Foto:Ortodoxia.md
În secolele
trecute - de exemplu în Rusia secolului XIX – concepţia de viaţă ortodoxă era o
parte importantă a trăirii ortodoxe şi era sprijinită de mediul respectiv. Nici
nu era nevoie să vorbeşti de ea ca de un lucru aparte - trăiai Ortodoxia în
armonie cu societatea ortodoxă în care te aflai şi îţi dobândeai o concepţie de
viaţă ortodoxă de la Biserică şi din societate.
În multe ţări conducerea mărturisea Ortodoxia, ce era centrul vieţii
publice, iar conducătorul însuşi era cel dintâi laic ortodox, având
responsabilitatea de a da exemplu creştin tuturor supuşilor săi. Toate oraşele
aveau biserici ortodoxe şi în multe dintre ele se slujea zilnic, dimineaţa şi
seara. Existau mănăstiri în toate marile oraşe, în târguri, în afara oraşelor şi
la ţară, în pustie şi în sălbăticie. În Rusia se aflau mai bine de 1000 de
mănăstiri organizate oficial, fără să socotim numeroasele sihăstrii. Călugăria
era un model general acceptat de vieţuire. De fapt, majoritatea familiilor
aveau în mănăstire o soră sau un frate, un unchi, bunic sau văr care era
călugăr sau maică, pentru a nu mai vorbi despre alte exemple de viaţă ortodoxă,
precum cel al pelerinilor care mergeau din mănăstire în mănăstire sau al
nebunilor pentru Hristos. Pe toată calea vieţii întâlneai dreptcredincioşi
creştini al căror centru era, bineînţeles, călugăria. Tradiţiile ortodoxe
făceau şi ele parte din viaţa de zi cu zi. Majoritatea cărţilor citite erau
ortodoxe. Viaţa zilnică era grea pentru majoritatea oamenilor; trebuiau să
muncească din greu pentru a supravieţui, speranţa de viaţă nu era ridicată,
moartea era o realitate frecventă şi toate acestea întăreau învăţătura
Bisericii despre realitatea şi apropierea vieţii de apoi.
A trăi o viaţă ortodoxă în aceste circumstanţe era acelaşi lucru cu a avea
o concepţie de viaţă ortodoxă şi era, de altfel, foarte puţină nevoie să se
vorbească despre un astfel de lucru.
Astăzi, pe de altă parte, toate acestea s-au schimbat. Ortodoxia noastră
este o mică insulă în mijlocul unei lumi care operează cu principii total
diferite şi în fiecare zi aceste principii se schimbă cu altele mai rele,
înstrăinându-ne tot mai mult de dreapta credinţă. Mulţi oameni sunt tentaţi
să-şi împartă viaţa lor în două secvenţe foarte distincte: viaţa cotidiană pe
care o petrecem la serviciu, cu prieteni lumeşti, cu treburile noastre lumeşti
şi Ortodoxia, în cadrul căreia ne manifestăm Duminica şi cu alte ocazii, în
timpul săptămânii, când avem timp pentru ea. Dar o concepţie de viaţă a unei
astfel de persoane, dacă o observi mai atent, este de multe ori o ciudată
combinaţie între valorile creştine şi valorile lumeşti, valori incompatibile
care nu se pot amesteca.
Ortodoxia este trăire. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur şi simplu nu suntem
ortodocşi, indiferent de convingerile formale pe care le putem avea. Existenţa
în lumea noastră contemporană a devenit foarte artificială, foarte nesigură,
foarte confuză. Ortodoxia, este drept, are o viaţă proprie, care nu este însă
foarte depărtată de viaţa din jurul ei, astfel încât viaţa unui creştin
ortodox, şi nu doar a celor cu numele, ci şi a trăitorilor, nu poate decât să
reflecte lumea într-un anumit fel. Un anumit gen de nesiguranţă, de
dezorientare a pătruns şi în viaţa ortodoxă a vremurilor noastre.
Oricine priveşte viaţa contemporană din perspectiva vieţii normale pe care
o duceau oamenii în vremurile de mai înainte, nu poate să nu-şi dea seama de
cât de anormală a devenit viaţa de acum. Întregul concept de autoritate şi
ascultare, de decenţă şi politeţe, de comportament public şi particular - toate
s-au schimbat radical, au fost răsturnate cu excepţia câtorva comunităţi – de
opinii creştine de un anumit tip – care încearcă să păstreze aşa numita
concepţie de viaţă - de modă veche.
