Zece neadevăruri spuse despre familia tradiţională

luni, 29 februarie 2016

| | | 0 comments

În nici trei luni, o structură civică formată din zeci de asociaţii – Coaliţia pentru Familie şi Constituţie a strâns peste 2,1 milioane de semnături în vederea modificării Constituţiei României, în sensul de a se menţiona explicit, în articolul 48, aliniatul 1, că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie”, nu „între soţi”, cum se menţionează acum. Încă de la început, această iniţiativă a atras o serie de comentarii şi critici, de la cele mai decente, până la cele mai duşmănoase. După o atentă monitorizare a celor publicate, prezint un mic inventar al celor mai flagrante neadevăruri spuse, la care voi încerca să răspund punctual.

1) Când cuvântul simplu «familie» este înlocuit cu expresia «familia tradiţională», sunt serios contrariat. În acest mod, dăm posibilitatea unei interpretări foarte ambigue a conceptului de familie. În sensul că poate exista şi o familie de alt fel.”

Da, ideal ar fi să nu putem vorbi decât despre familie, pur şi simplu, numai că trebuie să fim realişti. Sunt deja state în care familia este constituită, legalmente, şi din doi parteneri homosexuali (eventual, având copii adoptaţi), iar în spaţiul public românesc este insistent vehiculată ideea că nu doar heterosexualii au dreptul de a se căsători. Astfel, e nevoie să te defineşti, aşa cum, tot dintr-o necesitate, diferitele denominaţiuni creştine s-au autointitulat, de-a lungul istoriei, ca fiind ortodoxe, romano-catolice, protestante şamd. Când spui că eşti creştin, adesea trebuie să precizezi şi care-ţi este confesiunea. Nici nu putem rezolva problema numind familia – creştină. O dată, pentru că excludem pe cei de alte religii sau pe ateii care susţin familia în înţelesul ei clasic, dar şi pentru că sunt homosexuali care se consideră creştini şi afirmă că întemeiază şi ei familii creştine. De aceea, epitetul de „tradiţională” este, totuşi, cel mai potrivit pentru a defini familia azi. În felul acesta, facem trimitere la o istorie milenară, o realitate greu de schimbat chiar şi de către maşinăria de propagandă a corectitudinii politice.

2) „BOR este în spatele acestei campanii de strângere de semnături pentru modificarea Constituţiei”.

Este cel mai frecvent reproş, dar şi cel mai uşor de demontat, prin simpla analiză a structurii multiconfesionale a iniţiatorilor. Biserica Ortodoxă Română sprijină, într-adevăr, acest demers, dar acest lucru o onorează, nu e ceva ruşinos. Orişicât...

3) „Românii acceptă amestecul Bisericii în treburile statului. (...) Biserica se află în riv­a­li­tate cu statul, strânge semnături, ţine dis­­cur­suri despre cum trebuie să fie fa­milia, con­vinge statul să se amestece în viaţa pri­vată a cetăţenilor săi.”

Această idee derivă din afirmaţia de la punctul 2). Ca orice alt cetăţean, şi ortodoxul, ca şi ateul sau cel ce are alte convingeri religioase, are voie să-şi exercite drepturile prevăzute de lege. În plus, a face politica familiei nu e tocmai amestec în treburile statului (decât dacă acel stat se numeşte Norvegia, spre exemplu).

4) „Discursurile marilor noştri prelaţi sea­mă­nă mult cu cele ale liderilor Bisericii Or­to­doxe Ruse, iar convergenţa creşte odată cu tendinţele de modernizare şi eman­ci­pare care apar în societate. De vină este Ves­tul, care apără dreptul la păcat, atunci când apără diversitatea şi le oferă legi egale homosexualilor.”

În chestiuni de credinţă şi de morală, este absolut firesc să avem aceleaşi convingeri precum ortodocşii din Rusia, din Grecia sau din S.U.A., iar nu cu secular-umaniştii din România sau din Europa. Şi nu cred că a fi european echivalează cu a practica homosexualitatea sau a fi simpatizant/ susţinător al acestei deviaţii sexuale. Nu la asta se rezumă valorile europene.

5) „Este o iniţiativă care vizează interzicerea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex”.

Nu poţi interzice ceva ce, în România cel puţin, nu este legal. Demersul vizează, dincolo de prevederile Codului civil, o protejare la nivel constituţional a familiei, aşa cum este definită ea acum.

6) „În România, chestiunea căsătoriilor gay nici nu exista pe agendă; nu era pe agenda publică, nici politică”.

Aceasta este cea mai gogonată minciună pe care am găsit-o în presă. De parcă nu ar fi auzit nimeni de, spre exemplu, cei vreo 10 ani de Gay Pride pe străzile Bucureştiului sau de iniţiativa unui parlamentar cernit – de a se legifera parteneriatul civil, ca primă etapă înainte de legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex (conform propriilor sale declaraţii).

7) „Nu se respectă reglementările de la nivelul Uniunii Europene în privinţa drepturilor omului”.

Nu există o reglementare unitară pe acest subiect, cel mult putem identifica unele recomandări ale unor foruri europene. Sunt 13 state europene care nu permit căsătoria între homosexuali. Slovenia, spre exemplu, a respins acest tip de mariaj prin referendum, chiar dacă Parlamentul ţării adoptase o lege în acest sens.

8) „Despre familia obişnuită, în care violenţa este acceptată adesea cu resemnare, nu se spun prea multe, nici des­pre femeile obligate să facă munci cas­nice extenuante, nici despre copiii su­puşi relelor tratamente de un tată beţiv sau de o mamă isterică. Familia tra­di­ţio­nală e bună oricum ar fi, chiar dacă, în fi­nal, îşi distruge copiii.”

Ba se spun şi se fac multe în sprijinul familiei în care apar probleme de genul celor de mai sus, dar presa are mai degrabă ocupată agenda cu alte subiecte. Faptul că ceva nu este mediatizat, nu înseamnă că nu există. În plus, dacă mai sunt şi probleme în sânul familiilor tradiţionale, asta nu înseamnă că „familia” homosexuală le-ar rezolva. E ca şi cum ai spune că, dacă tot există şi şoferi beţi la volan, hai să dăm carnet de conducere şi copiilor de 14 ani, că ei oricum beau mai puţin.

9) „În toate lăcaşurile de cult ale BOR se face o efervescentă propagandă de discriminare împotriva homosexualităţii.”

Biserica tratează cu multă atenţie persoanele cu devieri sexuale, mai ales în scaunul de spovedanie. Dar ea nu poate să-şi schimbe învăţătura sau să modifice Biblia, după cum bate vântul unor interese obscure. Şi Vechiul şi Noul Testament sunt consecvente acestui punct de vedere: „Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (Levitic 18, 22); „femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea” (Romani 1, 26-27). Iar că Biblia are dreptate o poate confirma orice psiholog sau psihiatru care nu ne poate da nici măcar un singur exemplu de heterosexual care ar dori să se trateze pentru a deveni homosexual!

10) „Preoţii noştri, atunci când vorbesc despre căsătoria «uni­ver­sală» nu invocă iubirea, ci tradiţia şi dog­ma.”

Tradiţia şi dogma sunt doar modul în care este întrupată învăţătura despre „Dumnezeul care este iubire” (Cf. I Ioan 4, 7-8). Iubirea nu e totuna cu relaţia sexuală (chiar dacă, în căsnicie, este inclus şi acest act atât de intim). A ajuns atât de pervertit acest cuvânt – iubirea – încât fiecare crede că-i poate da orice înţeles, după cum îl taie mintea sau după cum pofteşte. Poate găsi cineva, în toată istoria umanităţii, o definiţie mai adecvată şi mai înaltă a iubirii, decât cea din celebrul „imn al dragostei” (V. I Corinteni 13) scris de Sfântul Apostol Pavel? Încât, cred că o schimbare în bine a întregii societăţi nu va putea surveni decât atunci când se va spune – cu dragoste, dar răspicat – lucrurilor pe nume. Şi mai ales atunci când păcatului i se va spune păcat şi i se va retrage cu totul iluzoria aură de legitimitate.

Autor: Pr. Constantin Sturzu

Sursa: Doxologia

In cautarea drumului inapoi spre casa parasita a iubirii Parintelui Ceresc / Cuvinte pentru tineri

| | | 0 comments

Din nefericire, cei mai mulţi dintre noi trăim în afara inimii, de aceea şi mintea noastră se află într-o permanentă stare de confuzie. Majoritatea gândurilor ce se nasc înlăuntrul ei sunt gânduri pătimaşe care ne vatămă, deşi uneori ne pot cerceta şi gânduri bune. Atâta timp cât vom continua să ne nesocotim inima, vom fi robii acestei stări devastatoare, însă când durerea devine de nesuportat începem să căutăm drumul înapoi spre casă”.
 
