Icoana „Scara dumnezeiescului urcuș”
Învățătura
lui Iisus Hristos este copleșitoare în simplitatea ei. Nu ni se dau
sarcini, ci Domnul ne spune să ne luăm un singur lucru: Crucea. În
loc de a cere de la noi mult efort, El dorește un singur lucru:
viața noastră. „Oricine voieşte să vină după Mine să se
lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine
va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde
sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”
(Marcu 8, 34-36).
Pentru
că astfel de cuvinte sunt pătrunzătoare, Iisus Hristos a rânduit
Apostoli și învățători spre a ne ajuta, ghidându-ne în această
viață. Hristos nu s-a oprit din numirea unor astfel de oameni care
să ne călăuzească nici după Înălțarea Sa la Cer, nici după
moartea ultimului Apostol. Astfel, pe lângă Sfânta Scriptură, au
apărut multe alte scrieri destinate să ne călăuzească spre
mântuire. Una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite scrieri este
Scara dumnezeiescului urcuș (Gr: Κλίμαξ), scrisă de Sfântul
Ioan Scărarul în urmă cu aproximativ 1400 de ani.
Sfântul
Ioan a fost starețul Mănăstirii Sinai, fiind cunoscut pentru
înțelepciunea și smerenia sa, dar și pentru iubirea de
singurătate. În timpul în care îi conducea pe monahi pe calea
desăvârșirii, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea
egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, așezământ aflat la 60 de
mile de Mănăstirea Sinai.
Scara
dumnezeiescului urcuș este alcătuită din 30 de „Trepte”
(capitole) și se află și în volumul IX din Filocalia românească.
Icoana
Scării a apărut în mănăstirile din pustia Egiptului, acolo unde
este citită regulat Scara - în special în zilele Postului Mare.
Scara
din icoană are de obicei treizeci de trepte, după numărul de
capitole pe care le conține tratatul Sfântului Ioan Scărarul. Mai
târziu, în icoanele rusești întâlnim numirea fiecărei trepte.
Pe
Scară vedem oameni care se află în diferite stadii de ascensiune.
La o primă vedere, toți cei ce se află pe scară pot părea
asemănători, toți fiind bărbați cu barbă (călugări). Acest
lucru trebuie văzut în context. Scara de suflete mântuitoare și
ducătoare la cer a fost o lucrare scrisă în special pentru monahi,
deși în ultima perioadă acesta a devenit familiară unui număr
foarte mare de ne-monahi. Ca atare, în majoritatea icoanelor Scării
sunt zugrăviți călugări - oameni de vârste diferite și, de
obicei, include cel puțin un om investit (uns) ca episcop. Aceasta
sugerează că toți creștinii care-și doresc mântuirea și
lucrează pentru ea sunt reprezentați pe Scară.
Scara
traversează ascendent icoana - din stânga jos, în dreapta sus - și
separă cele lumești de cele Cerești.
În
partea de jos a Scării („sub” ea), sunt reprezentați demoni
care necăjesc pe cei de pe scară cu săgeți, sulițe și lanțuri.
Aceștia sunt reprezentările gândurilor păcătoase și ale
ispitelor care ne asaltează când mergem pe calea cea strâmtă care
duce la mântuire. Unii dintre călugări sunt reprezentați căzuți,
dar ținându-se totuși de scară, iar alții care cad cu totul, cu
capul în jos – trași de diavoli spre iad. Iadul este reprezentat
în parte dreaptă-jos, sub forma unui cap de monstru, înghițindu-i
pe cei care cad de pe scară.
În
partea de sus a Scării („deasupra”) sunt reprezentați îngeri
zburând și ajutându-i pe călugări să urce, eventual chiar
ținându-i de mână.
În
partea dreaptă-sus, într-un medalion sau deasupra norilor este
zugrăvit Iisus Hristos Însuși, care îi primește pe cei ce
reușesc să ajungă până sus. Înaintea Lui se găsește un
călugăr foarte bătrân, cu figură cuvioasă și foarte smerită,
urcat pe ultima treaptă a scării, privind către Domnul. Iar
Hristos îl ia de o mână, în timp ce cu mâna cealaltă îi așază
pe cap o cunună, zicându-le: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi
împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28).
De
remarcat este faptul că toți cei care urcă, indiferent de treapta
pe care se află, au privirea îndreptată spre Hristos. Singurii
care nu se uită sunt cei care s-au desprins de scară și sunt în
cădere. Un alt fapt care poate fi observat este acela că atât cei
care urcă, cât și cei care cad de pe Scară își țin mâinile
întinse în același mod - în rugăciune.
De
asemenea, în unele icoane mai este reprezentată o biserică în
fața căreia se află un grup de monahi care privesc spre scară.
Sfântul Ioan Scărarul (ține în mână un sul cu învățături)
îi călăuzește pe monahi ca să înceapă ascensiunea lor.
Autor:
Mihai-Alex Olteanu
Sursa:
Doxologia
Cele mai grele bătălii ale vieții se dau în inima omului / Sensul vieții
Din
inimă pornesc și gândurile rele, dar și cele bune, iar omul este
sfâșiat în două direcții opuse. Lupta aceasta poate fi purtată
și câștigată numai dacă ni-L luăm pe Dumnezeu ca aliat.
Sfântul
Talasie Libianul îşi exprimă convingerea că inima bună nutreşte
gânduri bune, „căci precum este comoara ei, aşa sunt şi
gândurile ei”.
Faptul
că atât gândurile bune, cât şi cele rele pornesc din inimă, nu
înseamnă că harul dumnezeiesc şi satana se află în ea în
acelaşi timp. Sfântul Diadoh al Foticeei precizează acest lucru:
„E drept că inima izvorăşte şi din sine gânduri bune şi rele,
dar nu rodeşte prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i
s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi,
însă cele mai multe şi mai rele dintre gânduri le zămisleşte
din răutatea dracilor; dar noi le simţim pe toate ca ieşind din
inimă”. În continuare, Sfântul Diadoh arată că „harul îşi
ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea
sufletului”. Dacă omul păzeşte poruncile lui Hristos şi cheamă
neîncetat numele Lui, „focul sfântului har se va revărsa şi
peste simţurile mai de dinafară ale inimii, arzând cu totul
neghina pământului omenesc”. Aflându-se în această stare de
sporire a păzirii poruncilor şi chemând neîncetat numele
Domnului, „adierea Duhului Sfânt” va stinge săgeţile
diavolului „încă pe când sunt în aer”, înainte ca ele să
atingă trupul.
Prin
urmare, în inimă are loc cea mai mare luptă a nevoitorului
creştin.
(Mitropolit
Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă. Știința Sfinților
Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea,
Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 189-190)
Sursa:
Doxologia
Marșul pentru Viață 2016 – „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie” la București
Foto: Dinu Savopol Photography |
Sâmbătă,
26 martie 2016, la București, aproximativ 2.700 de persoane au
participat la Marșul pentru viață 2016 – „Pentru viață,
pentru femeie, pentru familie”, care s-a desfășurat simultan în
130 de localități din România și Republica Moldova. La București,
evenimentul s-a încheiat cu concertul Live for Life, susținut de
Paula Seling și Vlad Miriță.
