Predica la Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulțirea pâinilor) -- Pr. Ilie Cleopa

Evanghelia

Matei 14, 14-22

În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus, însă, le-a răspuns: N-au trebuință să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Și El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Și poruncind să se aşeze mulțimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, și privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Și îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

Pr. Ilie Cleopa - Predică la Duminica a VIII-a după Rusalii - Înmulţirea pâinilor

“Nu trebuie să se ducă; dați-le voi să mănânce“ (Matei, 14, 16).

Iubiți credincioși,

În Sfânta Evanghelie de astăzi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hrănit peste cinci mii de oameni numai cu cinci pâini și doi pești. Căci mergând prin Galileea, vestea tuturor cuvântul mântuirii, fiind înconjurat de o mare mulțime de oameni, bărbați, femei cu copii în brațe, bătrâni și bolnavi de tot felul. Toți căutau pe Dumnezeu și erau însetați după cuvintele de învățătură ale Mântuitorului. Toți suspinau după Mesia și aveau nevoie de păstori duhovnicești care să-i învețe Sfânta Scriptură, să-i hrănească cu cuvinte de mântuire, să-i scape de robia patimilor și să-i călăuzească spre Hristos.

Văzând Domnul “popor mult, I s-a făcut milă de ei și a tămăduit pe toți bolnavii lor“ (Matei 14, 14). Iată că Fiul lui Dumnezeu are milă și de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostivește și de suferințele noastre trupești și le vindecă, uneori chiar înaintea tămăduirii sufletelor, știind că prin aceasta oamenii se întorc mult mai ușor la pocăință.

Dar “făcându-se seară, au venit la Dânsul ucenicii Lui și I-au zis: Locul este pustiu și vremea a trecut; deci dă drumul mulțimilor, ca să se ducă prin sate să-și cumpere hrană“ (Matei 14, 15). Ucenicii, văzând poporul obosit, flămând și însetat, și soarele asfințit, au cerut Mântuitorului să înceteze cuvântul de învățătură și să lase mulțimea să se întoarcă în satele lor ca să mănânce și să se odihnească.

Oare au greșit ucenicii cu ceva prin aceasta? Nu, nicidecum. Numai că ei cugetau mai mult omenește decât duhovnicește. De aceea Mântuitorul a respins propunerea ucenicilor Săi prin aceste cuvinte: Nu trebuie să se ducă!, adică: Nu îndepărtați oamenii de la voi, că nu au unde se duce. Iată, sunt ca niște oi fără păstori. Sunt obosiți, bolnavi, flămânzi și însetați trupește și sufletește și au nevoie de păstori buni, de cuvinte de mângâiere, de hrană duhovnicească. Nu trebuie să se ducă de la voi! Dați-le voi ca să mănânce!

Auzind ucenicii aceste cuvinte, au spus Mântuitorului Hristos: “Nu avem decât cinci pâini și doi pești! Iar Domnul a poruncit: Aduceți-le pe acestea aici la Mine.“ Apoi Iisus Hristos, privind spre cer, a binecuvântat pâinile, iar ucenicii, după ce au așezat poporul pe iarbă, le-au împărțit mulțimilor pâinile și peștii. După ce s-au săturat toți cei ce mâncaseră, “ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii, ucenicii au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline“ (Matei 14, 17-21).

Această mare minune a înmulțirii pâinilor, s-a săvârșit în Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. În amintirea ei s-a zidit aici o mănăstire mică, ce dăinuiește până astăzi. Într-un chip desăvârșit minunea înmulțirii pâinilor se repetă pe pământ de la începutul zidirii și până astăzi, ca o liturghie permanentă a creației. Oare nu hrănește Dumnezeu astăzi cu pâine și hrană peste cinci miliarde de oameni, cât numără tot pământul? Și aceasta nu este o minune a înmulțirii pâinilor, cel puțin tot atât de mare ca cea din Galileea, de acum aproape două mii de ani?