Omul își vine întru sine

Cu toţii rătăcim calea, atunci când lepădăm harul lui Dumnezeu. Pribegind în ţinuturi îndepărtate, în căutarea drumului înapoi spre casa părintească, înţelegem în cele din urmă că trebuie să alegem între viaţă şi moarte: fie ne întoarcem către Dumnezeul cel viu în suferinţa noastră, fie ne lăsăm pradă deznădejdii, cu toate urmările ei nimicitoare.

Deşi scurtă, pilda fiului risipitor este una dintre cele mai frumoase istorisiri pe care le-a cunoscut vreodată omenirea. Ar fi putut să se numească şi pilda iubirii Tatălui Ceresc, pentru că în ea se vorbeşte mai mult despre dragostea cea plină de milostivire a Tatălui decât despre păcatele fiului risipitor, însă numele ce i-a fost dat se potriveşte mai bine psihologiei omului căzut.

Nevoindu-ne să ne regăsim adâncul inimii, înţelegem că tragedia omului constă în faptul că a ales să vieţuiască în afara casei Tatălui său, în afara inimii, departe tocmai de locul unde sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune că noi suntem temple ale Dumnezeului celui viu, ceea ce înseamnă că inima noastră este sălaşul firesc al Duhului Sfânt. Acelaşi lucru îl adevereşte şi celălalt mare Apostol, Petru, atunci când zice că Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte în inima noastră.

Lupta nu ne este însă uşoară. Întru fărădelege am fost zămisliţi şi nu contenim să înmulţim păcatul, adunând stricăciune peste stricăciune. Trebuie să desfiinţăm legea păcatului ce stăpâneşte asupra mădularelor noastre şi să instituim înlăuntrul nostru legea celor două mari porunci ale Noului Legământ: să-L iubim pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, iar aproapele nostru să devină cuprinsul inimii noastre. Grea, dar totodată plină de măreţie este această luptă, căci ea presupune trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viaţă, de la cele vremelnice la cele veşnice, de pe pământ la cer, de la firea omenească căzută la împărtăşirea cu firea dumnezeiască.

Vrând să ne insufle pe calea renaşterii noastre duhovniceşti, în a treia duminică dinaintea Postului Mare, Biserica ne pune înainte pilda fiului risipitor. Mesajul ei este simplu, dar dătător de mare curaj:

oricât de grea ne-ar fi lupta, nu este loc pentru deznădejde în viata creştină, fiindcă ne punem toată nădejdea în Tatăl Ceresc, Care ne caută şi ne aşteaptă cu braţele deschise. Nu numai că ne urmăreşte cu privirea de departe, dar ne şi iese în întâmpinare, vrând să ne adune pe toţi în împărăţia Sa.

Iată, aşadar, în ce chip ne iubeşte Tatăl nostru cel din ceruri. Troparul care se cântă la începutul slujbei tunderii în monahism este cunoscut sub numele „Braţele părinteşti”:

Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în păcate am cheltuit viaţa mea! Şi căutând, Mântuitorule, la bogăţia cea neîmpuţinată a îndurărilor Tale, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, strig cu umilinţă: greşit-am la cer şi înaintea Ta!“

Monahismul reprezintă un înfricoşător „salt” de credinţă în apriga trudă a pocăinţei, şi totuşi chiar la început de drum cântăm această cântare plină de duioşie care ne reaminteşte că nimic nu este cu neputinţă, odată ce am gustat din iubirea dumnezeiască.

Să ne întoarcem însă la pilda noastră. Fiul cel mai tânăr îi zice tatălui:

Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere“.

Dumnezeu respectă în chip desăvârşit libertatea fiilor Săi fără a Se împotrivi, ne dă ceea ce pretindem a fi partea noastră. El nu ne sileşte să-L iubim, pentru că orice lucru făcut din constrângere este lipsit de valoare veşnică. Dragostea are valoare numai atunci când este dăruită de bunăvoie, dintr-o inimă plină de credincioşie, altminteri nu valorează nimic.

Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări”.

Aici se vădeşte în chip lămurit dinamica răului. Primind chiar şi cel mai mic gând păcătos, îi îngăduim vrăjmaşului să intre în inima noastră şi să ne tragă tot mai adânc în noroiul păcatului, până ce ne va robi cu totul şi nu vom mai fi în stare să i ne împotrivim. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să tăiem aceste gânduri de la rădăcină, altminteri nu ne vom putea slobozi de sub stăpânirea lor fără rugăciunile şi mijlocirile sfinţilor Bisericii. Astfel, puterea răului ne duce din cădere în cădere, târându-ne în adâncul fără de fund al păcatului şi al pierzării. Cât de înfricoşătoare este această ţară îndepărtată, acest loc din care Dumnezeu lipseşte şi pe care Sfânta Scriptură îl numeşte iad! Ne înstrăinăm de dragostea Tatălui atunci când părăsim casa Lui; lepădăm ocrotirea Sa, socotind-o ca pe ceva ce ni se cuvine de la sine, şi plecăm departe de casă, departe de îmbrăţişarea iubitoare a Tatălui.

Şi-a risipit averea, trăind în desfrânări”.

Fiul risipitor murind de foame ca lucrator la porciAceasta înseamnă că s-a lepădat de însăşi fiinţa lui – de esenţa şi de ipostasul său. A renunţat la darul înfierii, la cinstea de a fi fiul singurului Tată adevărat şi s-a făcut asemeni fiarelor sălbatice. Omul pierde totul atunci când dispreţuieşte harul dăruit lui de Tatăl Ceresc. Şi într-adevăr, mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut deloc în această lume decât să piardă bună voirea milostivirii lui Dumnezeu, căci după cuvântul Psalmistului, mila Lui este mai bună decât viaţa.

S-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă“.

Nu există ceva mai cumplit decât uscăciunea care urmează părăsirii de către Dumnezeu. Nimic nu se poate asemăna cu durerea despărţirii de harul dumnezeiesc, iar dacă păcatul şi neascultarea omului sunt pricina retragerii harului, atunci şi mai mare îi este tânguirea, şi el începe să „ducă lipsă”. Flămânzeşte şi însetează, însă în locul braţelor părinteşti în care se odihnea odinioară, se chinuie acum amarnic în îmbrăţişarea morţii.

Această ţară îndepărtată unde împărăţeşte foametea este lumea care ne înconjoară, lumea care s-a lepădat de Dumnezeu şi de harul Lui şi ai cărei locuitori duc o viaţă stearpă şi nefericită. Poate că hambarele şi buzunarele le sunt pline, dar inimile le sunt goale şi înfometate. Cumplit lucru este foamea inimii! O inimă plină de harul lui Dumnezeu nu duce lipsă de nimic, căci bogăţia ei este Domnul însuşi. Atunci omul rabdă bucuros sărăcia, văzând în fiecare suferinţă un prilej de a se veseli întru Domnul. În sărăcie cugetul omului se alipeşte atât de mult de Duhul lui Dumnezeu, încât înlăuntrul lui se naşte o mare putere care îl ajută să înfrunte toate greutăţile şi încercările. Cât despre inima pustiită şi lipsită de harul dumnezeiesc, nefericirea ei pare să nu aibă sfârşit.

Cumplita foamete din acea ţară îndepărtată nu este numai foamea unei inimi sărăcite şi împietrite care a pierdut harul lui Dumnezeu. Nefericitul tânăr ce se bucurase de mare mângâiere în casa tatălui său s-a îndepărtat atât de mult de Dumnezeu şi de împărăţia iubirii Lui, încât s-a alipit de împărăţia străină a demonilor, devenind robul viclenelor uneltiri ale acestora. Dacă omul nu săvârşeşte lucrul lui Dumnezeu, dacă nu lucrează împreună cu Domnul la zidirea propriei sale mântuiri, atunci el devine o pradă uşoară pentru demoni, care-l iau în stăpânirea lor şi-l pun să lucreze pentru ei. Il pun să pască porcii, adică să aţâţe focul nimicitor al patimilor, însă singurul rod al acestei trude este blestemul morţii. In Vechiul Testament blestemul era socotit urmarea pacatului, dar şi a nepăsării şi a delăsării în săvârşirea lucrului lui Dumnezeu, după cuvântul Prorocului Ieremia: „Blestemat să fie cel ce face lucrurile Domnului cu lenevie“. Dacă nu facem lucrul lui Dumnezeu cu toată inima, atragem blestemul asupra noastră, chiar dacă locuim în casa Domnului. Dumnezeul nostru este cu adevărat un Dumnezeu gelos, Care nu primeşte să împartă cu nimeni inima omului. El nu se mulţumeşte cu o parte mai mică sau mai mare din inima noastră, ci vrea inima întreagă, însă nu din iubire de Sine, ci pentru a o umple de plinătatea vieţii Lui dumnezeieşti. Lovit de blestem, sărmanul fiu risipitor

dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea”.

