţii popoarelor occidentale.

Este neîndoelnic că puterea de rezistenţă a unei naţiuni în faţa adversităţilor de tot felul creşte în proporţie directă cu adâncimea pe care a atins-o sentimentul de demnitate în conştiinţa membrilor ei. Opinia publică a unui neam cu puternică conştiinţă a demnităţii sale nu acceptă în nicio împrejurare ca laşitatea să fie botezată... prudenţă.

*

* *

Sentimentul de demnitate omenească şi conştiinţa puterii interioare sunt însoţite de ideea valorii unice a insului uman, a persoanei crea­toare şi purtătoare de valori de cultură.

Cel ce vă adresează acest „Cuvânt de chemare" nu ignorează deloc teoriile sociologice cari consideră colectivitatea drept creatoare şi purtătoare a acestor valori. Departe de mine gândul de a afirma că marile obştii omeneşti nu crează şi ele anumite valori de ordin oarecum material (material în sensul cel mai larg al cuvântului). Când e vorba însă de valorile supreme ale religiei, artei, filosofiei şi ştiinţei, niciunul dintre autorii acestor teorii n'au reuşit până azi să demonstreze cu fapte pozitive şi 'n chip indiscutabil că insul uman creator de cultură ar fi într'adevăr produsul mediului în care el a apărut.

Să nu ne lăsăm deci ademeniţi de anumite mituri la modă, ci, rămânând pe terenul riguros definit al experienţii controlabile, să recunoaştem că nu obştiile, ci talentul individual şi geniul sunt iniţiatorii adevăraţi ai procesului de creaţie a valorilor de cultură supremă, va­lori pe cari, într'un eseu publicat acum un an în Luceafărul, mi-am permis să le numesc veşnice. Aici obştia joacă numai rol de „mediu" purtător, mai mult sau mai puţin prielnic.

Spiritul general al unei colectivităţi poate încuraja sau înăbuşi creaţia valorilor veşnice, dar, ca atare, acest spirit nu le crează. În acest domeniu, comoară ascunsă adânc şi gelos păzită a conştiinţii in­dividuale, colectivitatea e numai „condiţie" în care „cauza eficientă" (persoana umană) îşi produce efectul.

Iată de ce nu e întâmplare oarbă şi nici nu se datoreşte legendei faptul că religiile superioare, marile creaţii de artă, marile idei filosofice şi ştiinţifice au intrat în istorie ca opere ale unor autori individuali. Izvorul acestora trebue căutat în străfundurile conştiinţii insului. Toate aceste valori sunt creaţii ale câtorva, creaţii de care beneficiază apoi mulţimile.

E poate bine să amintesc că Evanghelia lui Christos a contribuit în măsură mare ca gândirea occidentală să descopere valoarea unică a insului omenesc. Idee plină de consecinţe, ea a jucat rol fecund de resort propulsor în evoluţia civilizaţiei europene.

*

* *

Severa disciplină intelectuală descrisă în partea întâia a acestui „Cuvânt” tinde, spuneam, să asigure inteligenţei o funcţionare cât mai liberă. Înlăturând motivele de natură materială şi afectivă cari înăbuşesc libertatea inteligenţii, disciplina aceasta face posibilă imparţiali­tatea, judecata obiectivă. Şi, dacă, în bună analiză, a judeca înseamnă a cântări, a judeca bine e identic cu a cântări drept.

Dar, vieaţa sufletului nefiind formată din compartimente fără co­municaţie între ele, disciplina intelectuală acum amintită poate, odată devenită deprindere, să producă efecte şi 'n manifestările voinţii. Adică în vieaţa noastră practică. Căci pare plauzibil ca o inteligenţă obiş­nuită să judece imparţial (obiectiv) pe plan teoretic, să plămădească suflet capabil de a judeca nepărtinitor şi 'n raporturile sale cu alte suflete. Această înclinare a spiritului poate deveni nevoie imperioasă a lui şi se chiamă simţ sau conştiinţă de dreptate.