Iubiți credincioși,

Omul fiind format din două părți, adică trup și suflet, are în viață și bucurii sufletești și bucurii pământești, are și ispite sufletești și ispite trupești. Are nevoie pe pământ de hrană sufletească pentru mântuire și de hrană trupească materială pentru a-și menține viața în trup. Pentru hrana materială avem părinți care se îngrijesc de copii și le asigură cele necesare vieții. Iar pentru hrana duhovnicească necesară mântuirii sufletelor, avem părinți duhovnicești, episcopi, preoți și duhovnici care se îngrijesc de mântuirea credincioșilor încredințați lor de Hristos.

Iată pentru ce a poruncit Mântuitorul ucenicilor Săi: “Nu trebuie să se ducă oamenii de la voi; dați-le voi să mănânce!“ (Matei 14, 16) Și care este hrana cu care episcopii și preoții hrănesc pe credincioși?

Cea dintâi hrană cu care păstorii Bisericii sunt datori să hrănească pe credincioși este învățătura de credință ortodoxă. Credința dreaptă apostolică este pâinea vieții noastre, este temelia Bisericii lui Hristos, este cuvântul viu și neschimbat propovăduit de Fiul lui Dumnezeu și de Sfinții Apostoli și scris cu litere de foc în Sfânta Evanghelie. Credința curată în Dumnezeu, Cel în Sfânta Treime închinat și mărit, este cuprinsă pe scurt în Crez, este mărturisită de două mii de ani de Biserica Ortodoxă și de sfinții ei slujitori și este apărată cu jertfa a milioane de martiri și cu învățătura tuturor Sfinților Părinți și Cuvioși.

Fără credință dreaptă, adică ortodoxă, nu putem face nici fapte bune și deci nu ne putem mântui. Credința adevărată, vie, pe care o mărturisim prin cuvânt și prin viața noastră, împreună cu sângele mucenicilor stau la temelia Bisericii și a mântuirii noastre. De aceea, cine caută să schimbe cu ceva dogmele credinței ortodoxe, să răstălmăcească Sfânta Scriptură, să semene neghină în ogorul semănat și lucrat de Hristos, acela încearcă să pună altă temelie Bisericii. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel, unul ca acesta este fiu al gheenei și este dat anatema, adică dat satanei, de Biserică. Printre aceștia se numără atât necredincioșii care neagă pe Dumnezeu și urăsc Biserica Lui, cât și toți sectanții rupți din sânul Bisericii apostolice care își fac "bisericuțele" lor și se leapădă de dreapta credință, de Sfintele taine, de Cruce, de icoane, de Maica Domnului, de sfinți și răstălmăcesc Sfânta Scriptură.

Ierarhii și preoții, ca urmași direcți ai Sfinților Apostoli, au marea datorie să apere dreapta credință și pe credincioșii ortodocși încredințați lor, ca să nu fie amăgiți de prozelitismul sectar și să fie târâți în orice fel de grupări sectare. Preoții, mai ales, au datoria să facă lecții de catehizare în Duminici și sărbători, în cadrul sfintelor slujbe, atât la Liturghie și la vecernie cât și în toate ocaziile, să explice credincioșilor noștri învățătura de credință ortodoxă, Crezul, Tatăl nostru, Fericirile, cele șapte Taine ale Bisericii. Apoi să combată orice fel de prozelitism sectar, adunările religioase afară de biserică, vizitele neortodoxe în casele enoriașilor, ca și răspândirea și citirea cărților anticreștine și sectante, care amăgesc pe creștinii slabi și neinformați duhovnicește.

Mai ales astăzi, când sectele de tot felul asalteză Biserica Ortodoxă și pe fiii ei, preoții trebuie să fie la datorie, să cunoască bine Sfânta Scriptură, să fie modele vii în ochii tuturor, să propovăduiască Evanghelia "cu timp și fără timp", să facă vizite misionare în casele enoriașilor, să formeze comitete de credincioși buni ca să-i ajute în misiune și să hrănească poporul lui Dumnezeu cu învățătura curată a Bisericii Ortodoxe. Oricât ar părea de greu, preoți buni sunt destui chiar printre cei tineri care, cu ajutorul lui Dumnezeu, fac mult, opresc prozelitismul sectar și întăresc cu cuvântul și fapta dreapta credință.