Organizatorii,
Asociația Studenți pentru viață, care consiliază tinerii pentru
viața de familie și ajută mamele în criză de sarcină și
familiile numeroase, doresc să tragă un semnal de alarmă cu
privire la faptul că femeile care doresc să păstreze sarcina sunt
lipsite de sprijinul comunității și societății în cel mai
vulnerabil moment al vieții lor, iar aceasta poate duce la pierderea
vieții copilului nenăscut prin avort și la traume pe termen lung
pentru femeie.
Participanții
au purtat pancarte care anunțau că 80% dintre avorturi au loc la
presiunea bărbatului și că 80% din cuplurile care au trecut
printr-un avort se despart.
Această
lipsă de asumare din partea bărbaților și lipsa de sprijin din
partea celor din jur, precum și lipsa unor cabinete de consiliere
înainte de avort, care să le explice femeilor opțiunile pe care le
au și efectele procedurii au condus la pierderea de multe vieți de
copii nenăscuți.
Statisticile
compilate de Studenți pentru viață din diverse surse, naționale
și internaționale arată că, din 1958 (când avortul a fost pentru
prima oară liberalizat în România), și până în 2014 (ultimul
an pentru care există date), numai în clinicile de stat din România
s-au efectuat peste 22 de milioane de avorturi. De asemenea,
studenții au mai făcut publice estimări conform cărora numărul
de avorturi din clinicile private ar putea crește cu aproape o
treime cifrele aferente anilor de după 1990.
Statistici
pentru România, Republica Moldova și lume
Mesajul
a fost, și la București, ca și în toată țara, unul pozitiv, de
celebrare a vieții și conștientizare a publicului de ase implica
mai mult în problemele femeilor din apropierea fiecăruia.
Principalele
prevederi legale privitoare la avort în România
- 1936: în Codul penal avortul la cerere este interzis, cu excepția cazurilor în care există indicații medicale autorizate de medici și de Parchet;
- 1957: este adoptat Decretul nr. 463/1957 prin care statul român a permis pentru prima dată avortul la cerere;
- 1966: este adoptat Decretul 770/01.10.1966, prin care se restrânge avortul. Avortul este permis cu autorizație de la o comisie medicală special constituită prin decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional dacă:
- sarcina pune viața femeii în pericol;
- unul dintre părinți suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar, sau care determină malformații congenitale grave;
- femeia prezintă invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale;
- femeia are peste 45 de ani;
- femeia a născut patru copii și îi are în îngrijire;
- sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.
- 1989: prin Decretul 1/26.12.1989 este abrogat Decretul 770/1966;
Scurtă
istorie a Marșului pentru viață
Marșul
pentru viață este o manifestare civică de sprijinire a vieții
copiilor nenăscuți și a femeilor aflate în criză de sarcină.
Pentru prima oară a fost organizat în Statele Unite ale Americii în
1974.
În
2008, la Timișoara a avut loc primul Marș pentru viață în
România.
În
2011 a avut loc prima ediție națională, cu tema „Spune DA
vieții”, cu 4 orașe organizatoare, în 26 martie.
În
2012, Marșul a avut tema „Fiecare copil are dreptul la viață”
și s-a desfășurat în 21 de orașe, pe 24 martie.
În
2013, Marșul a avut tema „Iubește-i pe amândoi” și s-a
desfășurat în 23 de orașe, pe 23 martie.
În
2014, Marșul a avut tema „Adopția – o alegere nobilă” și
s-a desfășurat în 40 de orașe din România, pe 23 martie 2014.
În
2015, Marșul pentru viață a avut tema „Fiecare viață este un
dar” și s-a desfășurat pe 21 martie în 77 de orașe din România
și 2 orașe din Republica Moldova.
În
2016, Marșul pentru viață 2016 a avut tema „Pentru viață,
pentru femeie, pentru familie”, inspirată din tema Marșului
pentru viață de la Washington de la începutul acestui an.
Evenimentul s-a organizat în 130 de localități din România și
Republica Moldova.
Sursa:
Știri pentru Viață
Mântuirea omului înseamnă îndumnezeirea lui
„Dumnezeu
este în același timp accesibil și inaccesibil” este mesajul pe
care ni-l transmite Sfântul Grigorie Palama în a doua duminică din
Postul Mare. Taina iconomiei umanității se împlinește în
Persoana lui Hristos, Logosul întrupat, și în comuniunea cu Sfânta
Treime care Se descoperă și conduce lumea de la stricăciune și
moarte spre noutatea învierii trăite în lumina necreată a
Împărăției Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.
Teologia
Sfântului Grigorie Palama este centrată pe tema cunoașterii lui
Dumnezeu. Controversa dintre el și Varlaam, un călugăr bizantin,
originar din Calabria, a început printr-o dispută legată de
Filioque. Ultimul, întemeindu-și ideile sale pe teologia apofatică
a Sfântului Dionisie Areopagitul, afirma că omul nu poate spune
nimic despre purcederea Sfântului Duh, căci Dumnezeu depășește
orice circumscriere rațională. Sfântul Grigorie a descoperit în
argumentarea lui Varlaam o formă de agnosticism și relativism, care
în fapt pune capăt teologiei, discursului despre Dumnezeu.
Adevărata
cunoaștere de Dumnezeu vine prin descoperirea Lui
Măreția
și geniul celui care va deveni Arhiepiscopul Tesalonicului s-au
arătat în faptul de a fi sesizat fisurile gândirii călugărului
calabrez, care la prima vedere părea acceptabilă și chiar foarte
evlavioasă: „Dumnezeu este prea mare pentru înțelegerea noastră.
Cum ar putea omul să spună ceva despre Duhul Sfânt?”
Palama
nu era de acord cu Varlaam. El afirma că omul este capabil să-L
cunoască pe Dumnezeu, însă adevărata cunoaștere de Dumnezeu
nu este una pur rațională, dobândită prin puterea minții
noastre, ci ne este dată de Dumnezeu Însuși prin descoperire.
Controversa
isihastă care a urmat acestei divergențe de opinii dintre cei doi
atingea de fapt aceeași problemă. Insistența monahilor isihaști
pe posibilitatea omului de a-L „vedea” pe Dumnezeu încă din
timpul acestei vieți și de a contempla lumina divină taborică l-a
făcut pe Sfântul Grigorie să dezvolte teologia energiilor
necreate.
Punctul
central îl reprezintă aici distincția reală și nu doar
intelectuală sau nominală făcută între ființa lui Dumnezeu,
natura Lui, care rămâne pe veci de necunoscut creaturii, și
energiile Sale. Este important de subliniat că această distincție
nu trebuie să fie imaginată ca un fel de separație în Dumnezeu
care are mai multe părți, una deschisă, accesibilă omului și
alta permanent interzisă lui. Această neînțelegere stă la
baza oricărei critici care i se aduce teologiei palamite. Sfântul
Grigorie afirmă că această „distincție” exprimă o realitate
proprie lui Dumnezeu, tainică, imposibil de exprimat, apofatică.