Simţul de dreptate este întărit şi de marea idee despre care a fost vorba adineaori, de ideea valorii unice a persoanei umane.

Dacă analiza mea e justă, vom înţelege fără să insist prea mult, studenţi şi studente, de ce ideea de dreptate politică şi socială — idee apuseană prin excelenţă, dar pe care o vrem general europeană, — idee creatoare de glorioasă istorie, s'a născut tocmai în Occident şi nu aiurea. Adică în atmosfera spirituală a unei civilizaţii care s'a dovedit şi creatoare de gândire desinteresată a adevărului.

Dar ideea de justiţie nu reglementează numai raporturile de la persoană la persoană. Mintea în care ea s'a sălăşluit adânc se vede împinsă cu necesitate logică s'o aplice şi când e vorba de raporturile dintre popoare. Aceste raporturi trebue să fie reglementate conform prescripţiunilor ideii de justiţie pentru ca să devie relaţii omeneşti în sensul adevărat al cuvântului. Altfel, ele nu sunt decât raporturi de forţă oarbă între speţe zoologice. Înainte de a trece mai departe, observ că, în opoziţie cu „mila”, proverbiala milă a Orientalilor, sentiment capricios şi intermitent, ideea de justiţie a Occidentalilor se manifestă, cu spirit de continuitate, ca ceva pe ce te poţi sprijini cu mai multă certitudine. Această idee s'a şi întrupat de altfel într'un ansamblu de instituţii cari garantează în Occident, în măsura posibilului, trecerea ei din împărăţia ideală a spi­ritului în lumea concretă a faptelor.

*

* *

Dar, efortul îndelungat ce veţi face, străduindu-vă să lărgiţi şi să adânciţi ogorul roditor al cunoaşterii, poate deveni şi izvor de mare şi nealterată mulţumire sufletească. Dedicându-vă fără rezervă cerce­tării ştiinţifice, veţi afla din experienţă personală că, pentru a fi mul­ţumit de vieaţă, nu e înţelept să-ţi fixezi cu obstinaţie privirea asupra fericirii proprii, considerată ca scop ultim al activităţii tale. Ci, pentru a fi fericit, e nevoie să-ţi fixezi o ţintă de ordin mai înalt, să urmă­reşti realizarea unui ideal care te depăşeşte. Astfel, munca şi creaţia ştiinţifică pot fi, pentru cei ce se dăruesc cu totul lor, izvoare de feri­cire, întocmai cum creatoare de fericiri sunt pentru alţii meditaţia şi sentimentul religios, creaţia artistică, speculaţia filosofică, sau fapta mare. Nu ştiu dacă cuvântul „fericire" poate fi folosit undeva mai po­trivit decât atunci când e vorba să numeşti just sentimentul de mulţu­mire adâncă şi netulburată amintit acum. Căci, cei cu experienţă mai bogată ne dăm bine seama că prearăspândita opinie după care fericirea de­ plină ar fi rodul împlinirii tuturor dorinţelor noastre, e, în fond, o mare amăgire. Fericiţi cu adevărat par a fi fost şi a fi numai sfinţii şi eroii. Am impresia că sentimentul de mulţumire intimă şi inalienabilă, pe care-l au des cei ce crează în artă, în filosofie şi 'n ştiinţă, se apropie mult de cel pe care-l încearcă, desigur cu mai mare plenitu­dine, sfinţii şi eroii. Dar, cu greu s'ar putea spune despre toţi aceştia că au căutat fericirea în satisfacerea tuturor dorinţelor de ordin pur personal. Dimpotrivă.

Cred că starea sufletească despre care vorbesc e cauzată la aceşti oameni în bună măsură de sentimentul puternic al unei supreme victorii: Toţi aceştia au învins şi înving adesea, cu puterea sufletului lor, îm­prejurările exterioare ale existenţei, împrejurări de multe ori duşmane. Toţi reuşesc, în momente de cumpănă ale vieţii lor, să fie stăpâni „din interior" peste vieaţă, să fie oarecum deasupra împrejurărilor.