Viaţa de azi poate fi caracterizată drept autonomă şi răsfăţată. Încă din
fragedă vârstă copilul de azi este tratat, ca regulă generală, ca o mică
zeitate în familie: capriciile îi sunt alimentate, dorinţele îndeplinite; este
înconjurat de jucării, distracţii, confort; nu este pregătit şi educat după
principiile stricte ale comportamentului creştin, ci este lăsat să se dezvolte
pe orice cale ar vrea el să o apuce. În general este de ajuns să spună Vreau! sau Nu vreau să fac! pentru ca indulgenţii părinţi să se încline în
faţa lui şi să-l lase să facă ce doreşte. Probabil aceste lucruri nu se
întâmplă întotdeauna în fiecare familie, dar se întâmplă destul de des pentru a
fi considerată regulă de comportament în creşterea copiilor şi chiar şi cei mai
bine intenţionaţi părinţi nu scapă în întregime de sub influenţa ei. Chiar dacă
părinţii încearcă să-l crească pe copil într-un mod strict, vecinii încearcă să
facă altceva. Părinţii trebuie să ia în consideraţie şi aceste lucruri când îşi
educă copilul.
Când un astfel de copil ajunge adult, el, în mod firesc, se înconjoară cu
aceleaşi tipuri de lucruri cu care era obişnuit în copilărie: confort,
distracţii, şi jucării pentru adulţi. Viaţa devine astfel o goană după distracţie. Acest cuvânt nu se afla în
nici un vocabular. În Rusia secolului xix sau în orice altă ţară serioasă
civilizată, unde nimeni nu ar fi desluşit înţelesul acestui cuvânt.
Viaţa aceasta, care este o fugă constantă după distracţii şi este lipsită
de orice înţeles serios, l-ar face pe un vizitator dintr-o ţară de secol xix,
care s-ar uita la programele noastre cele mai populare de televiziune, care ar
vedea parcurile de distracţii, reclamele, filmele, muzica, să creadă că a
nimerit într-o ţară a imbecililor care au pierdut orice contact cu realitatea.
De obicei, nu luăm această perspectivă în consideraţie, pentru că trăim în
această societate şi o luăm de bună.
Câţiva analişti ai vieţii contemporane au numit tineretul de azi cu
sintagma de generaţia eu, iar
vremurile noastre epoca narcisismului,
caracterizate printr-o slujire şi fascinaţie a sinelui care împiedică o
dezvoltare normală a fiinţei umane.
Când generaţia eu se îndreaptă
spre religie – ceea ce se întâmplă frecvent în ultimele decenii - este de
obicei spre forma de plastic sau
fantastică a ei: o religie dezvoltată
prin sine (unde sinele rămâne obiect de adorare) de brainwashing sau mind-control,
de guru zeificaţi, de căutare a OZN-urilor şi a fiinţelor extraterestre, de stări spirituale anormale
Este important pentru noi a înţelege, în încercarea noastră de a trăi o
viaţă creştină azi, că lumea care s-a format în vremurile noastre răsfăţate
face presiuni asupra sufletului, fie în viaţa religioasă, fie în cea seculară,
presiuni care sunt de natură totalitară. Aceasta se sesizează uşor la cultele
care dezvoltă dependenţă psihică - care s-au bucurat de atâta publicitate în
ultimii ani - şi care cer supunere totală faţă de un auto-proclamat om sfânt, dar la fel de evident este şi
în viaţa seculară, unde omul nu se confruntă doar cu câte o ispită ici colo, ci
cu o stare întreagă de ispitire care îl atacă, fie prin muzica de fond din
pieţe sau de la locul de muncă sau în mijloacele de transport, fie prin
indicatoarele publice şi hărţile oraşelor, prin muzica modernă adusă chiar şi
în campinguri montane sau cantonamente, chiar şi acasă, unde televizorul ajunge
de multe ori să fie stăpânul ascuns al casei, dictând valorile, opţiunile şi
gusturile moderne.
Dacă ai copii mici ştii cât de adevărate sunt aceste lucruri; când au văzut
ceva la televizor este foarte greu să lupţi împotriva acestei noi opţiuni care
este întărită cu autoritate de către televizor. Mesajul acestei ispite
universale care îl atacă pe omul de azi – destul de evident în formele
seculare, dar de obicei mai ascuns în formele religioase – este: trăieşte
pentru prezent, simte-te bine, relaxează-te, fii comod!
Fragmente din conferinţă ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în
mănăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei
0 comments:
Trimiteți un comentariu