A doua hrană duhovnicească, de aceeași valoare cu credința curată, este viața morală în rândul credincioșilor noștri. Dumneavoastră fraților, ca fii adevărați ai Bisericii lui Hristos aveți mari datorii să păstrați cu sfințenie credința ortodoxă până la moarte, chiar cu prețul vieții. Apoi să trăiți, adică să puneți în practică învățătura Sfintei Evanghelii, știind că, “credința fără fapte bune este moartă“ (Iacob 2, 17-20). Adică să fiți oameni de rugăciune, să trăiți în pace cu toții, să mergeți regulat la biserică, de unde primiți adevărata hrană duhovnicească; să faceți milostenie, să fugiți de desfrânare și de beție, două grele păcate care stăpânesc astăzi aproape toată lumea și să vă creșteți copiii în frica și dragostea de Dumnezeu.

Aveți grijă de tot și mai ales de fiii și de familia dumneavoastră să nu cadă în cursele cele de multe feluri ale diavolului. Acum s-au înmulțit avorturile, certurile în familie, desfrâul și divorțul. Ba în ultimul timp s-au răspândit la noi filme și chiar cărți și reviste pornografice care cad în mâinile tinerilor și copiilor noștri și trag pe mulți la desfrânare. Părinții în familie, bătrânii înțelepți și creștinii buni împreună cu preoții din parohii sunt datori în fața lui Dumnezeu să ajute generația tânără, pe cei slabi în credință și lipsiți de educație creștină, ca să nu cadă în aceste cumplite patimi ce corup societatea noastră.

Credincioșii nu trebuie să lase totul în grija preotului. Ei trebuie să ajute pe preot, să-l întrebe, să colaboreze, să-i ceară sfatul ori de câte ori este nevoie și să asculte cu sfințenie cuvântul lui. Iar dacă au vreo îndoială, să meargă la preoții bătrâni, la mânăstiri și la nevoie, chiar la episcopul lor. Viața morală exemplară a preotului și a credincioșilor, ca și colaborarea lor la evanghelizarea parohiei, formează un puternic zid de rezistență împotriva tuturor ispitelor și furtunilor.

Sfintele slujbe făcute la timp, după rânduială, cu evlavie și fără grabă, hrănesc cel mai mult pe credincioșii din satele și orașele noastre. Și dacă există coruri și cântări frumoase la slujbe și predici bune, calde, inspirate din trăire, pe înțelesul tuturor, slujbele îi întăresc în credință pe toți, umplu bisericile de credincioși, atrag la ortodoxie chiar și pe cei ce s-au rupt de Biserică și îi apropie de Hristos pe toți.

Fericite sunt asemenea parohii care au preoți buni, cu slujbe și predici frumoase, izvorâte din credință; cu păstori model și mame evlavioase care se jertfesc pentru Dumnezeu și pentru copiii lor. Acolo nu pot fi dezbinări religioase și de familie, nici secte, nici beții, nici alte grele păcate, ci toți vor fi cu un cuget și o inimă în sânul Bisericii lui Hristos.

Predica vie este ajutată în parohie și de citirea cărților ortodoxe. De altfel s-au tipărit numeroase cărți de către Biserica Ortodoxă Română. Se recomandă să funcționeze la fiecare parohie o bibliotecă cu cele mai bune cărți de învățătură ortodoxă, care să se dea enoriașilor la citit, după nevoie, cu binecuvântarea preotului. Cele mai bune cărți pentru întărirea credinței sunt: Sfânta Scriptură sau Biblia, Viețile Sfinților pe fiecare lună, Despre credința ortodoxă, Filocaliile, Catehismul, Mântuirea Păcătoșilor, Convorbiri duhovnicești, Pelerinaj la Locuri Sfinte, Patericul Românesc, cărți de explicare a credinței, precum și multe alte scrieri ortodoxe alese. Iar din casele credincioșilor să nu lipsească sfintele icoane, Sfânta Cruce, Noul Testament, Ceaslovul, Psaltirea sau măcar o carte de rugăciuni.