Spunându-vă acestea, îmi vin în minte cuvintele înţelepte pe cari mi le adresa acum doi ani, de pe patul său de moarte, un bărbat mie foarte apropiat, om fără prea multă învăţătură de carte, dar cu lumină mare din naştere. În momentul în care ştia că ne despărţim pentru tot­deauna, mă încuraja, pentru zilele grele ce puteau să mai vie, cu revelatoarea constatare: „Am trăit 80 de ani, îmi spuse, şi, una cu alta, nu mă pot plânge de vieaţă. Cu adevărat om însă m'am simţit numai în clipele în cari gândul mi-a fost mai tare decât vieaţa. Numai atunci am trăit, dragul meu, ceasuri de mulţumire fără lipsuri.”

Experienţa personală ce-o veţi face dăruindu-vă cu tot sufletul cercetării adevărului, adecă experienţa intimă pe care veţi câştiga-o făcând să participe la efortul D-voastre, pe lângă intelect, şi puterile afective ale sufletului, vă v-a aduce cu siguranţă astfel de „ceasuri de mulţumire fără lipsuri". Iar trăind astfel de clipe, veţi descoperi ter­menul de comparaţie care să vă arate, fără posibilitate de ezitare, că satisfacţiile spirituale dau sufletului sentimentul de plenitudine pe care niciodată nu li-l pot da mulţumirile de ordin material.

Se înţelege uşor că cine n'a avut astfel de clipe, nu va putea pricepe că ele pot să existe. Şi iarăşi se înţelege că, dacă nota esenţială care defineşte pe om n'ar fi spiritualitatea lui, fericirea oamenilor ar creşte direct proporţional cu progresul material şi tehnic. Experienţa însă ne arată că lucrurile nu se petrec cu necesitate aşa.

*

* *

Dar, studenţi şi studente, „gând mai tare decât vieaţa” nu ex­primă oare, cu maximă economie de cuvinte, una din notele definitorii ale ideii de libertate? Căci a fi liber cu adevărat, nu înseamnă tocmai a fi stăpân pe tine şi pe împrejurări?

Libertatea astfel concepută e, cred, cea mai mare dintre puterile pe cari le poate cuceri omul. Zic: „putere ce trebue cucerită", căci, ca fiinţe ale naturii, nimenea dintre noi nu se naşte liber.

Sunt liber în străfundurile sufletului meu, nu pentru că m'am născut liber, ci pentru că vreau să fiu liber. Libertatea nu e fapt dat, e datorie. Ea defineşte însăşi omenia noastră. Văd bucuros în expe­rienţa concretă a libertăţii interioare dovada sigură că ceea ce defi­neşte pe om, nu este ceea ce e „biologic" în el, ci ceea ce e spirit în fiinţa lui! De aici îi vin omului „gânduri mai tari decât vieaţa..."

Vechile catehisme vorbiau despre „păcate strigătoare la cer,,. Păstrând această sugestivă numire, afirm că cel dintâi păcat strigător la cer e să te accepţi, ca ins şi naţiune, aşa cum eşti, ca pe o fatali­tate ce nu poate fi schimbată, şi să accepţi împrejurările aşa cum sunt, ca pe o fatalitate ce nu poate fi schimbată...

Cum ştim, conştiinţa libertăţii s'a întrupat la unele popoare în forme de vieaţă colectivă, creind organizaţii politice şi sociale corespunzătoare. Dar, pentru ca libertatea, experienţă intimă a conştiinţei insului, să devie bun al colectivităţii, e nevoie de elite cari să priceapă nu numai teoretic ce e libertatea, ci s'o trăiască cu tot sufletul ca pe-o experienţă personală.