Acest verset scoate la iveală o realitate cutremurătoare: când Dumnezeu ne părăseşte, nimeni nu ne mai poate ajuta, nici oameni, nici îngeri. Negreşit, omul singur a ales să părăsească dumnezeiasca împărăţie a vieţii şi a luminii pentru împărăţia morţii şi a întunericului, supunându-se astfel dinamicii răului. Viaţa lui se reduce acum la simpla supravieţuire. Dar încercând să supravieţuiască în împărăţia păcatului şi a morţii, el nu face decât să se afunde tot mai adânc în păcat, înmulţind astfel blestemul căzut asupra lui. Cu cât se lasă mai mult robit de patimi, cu atât flămânzeşte mai mult după prezenţa lui Dumnezeu, căci inima omului nu poate fi îndestulată de plăcerile trecătoare ale lumii acesteia, ci numai de mângâierea nestricăcioasă a Duhului lui Dumnezeu.

Totuşi, oricât de mult s-ar fi întinat omul prin păcat, sau oricât de adânc s-ar fi afundat în prăpastia iadului, el va păstra mereu înlăuntrul său o anumită nobleţe ce nu poate fi nimicită niciodată – chipul lui Dumnezeu dupa care a fost zidit. Iar Dumnezeu a sădit în fiinţa noastră putinţa de a ne pocăi, astfel încât, în orice clipă a vieţii noastre, să ne putem întoarce la El şi să-I cerem iertare. Când omul „îşi vine întru sine“, începe să-şi cerceteze cu luare-aminte inima şi să vorbească cu Dumnezeu cu toată sinceritatea, adică în adevărul pocăinţei, atunci Domnul îl învredniceşte de o mare cinste, revărsând asupra lui noianul de-viaţă-dătător al îndurărilor Sale. Zidindu-l pe om după chipul şi asemănarea Sa, Dumnezeu a sădit în firea lui dorirea după înfierea dumnezeiască, dorire pe care El o întâmpină cu binecuvântatele şi mântuitoarele Sale cuvinte: „Toate ale Mele, ale tale sunt”. Altfel spus: „Plinătatea vieţii Mele, omule, este acum viaţa ta!” Insuşirile pe care Dumnezeu le are după fire le dăruieşte omului, care devine astfel dumnezeu după har.

Durerea şi foamea îl silesc pe fiul risipitor să privească înlăuntrul său. Omul are nevoie de mult curaj ca să-şi vină în fire, să-şi cerceteze inima şi să înfrunte realitatea sărăciei aducătoare de moarte care a pus stăpânire pe fiinţa lui. De îndată ce-şi recunoaşte însă starea şi şi-o mărturiseşte, Dumnezeu Se grăbeşte să-i vină în ajutor; îl luminează, arătându-i unde anume se află. In această viziune neobişnuită, omul primeşte luminarea lui Dumnezeu „din spate”, ca să folosim cuvintele Părintelui Sofronie. El nu-L contemplă pe Dumnezeu, ci mai degrabă îşi vede propriile păcate. Harul îi dezvăluie lipsurile sale şi îi dă să vadă iadul în care s-a afundat şi din care Dumnezeu lipseşte, întocmai cum o rază de lumină scoate la iveală pe neaşteptate praful dintr-o încăpere întunecată. Cunoaşterea propriei sărăcii duhovniceşti îi dă omului putinţa să deosebească şi sa caute numai acele lucruri care sunt nestricăcioase şi dumnezeieşti şi să le dispreţuiască pe cele stricăcioase ale acestei Vieţi trecătoare. Acesta este începutul înţelepciunii, căci cunoaşterea adevăratei stări în care ne aflăm naşte în noi frica lui Dumnezeu.

Deosebit de însemnată este clipa în care omul „îşi vine intru sine”. Această expresie este des folosită de părinţii isihaşti din veacul al XIV-lea, atunci când vorbesc despre întoarcerea minţii în sălaşul inimii, după ce, atrasă de păcat, a pribegit în lumea din afară. Întocmai ca şi fiul risipitor, mintea care se desparte de pomenirea lui Dumnezeu se face asemenea fiarelor sălbatice sau asemenea demonilor. Omul cade din viaţa curată şi plină de toată înţelepciunea şi începe sa ducă o viaţă desfrânată, a cărei urmare inevitabilă este dezbinarea şi risipirea minţii, a simţurilor şi a întregii sale existenţe. Pentru ca firea omului să-şi recapete unitatea, trebuie ca mintea să se unească din nou cu inima într-o mişcare tămăduitoare spre cele dinlăuntru; ea trebuie să coboare şi să se sălăşluiască în inimă, căci numai dacă se uneşte cu aceasta poate ocârmui cu adevărat fiinţa omului. Şi când toată fiinţa noastră, inclusiv trupul, se adună în inimă, are loc o a treia mişcare, de data aceasta către Dumnezeu. Această triplă mişcare are un caracter circular, potrivit Sfinţilor Părinţi isihaşti. După ce şi-a risipit toată averea în lumea din afară (prima mişcare), fiul risipitor „îşi vine în sine” (a doua mişcare) şi se întoarce apoi cu toată fiinţa către Îmbrăţişarea Tatălui (a treia mişcare). Dar pentru a-şi uni din nou mintea cu inima, omul trebuie să înfrunte mulţimea gândurilor pe care i le aduce vrăjmaşul, majoritatea lor născute din mândrie. Insă cel ce şi-a aflat adâncul inimii incepe să cunoască de unde vin şi încotro se îndreaptă aceste gânduri şi nu se mai lasă atât de uşor amăgit de ele precum odinioară, căci de acum a învăţat să străjuiască intrarea în inimă. Iar când, în cele din urmă, omul ajunge să petreacă neîncetat cu mintea în inimă, pământul inimii lui rodeşte numai gânduri smerite care îi hrănesc şi-i reînnoiesc întreaga fiinţă.

Din nefericire, cei mai mulţi dintre noi trăim în afara inimii, de aceea şi mintea noastră se află într-o permanentă stare de confuzie. Majoritatea gândurilor ce se nasc înlăuntrul ei sunt gânduri pătimaşe care ne vatămă, deşi uneori ne pot cerceta şi gânduri bune. Atâta timp cât vom continua să ne nesocotim inima, vom fi robii acestei stări devastatoare, însă când durerea devine de nesuportat începem să căutăm drumul înapoi spre casă. Amintindu-şi de casa părintească, fiul risipitor îşi vine în sine şi chibzuieşte:

Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!”

Cu toţii purtăm îngropate înlăuntrul nostru amintiri despre casa Tatălui Ceresc, căci sufletul nostru va păstra mereu urmele harului Sfântului Botez prin care ne-am îmbrăcat cu Hristos. Ba mai mult, de fiecare dată când ne împărtăşim cu Sfintele Taine primim pecetea cea nepieritoare a bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. In inima fiului risipitor se naşte acum un alt gând smerit:

Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu…”

ma voi duce la tatal meu...Hotărârea de a se ridica din starea lui căzută marchează începutul renaşterii sale lăuntrice: văzând realitatea cutremurătoare a pierzaniei sale, el se întoarce întru sine şi către Tatăl său. Astfel începe creşterea lui dinamică în Dumnezeu. Acum este cu adevărat pregătit să fie luminat şi curăţit, căci a început să vorbească cu Dumnezeu cu toată sinceritatea, din adâncul inimii sale. Rugăciunea unei minţi împrăştiate nu are nici limpezime, nici profunzime, în timp ce mintea care s-a unit cu inima prisoseşte de rugăciune smerită – o rugăciune puternică ce ajunge la urechile Domnului Savaot.

Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta“.