Toate acestea sporesc credința în casă și în inimi și hrănesc mult pe credincioșii noștri. Iar dacă lipsesc slujbele frumoase, predica vie, cărțile sfintele și exemplele preotului, îndată pătrund sectele și dezbinarea în casă și în parohie și nimic nu este mai greu decât să îndreptezi o parohie dezbinată și tulburată.

Credincioșii trebuie să se spovedească, pentru a se putea hrăni cu Sfânta Împărtășanie care este Trupul și scump Sângele lui Hristos, mai ales în cele patru sfinte posturi, iar bolnavii, bătrânii, văduvele și copiii să se împărtășească mai des, după sfatul preotului. Nu trebuie să fugim de Sfintele Taine, fie de frica osândei, fie din nepăsare, dar nici să cerem prea des Sfânta Împărtășanie ci să ținem regula Bisericii, calea de mijloc, știind că extremele, excesele, adică nepăsarea și îndrăzneala, sunt ale vrăjmașului.

Iubiți credincioși,

Iată câteva căi prin care păstorii Bisericii lui Hristos își hrănesc enoriașii, după porunca Domnului: Dați-le voi să mănânce! Ele sunt mai multe, dar acestea sunt recomandate întâi de Sfinții Părinți. Însă nu este de ajuns numai să avem preoți buni la sate și orașe. Dumneavoastră credincioșii sunteți datori să colaborați cu preoții la întărirea ortodoxiei în parohie, la hrănirea celor flămânzi și însetați, la ajutorarea, cercetarea și miluirea săracilor, a orfanilor, a văduvelor, a copiiilor și a celor greu bolnavi. Să nu uităm că de multe ori credincioșii reușesc să atragă multe suflete și să intre acolo unde nu poate pătrunde preotul. Nu lăsați pe preot să lupte singur. Ajutați-i la biserică, la slujbe, la curățenie, la cercetarea bolnavilor, la îndrumarea celor din jur să vină la Hristos.

Să ne rugăm cu toții lui Dumnezeu să rânduiască păstori în buni Bisericile Sale, spre întărirea dreptei credințe întru lauda Preasfintei Treimi și mântuirea sufletelor noastre. Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum; a Sf. Părinți de la Sinodul al IV-lea Ecumenic) -- Părintele Teofil Părăian

Evanghelia

Matei 9, 27-35

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

Părintele Teofil Părăian - Vederea lui Dumnezeu: De la cunoscători la martori ai Domnului Hristos

Prea cuvioase părinte stareț, cinstiți părinți, iubiți frați și iubiți credincioși,

Când Domnul Hristos S-a înălțat la ceruri a spus și ultimele Sale cuvinte aici pe pământ, pe care le găsim în Faptele Apostolilor, în istorisirea despre înălțarea la cer a Domnului Iisus Hristos. Cuvintele au fost spuse de Domnul Hristos ucenicilor: „ și-mi veți fi Mie martori în Ierusalim și-n toată Iudeea și-n Samaria, și pân’ la marginea pământului” (F. Ap. 1, 8). Acestea am putea spune că sunt cuvintele testament spuse de Domnul Hristos aici pe pământ.

Ceea ce trebuie să știm noi este că Domnul Hristos ne cere nouă, tuturor creștinilor, să fim martori ai Lui, să mărturisim despre El: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în fața oamenilor, îl voi mărturisi și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 10, 33). Avem obligația să-L mărturisim pe Domnul Hristos înaintea oamenilor, iar mărturisirea pe care o dăm noi este mărturisirea pornită din credința noastră.