Dar apofatismul Sfântului Grigorie Palama diferă radical de cel al
lui Varlaam. Teologia Arhiepiscopului Tesalonicului nu este un
„sistem” teologic, ci descrierea experienței lui Dumnezeu.
Această teologie exprimă antinomia ce caracterizează această
experiență, înțelegând pe de o parte posibilitatea și
realitatea îndumnezeirii omului, iar pe de altă parte
transcendența lui Dumnezeu. Abordarea palamită refuză să dea
o explicație rațională distincției dintre natură și energiile
divine. „Dumnezeu este în același timp accesibil și
inaccesibil.” Enunțul de mai sus, paradoxal exprimat, reprezintă
pe scurt sinteza teologiei Sfântului Grigorie.
Iar
îndumnezeirea omului înseamnă că acesta devine la rândul lui
„necreat”, însă prin har, nu prin natură. Lucrul îl găsim
conturat deja la Sfântul Maxim Mărturisitorul. Cu toate acestea,
Dumnezeu rămâne pentru totdeauna transcendent creaturii, după
Sfântul Grigorie. Omului îi este imposibil să devină „identic”
și „consubstanțial” Dumnezeirii. Dacă s-ar întâmpla acest
fapt, atunci Dumnezeu nu ar mai fi Treime, ci o multitudine de
Ipostasuri.
Adam,
neatent la viața sa în Rai
Corupția
care caracterizează încă de la început natura ființelor create
constituie cadrul principal al analizei antropologice a Sfântului
Grigorie Palama. Libertatea existenței create se manifestă într-o
manieră tragică și antinomică.
Primul
om, găsindu-se la granița inteligibilului cu sensibilul,
îngloba în natura sa totalitatea creației ca un alt microcosmos.
El trebuia să îndrepte în mod progresiv această creație și să
o întărească în mod liber în viața de har a lui Dumnezeu.
Încercând
prin el însuși să devină Dumnezeu, Adam nu a ajuns decât
iubitor de orgoliu și de stăpânire. Așadar, prin propria voință
s-a arătat neatent față de viața sa, ceea ce a dus la abandonul
și separarea de Dumnezeu. Eșecul lui Adam a făcut ca el să fie
lipsit de viața liberă și adevărată pentru care a fost zidit și
supus, împreună cu toată creația sensibilă, ultimei amenințări
teribile, moartea.
Prinși
în cercul stricăciunii, urmașii lui Adam nu au ajuns să se
debaraseze de această înlănțuire a morții. Problema corupției
nu privește pur și simplu comportamentul moral și neascultarea pe
care primii oameni le-au regretat amar. Moartea zădărnicește de
acum nu doar voința, ci paralizează întreaga natură creată și
se transmite ereditar ca o boală incurabilă.
Astfel,
perspectiva iconomiei adamice, adică transformarea progresivă și
unirea cu Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu pentru ca în viitor el să
se îndrepte spre arhetipul său, s-a întrerupt pentru un timp.
Tunicile de piele pe care Dumnezeu le oferă din iubire
protopărinților sunt simbolul timpului de pocăință pe care
umanitatea, clientă acum neantului, inexistenței, să poată liber,
prin ea însăși, să oprească căderea voită din viață și să
se ridice la slava cea dintâi.
Noul
Adam, șansa renașterii umanității
„Trebuia,
era necesar, spune Sfântul Grigorie Palama, ca să se nască un om
care să nu fi gustat din păcat. Or, acest lucru era imposibil.
Odată ce Adam a căzut, abătându-se de la bine spre rău, nimeni
dintre oameni nu a rămas neatins de el, nici nu a mai trăit la fel
ca mai înainte de cădere.
Firea
căzută a omului avea nevoie de un ajutor și o mântuire care să
vină din afara umanității, dar pe care ea să fie capabilă să și
le facă ale sale. Dumnezeu, care este necreat, este singurul care
este deasupra morții și a stricăciunii. El singur putea să
intervină din iubire pentru oameni spre a scoate creatura din impas.
Intervenția divină care s-a realizat în deplină libertate nu
trebuia în nici un fel să aducă atingere, să limiteze sau chiar
să dizolve prin prezența Sa libertatea și integritatea omului.
Sfântul Grigorie Palama spune că intervenția lui Dumnezeu în
tragedia umană și întoarcerea neamului omenesc la libertate
și la viață s-au săvârșit „întru dreptate, fără de care
nimic nu se face la Dumnezeu”. Opus înșelătoriei diavolului care
l-a mințit pe om spunându-i că Dumnezeu vrea să-l subjuge, Acesta
nu își arată atotputernicia Sa fără dreptatea divină care
respectă și nu încalcă libertatea creaturii: „Căci astfel este
ordinea cea mai bună, ca dreptatea să preceadă puterii, aceasta
este lucrarea măreției cu adevărat bune și divine, nu a tiraniei,
puterea trebuie să urmeze dreptății”.
Dumnezeu
nu este nici un monarh suprem supus inevitabil unei noțiuni
abstracte de dreptate care îl depășește, nici un dictator care
impune propria voință prin lege. După dreptatea dumnezeiască,
Ziditorul, din iubire și în deplină libertate, a dat omului
dreptul de a răspunde liber planului său atât în ceea ce privește
creația originară, cât și salvarea prin Hristos.
Punerea
în practică a acestei dreptăți iubitoare spre mântuirea și
răscumpărarea oamenilor trebuia să îndeplinească niște
exigențe.
Înainte
de orice, depășirea morții trebuia să vină din partea omului, de
vreme ce el însuși era vizat și expus direct. Moartea îi atinsese
pe toți oamenii, iar înfrângerea stricăciunii nu avea în vedere
doar natura umană fragmentar, ci era necesar ca ea să fie de o
asemenea amploare încât să reunească întreaga umanitate căreia
să-i transmită nemurirea. Nu era așadar nevoie de un ipostas
particular care să aibă în vedere doar un grup restrâns din
umanitate, ci de un Nou Adam, al cărui ipostas să încorporeze, să
adune întru sine toate ipostasurile umane de la facerea lumii până
la sfârșitul ei.
Trebuia
ca Noul Adam să nu fie doar om, ci Dumnezeu, Viață și Adevăr,
Dreptate și Milă, Filantropie și orice altă virtute ca să poată
săvârși renașterea și învierea vechiului Adam întru îndurare
și înțelepciune.