Omul descoperă acum puterea smereniei şi înţelege că lui Dumnezeu i se cuvine toată slava şi cinstea, iar lui „ruşinarea feţei” din pricina păcatelor sale. Nu-şi mai pune nădejdea în sinele său păcătos şi supus stricăciunii, ci numai în mila lui Dumnezeu, iar această stare a inimii îl călăuzeşte la adevărata pocăinţă. Cum citim într-una din rugăciunile plecării genunchilor de la Rusalii: „Ţie am greşit, dar Ţie Unuia ne închinăm.” Suntem păcătoşi şi nevrednici de mila Lui, dar nădăjduim în Acela Căruia ne închinăm. Insă pentru a putea rosti acest „dar”, trebuie să avem credinţă, iar credinţa este piatra de temelie pe care ne clădim viaţa duhovnicească.

Fiul risipitor se smereşte încă şi mai mult:

Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”.

In originalul grecesc găsim cuvântul […], care înseamnă „lucrător cu ziua, servitor angajat”. Aşadar, el nu spune: „Fă-mă ca pe una din slugile tale.” Slugile făceau parte din familia stăpânului lor şi trăiau toată viata pe lângă casa acestuia, în timp ce simbriaşii nu locuiau în casa stapanului şi puteau fi oricând alungaţi. Astfel, fiul risipitor socoteşte că este mai nimerit să se aşeze pe sine în rândul lucrătorilor cu ziua, al slugilor celor mai de pe urmă. Asemenea ganduri smerite sunt proprii tuturor acelora care îmbrăţişează adevărata pocăinţă, cu fiecare astfel de gând ei adâncindu-se tot mai mult în smerenie. Pocăinţa arzătoare îl pogoară pe om în străfundurile nimicniciei sale, de unde numai Dumnezeu îl mai poate ridica. Domnul însuşi ne-a descoperit această cale: mai întâi pogorârea la iad, şi de acolo înălţarea mai presus de ceruri. Pe măsură ce înaintează in smerenie, omul sporeşte şi în înţelepciune, căci învaţă să-şi pună toată nădejdea în mila lui Dumnezeu, ştiind că EI îl va înălţa negreşit la timpul cuvenit. Singura grijă a celui ce şi-a aflat adâncul inimii este „să vâneze” neîncetat acele gânduri smerite care să-l conducă pe calea pogorâtoarea pocăinţei. Ştim că tot cel ce este călăuzit de Duhul Sfânt nu încetează a se micşora pe sine, şi cu cât se pogoară mai mult, urmând pilda lui Hristos, cu atât mai sus va fi înălţat împreună cu El.

Energia răului îl duce pe om la pierzanie, în timp ce energia harului dumnezeiesc preschimbă întreaga fiinţă a celui ce şi-a încredinţat viaţa voii lui Dumnezeu. Atunci când omul află mântuirea, fiecare gând smerit dă naştere unui gând şi mai smerit, iar “tot gândul rău este robit spre ascultarea lui Hristos”. Harul lui Dumnezeu îl înalţă la slava îmbrăţişării Tatălui Ceresc şi îl învredniceşte de darul înfierii.

Multa pătimire l-a ajutat pe fiul risipitor să-şi afle adâncul inimii, iar succesiunea dinamică a gândurilor smerite care i-au reînviat sufletul l-a călăuzit la descoperirea tărâmului duhovnicesc al pocăinţei.

Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta”.

Mare putere are un gând smerit! In doar câteva cuvinte, Sfânta Scriptură ne dezvăluie aici un mare adevăr: atunci când îşi redescoperă inima şi începe să adune cu smerenie har peste har, omul devine neînfricat în pocăinţa sa, gata să îndure chiar şi flăcările iadului. Oricât de grele ar fi necazurile şi încercările prin care trece, el aleargă la Dumnezeu înarmat cu mare curaj şi îndrăznire, făcând de fiecare dată un „salt” de credinţă către El.

Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă”.

Care alt tată în afară de Tatăl Ceresc îşi poate vedea fiii de la o atât de mare depărtare, chiar şi peste munţii fărădelegilor lor? Cu adevărat uimitor este faptul că Dumnezeu binevoieşte să-l urmeze pe om până şi în prăpastia păcatului şi a iadului! Domnul niciodată nu-Şi întoarce privirea de la noi, ci veghează şi aşteaptă răbdător să ne venim în fire, şi numai atunci ne ridică la înălţimea slavei Sale.

Tatălui

i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui si l-a sărutat”.

Aleargă, cade şi sărută – trei verbe datoare de mare putere. Dumnezeu aleargă în întâmpinarea celui ce se pocăieşte, ca să-i dea puterea să ducă la îndeplinire hotărârea de a se întoarce la El. Domnul cade pe grumazul omului, pentru ca omul să devină purtător de dumnezeu, un „roib” ce-L poartă pe Dumnezeu ca pe călăretul său. Cât de frumoase sunt aceste imagini pe care le foloseşte Scriptura pentru a descrie nemărginita dragoste şi smerenie a lui Dumnezeu! Minunat este Dumnezeul nostru! El s-a smerit pe Sine înaintea noastră, din dragoste pentru noi, biruind astfel moartea păcatului. Atât de mult ne iubeşte, încât Se face slujitorul nostru, ca să ne primească în propria Lui viaţă şi împărăţie. Domnul revarsă noianul îndurărilor Sale peste omul care se pocăieşte, iar acesta este începutul vieţii veşnice, al vieţii în Dumnezeu ce nu cunoaşte nici stricăciune, nici sfârşit. Atunci când omul devine purtător de Dumnezeu, merge din putere în putere, iar bucuria lui sporeşte neîncetat, făcându-se tot mai deplină.

Abia îşi începe fiul risipitor spovedania, că milostivul tata îl şi strânge la piept şi îl sărută. Tatăl cunoaşte prefacerea inimii sale şi, plin de bucurie, nici măcar nu-i ascultă mărturisirea. Atât de mult doreşte să-l reaşeze pe cel pocăit în demnitatea de fiu, încât porunceşte slugilor sa-i aducă îndată haina cea mai bună. La fel se întâmplă şi cu noi, atunci când îmbrăţişăm pocăinţa şi plângem înaintea Iui Dumnezeu: Domnul nu întârzie să ne dăruiască iertare. Dar să nu uităm că adevărul pocăinţei noastre este pecetluit numai atunci când ne mărturisim păcatele înaintea unui om „asemenea pătimitor ca noi”, un preot al Bisericii lui Hristos. După ce şi-a îmbrăţişat fiul, tatăl îi împărtăşeşte însăşi viaţa lui şi îi dăruieşte toate bogăţiile sale, ca şi cum acesta nu ar fi părăsit niciodată casa părintească. Pentru el păcatele fiului risipitor sunt precum firele de praf pe o oglindă, pe care le şterge într-o clipă, lăsând sticla curată ca la început.

Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi …”

Tatăl îl îmbraca în haina cinstei şi a slavei şi „dă inel în mâna lui şi încăltăminte în picioarele lui“. Potrivit Sfinţilor Părinţi, haina reprezintă cinstea înfierii, iar inelul închipuie puterea de a duce o viaţă fără de păcat, păzind poruncile lui Dumnezeu. De asemenea, în vechime, dacă cineva dăruia cuiva inelul său îl învestea pe acesta cu însemnele puterii sale. La fel face şi Dumnezeu cu păcătosul care se întoarce: îl face mostenitorul de drept al propriei Sale vieţi. Incălţămintea reprezintă şi ea semnul înfierii, al libertăţii omului, căci pe vremea aceea numai slugile umblau desculţe.

Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim“.

Plin de bucurie, tatăl pregăteşte praznic luminat în cinstea întoarcerii fiului său. Domnul însuşi spune în Evanghelie:

Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”.

Intr-adevăr, pe pământ omul trăieşte între două lumi, primind raze de lumină din împărăţia cerurilor şi umbre ale întunericului din lumea de dedesubt. Depinde de libera sa alegere dacă în clipa mutării din această viaţă înaintea lui se va deschide poarta către fericirea veşnică sau cea către întunericul chinuitor al propriei sale ticăloşii. Tatăl Ceresc are însă un singur gând:

Acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Nemăsurată îi este bucuria, precum neostoită îi este şi setea după mântuirea noastră! De fapt, dorinţa Lui arzătoare ca noi ne întoarcem la El este cea care ne duce la pocăinţă.