Iubiți credincioși,

Noi, mărturisitorii Domnului Hristos, suntem mărturisitori la tot ceea ce a făcut Domnul Hristos, la tot ceea ce știm din Sfânta Evanghelie, la tot ceea ce știm despre minunile Domnului Hristos. Suntem martori și ai faptului că Domnul Iisus Hristos, cândva, aici pe pământ, a dat vedere la doi oameni fără vedere care L-au rugat să le dea și a dat grai unui om care nu vorbea.

Și mărturia noastră o dăm pentru credința pe care o avem și dacă nu credem în aceste două minuni care s-au propovăduit în această zi prin citirea din Sfânta Evanghelie, nu suntem martori ai Domnului Iisus Hristos. Iar dacă credem în aceste minuni, credem pentru toată viața noastră întreagă, și-L avem la temelia vieții noastre.

Față de suferința oamenilor, de orice fel ar fi ea, Dumnezeu are două chipuri de raportare. Și anume: pe unii îi vindecă, pe alții îi ajută să-și poarte partea de greutate câtă le-a fost rânduită, si aceasta pentru mântuirea lor.

Noi nu cunoaștem tainele lui Dumnezeu, nu le cunoaștem și nu le putem cunoaște. Credem că le vom cunoaște cândva. Când anume? Atunci când vom trece de viața aceasta pământească, atunci când ni se vor descoperii tainele lui Dumnezeu.

Așteptăm vremea în care vom putea ști ce nu știm aici pe pământ. Și dacă va vrea Dumnezeu să nu știm nici atunci, bineînțeles că vom da slavă lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu este mai mare decât cunoștința noastră, este mai mare decât ceea ce putem noi înțelege, și nu putem avea pretenția noi, oameni mărginiți, să știm lucruri mai presus de noi, și dacă, totuși, va veni vremea să știm lucruri mai presus de noi, le vom ști prin descoperire dumnezeiască.

Ceea ce trebuie să știm noi este să ne întemeiem viața pe ceea ce știm, și știm că Domnul Hristos are putere să facă minuni, și că ar putea să facă minuni și pentru noi.

Dar ceea ce ne interesează mai mult decât o minune de aceasta care privește viața trupească, este să facă Dumnezeu minunea învierii noastre sufletești. Pe aceasta nu o vedem cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

Psalmistul, când a zis: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 24), a avut o descoperire dumnezeiască. A înțeles ceva ce nu ar fi putut înțelege dacă nu i-ar fi dat Dumnezeu să înțeleagă. „ Mulțumescu-Ți Părinte, Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și de cei pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, că așa a fost înainte-Ți bunăvoința Ta” (Lc. 10, 21).

Sunt cuvinte spuse de Domnul Hristos, rămase în Sfânta Evanghelie, din care înțelegem că pentru a cunoaște lucruri mai presus de noi, lucruri din descoperiri dumnezeiești, trebuie să avem o condiție: să fim cum sunt pruncii, să avem inimă curată după cuvântul Domnului Hristos: „ Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8).

Fără inimă curată nu putem înțelege cele mai presus de noi, nu putem înțelege decât doar dacă zicem împreună cu psalmistul: „ Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune Le-ai făcut”. Spunem cuvinte ale altuia, și nu spunem cuvinte ale noastre. Dacă ajungem să vedem mărețiile lui Dumnezeu prin făpturile Sale, zicem și noi cu psalmistul: „ Cât de mari sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune Le-ai făcut” sau cu Biserica „Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale, și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale “, „ Cât de minunat este numele tău Doamne în tot pământul!” și „ strălucirea slavei Tale se înalță mai presus de ceruri” (Ps. 8). “Te măresc Doamne, că sunt minunat întocmit” (Ps. 138), sunt cuvinte ale vederii duhovnicești, sunt cuvinte pe care le poate spune cineva care a înțeles ceva din ceea ce descoperă Dumnezeu, nu din ceea ce descoperă omul.

Noi citim despre Dumnezeu din cărți, citim despre Dumnezeu din Evanghelie, citim despre Dumnezeu din Scriptură, dar toate acestea sunt informații din afară. Nu sunt cunoștințe dinăuntru câtă vreme nu avem inimă curată pentru că nu împlinim condiția vederii duhovnicești.