Autor:
Augustin Păunoiu
Sursa:
Ziarul Lumina
Predica la Duminica a II-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama)
Evanghelia
Marcu
2, 1-12
În
vremea aceea, a intrat iarăşi Iisus în Capernaum după câteva
zile şi s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa
de mulţi, că nu mai puteau încăpea nici pe locul dinaintea uşii,
iar Dândul le grăia cuvântul lui Dumnezeu. Şi au venit la Dânsul
aducând un slăbănog, pe care îl purtau patru inşi. Dar, neputând
ei să se apropie de Dânsul din pricina mulţimii, au desfăcut
acoperişul casei unde era Iisus şi prin spărtură au coborât
patul în care zăcea slăbănogul. Atunci, văzând credinţa lor,
Iisus a zis slăbănogului: fiule, iartă-se ţie păcatele tale. Dar
unii dintre cărturarii care erau acolo de faţă cugetau în inimile
lor: de ce grăieşte Acesta astfel de blasfemii? Cine poate să
ierte păcatele, decât numai singur Dumnezeu. Însă Iisus,
cunoscând îndată cu duhul Său că aşa gândeau ei în sinea lor,
le-a zis: de ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai
lesne: a zice slăbănogului: iartî-se păcatele tale, sau a zice:
scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că Fiul
Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, a zis
slăbănogului: ţie îţi poruncesc: scoală-te ia-ţi patul tău şi
mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a
ieşit afară înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi
preamăreau pe Dumnezeu, zicând: niciodată n-am văzut aşa ceva.
Sfântul
Nicolae Velimirovici - Predică la Duminica a II-a din Post (a
Sfântului Grigorie Palama - Vindecarea slăbănogului din
Capermanum)
Duminica
trecută am auzit Evanghelia despre minunata tărie a marii şi
atotputernicei lui Hristos prezenţe. Natanael, care punea la
îndoială cuvântul apostolului Filip cum că în lume ar fi apărut
Mesia şi acesta este lisus din Nazaret, acest Natanael (chiar el)
aflându-se în faţa Domnului însuşi, L-a recunoscut pe dată şi
L-a mărturisit Fiu al lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte de strădania cea mare şi de
lupta pe care o duce omul cu adevărat credincios ca să ajungă în
faţa lui Hristos.
Patru
bărbaţi duc pe un altul, rudă de-a lor sau prieten, bolnav de
paralizie. îl cară cu tot cu patul pe care zace, omul fiind cu
totul slăbănog şi neajutorat. în zadar au încercat să-şi facă
loc prin mulţime ca să ajunaălângă domnul şi, dând greș
așa, ei încearcă altfel: cațără pe acoperişul casei, îl
desfac şi, cu mare truda, coboară pe acolo patul pe care zace
bietul om, până ce acesta se odihneşte la picioarele minunatului
Vindecător. Aceasta a fost măsura credinţei lor în Hristos.
Şi
văzând lisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate
îţi sunt păcatele tale! Domnul nu le-a auzit din cuvinte credinţa,
ci a văzut-o. Vederea Lui, care pătrunde în cele mai ascunse
adâncimi ale inimii, a privit la marea lor credinţă. Iar cu ochii
trupeşti le-a văzut strădania de a-l aduce pe bolnav în faţa
Lui. Credinţa lor se vădea Domnului şi trupeşte şi duhovniceşte.
I
se vădea totodată şi necredinţa cărturarilor aflaţi de faţă.
Aceştia cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta
astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai
unul Dumnezeu? Domnul, cunoscând cu duhul Lui, că aşa cugetau
ei în sine, a prins să-i mustre cu blândeţe: De ce cugetaţi
acestea în inimile voastre? Domnul, cu pătrunderea pe care o
are, citeşte în inimile prihănite tot atât de uşor ca şi în
cele curate. Aşa cum a văzut inima cea curată şi fără vicleşug
a lui Natanael, vede şi inimile necurate şi pline de viclenie ale
cărturarilor. Şi, ca să le arate acestora că are putere şi
asupra trupurilor şi asupra sufletelor, putere şi să ierrte
păcatele şi să tămăduiască boala, Domnul îi spune
paraliticului: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. La
porunca dată cu atâta tărie, bolnavul s-a sculat îndată şi,
luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi
uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am
văzut niciodată.
Priviţi
numai ce minunate puteri arată, dintr-o singură dată, Domnul:
El
pătrunde inimile oamenilor, vede credinţa unora şi viclenia
altora.
El
iartă sufletului păcatul, vindecându-l şi curăţindu-l de
izvorul slăbiciunii şi al bolii sale.
El
însănătoşeşte trupul bolnav şi slăbănogit cu tăria
cuvintelor Sale.
O,
mare şi înfricoşată, minunată şi tămăduitoare este prezenţa
Dumnezeului Celui Viu! Dar trebuie mai întâi să ajungem să stăm
în faţa Lui. Este lucrul de căpetenie pe calea mântuirii: să vii
cu credinţă în faţa Domnului, să-I simţi prezenţa. Câteodată
Domnul însuşi vine şi îşi dezvăluie în noi prezenţa-I plină
de har, aşa cum a venit la Marta şi Maria in Betania, aşa cumi-a
apărutpe neaşteptate apostolului Pavel în drum, iar celorlalţi
apostoli la Marea Galileii, şi la Emaus, şi în odaia cuuşi
încuiate, şi Mariei Magdalena în grădină, şi multor sfinţi în
visuri şi vedenii. Câteodată, omul e adus de alţii în faţa lui
Hristos, cum l-a adus Andrei pe Simon Petru, şi Filip pe Natanael,
şi cum urmaşii apostolilor, propovăduitorii credinţei, au
adus la Hristos mulţime nenumărată de oameni. Câteodată, în
sfârşit, oamenii se luptă singuri să ajungă la Domnul, ca aceşti
patru care au rupt acoperişul spre a-l coborî pe slăbănog
înaintea Domnului. Acestea sunt cele trei feluri în care oamenii
ajung în faţa Domnului. Să ne silim şi să ne luptăm ca să
ajungem în faţa Domnului, şi ca Dumnezeu să ne îngăduie lângă
El, luminându-ne cu prezenţa Sa. Noi avem a străbate aceste trei
căi luându-le altfel la rând: trebuie mai întâi să facem tot ce
putem ca să ajungem în faţa Domnului; apoi trebuie să urmăm
drumul pe care ne duce sfânta şi apostolica Biserică, părinţii
şi învăţătorii ei; şi, pe urmă, să aşteptăm cu rugăciune
şi cu nădejde ca Dumnezeu să ne aducă la Sine şi să ne lumineze
cu prezenţa Sa, să ne dea tărie, să ne vindece, să ne
mântuiască.