Intoarcerea fiului risipitor nu a pricinuit însă bucurie fratelui său mai mare, care lucra la ţarină în afara casei părinteşti. Acesta îi întruchipează pe farisei, care nu s-ar fi bucurat vreodată de întoarcerea unui păcătos, căci pentru ei păcătoşii erau vrednici de iad. Fariseii îşi puneau nădejdea numai în dreptatea lor, dovedind astfel că se aflau încă la tarină, adică în afara lăcaşului inimii lor. Intocmai ca şi fiul cel mare din parabolă, ei se considerau fii ascultători ai lui Dumnezeu, fără să-şi dea însă seama că niciodată nu-şi dăruiseră cu adevărat inima Tatălui Ceresc. Nu ajunseseră la cunoaşterea lui Dumnezeu, nici nu se împărtăşiseră vreodată de Duhul Lui. Ei împlineau în mod mecanic legea, crezând ca astfel îl pot sili pe Dumnezeu să-i mântuiască.

Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece si jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea“.

Neputând înţelege ce se întâmplă, fiul cel mare a întrebat pe una dintre slugi, care i-a spus:

fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.”

Socotindu-se nedreptăţit, el s-a umplut de mânie şi a răspuns ca şi cum ar fi fost cu totul lipsit de inimă, sau mai degrabă ca şi cum ar fi avut o inimă de piatră. A refuzat să intre în casă, parcă spunându-I lui Dumnezeu: „Dacă îi primeşti pe păcătoşi în împărăţia Ta, atunci eu prefer să rămân afară”. Din nefericire, vedem această atitudine la mulţi creştini din ziua de astazi, care nu numai că nu se bucură cu adevărat de intoarcerea unui păcătos la Dumnezeu, dar se şi întristează văzând că acesta sporeşte în viaţa duhovnicească.

Dar tatăl lui, ieşind, îl ruga”.

Precum a ieşit în întâmpinarea fiului risipitor, la fel iese tatăl să-l întâmpine acum pe fiul cel mare. Dumnezeu Se smereşte înaintea tuturor fiilor Săi, vrând să ne adune pe toţi în casa Lui. Dar câţi dintre noi nu refuzăm oare să împărtăşim bucuria Tatălui ceresc, răspunzându-I în schimb cu obrăznicie:

Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie, niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei”.

Un astfel de răspuns arată că legătura noastră cu Dumnezeu nu poartă pecetea iubirii adevărate. Iar dacă nu suntem uniţi cu Hristos prin dragoste smerită, atunci suntem departe de desăvârşire şi mântuirea noastră este îndoielnică. Cuvintele fiului celui mare dovedesc că inima lui era lipsită de „sarea” dragostei. El continuă cu şi mai multă amărăciune:

Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat“.

Câtă mânie şi dispreţ împotriva fratelui său! Il judecă şi îl osândeşte după păcatele lui, neputând vedea însă prefacerea care a avut loc în sufletul acestuia.

Atunci milostivul tată, în marea sa bunătate, îi răspunde:

Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt“.

Acestea sunt probabil cele mai înduioşătoare cuvinte din întreaga pildă! Tatăl arde de dorinţa de a-l tămădui pe fiul său de invidie: „Ţi-am dat deja tot ce este al meu. De ce să-l pizmuieşti pe fratele tău? Nu-ţi cer decât să mă iubeşti ca un fiu.” Dacă inima fiului celui mare ar fi fost unită cu inima tatălui, atunci bucuria acestuia ar fi fost şi bucuria lui. Cinstea fratelui său ar fi fost şi cinstea lui, întocmai cum lumina unei lumânări nu se micşorează atunci când aprindem de la ea şi alte lumânări. Numai după ce îi dovedim lui Dumnezeu că Il iubim ca nişte fii adevăraţi devenim în stare a primi tot ce este al Lui, însăşi Viaţa Sa şi toata bogăţia darurilor Sale.

Nespus de blânde, cuvintele Domnului scot la iveala dorinţa Lui fierbinte de a ne tămădui de meschina patimă a invidiei. Intr-un alt loc din Evanghelie, după învierea Domnului, Petru îl întreabă pe Hristos despre Ioan. Pe de o parte, Sfântul Petru era cuprins de mare ruşine pentru ca se lepădase de Hristos; pe de altă parte, el nu uitase că la Cina cea de Taină ucenicul cel iubit îşi rezemase capul de pieptul învăţătorului. De aceea îl întreabă pe Iisus:

Doamne, dar cu acesta [Ioan] ce se va întâmpla?”

Hristos îi răspunde:

Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie”.

Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne intereseze cum Se poartă Dumnezeu cu semenii noştri. Singura noastră grijă ar trebui să fie a-L urma noi înşine cu credincioşie şi dăruire de sine, şi atunci vom auzi şi noi cuvintele lui binecuvântate:

Toate ale Mele, ale tale sunt”.

Şi într-adevăr, dacă îi dăruim lui Dumnezeu inima noastră, nu ducem lipsă de nimic, căci darurile cu care El îi binecuvântează pe fraţii noştri sunt totodată şi darurile noastre.

Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Dacă păşim cu credincioşie pe urmele Domnului, singura noastră dorire va fi mântuirea întregii lumi. Atunci propria noastră mântuire va urma în chip firesc, căci dorinţa noastră se va uni cu dorinţa lui Dumnezeu, Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască. Un monah din Sfântul Munte obişnuia să se roage astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, mantuieşte toată lumea Ta şi mântuieşte-mă şi pe mine”. Cu alte cuvinte: „Doamne, primeşte-i pe toţi în rai şi astfel poate mă vei primi şi pe mine.”

Atunci când urmăm lui Hristos, singura noastră grijă este să-I fim bineplăcuţi şi să-I aducem mulţumită în tot ceea ce facem. Insă mai întâi trebuie să statornicim o legătură adevărată cu El, cultivând în noi smerenia vameşului şi pocăinţa nestrămutată a fiului risipitor. Dumnezeu astfel l-a plămădit pe om, încât el să-şi afle împlinirea şi desăvârsirea în relaţia unică şi personală cu Ziditorul său. Aşadar, menirea cea mai înaltă a vieţii noastre este să întemeiem o legătură trainică cu Hristos şi să purtăm un dialog neîntrerupt cu El. Atunci toate legăturile cu semenii noştri îşi vor lua puterea din legătura noastră cu Dumnezeu, şi vom incepe să vedem totul, fiecare lucru din lumea zidită, în lumina acestei legături. Dacă singura noastră preocupare va fi să ne îmbunătăţim mereu legătura cu Domnul, înăuntrul nostru se va naşte o adâncă pocăinţă, şi cu cât vom creste mai mult în Hristos, cu atât mai limpede ne vom cunoaşte sărăcia duhovnicească, iar însuflarea noastră se va reînnoi neîncetat. Atunci nu ne vom mai teme de nimic, căci nimeni nu ne va mai putea despărţi de dragostea Lui.

Fireşte, viaţa veşnică nu este altceva decât legătura pe care am stabilit-o cu Mântuitorul nostru încă din această viaţă, legătură care va continua şi în veacul ce va să fie. Vom fi judecaţi potrivit dragostei noastre, potrivit fiecărui cuvânt al lui Hristos cuprins în Evanghelie. Intocmai cum Domnul l-a întrebat pe Apostolul Petru după înviere: „Mă iubeşti tu pe Mine?“, la fel ne va întreba şi pe noi în veacul viitor: „Dar tu, mă iubeşti pe Mine?” Şi noi vom răspunde la rândul nostru: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc.” Dar hotărârea şi îndrăznirea cu care vom răspunde vor depinde întru totul de profunzimea legăturii noastre cu Persoana lui Hristos. Atitudinea pe care o adoptăm în viaţa aceasta ne va însoţi şi dincolo de mormânt, după cum se arată în chip lămurit în pericopa despre Judecata de Apoi din Sfânta Evanghelie: „Doamne, când am făcut vreun bine pe acest pământ? Ţie Ţi se cuvinte slava, nouă ruşinea feţei.” Acesta este gândul smerit pe care îl rostesc drepţii înaintea lui Dumnezeu şi care le-a hrănit pocăinţa de-a lungul vieţii lor pământeşti. De aceea se cade să ne însuşim şi noi încă de pe acum această atitudine smerită, pentru a ne învrednici de viaţa veşnică alături de Domnul. Trufia şi îndreptăţirea de sine nu-şi au locul aici, însă din păcate ele ne pot însoţi în veşnicie, osândindu-ne la veşnica despărţire de Dumnezeu.