Calea despre care v'am vorbit azi e una dintre cele ce vă pot duce la adâncirea unei atari experienţe. Sunt convins că, fără aceasta, oricâtă ştiinţă de carte veţi înmagazina, ea va rămâne numai la peri­feria sufletului D-voastre. Nu veţi ajunge atunci să vă pătrundeţi, până în adâncurile mari ale conştiinţei, de adevărul că îndeletnicirea cu ştiinţa, şi efortul de creaţie spirituală în sensul larg al cuvântului, sunt în măsură să dea valoare şi sens vieţii D-voastre personale şi, prin voi, existenţii Naţiunii întregi.

Dimpotrivă, îndreptându-vă cu hotărîre paşii pe calea descrisă mai sus, veţi deveni elite adevărate ale acestui Neam. Adecă nu elite prin uzurpare, ci elite susţinătoare, creatoare şi apărătoare de mândră şi trainică civilizaţie românească.

Cuvânt de iniţiere şi îndemn la studii serioase adresat studenţilor Univer­sităţii din Cluj, în ziua de 2 Noemvrie 1942.

Sursa: DESPRE UNELE PUTERI ALE ŞTIINŢEI, D. D. ROŞCA, RevistaTRANSILVANIA,  Nr. 12, Sibiu, 1942

IPS Ierotheos Vlachos - Ce este viața duhovnicească?

Sfânta Matrona din Moscova

Sfânta Matrona s-a născut în familia unor ţărani săraci din satul Sebino, guberia Tula.  Încă de la început Dumnezeu dori să descopere pe vasul Său cel ales, căci în vremea afundării în apa Botezului, se văzu stâlp de tămâie cu bună mireasmă ridicându-se din cristelniţă. Văzând minunea, evlaviosul preot Vasile spuse tuturor celor prezenţi de sfinţenia acestui copil. Mai mult, pe pieptul pruncei se putea vedea o ridicătură în semnul crucii.

Întrucât din naştere fu lipsită de vedere, copiii adesea o batjocoreau, iar fetele mai mari o băteau cu urzică, pricină pentru care încă din copilărie se ferea de oameni, încetând să mai iasă din casă şi dăruindu-se rugăciunii şi cugetării la cele dumnezeieşti. Locuind în apropierea bisericii satului, mergea la toate slujbele, stând neclintită şi învăţând cu timpul toate cântările.

Chiar de îi lipsea vederea cea din afară, vederea cea duhovnicească o făcu să iubească nespus de mult icoanele, astfel că în odaia sa întregul perete de sus până jos era plin de icoane în faţa cărora ardeau neîncetat candele şi dinaintea cărora petrecea îndelungate ceasuri în rugăciune, cuprinzând în inima sa de copil întreaga lume.

Pe când avea 6-7 ani, se arătară darurile bogate pe care Dumnezeu le vărsase într-însa, căci putea vedea limpede gândurile şi păcatele oamenilor.

Datorită purtării de grijă a boierului satului, sfânta Matrona se învrednici să facă pelerinaje la Kiev, Moscova şi Sankt Petersburg. Pe când intră în Catedrala Sfântului Andrei unde slujea sfântul Ioan de Kronstadt (pomenit la 20 decembrie, ziua adormirii sale din anul 1908, si 8 iunie, ziua proslavirii sale, 1990), sfântul părinte porunci ca poporul să se dea la o parte şi să îi facă loc tinerei Matrona, pe atunci de numai 14 ani, numind-o „al optulea stâlp al Rusiei”.

Pe când avea 17 ani, Dumnezeu o lipsi pe sfânta Matrona de mângâierea pelerinajelor, luându-i pe neaşteptate puterea de a merge. Din acea clipă petrecu tot restul vieţii mai mult întinsă pe pat, dăruindu-se cu mai multă osârdie rugăciunii, postirii şi mângâierii celor ce veneau la dânsa.

Curând sosiră vremuri grele şi tulburi peste Rusia: revoluţia, împărţirea pământurilor şi foametea.