Sunt oameni care așteaptă să primească darul de înainte-vedere, de înainte-cunoaștere, de la alți oameni. Darurile acestea însă, le dă numai Dumnezeu, când știe El și unde știe El. Noi, este destul să-i fim martori ai Mântuitorului Iisus Hristos „ în Ierusalim - în cetatea păcii - în Iudeea, în Samaria, și până la marginile pământului”, adică acolo unde ne trăim viața.

Să se vadă din viața noastră că suntem credincioși, să se vadă din viața noastră că suntem doritori de înaintare duhovnicească, să se vadă din viața noastră că trăim altfel decât necredincioșii, să se vadă din viața noastră că avem vedere duhovnicească.

Vederea lui Dumnezeu

Au fost miluiți de Dumnezeu doi oameni care au fost lipsiți de vedere, prin aceea că Domnul Hristos le-a dat vedere. Dar tot binele și toată darea cea bună din lumea aceasta este de la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut omul, Dumnezeu a dat vederea. Noi spunem în psalm: „ Cel ce-a plăsmuit ochiul, El oare nu înțelege? Cel ce-a sădit urechea, El oare nu aude? ” (Ps. 93, 9).

Sigur aude, sigur vede! Noi ne-am pomenit în lumea aceasta așa cum suntem fiecare dintre noi. Mai apoi a trebuit să avem și o altă vedere, și anume, am început să-L vedem pe Dumnezeu Cel nevăzut în conștiința noastră, să-L vedem pe Dumnezeu Cel ce este în sufletul nostru, să-L vedem pe Dumnezeu cârmuitor al vieții noastre, să-L vedem pe Dumnezeu dătător a tot binele, și acestea cu vedere duhovnicească.

Apoi, după ce L-am văzut pe Dumnezeu care se arată inimii curate, vom spune cuvinte de laudă pentru Dumnezeu, dar de obicei spunem prin cuvinte alte altora. Și anume, spunem că: „ Ție Ți se cuvine toată cinstea, mărirea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh “; „ Că sfânt ești Dumnezeul nostru și Ție mărire înălțăm… “; „ Că bun și iubitor de oameni ești și Ție mărire înălțăm… “; Că milostiv și bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție mărire înălțăm… “, „Că Tu ești Dumnezeul nostru și Ție mărire înălțăm… “; Că Tu ești Împăratul păcii și Mântuitorul sufletelor noastre și Ție mărire înălțăm… “; „ Ca pe Tine Te laudă toate puterile cerești și Ție mărire înălțăm… “; „ Că al Tău este a ne milui și a ne mântui și Ție mărire înălțăm… “; „ Că Dumnezeul milei și al îndurărilor și al iubirii de oameni ești și Ție mărire înălțăm… “.

Și cuvintele acestea le spunem nu ca unii care ne-am întâlnit cu cunoștința de Dumnezeu, ci ca unii care nu se potrivesc cu ceea ce gândim noi, cu ceea ce simțim noi. Și totuși trebuie să fim martori ai Mântuitorului Iisus Hristos, Cel ce a dat vedere celor lipsiți de vedere, Cel ce a dat grai celor lipsiți de grai, și care ne poate da și nouă vedere duhovnicească și ne poate da și nouă grai preamăritor de Dumnezeu.

Iubiți credincioși,

Sunt însă și împrejurări în care trebuie să ne vedem cum suntem, să nu vedem răutățile altora, să trecem cu vederea peste păcatele oamenilor, să fim și noi așa cum a fost și cuviosul Macarie, care a fost învrednicit să se numească Dumnezeu pământesc. Așa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot așa și el acoperă păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca și cum nu le-ar fi văzut și pe cele de care auzea ca și cum nu ar fi auzit de ele.