Pentru noi raiul este Hristos. Sfântul Siluan mărturiseşte:

Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci raiul ar fi pe pământ, căci «împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru». Împărăţia lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt şi în cer, şi pe pământ acelaşi este.“

Raiul începe aici pe pământ, prin iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. In aceasta se cuprinde toată bogăţia vieţii veşnice, căci omul a fost zidit ca să-L mărească pe Dumnezeu, dându-I pururea slavă. Iar Domnul Se bucura să întoarcă această slavă chipului Său, omului, care la randul lui aduce şi mai multă laudă Ziditorului său. Astfel patrundem în nesfârşita mişcare circulară a dragostei şi a slavosloviei. Creşterea în Dumnezeu este adevărata împlinire a omului care a fost chemat la asemănarea cu Dumnezeu însuşi.

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)

Fericirea familiei - Sfântul Nectarie de la Optina

duminică, 28 februarie 2016

| | | 0 comments

Sfinţi Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara

| | | 0 comments

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reunit joi, 25 februarie 2016, în şedinţă de lucru la Reşedinţa Patriarhală a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie, de la Mănăstirea Stânişoara, având ca zi de prăznuire data de 3 septembrie.

În munţii din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au nevoit mulţi sihastri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului locaş de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Bătrân (cel Mare) al Ţării Româneşti, cât şi după aceea. Printre cei mai cunoscuţi pustnici ai locului au fost cei şase monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, s­au retras dincolo de Olt. Dintre ei cunoaştem cu numele pe Cuvioşii Daniil duhovnicul şi Misail, ucenicul său, care s-au aşezat la poalele Muntelui Cozia şi au întemeiat Schitul Turnu, precum şi pe Cuvioşii Neofit şi Meletie, pe care îi prăznuim astăzi. Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânişoara.

Sfântul Cuvios Neofit s-a născut în veacul al XVI-lea din părinţi creştini ortodocşi, cu frică de Dumnezeu şi cu evlavie sfântă. De tânăr a primit chipul îngeresc al călugăriei în Mănăstirea Cozia şi, după mai mulţi ani de ascultare smerită în obşte, dorind viaţă desăvârşită, a primit binecuvântarea stareţului său să meargă în pustnicie. Astfel, şi-a săpat o chilie în partea de apus a muntelui numit Sălbaticul şi acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli şi în neîncetată rugăciune, primind după o vreme tunderea în marea schimă călugărească. Toată săptămâna postea şi se ruga în peşteră, iar din când în când, în Duminici şi sărbători, cobora la sihăstria de la Turnu, se spovedea la Cuviosul Daniil duhovnicul, apoi, la Sfânta Liturghie, se împărtăşea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Hristos. Fiind lucrător încercat al rugăciunii neîncetate, acest fericit, mare nevoitor şi iubitor de Dumnezeu, după ce s-a dăruit cu totul vieţii pustniceşti şi a ajuns pe înalte trepte de sfinţenie, a primit de la Duhul Sfânt darul lacrimilor şi al mijlocirii pentru întreaga lume. După 30 de ani, trăiţi în sălbăticia locurilor, unde a suferit asprimea iernilor „în sărăcie şi golătate”, răbdând grele ispite de la diavoli, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo în peşteră, neştiut de nimeni. Trupul său răposat a fost descoperit de un călugăr de la Mănăstirea Cozia, care era rânduit să ducă mâncare pustnicilor. El a luat trupul Sfântului şi l-a adus la mănăstire să-l îngroape. Dar noaptea fericitul Neofit i s-a arătat în vis şi l­a certat, poruncindu-i să-i ducă trupul înapoi în peşteră. Tot în această noapte Cuviosul s-a arătat şi stareţului, îndemnându-l să aşeze la locul său de nevoinţă sfântul său trup. A doua zi de dimineaţă, călugărul a luat cinstitul trup al Cuviosului şi, împreună cu un alt monah, le-a dus în peştera lui, în muntele Sălbaticul. Ajungând aici, unul dintre călugări, supărat de osteneala pe care o făcuse, a zis: „Cu urşii ai trăit, cu urşii să rămâi!”. Pentru aceste vorbe lipsite de evlavie a fost însă pedepsit îndată, întorcându-i-se capul spre spate. Atunci, cu vaiete mari a coborât la mănăstire, mărturisindu-şi păcatul. Părinţii, împreună cu stareţul mănăstirii, s-au rugat Cuviosului Neofit să ierte pe cel păcătos şi acesta s-a vindecat îndată. În felul acesta a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, arătându-l înaintea tuturor făcător de minuni şi tămăduitor. Vestea aceasta s-a răspândit curând, mai ales în satele de prin apropiere, încât mulţi credincioşi îşi îndreptau paşii spre peştera lui unde se închinau şi primeau mângâiere sufletească şi vindecare de boli. Moaştele Sfântului Neofit se păstrează astăzi în biserica Mănăstirii Stânişoara, unde mulţime de binecredincioşi creştini primesc ajutor, fiind izbăviţi de patimi sufleteşti, de necazuri şi de boli, iar peştera unde s-a nevoit Cuviosul este şi astăzi loc de pelerinaj.

Sfântul Cuvios Meletie a trăit în sihăstria Stânişoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea. Se crede că era de loc dintr-un sat aflat în preajma Mănăstirii Cozia, unde a şi intrat ca vieţuitor din fragedă vârstă. Aici s-a nevoit în post şi rugăciune până în ziua în care, la rugăminţile lui, stareţul său i-a dat binecuvântare să mergă la părinţii sihaştrii şi să se nevoiască dincolo de Olt. Cuviosul şi-a săpat o peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, munte în care se nevoia şi pustnicul Neofit. Acolo a rămas fericitul, a primit marea schimă şi s-a ostenit vreme de peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele. Ostenelile lui erau nenumărate: lacrimi, suspine, metanii, postiri, privegheri şi lupte împotriva duhurilor necurate. Şase zile se nevoia în chilia pe care şi-o săpase în peşteră, iar duminica mergea la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, şi primea Sfânta Împărtăşanie. Zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească mai mult şi, în acelaşi timp, să se roage şi mai mult. La bătrâneţe, însă, nemaiputând coborî din peşteră cale îndepărtată, s-a rugat lui Dumnezeu şi prin grija Maicii Domnului a izvorât un izvor de apă chiar înaintea peşterii sale, care curge şi astăzi, fiind numit: „izvorul lui Meletie”. Astfel, Dumnezeu l-a slăvit prin darul minunilor, al tămăduirilor şi al mângâierii sufletelor întristate, încât Cuviosul a ajuns să fie cunoscut pentru sfinţenia sa. După îndelungate nevoinţe, ajungând la adânci bătrâneţi, şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu. O parte din cinstitele sale moaşte, care au odihnit vreme îndelungată în peşteră, au fost mai târziu împărţite de credincioşi, iar peştera este loc de închinare până astăzi.

Viaţa şi nevoinţele Cuvioşilor Neofit şi Meletie îi arată a fi preamăriţi de Duhul Sfânt şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, ca purtători de daruri duhovniceşti şi rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat în anul 2016, rânduindu-le zi de pomenire la data de 3 septembrie.

Sursa: Basilica

Predică la Duminica a XXXIV-a după Rusalii - a fiului risipitor - Sfântul Ioan Gură de Aur

sâmbătă, 27 februarie 2016

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 15, 11-32


Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Sf. Ioan Gură de AurPredică la pilda fiului risipitor

Așa va fi bucurie în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Lc. 15, 7).

Omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să nu fie leneş şi uşuratic la minte. Când noi ştim că suntem păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amandoua acestea ne-ar duce la pieire.

Adica deznadajduirea ne impiedica de a ne scula din caderea in pacate, iar usuratatea mintii face, ca si cei ce stau, sa se poticneasca si sa cada. Aceasta, asadar, ne rapeste binele pe care il posedam, iar aceea, adica deznadajduirea, nu ne lasa a ne elibera de relele sub care noi suspinam.

Usuratatea mintii ne impinge iarasi afara din cer, unde noi ne aflam, iar deznadajduirea ne arunca in bezna rautatii. Daca noi insa nu deznadajduim, putem curand sa scapam de aceasta bezna. Socoteste acum puterea amandurora, atat a usuratatii de minte, cat si a deznadajduirii!

Satana a fost la inceput un inger bun, clar fiindca din capul locului a fost usuratic la minte si apoi a deznadajduit, de aceea a cazut asa de adanc, incat niciodata nu se va mai scula. Cum ca el la inceput a fost un inger bun, invatam din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Vazut-am pe Satana ca un fulger din cer cazand” (Lc. 10, 18).