În anul 1925, pe când avea 40 de ani, sfânta maică veni să locuiască în Moscova, petrecând în răstimpuri scurte în case ale creştinilor, unde venea mulţime mare de popor pentru a primi mângâiere şi izbăvire de mâhniri şi necazuri. Iar dânsa îi  liniştea, îi mângâia pe cap, îi însemna cu sfânta cruce şi le spunea cuvinte de încurajare. Uneori glumea, alteori era aspră. Câteodată spunea numai un cuvânt şi sufletul se tămăduia de tulburare şi tristeţe.

Nu cu multă vreme înaintea adormirii sale, le spunea celor apropiaţi:

- Toţi, toţi să veniţi la mine şi să-mi povestiţi necazurile voastre, de parcă aş fi vie, căci eu vă voi vedea, vă voi auzi şi vă voi ajuta!

şi

- Agăţaţi-vă cu toţii de călcâiul meu şi vă veţi mântui, nu vă desprindeţi de mine, ţineţi-vă cât mai strâns!

La 2 mai 1952, se mută în lăcaşurile cele de sus, iar la 8 martie 1998, se aflară moaştele sale necuprinse de stricăciune răspândind bună mireasmă şi izvorând fără oprire minuni, care se aşezară cu multă evlavie în mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Moscova. Peste un an, la 2 mai 1999, sfânta Matrona fu trecută în rândul sfinţilor, cinstirea sa răspândindu-se apoi în lumea întreagă pentru marea mulţime de minuni săvârşite prin mijlocirea sfintei noastre maici.

Sursa: Doxologia

Sfântul Prooroc Ieremia

Condacul Sfântului Prooroc Ieremia

Glasul 3

Fecioara astăzi...

Curăţindu-ţi cu duhul inima ta cea dătătoare de lumină, mărite mare prooroc şi mucenic Ieremia, ai primit de sus harul proorociei, şi la margini cu mare glas ai strigat: iată Dumnezeul nostru, şi nu este asemenea ca Dânsul; căci Acesta întrupându-Se S-a arătat pe pământ.

Controversa profetului Ieremia cu falșii profeți

Fenomenul profetic a apărut în perioada vechi testamentară foarte de timpuriu, alături de instituția preoției, în legătură cu necesitatea comunicării legii sfinte a lui Dumnezeu către poporul evreu[1], însoțindu-l pe acesta în istorie, până la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. De altfel, în centrul mesajelor profetice ale profeților Vechiului Testament a fost ideea mesianică ce a luat naștere odată cu începutul neamului omenesc (Facerea 3, 15), fiind întâlnită nu doar la poporul evreu, ci și la alte popoare antice precum greci, romani, babilonieni, chinezi, indieni, egipteni, perși care așteptau venirea unui răscumpărător[2]. În acest fel, generație după generație, poporul evreu a fost chemat să mențină vie conștiința faptului că Dumnezeu lucrează în istorie și își cheamă poporul la împlinire voii Sale sfinte care implica, în primul rând, împlinirea poruncilor.

Au existat însă și numeroase momente de rătăcire, de relativizare a valorilor morale cuprinse în prescripțiile legale mozaice, existând chiar și profeți falși, care își arogau aura profetică de a vesti cuvântul Domnului către popor, dar în realitate îndeplineau doar niște interese omenești pur conjuncturale, care nu aveau nicio legătură cu lucrarea profeților autentici.