Cât
de mari trebuie să fie strădaniile noastre de a ne face drum până
la Domnul se vede din pilda acestor patru care nu s-au dat în lături
să se caţere pe acoperiş, fără să le fie frică sau ruşine,
numai ca să-l poată lăsa pe prietenul bolnav înaintea Domnului
Celui Viu. Pilda aceasta de stăruinţă seamănă — dacă nu chiar
o întrece — cu cea a văduvei care supăra pe judecătorul cel
nedrept cerându-i mereu să-i facă dreptate faţă de un potrivnic
(Luca 18,1-5). Iată ce înseamnă să împlineşti porunca Domnului
care este a striga ziua şi noaptea către El Se dovedeşte astfel şi
adevărul unei alte porunci: Bate, şi ţi se va deschide (Matei
7, 7). Este, în sfârşit, lămurirea straniilor cuvinte ale lui
Hristos: Împărăţia cerurilor se ia cu silinţa şi silitorii o
răpesc pe ea (Matei 11,12). Domnul cere aşadar celor ce-L urmează
să facă tot ce le stă în putere, să se silească, să lucreze
câtă vreme mai au lumină, să se roage necontenit, să ceară, să
caute, să bată, să postească, să facă faptele milosteniei fără
să le numere — toate acestea să le împlinească spre a li se
deschide împărăţia cerurilor: marea, înfricoşata, de viaţă
dătătoarea lui Dumnezeu prezenţă. Privegheaţi dar în toată
vremea, rugându-vă, spune Domnul, ca să vă învredniciţi a scăpa
de toate cele ce au să vină şi a sta înaintea Fiului Omului (Luca
21, 36). Priveghează şi păzeşte Inima ta, ca sănu se lipească
de pământ; veghează asupra gândurilor tale, ca să nu te ducă
departe de Dumnezeu; ia aminte la lucrul tău, ca să îți
înmulţeşti talantul, iar nu să-l împuţinezi şi să-l
pierzi; păzeşte zilele tale, ea să nu vină pe nepregătite
moartea peste tine şi să te găsească în păcate. Aceasta este
dreapta noastră credinţă: lucrătoare, rugătoare şi
veghetoare, pătrunsă de lacrimi şi trudă. Nici o credinţă nu
cere ca a noastră atâta strădanie din partea omului ca să se
poată acesta înfăţişa înaintea Fiului lui Dumnezeu. Lumea
întreagă este chemată la această strădanie, dar credincioşilor
Săi Mântuitorul o cere anume, iar Biserica le-o repetă prin
vremuri, din neam în neam, înălţând icoana mulţimii ce creşte
mereu a luptătorilor duhovniceşti care au împlinit legea lui
Hristos şi s-au învrednicit de negrăită slavă şi putere în cer
şi pe pământ.
Dar
să nu ne înşelăm crezând că strădaniile noastre aduc după ele
de la sine mântuirea. Să nu ne închipuim că ar putea omul,
străduindu-se, să ajungă prin proprie silinţă în faţa
Dumnezeului Celui Viu. Fără voia lui Dumnezeu nici un muritor nu
poate sta înaintea feţei Sale. Pentru că Domnul, care ne-a
poruncit silinţă şi strădanie, spune în alt loc: Când veţi
face cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice,
pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Matei 17,10). Şi
în altă parte: Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va
trage Tatăl (Ioan 6, 44). Şi iarăşi: Fără Mine, nu puteţi face
nimic (Ioan 15, 5). Şi iarăşi, în alt loc: Prin har sunteţi
mântuiţi (Efeseni 2, 5). Ce să mai spunem după toate acestea? Să
spunem că toată strădania noastră e în zadar? Să ne lăsăm în
jos mâinile, a neputinţă, aşteptând ca Domnul să ne ia, cu
puterea Sa, şi să ne aşeze în faţa-I? Zice proorocul Isaia: ...
toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt întinat
(Isaia 64, 5). Vom lăsa deoparte orice silinţă? Dar oare, făcând
aşa, nu ne vom asemăna slugii care a îngropat talantul în pământ,
pentru care faptă i-a strigat stăpânul: Slugă vicleană şi
leneşă ! (Matei 25, 26)? Să fim chibzuiţi, să ne silim a
împlini poruncile cele limpezi ale Domnului. Noi ne silim, iar
lui Dumnezeu singur îi stă în putere să binecuvânteze
strădania noastră şi să ne aducă în faţa Sa. Apostolul
Pavel a arătat limpede lucrul acesta: Eu am sădit, Apolo a udat,
dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu e
ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească (1
Corinteni 3, 6-7). Totul, aşadar, e în mâna lui Dumnezeu: stă în
puterea, în înţelepciunea, în mila Lui. Noi trebuie să sădim şi
să adapam, şi nu putem să ne abatem de la această îndatorire
fără să cădem în primejdia veşnicei pierzanii.
Datoria
lucrătorului e să sădească şi să ude, dar de puterea şi de
înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu depinde dacă sămânţa
prinde sau nu prinde rădăcină, creşte sau nu, aduce sau nu aduce
roade.
Datoria
savantului e să cerceteze şi să caute, dar depinde de puterea,
de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu dacă i se va dezvălui
cunoaşterea.
E
datoria părintelui să-şi crească în frica lui Dumnezeu copilul,
dar depinde de puterea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu
viaţa acestui copil.
E
datoria preotului să înveţe, să îndrume, să îndrepteze pe
credincioşi, dar depinde de puterea, de înţelepciunea şi de mila
lui Dumnezeu dacă strădania lui rodeşte.
E
datoria noastră a tuturor să ne silim şi să facem totul ca să
fim vrednici să stăm în faţa Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de
puterea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu dacă vom
fi sau nu vom fi îngăduiţi lângă Domnul.
Dar
să nu luptăm fără nădejde în mila lui Dumnezeu! Fie ca
strădaniile noastre să fie străluminate de nădejdea că Domnul e
lângă noi, şi că ne va primi şi pe noi întru lumina feţei
Sale. Nu e fântână mai adâncă, mai nesecată decât mila lui
Dumnezeu! Când Fiul Risipitor şi-a venit întru sine după
groaznica-i cădere între porci, milostivul tată a ieşit să-l
întâmpine, l-a îmbrăţişat şi l-a iertat. Dumnezeu nu
osteneşte să iasă în întâmpinarea copiilor săi care se întorc,
îşi întinde braţele spre toţi cei care se îndreaptă spre El.
Tins-am mâinile Mele în toată vremea spre un popor răzvrătit
(Isaia 65, 2), spune Domnul despre evrei. Dacă Domnul îşi întinde
braţele către cei răzvrătiţi, cum nu Şi le-ar întinde
spre cei ascultători? Spune proorocul David, cel ascultător:
Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a
dreapta mea este ca să nu mă clatin (Psalm 15, 8). Pe cei care se
luptă spre mântuire, Dumnezeu nu îi lipseşte de-a sta înaintea
feţei Sale. Să nu socotim aşadar că nevoinţele ne sunt în
zadar, cum fac cei fără Dumnezeu şi deznădăjduiţii; ci
silindu-ne şi trudind, să nădăjduim în mila Domnului Dumnezeu.
Şi mai ales în vremea Marelui Post să ne înmulţim strădaniile,
aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică. Iar cărarea întru acestea
sa ne fie luminata ele pilda celor patru care s au suit pe acoperiş,
l-au rupt şi l-au aşezat pe al cincilea, pe prietenul bolnav,
înaintea Domnului. Dacă o cincime din suflet ne e paralizat, sau
bolnav, să ne grăbim a o aduce cu cele patru tefere înaintea
Domnului, şi El va vindeca ce-i bolnav în noi. Dacă unul din
cinci simţuri ni s-a smintit de către lume şi boleşte, să
alergăm cu celelalte patru înaintea Domnului, ca să aibă El milă
de cel bolnav şi să-l vindece. Când e bolnavă o parte din trup,
doctorul prescrie două feluri de îngrijire: grijă de mădularul
bolnav, şi întărirea celor tefere, încât acestea fiind mai
sănătoase, mai puternice, să ţină cumpănă părţii
bolnave. Aşa e şi cu sufletul. Dacă ne îndoim cu mintea, să
alergăm cu inima a ne întări în credinţă şi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, să vindecăm mintea bolnavă. Dacă am păcătuit uitând
rugăciunea, să ne grăbim cu fapte de milostenie a restaura în noi
rugăciunea pierdută; şi aşa cu toate.