Aceasta asemanare cu fulgerul ne arata atat stralucirea cea dinainte a Satanei, cat si repeziciunea caderii sale. Sfantul Apostol Pavel a fost la inceput un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor si vrajmas al credinciosilor. Dar pentru ca nu a deznadajduit dupa ce a cunoscut ratacirea sa cea grozava, de aceea el s-a facut asemenea ingerilor.

Iuda dimpotriva, dintai inceput a fost Apostol, dar pentru ca era usuratic la minte, s-a lasat smintit de pacat si s-a facut vanzator al Dumnului. Insa talharul cel de pe cruce, macar ca savarsise asa de multe pacate, nu a deznadajduit si de aceea a intrat in rai.

Fariseul, usuratic fiind la minte, s-a bizuit prea mult pe faptele sale cele bune si de aceea a cazut in pieire; vamesul, dimpotriva, nu a deznadajduit si de aceea s-a inaltat asa, intrecandu-i pe altii.

Trebuie oare sa va mai arat ca aceasta s-a intamplat si unei cetati intregi? Toata cetatea cea mare Ninive s-a mantuit, pentru ca nu a deznadajduit, macar ca hotararea cea dumnezeiasca ii luase toata nadejdea. Adica proorocul nu zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; ci el zisese de-a dreptul: „Inca 40 de zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3, 4). Insa cu toate ca Dumnezeu ii amenintase, cu toate ca proorocul le vestise aceasta, iar cuvintele lui nu cuprindeau nici amanare, nici conditii, ei totusi nu au deznadajduit, nu au parasit increderea.

Dumnezeu nu le pusese conditii, iar proorocul nu le zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; si el n-a facut aceasta pentru ca si noi, cand auzim asemenea hotarare a lui Dumnezeu, sa nu ne indoim si sa nu parasim nadejdea, ci sa privim la exemplul Ninivei. Nici o sageata a Satanei nu este asa de tare si primejdioasa ca deznadajduirea si cand noi deznadajduim, ii facem chiar mai multa bucurie decat cand pacatuim.

Dumnezeu, insa, totdeauna este gata a ierta si pe cel mai mare pacatos, daca ei da prilej de a fi crutat, adica daca vine la pocainta.

Vreau sa va arat cum insusi Domnul ne asigura si ne fagaduieste aceasta, printr-o pilda. Au fost doi frati care erau mostenitori ai tatalui lor. Unul dintre dansii a ramas in casa, iar celalalt, care a cheltuit toata mostenirea sa, s-a dus in strainatate, pentru ca nu putea suferi ocara saraciei.

Eu va amintesc aceasta pilda, ca sa vedeti ca pacatele noastre se iarta numai daca deschidem ochii asupra starii noastre. Eu insa zic aceasta, nu spre a face pe cineva usuratic la minte, ci mai vartos pentru a feri pe oricine de deznadajduire, caci deznadajduirea este inca si mai rea decat usuratatea mintii.

Fiul cel pierdut este icoana pacatosului. Dar ce a grait acest fiu, cand se afla in cea mai mare ticalosie? „Intoarce-ma-voi la tatal meu”, a zis el (Lc. 15, 18). Tatal nu-l oprise de a se duce in strainatate, pentru ca el sa invete, din incercare, cat de norocit era fiul care ramasese acasa.

Adica adeseori Dumnezeu oranduieste asa, ca noi, cand nu ne folosesc cuvintele, sa ne invatam si sa ne facem mai cu minte printr-o incercare amara. Aceasta a spus-o insusi Dumnezeu iudeilor, prin profetul Ieremia.

Cand profetii de mii de ori sfatuisera si indemnasera pe acest popor, iar el nu urma si nu asculta, Dumnezeu le-a trimis certari si profetul le-a zis: „Cerceta-te-va viclenia ta si rautatea ta te va pedepsi” (Ier. 2, 19). Adica fiindca ei erau atat de nebuni, incat nu ascultau sfatuirile si mustrarile lui Dumnezeu si petreceau in pacatele lor, de aceea El i-a predat nenorocirii, pentru ca sa se certe si iarsi sa se invredniceasca de Dansul.

Deci, in acelasi chip, fiul cel trecut prin o amara incercare, a invatat sa cunoasca cat de rau este a pierde casa parinteasca, drept care el acum s-a intors indarat. Iar tatal n-a pomenit ratacirea lui, ci l-a primit cu bratele deschise.

Pentru ce a facut el aceasta? Pentru ca el era tata al lui, iar nu judecator. De aceea, el a poruncit sa se faca sarbatoare de bucurie si ospat si toata casa sa serbeze si sa se veseleasca.

Ce gandesti tu? Pacatul oare se rasplateste asa? Nu, nu pacatul, ci reintoarcerea; nu calcarea de lege, ci indreptarea. Iar cand fratele cel mare s-a suparat ele toate acestea, tatal l-a linistit cu cuvintele: „Tu in toata vremea esti cu mine, acesta insa era pierdut si s-a aflat, era mort si a inviat” (Lc. 15, 31-32).

Cu acestea el vrea sa zica: cand este vorba de a mantui pe un pierdut, nu este locul de a-i face judecata si a porni aspra cercetare asupra lui, ci trebuie cineva sa fie milostiv si sa ierte. Aceasta este ca la doctor. Cand cineva s-a imbolnavit din pricina unei vieti fara randuiala, doctorul nu-i face mustrari in loc de a-i da doctorii, nici nu-l pedepseste in loc de a-l tamadui.

Cata vreme a fost departat de la noi, gandeste parintele, el a fost lasat foamei, rusinii si celor mai infricosate ticalosii de tot felul. De aceea zice el: „A fost pierdut si s-a aflat, mort si a inviat”. El prin aceasta voieste sa zica celuilalt fiu: „Uita-te nu la cele de fata, ci cumpaneste marimea ticalosiei lui celei de dinainte. Tu ai acum inaintea ta un frate, nu un strain”!

El s-a intors la tatal si acesta nu-si mai poate aminti cele de dinainte, ci isi mai aminteste numai de acele ce il misca la compatimire, la indurare, la pogoramant si crutare. De aceea el si vorbeste numai ele cele ce patimise fiul sau, nu insa si de cele ce facuse el. Nu pomeneste ca acela cheltuise in destrabalari toata averea sa, ci numai ticalosia cea inmiita cu care avusese a se lupta.

Cu aceeasi ravna, ba chiar cu mai mare, pastorul cel bun a cautat oaia cea pierduta, in pilda cea dinainte, fiul cel ratacit s-a intors singur; insa pastorul a alergat dupa oaia cea ratacita, iar cand a aflat-o, a luat-o pe umerii sai si s-a bucurat pentru dansa mai mult decat pentru celelalte, care nici cand nu se pierdusera (Lc. 15, 5).

Dar socoteste cum a adus el indarat oaia cea pierduta. El n-a certat-o, nici n-a pedepsit-o, ci a luat-o pe umerii sai si a adus-o el insusi la turma indarat.

Deci, stiind noi ca Dumnezeu pe pacatosii ce se intorc la El nu numai ca nu-i respinge, ci ii primeste tot asa de prietenos ca si pe cei drepti si nu numai ca nu-i pedepseste, ci El insusi umbla dupa dansii si-i cauta si aflandu-i se bucura de ei mai mult decat de cei drepti; stiind noi acestea, de suntem pacatosi, sa nu deznadajduim, iar, pe de alta parte, nici de faptele cele bune ale noastre sa nu ne inchipuim nimic.

Sa tremuram pentru noi, ca nu cumva prin bizuinta sa cadem in pacat; iar daca am cazut, sa aducem pocainta.

Precum am zis de la inceput, doua lucruri ne arunca in pierzare, adica bizuirea noastra cea falsa, cand ne semetim si deznadajduirea, cand am cazut. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, spre a-i face atenti pe cei ce cred a sta neclintiti, zice: „Celui ce i se pare ca sta neclintit, sa ia aminte sa nu cada”(I Cor. 10, 12).

Iar pentru a scula iarsi pe cei cazuti si spre a destepta in ei o ravna noua mai mare, scrie el catre Corinteni: „Voi plange pe multi [dintre voi], care au pacatuit si nu s-au pocait” (II Cor. 12, 21). El socoteste prin aceasta ca aceia care nu s-au pocait sunt mult mai de jelit decat cei ce au pacatuit.