La fel s-a întâmplat și în vremea profetului Ieremia, care a fost chemat să-și îndeplinească misiunea profetică în anul al treisprezecelea al domniei regelui Iosia (627 î.d.Hr.), activitatea sa fiind asociată perioadei ultimilor cinci regi ai regatului Iuda (Ieremia 1, 2-3), în anul 586 î.d.Hr. având loc căderea Ierusalimului în mâinile babilonienilor. Legitimitatea sa profetică rezulta din chemarea lui Dumnezeu pe care a primit-o cu smerenie, asemenea profetului Moise, înaintea lui: „«Înainte de a te fi zămislit în pântece te-am cunoscut, și înainte de a ieși din pântece te-am sfințit și te-am rânduit prooroc pentru popoare». Iar eu am răspuns: «O, Doamne, Dumnezeule, eu nu știu să vorbesc pentru că sunt încă tânăr». Domnul însă mi-a zis: «Să nu zici: Sunt încă tânăr; căci la câți te voi trimite, la toți vei merge și tot ce îți voi porunci vei spune».”(Ieremia 1, 5-7). Se regăsește în acest dialog înștiințarea cu caracter imperativ din partea lui Dumnezeu adresată lui Ieremia, de a răspunde chemării profetice, care nu accepta refuzul și care, de multe ori, l-a plasat în situații dificile în relație cu regii lui Iuda sau conaționalii săi, din cauza mustrărilor pe care era nevoit să le aducă acestora, ca mesaj din partea lui Dumnezeu[3].

Atunci când profetul Ieremia a ieșit în public să prorocească despre captivitatea babiloniană (Ieremia 27) luând în chip simbolic pe umerii săi un jug de lemn, a fost întâmpinat de falsul profet Anania, care a sfărâmat jugul și a profețit opusul celor rostite de către profetul Ieremia, pentru a fi pe placul poporului și a regelui lui Iuda, motiv pentru care a fost cuvântul Domnului către Ieremia și i-a zis: „Mergi și spune lui Anania: Așa zice Domnul: Tu ai sfărâmat un jug de lemn, și voi face în locul lui altul, de fier. (Ieremia 28,13), iar în ceea ce-l privește pe Anania dorința de a falsifica mesajul divin pentru a se bucura de privilegii trecătoare l-a costat viața: „De aceea, așa zice Domnul: Iată te voi arunca de pe fața pământului; chiar în anul acesta vei muri, pentru că ai grăit împotriva Domnului. Și a murit Anania proorocul chiar în anul acela în luna a șaptea”(Ieremia 28, 16-17).

Este evident faptul că receptarea, asumarea și transmiterea voii lui Dumnezeu către popor erau, pentru majoritatea profeților, responsabilități „dureroase”, care nu țineau de interese conjuncturale personale sau de grup. În aceeași cheie a înțelegerii fenomenului profetic la „poporul ales” pot fi plasați și ceilalți falși profeți care s-au opus profetului Ieremia, precum Ahab și Sedechia (Ieremia 29,21) sau Șemaia (Ieremia 29,32). Faptul că mesajul lor se bucura de acceptare pe scară largă din partea conaționalilor, avea „priză la public”, nu este de mirare deoarece ei rosteau ceea ce publicul larg dorea să audă; de cele mai multe ori, îndemnându-i a avea atitudini dezangajante în relația cu Dumnezeu, prezentând interpretări laxe ale prescripțiilor legii morale, lucru ce nu a fost tolerat de către Dumnezeu, așa cum am putut vedea în cazul falsului profet Anania. Falsificarea mesajului divin sau arogarea de prerogative profetice erau aspru pedepsite de către Dumnezeu, fără întârziere (Ieremia 29,32).

Prin urmare, rostul profetului nu era neapărat acela de a descoperi viitorul, ci de a descoperi absolutul, de a-l așeza pe om într-o relație corectă cu Dumnezeu[4], el fiind profund marcat de grandoarea teofanică la care a fost martor și care i-a marcat existența personală, dar influențându-i și pe cei care primeau mesajul său cu „inimă curată” (Isaia 38,3) și cu dorința de a rămâne consecvenți voii divine.

[1] Gerhard von Rad, Old Testament Theology:The Theology of Israel`s prophetc traditions, vol II, Introduced by Walter Brueggermann, Published by Westminster John Knox Press, Louisville, p. 6

[2] Pr. Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2007, pp. 36-37

[3] Vezi Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2008, pp. 406-408

[4]Pr. Prof. Petre Semen, Experiența umanului cu divinul după Sfânta Scriptură, Editura Performantica, 2007, pp.150-151

Autor: Preot dr. Marius Daniel Profir

Sursa: Doxologia