Iar
Domnul va vedea credinţa noastră, strădania şi silinţa noastră,
şi va avea milă de noi. În îndurarea-I fără margini, ne va lăsa
lângă El, înaintea feţei Sale de viaţă dătătoare, de unde
primesc viaţă, putere şi bucurie fără de număr cete îngereşti
şi armii de sfinţi. A Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt,
Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin!
Sursa:
Doxologia
(✝) Buna Vestire
Evanghelia
Luca
1, 24-38
În
zilele acelea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, a rămas însărcinată
şi s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând: astfel mi-a făcut mie
Domnul în zilele când a socotit să ridice dintre oameni înjosirea
mea. Iar în a şasea lună, îngerul Gavriil a fost trimis de
Dumnezeu într-un oraş din Galileea, numit Nazaret, la o fecioară,
logodită cu un bărbat, care se chema Iosif, din casa lui David; iar
numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis:
bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine;
binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea văzându-l s-a
tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: ce fel de închinăciune
poate să fie aceasta? Dar îngerul i-a zis: nu te teme, Marie, căci
ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli în pântece şi vei
naşte un Fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. Acesta va fi mare
şi Fiul Celui preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da
scaunul de domnie al părintelui Său, David; şi va împărăţi
peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea
sfârşit. Atunci Maria a zis către înger: cum va fi aceasta, de
vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Dar îngerul răspunzând, a zis:
Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui preaînalt te
va umbri; pentru aceasta şi sfântul care se va naşte din tine, se
va chema Fiul lui Dumnezeu. Iată şi Elisabeta, rudenia ta, a
zămislit şi ea fiu la bătrâneţele ei; şi aceasta este a şasea
lună pentru ea, care se numea stearpă; căci la Dumnezeu nimic nu
este cu neputinţă. Atunci a zis Maria: iată roaba Domnului; fie
mie după cuvântul tău. Şi îngerul a plecat de la ea.
Arhimandritul
Cleopa Ilie - Predică
la Buna Vestire
Astăzi
tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul
Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc. Ziua
de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate
zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la
toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare
din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi
plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul
lumii.
Iubiţii
mei fraţi în Hristos,
Mai
înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă
este taina Dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea
Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această
părere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos, care cântă:
„Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (Troparul
Învierii, glas 4).
Dar
oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni
această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul,
fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri şi de oameni, în chip
umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a
fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin
tainice proorocii, a fost descoperită.
Dar
ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul
zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al
întrupării lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim
Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229).
Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea: „Iar
minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion).
În
cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină
acest minunat praznic al Bunei Vestiri.
Sfânta
Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui
martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie,
această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis
Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea,
al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat
care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era
Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce eşti
plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între
femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a înspăimântat şi s-a
tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi
cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului,
văzând-o pe ea tulburată şi înspăimântată, a liniştit
sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat
har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu
şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui
Preaînalt se va chema” (Luca 1, 30-32).
Fecioara
Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe
Adam în Rai, gândea întru sine: „Oare nu va fi lucrul acesta ce
se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo
înşelăciune?”. Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că
te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din
această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă
pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în
mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată
zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?!
În ce chip sunt cuvintele acestea, eu mă mir şi mă minunez!”.
Iar
Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va
fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale
lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte,
preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu
neputinţă!” (vezi Luca 1, 37). „Adu-ţi aminte cum toiagul lui
Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte
cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut
pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta,
fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum
rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai,
arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu
vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul
Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va
umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredinţezi şi de altă
minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea,
fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi
Luca 1, 36)”.
Ascultând
cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele Dumnezeiescului
Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu,
Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi hotărându-se
din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin
îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie
după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).
Iată,
iubiţii mei fraţi în Hristos, cum a luat început şi pricină
prealuminatul praznic al Bunei Vestiri, pe care noi astăzi îl
prăznuim. Şi să ştiţi că, o dată cu începutul acestui
dumnezeiesc praznic, s-a început a se împlini şi planul lui
Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc şi al descoperirii
tainei celei din veac ascunse şi din îngeri neştiute. Acest
început, după toată dreptatea, îl prăznuieşte Biserica lui
Hristos astăzi, cântând: „Astăzi este începătura mântuirii
noastre şi arătarea tainei celei din veac” (troparul
praznicului); şi iarăşi: „Astăzi se binevesteşte pământului
bucurie mare” (stihira).
Cu
adevărat, fraţilor, astăzi este ziua din luna a şasea, întru
care mult înveselitorul Arhanghel Gavriil a adus bucurie
duhovnicească la toată lumea. El a fericit-o pe Fecioara
Maria, spunându-i mai întâi „Bucură-te” şi apoi: „ceea ce
eşti plină de dar”. I-a zis: „că prin tine vine bucurie la
toată lumea şi întristarea neamului omenesc se risipeşte”. Ea e
plină de dar, căci cu adevărat ea este comoara tuturor darurilor
celor duhovniceşti.
Preacurata
şi Preasfânta Fecioară Maria este cu adevărat comoara şi
vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iar pentru a vă da seama
de acest mare adevăr, am să folosesc o asemănare. E o asemănare
între cetele îngereşti şi Maica Domnului.
Sfinţii
şi Dumnezeieştii Părinţi, ca Maxim Mărturisitorul, marele
Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigore de Nyssa, Vasile cel
Mare şi Dumnezeiescul Dionisie Aeropagitul (vezi Sfântul Nicodim
Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, cap. XI, p. 399) zic că
fiecare ceată din cele nouă cete îngereşti a luat de la
Dumnezeu o deosebită vrednicie şi însuşire, sau proprietate
(Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească). Şi dacă aceste
sfinte şi prea curate cete de îngeri au o mare felurime de calităţi
spirituale şi o mare felurime de daruri şi de vrednicii date lor de
Dumnezeu, apoi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea
Fecioara Maria pe toate aceste sfinte cete le covârşeşte cu
vrednicia, cu slava şi cu darul (Luca 1, 28).
Îngerii,
ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul
şi vrednicia de a sluji la mântuirea sufletului omenesc şi de a
povăţui pe oameni la vieţuirea cea cu dreptate şi cu fapte
bune, pentru a împlini ei voia lui Dumnezeu (Luca I, 22; Evrei
1, 7-14). Iar Preasfânta şi Preacurata Fecioara Maria, prin darul
cel dat ei de Dumnezeu, mai mult decât toţi îngerii povăţuieşte
pe cei credincioşi pe calea mântuirii (Sfântul Ioan Damaschin,
Octoihul Maicii Domnului, Mănăstirea Neamţ, 1810, p. 277).
