Timp de o saptamană am fost deconectată de la tehnologie: internet, telefon, aparate electrice şi orice înseamnă galagie, haos, învălmăşeală. Mi-am petrecut timpul într-un sat desprins de lume cu peisaje frumoase şi oameni minunaţi.
E atât de frumos să te poţi trezi cu răsăritul soarelui şi să spui : Mulţumesc Doamne că am mai trăit o zi!
E minunat să auzi păsarile cum dau slavă lui Dumnezeu, să vezi oamenii cum merg kilometri la biserica din vârful dealului să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru binefacerile primite. Aceşti oameni au o credinţă profundă, primită din moşi strămoşi care te zguduie până la lacrimi. La ei nu există "de ce?", există" Slavă Ţie Doamne pentru toate!".
La început mă mira diferenţa gigantică dintre generaţii. Vedeam că deşi acei oameni nu sunt la curent cu toate ştirile, cu toate dezbaterile de pe blogurile ortodoxe, cu toate noutăţile, totuşi au o credinţă puternică ce-i face să "zboare" către Dumnezeu. Simplitatea lor valorează mai mult decât ştiinţa modernă. Modul în care ei acceptă voia Lui Dumnezeu în viaţa lor îi ajută în viaţa aceasta şi îi va ajuta şi dincolo.
Acum am înţeles de ce vorbea atât de frumos Părintele Ioanichie Bălan despre mamele creştine de odinioară.
Păi exista atunci " nu pot posti" sau "nu pot să lupt"? Să citiţi cum a fost crescut părintele Cleopa, când nici nu se pomenea să mănânce cineva înainte de Sf. Liturghie, de exemplu.
Comoditatea cu care ne-am obişnuit noi, nu ne duce decât la indiferenţă şi superficialitate.
Am uitat demult de lupta cu patimile, cu eul şi cu păcatele noastre. Dacă se poate să ne aducă cineva mantuirea la uşă ar fi minunat însă "împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Mat 11, 12).
Ne încurcăm atât de mult în cuvinte înalte şi frumoase, dar care nu ne ating inima noastră cea împietrită şi nu reusesc să ne întoarcă pe calea cea bună. De ce aceşti oameni trăiesc atât de frumos pe când tinerii noştri nu mai iau aminte la nimic?
Am cautat cărţi ortodoxe vechi de câţiva zeci de ani să văd deosebirea între ceea ce este astăzi şi ce-a fost atunci. Ce i-a facut pe oameni să creadă atât de puternic şi să-l iubească necondiţionat pe Hristos dincolo de necazurile existente ( războaie, foamete, boli)? Ce aveau ei şi nu avem noi?
Aveau duhovnici iscusiţi pe care-i ascultau. Si noi avem, ce-i drept mai puţini, dar nu-i mai ascultăm. Aveau cărţi duhovniceşti care explicau clar pe înţelesul tuturor esenţialul - ce trebuie să facă omul să se mântuiască. Aceste cărţi nu lipseau din casa creştinului şi atunci nu exista să spui una şi să faci alta.
Oamenii înţelegeau necesitatea vieţii creştine şi veneau din dragoste la Hristos încercând, după cum putea fiecare, să urmeze Evanghelia. Şi noi avem o gramadă de cărţi folositoare şi Vieţi de Sfinţi, dar nu prea le citim şi nu ne mai preocupă aspectul practic - pocainţa şi întoarcerea noastră către Dumnezeu. Aveau credinţă puternică, se rugau cu puţine cuvinte, multe lacrimi şi multă nădejde.
Noi ne încurcăm în cuvinte filozofice iar la rugăciune alergăm, dacă ne trebuie ceva sau dacă avem vreun necaz. Mamele de atunci îşi încredinţau copii lui Dumnezeu crescându-i în credinţă. Mamele de astazi işi dau copii diavolului crescandu-i în "libertatea" lumească, neştiind că este robie diavolească.
Oamenii de atunci aduceau mulţumire lui Dumnezeu pentru roadele muncii lor, pentru ei nu exista rutina. Pe oamenii de astăzi îi caracterizează oboseala, plictiseala, rutina, ignoranţa, tristeţea, nemulţumirea.
Ce motiv ai să fii trist omule? Prin Jertfa lui Hristos ai înviat şi prin Botez te-ai curăţit. Ai cazut şi haina cea alba a sufletului tău este acum neagră? Alearga la Hristos cu căinţă şi rugăciune din inimă, iar El se va milostivi şi vei primi iertare.
E grea lupta cu potrivnicul? Împotriveşte-te gândurilor şi patimilor, cere ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi te va izbăvi. Într-adevăr acest Pământ este o vale a plângerii şi multe necazuri vom avea, dar Dumnezeu care poartă de grija tuturor făpturilor Sale, oare ne va lăsa?
Da, avem motiv să fim trişti şi să plângem pentru păcatele noastre. Până şi marii sfinţi cereau vreme de pocainţă şi Milostivirea Celui Preaînalt pentru sufletele lor şi ale lumii intregi.
Ar fi bine dacă pocainta ar fi motivul tristetilor noastre, dar tristeţea multora dintre noi este pricinuită de altceva. Noi spunem că motivele sunt lipsurile pământeşti şi necazurile, dar de fapt avem "mari lipsuri cereşti". Suntem prea legaţi de cele materiale şi inima noastra nu poate zbura către ceruri.
Suntem prea raţionalişti pentru a-l putea iubi pe Hristos "din tot sufletul şi din toata inima noastră". Credinţa noastră este prea slabă ca să fim vii. Încă suntem morţi. Incă ne târâm în patimi şi în păcate. Să ne ridicăm fraţilor!
Articolul a fost publicat in revista Orthografitti .