Iubiți credincioși,

Trebuie să avem vedere sufletească și pentru altceva, ca să ne vedem neputința noastră, ca să vedem răutățile noastre, ca să vedem neîndestulările noastre. Să ne dea Dumnezeu sufletul Lui ca să ne vedem păcatele noastre, dar să ne dea Dumnezeu vedere sufletească și ca să vedem măririle lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu, bunătatea Lui.

Sunt atâția oameni care se tânguiesc o viață întreagă și dacă ar mai avea viață s-ar tângui și mai departe pentru unele păcate care le-au făcut cândva în vremea neștiinței, aceia văd păcatele, dar nu văd bunătatea lui Dumnezeu. Pocăința pe care o facem noi nu trebuie să fie o pocăință zdrobitoare chiar dacă psalmistul spune „ inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”.

Noi trebuie să avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu, care le poate pe toate, poate să nimicească tot răul din noi, poate să ne dea iarăși bucuria mântuirii: „ Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește “, spunem noi în rugăciuni pentru că credem că Dumnezeu poate face aceasta și face aceasta.

Sfânta Evanghelie este izvor de bucurie și de nădejde și în înțelesul acesta.

Ne trebuie deci și o vedere lăuntrică pentru a înțelege cele despre Dumnezeu, ca de exemplu: „ Pe cât este de sus cerul de pământ pe atât este de mare bunătatea Lui spre cei care se tem de Dânsul”, că „precum este de mare mărirea Ta așa este de mare și mila Ta”. Toate ale lui Dumnezeu sunt nemărginite. Și vine bunătatea lui Dumnezeu și ne întărește în credința că Dumnezeu iartă păcatele, că Domnul Hristos și-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră, că Domnul Hristos iartă păcatele omului care părăsește păcatul, că Domnul Hristos a spus că „ în cer se face mai mare bucurie pentru un păcătos care se întoarce la pocăință decât pentru 99 de drepți care nu au trebuință de pocăință”.

Așa ceva trebuie să vedem.

Să Îl vedem pe Dumnezeu bun și iubitor de oameni, dar nu când vrem să facem păcate, ci când vrem să părăsim păcatul. Dacă înmulțim păcatul, pentru că Dumnezeu ne iartă, nu o să ajungem niciodată la iertare de le Dumnezeu.

Să luăm aminte la minunile acestea care s-ar citit în Sfânta Evanghelie din această zi și să cerem de la Dumnezeu să ne dea dar de cunoaștere de noi înșine.

Să ne dea darul de a-L cunoaște pe El nu numai din spusele altora, să zicem și noi împreună cu psalmistul: „ Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune Le-ai făcut”. Iar cuvintele acestea să nu le zicem numai că sunt scrise în carte, ci să pornească din inima noastră ca un adevăr pentru noi și pentru alții.

Sfântul Isaac Sirul spune că sunt niște oameni care atunci când se roagă lui Dumnezeu, din multă cunoștință de Dumnezeu nu mai pot spune cuvinte de rugăciune, ci pot sta doar în uimire, și pot sta să li se taie cuvintele de pe buze. Dar nu mai spune Sfântul Isaac Sirul și altceva, că mai sunt mulți oameni care din necunoașterea de Dumnezeu nu pot să înmulțească aducerea de mărire lui Dumnezeu. De ce? Pentru că li se taie cuvintele de pe buze, nu mai au ce spune, nu mai știu ce să spună din multă neluare aminte și din multa nepăsare.

Iubiți credincioși,

Să ne gândim cu toții la puterea multă a Domnului Hristos, să-I mulțumim Domnului Hristos pentru binele pe care îl face pentru trup și pentru suflet și să căutăm cunoștința de Dumnezeu, pe care să o cerem fiecare dintre noi după puterea noastră.

Și apoi să dăm mărturie despre Domnul Iisus Hristos prin credința noastră, prin viața noastră, prin sărbătoririle noastre, prin rugăciunile și posturile noastre, prin tot ceea ce este frumos și bun în lumea aceasta și în care se preamărește Tatăl, Fiul, și Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită. Amin! 

 

Sursa: Doxologia