Arhanghelii,
ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proorociilor
şi ale cunoştinţei voii lui Dumnezeu (Vieţile Sfinţilor, la 8
noiembrie). Iar Preasfânta Fecioară Maria, încă din acest veac, a
luat de la Dumnezeu darul proorociei şi al descoperirii tainelor
dumnezeieşti. Astfel, proorocind prin Duhul Sfânt, mai înainte a
arătat slava ei cea viitoare, zicând: „Că, iată, de acum
mă vor ferici toate neamurile” (Luca1, 48). Iar după ce a născut
pe Mântuitorul lumii Hristos, a covârşit cu sfinţenia şi cu
darul toate cetele arhanghelilor (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit. ,
cap. IV, p. 123).
Şi
dacă îngerii de la ceata sfintelor Începătorii, mai mari peste
cetele cele mai de jos, slujesc la îndreptarea a toată lumea şi la
păzirea împărăţiilor, a ţărilor şi a tuturor ţinuturilor
(Psalmul 44), apoi Preasfânta Fecioară Maria, fiind Împărăteasa
tuturor cetelor îngereşti (Vieţile sfinţilor, 8 septembrie), cu
sfintele şi preaputernicele ei rugăciuni lucrează mai mult decât
orice ceată de îngeri şi de începătorii, la îndreptarea şi
mântuirea a toată lumea şi la paza tuturor împărăţiilor şi a
tuturor popoarelor lumii (ibidem).
Şi
dacă îngerii din ceata sfintelor Stăpâniri au mare stăpânire
asupra diavolilor şi mare putere de a opri şi potoli furia lor,
spre a nu vătăma pe cineva din oameni pe cât ar voi ei (ibid.),
apoi câtă stăpânire nu are Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
asupra diavolilor şi cât nu poate ea opri puterea diavolească de a
nu face rău celor bine credincioşi, care o slăvesc pe ea din inimă
şi se închină ei cu credinţă şi cu umilinţă?
Şi
dacă îngerii din ceata sfintelor Puteri din cer, prin darul cel dat
lor de la Dumnezeu, pot să reverse darul facerii de minuni asupra
plăcuţilor lui Dumnezeu şi să întărească pe oameni spre a fi
cu răbdare şi cu tărie de suflet în necazuri şi în suferinţele
lor (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, cap. XXXII),
apoi câtă putere de facere de minuni nu are Maica Domnului şi câte
nu poate ea să întărească şi să îmbărbăteze în necazuri şi
în scârbe pe toţi aceia care au dreaptă credinţă şi o cheamă
pe ea din inimă spre ajutor?
Şi
dacă îngerii din ceata sfintelor Domnii din cer au darul şi
puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalţi îngeri care sunt
mai jos decât ei şi au puterea de a învăţa pe oamenii cei
credincioşi de a-şi stăpâni simţirile şi patimile lor şi a se
face domni peste voile lor cele pătimaşe (Axion la Naşteriea
Domnului), apoi câtă putere nu are Împărăteasa tuturor îngerilor
şi Doamna lumii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, de a domni şi
de a împărăţi peste domnii şi împăraţii lumii acesteia şi de
a povăţui tot sufletul cel binecredincios, spre a-şi stăpâni
simţirile şi toate poftele cele pătimaşe şi a ajunge, prin darul
lui Dumnezeu, domni şi împăraţi peste toate patimile şi voile
lor cele rele?
Şi
dacă ceata preafericitelor Scaune din cer, mai mult decât alte cete
de îngeri, au darul de a odihni şi de a purta pe Dumnezeu, după
dar, nu după fiinţă, căci după fiinţă El este necuprins (Axion
la Naşterea Domnului), apoi care dintre îngeri şi dintre oameni a
odihnit şi a purtat pe Dumnezeu mai mult ca Preasfânta Născătoare
de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care a purtat în pântecele
şi în braţele ei pe Dumnezeu Cuvântul şi s-a făcut prin aceasta
scaun însufleţit şi cuvântător al Împăratului Slavei
(Ierarhia cerească, la cap. 3), după cum şi Biserica lui Hristos
adevereşte cântând: „Că mitrasul tău scaun L-a făcut şi
pântecele tău mai desfătat decât cerurile L-a lucrat” (Sfântul
Ioan Damaschin, op. cit., p. 125)?
Dacă
ceata preasfinţilor şi preaînţelepţilor Heruvimi, mai mult decât
alte cete de îngeri care stau mai jos decât dânşii, pururea
strălucesc cu lumina înţelegerii şi cu revărsarea înţelepciunii
şi cunoştinţei Dumnezeieşti şi sunt luminaţi în chip
covârşitor de Dumnezeu spre a înţelege marea adâncime a tainelor
Sale şi au puterea de a lumina pe îngerii cei mai de jos decât ei
cu înţelegerile cele Dumnezeieşti (Vieţile Sfinţilor, 8
noiembrie), apoi oare câtă înţelegere duhovnicească şi câtă
adâncime de taine dumnezeieşti nu poartă întru sine
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care
pe sine sălaş Înţelepciunii lui Dumnezeu s-a făcut (Sfântul
Ioan Gură de Aur, „Cuvânt la Serafim”, Puţul, Buzău, 1833)?
Şi
dacă ceata preaîndumnezeiţilor Serafimi sunt prea înfierbântaţi
de dragostea de Dumnezeu (ibid.) şi au îndoită putere de sfântă
înspăimântare, îndoită putere de vedere Dumnezeiască şi
îndoită putere de înălţare şi slavoslovie, mai mult decât
toate celelalte cete îngereşti care stau mai jos decât ei (Psalmii
44, 11), apoi câtă fierbinţeală de Dumnezeiască dragoste nu are
Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, care pe Dumnezeiescul
Izvor cel fără de margine al dragostei în pântece L-a purtat, L-a
născut mai presus de legile firii şi cu lapte din preasfântul şi
preacuratul ei piept L-a alăptat? Şi de câtă vedere Dumnezeiască
nu este plină Preasfânta Fecioară Maria, care pururea stă de-a
dreapta Sfintei Treimi, ca o Împărăteasă a cerului şi a
pământului, în haină aurită şi cu toată strălucirea
frumuseţilor duhovniceşti împodobită şi preaînfrumuseţată
(Psalmul 103)?
Şi
dacă Dumnezeu are ca haină a Sa lumina (cântare la peasna a 9-a a
canoanelor din Minei), apoi de câtă slavă şi înălţare
duhovnicească nu s-a învrednicit Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, dacă toată Biserica lui
Hristos cea dreptmăritoare o numeşte pe ea Maica Luminii (Axion)?
Iată,
dar, iubiţii mei fraţi,
Pentru
care pricină am zis că Maica Domnului este comoara şi
vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iată pentru care pricină
Biserica lui Hristos cântă Preasfintei Maici a lui Dumnezeu,
zicând: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai
slăvită fără de asemănare decât Serafimii” (Sfântul Ioan
Damaschin, op. cit., glas 8, pp.155 şi 173). Această cântare este
preasfântă şi adevărată, pentru că, precum am arătat,
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe
toate cetele îngerilor şi ale sfinţilor le-a covârşit cu
vrednicia, cu cinstea şi cu toate darurile cele duhovniceşti cu
care a împodobit-o şi a înfrumuseţat-o pe ea Bunul şi
Preaînduratul Dumnezeu.
Aceasta
o adevereşte şi dumnezeiescul Părinte Ioan Damaschin în una
dintre cele prea alese şi multe laude pe care le-a alcătuit
Maicii Domnului. Căci zice: „Înfrumuseţatu-te-ai mai mult decât
toată cuviinţa îngerilor, ceea ce ai născut pe Făcătorul lor”
(Luca 1, 33).
Iubiţii
mei fraţi în Hristos,
În
cele de până aici, după a mea slabă putere de înţelegere, am
arătat în ce chip Preasfânta Maică a lui Dumnezeu a fost şi este
comoara şi vistieria tuturor harurilor Sfântului Duh şi pentru
care pricină Biserica lui Hristos o numeşte pe ea mai cinstită
decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât
Serafimii. În cele ce urmează, vreau să vă arăt care din
darurile Preasfintei Fecioare Maria a atras mai mult asupra ei mila
şi îndurarea lui Dumnezeu şi care dar i-a fost ei mai mult ca
toate pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească.
Care
credeţi că a fost cel mai mare dar al Preasfintei Fecioare Maria?
Oare fecioria, sau înţelepciunea, sau alte multe şi nenumărate
daruri care le avea? Da, fraţii mei, într-adevăr, Preasfânta
Fecioară Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate
darurile cele duhovniceşti. Dar darul cel mai mare care i-a fost ei
pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei.
Fără acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de mare
folos. Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Preacuratei
Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea.
Pentru
smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul „a căutat spre
smerenia roabei sale” (Luca 1, 48) şi a ridicat-o pe ea la atâta
slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer de toate oştile
cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile (Psalmii 40,
21). Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă
pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu. Smerenia a înălţat pe
Avraam şi l-a făcut pe el prieten al lui Dumnezeu şi tată al
multor neamuri (Facerea 18, 27), căci se socotea pe sine a fi pământ
şi cenuşă (Facerea 41, 40). Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi
l-a făcut pe el mai mare peste toată ţara Egiptului (Ieşirea 4,
10). Smerenia l-a făcut pe Moise cel gângav la limbă povăţuitor
şi legiuitor peste tot poporul lui Israil. Căci se socotea pe sine
nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe
altul la scoaterea lui Israil din robia Egiptului (Ieşirea 3, 11).
Smerenia a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se
socotea pe sine vierme şi nu om (Psalmii 21, 6). Cu smerenia a
strălucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele
prooroc Isaia şi mai mult decât toţi, Dumnezeiescul Ioan
Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua
încălţămintei lui Hristos (Matei 3, 16,17) şi care pentru
adâncimea smereniei lui s-a învrednicit de a fi martorul cel
mai văzător al Sfintei Treimi la Iordan. (Matei 11, 11) şi de a se
numi, de Însuşi Hristos, cel mai mare născut din femeie (Luca 17,
28).
Iar
dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare,
apoi cine poate să înţeleagă câtă adâncime de smerenie a fost
în inima Preasfintei Fecioare Maria, care auzind şi înţelegând
de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va
naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu
mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: „Iată
roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”(Luca 1, 38). Aici cu
adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: „Cine se
va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12). Iar Sfântul
Efrem Sirul zice: „În inima adâncă Se va înălţa Dumnezeu”.
Deci,
dacă după mărturia acestui Sfânt Părinte, toate darurile cele
mai înalte pe cele smerite se reazemă, apoi şi la Preacurata şi
Preasfânta Fecioară Maria toate darurile cele înalte şi
duhovniceşti, cu care a fost împodobită de Dumnezeu, s-au
rezemat şi au avut drept temelie veşnică smerita ei cugetare.
Iubiţii
mei fraţi,
...După
cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de
înălţare la toţi Sfinţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mult la
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar
să ştiţi şi să înţelegeţi că mai presus de toate a fost
smerenia cea nemăsurată a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător
făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filipeni
2, 8).
Dar
această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată
slavă şi cinste şi „Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat
şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru
numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al
celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).
Dar
va zice cineva: Ce este smerenia? La aceasta voi răspunde eu, nu cu
cuvintele mele, ci cu cele ale Sfântului Isaac Sirul: „Smerenia
este haina Dumnezeirii, deoarece cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu
când a binevoit a veni în lume şi S-a îmbrăcat în firea noastră
cea smerită”. Iar dacă se va întreba din ce se naşte ea, vom
zice, ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea
voii (Scara, Cuvântul 4). Şi dacă se va întreba cineva pentru
care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice: pentru că numai ea
poate ucide pe cel mai mare păcat, care este mândria. Pentru acest
păcat îngerii au căzut din cer şi strămoşii noştri Adam şi
Eva din Rai, căci ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a
se face ca nişte dumnezei (Facerea 3, 6).
Fraţii
mei,
Spre
încheiere vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca oricând,
acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare
doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească şi să
stăpânească; fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul,
fiecare mai cinstit, mai vestit şi mai băgat în seamă decât
altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât alţii.
Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri.
Cine
învaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi
cumpere radio sau televizor, spre a-şi închipui şi el că este
asemenea cu cei avuţi? Nu mândria?
Cine
învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile,
nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra
rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri
deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria?
Cine
învaţă pe cel sărac, care are o casă de copii, să se sârguiască
cu mai multă trudă spre a le face la toţi haine luxoase şi de
mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria?
Cine
face pe fetele şi femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu
pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească unghiile spre a
arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava
deşartă, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor să fie cu
orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apostolul Iacov
care zice: „Toată lumea în cel rău zace”; şi iarăşi: „Cine
va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu”
(Iacov 4, 4).
Cine
învaţă pe cei neînvăţaţi să defaime pe cei cu adevărat
învăţaţi? Nu mândria? De unde vin bătăile, ambiţiile,
laudele, pricinile, sfadele, turburările şi vrajbele între oameni?
Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi
mai drept, nu oare din mândrie?
O,
răutate fără de margini! Cine mai cunoaşte astăzi răutăţile
tale? Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge această ciumă
sufletească din inima sa?
Fraţii
mei,
Iată
pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate
virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe
toate, iar fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi
minte că numai această singură virtute poate în vremea morţii să
mântuiască pe om, după cum zice unul din sfinţii Filocaliei (
Teognost). De aceea şi Mântuitorul nostru pe cei smeriţi
cugetători îi fericeşte cei dintâi, zicând: „Fericiţi cei
săraci cu duhul, căci a acelora este împărăţia cerurilor”
(Matei 5, 3). Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar
avea toate faptele bune, pururea se socoteşte pe sine sărac şi că
n-a făcut nici un bine înaintea Domnului.
Fraţii
mei,
Să
nu uitaţi de la acest înalt, slăvit şi prealuminat praznic al
Bunei Vestiri cele ce aţi auzit, dar mai ales să nu uitaţi cât de
mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduce omului
această preaslăvită şi mai mare virtute. Amin!
Sursa:
Doxologia
Abonați-vă la:
Postări (Atom)