Iar profetul Ieremia a zis: ,,Oare cel ce cade nu se scoala; sau cel ce se abate nu se intoarce?” (Ier. 8, 4). La fel ne sfatuieste David, cand zice: „O de I-ati auzi glasul care zice: Sa nu va invartosati inimile voastre...” (Ps. 104, 8).

Asadar, sa nu deznadajduitii, ci sa avem nadejde tare la Dumnezeu, sa gandim la noianul cel nemasurat al harului Sau si al iubirii de oameni, sa ne scapam de constiinta cea rea si cu toata ravna si osardia, sa ne sarguim la fapta cea buna, facand pocainta sincera si serioasa; pentru ca noi inca de aici sa lepadam toate pacatele cele savarsite, ca sa ne putem infatisa la scaunul judecatii lui Hristos si sa dobandim imparatia cea cereasca, careia fie ca noi toti sa-i fim partasi prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine cinstea si marirea, acum si in vecii vecilor! Amin.

Sursa: Doxologia

Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu

| | | 0 comments

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reunit joi, 25 februarie 2016, în şedinţă de lucru la Reşedinţa Patriarhală a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu, având ca zi de prăznuire data de 5 octombrie.

În decursul veacurilor creştine, numeroşi sihaştri s-au nevoit pe Muntele Coziei. Aceşti plăcuţi ai lui Dumnezeu au mers departe de lume, în sihăstria munţilor, întocmai marilor nevoitori ai Bisericii, devenind călugări desăvârşiţi, iubitori de nevoinţă şi de viaţă pustnicească. Ei se pregătiseră din vreme în post şi rugăciune, în ascultare şi citirea dumnezeieştilor Scripturi, ajungând să cunoască Psaltirea pe de rost. Alţii se rugau cu Rugăciunea lui Iisus în desăvârşită linişte şi ascultare, nevoindu-se singuri ani îndelungaţi. La început şi-au construit bordeie, iar apoi şi-au săpat chilii în stânca muntelui, unde au trăit în post şi rugăciuni neîncetate, răbdând frigul, suferinţele şi ispitele de tot felul de la viclenii diavoli. Sfinţenia vieţii lor s-a făcut cunoscută multor călugări şi creştini, devenind adevărate pilde de rugăciune, nevoinţă şi vieţuire în Mântuitorul Hristos.

Sfinţii Cuvioşi pustnici Daniil şi Misail s-au născut în a doua jumătate a veacului al XVI-lea în părţile Olteniei. Amândoi, încă din tinereţile lor, erau iubitori de nevoinţe pentru Dumnezeu şi doritori de viaţă sfântă, având o fierbinte dragoste către Mântuitorul Iisus Hristos şi către Preacurata Sa Maică. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Domnului: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să urmeze Mie, au lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni, şi au intrat în Mănăstirea Cozia ca fraţi, vieţuind în ascultare şi smerenie, urmând pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce s-a făcut ascultător Tatălui pentru noi, până la moartea pe cruce. Ei au deprins taina nevoinţelor, dobândind darul rugăciunii şi al iubirii de Dumnezeu. Deci, parcurgând după rânduială, toate încercările duhovniceşti, s-au supus poruncilor stareţului lor şi ale fraţilor, fiind exemple vii de nevoinţă întru toate. Nu mult după ce au intrat în mânăstire, pentru multele lor osteneli şi pentru râvna lor după Dumnezeu, s-au făcut vrednici de mult dorita schimă a călugăriei, primind tunderea de la egumenul lor. Cuviosul Daniil, fiind cunoscător al Sfintelor Scripturi şi al învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, dar având şi viaţă vrednică şi iscusinţă în viaţa călugărească, a fost învrednicit de harul preoţiei. Deci, ajuns ca făclia în sfeşnic, prin viaţă smerită şi curată, s-a făcut repede cunoscut de părinţii din mânăstire, care şi l-au ales duhovnic şi povăţuitor pe calea mântuirii. Printre cei care se mărturiseau la cuviosul Daniil a fost şi vrednicul de pomenire, fericitul Misail, care i-a devenit şi ucenic duhovnicesc. Primind ascultarea de duhovnic, Sfântul Daniil a început şi mai cu osârdie a se nevoi, mergând din putere în putere şi sporind întru faptele cele bune, chip şi pildă făcându-se tuturor. După o vreme, dorind împlinire duhovnicească şi arzând de dragostea cea dumnezeiască, au hotărât să părăsească viaţa de obşte şi să meargă în pustnicie. Primind binecuvântare de la stareţul lor, au mers dincolo de Turnul lui Traian, în ţinuturile Muntelui Cozia, unde şi-au săpat chilii în stânca muntelui lângă izvoarele de apă ale pădurii liniştite. Multe au fost ispitele Cuvioşilor, însă niciuna n-a biruit setea lor de rugăciune, de linişte şi de osteneliSub acoperământul Maicii Domnului, în jurul Cuvioşilor s-a adunat o mică obşte de fraţi nevoitori întru rugăciunea neîncetată, în privegheri, post şi în citirea cărţilor folositoare de suflet. De aceea, fericiţii Daniil şi Misail au ridicat o biserică de lemn pentru trebuinţele lor, în cinstea Intrării în biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul Daniil era duhovnic al tuturor pustnicilor din împrejurimi, la el spovedindu-se, după tradiţie, şi Sfinţii sihaştri Neofit şi Meletie. Aceştia coborau din când în când, mai cu seamă în duminici şi sărbători, pentru a se spovedi şi pentru a se împărtăşi la Sfânta Liturghie săvârşită în acest schit, care, aflându-se în apropierea vechiului turn roman, s-a numit Schitul Turnu.

Spre sfârşitul vieţii, Cuviosul Daniil, a dat părinţilor care se nevoiau acolo rânduieli de viaţă pustnicească, apoi, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul, le-a pus povăţuitor în locul lui pe ucenicul său, Cuviosul Misail. Amândoi fericiţii, Daniil şi Misail, după trecerea la cele veşnice, în prima jumătate a veacului al XVII-lea, au fost îngropaţi lângă altarul bisericuţei lor. Când, în anul 1676, mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti a construit la schit o nouă biserică, de piatră, a aşezat sfintele moaşte ale Cuvioşilor Daniil şi Misail la temelia altarului bisericii celei noi.

Astfel, Cuvioşii Daniil şi Misail, avva şi ucenicul, s-au arătat vase alese ale Duhului Sfânt, înscriindu-se în rândul Sfinţilor Cuvioşi sihaştri români, ca purtători de daruri duhovniceşti şi luminători prin vieţuirea sfântă.

Sursa: Basilica

Planul-cadru pentru gimnaziu – cronica unui dezastru anunţat

| | | 0 comments

Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.”(Eclesiastul 1.9)

De ce nu suntem pe drumul cel bun. Principiul dominoului în proiectarea curriculară

Orice discuţie despre planul-cadru în proiect şi dezbatere trebuie să pornească de la următoarele constatări: imensele greşeli făcute în planul-cadru din 2001, întârzierea foarte mare a proiectului actual faţă de promisiunile făcute încă din timpul ministeriatului domnului Funeriu şi abordarea, tot în cazul noului proiect, îngust-sectorială în locul celei integrator-holistice. Definiţia nebuniei, dată de Einstein, este să faci acelaşi lucru, aşteptând rezultate diferite. La rândul său, Emil Cioran considera nebunia ca introducerea speranţei în logică. Din păcate, vedem cum se repetă greşeli şi se doresc rezultate pozitive. Aşa cum se lucrează acum, nu vom avea succes sub nicio formă! Grav este şi că unii dintre cei care au făcut steag de luptă din a învăţa să înveţi, din creativitate şi spirit critic nu sunt în stare să constate greşelile şi să înveţe din ele ceea ce este de învăţat. O problemă precum cea a clasei a III-a a apărut tocmai ca urmare a tratării planurilor-cadru pe bucăţi, îngust-sectorial, nu în bloc, pe baza unei viziuni integratoare, holistice, asupra întregului parcurs şcolar al elevilor. Tocmai maeştrii viziunilor strategice, ai corelaţiilor de tot felul, ai muncii în echipă, ai creativităţii şi spiritului inovativ, ai paradigmelor fâşneţe şi analizelor statistice multicriteriale, tocmai ei, cei care voiesc progresul cu orice preţ, au clacat de o manieră spectaculoasă în aplicarea practică a principiilor profesate insistent.

Dincolo de gâlceava legată de discipline şi ore, adoptarea noului plan-cadru pentru gimnaziu pare a urma, matematic, o cale sortită dezastrului, pentru că s-a reuşit, din nou, încălcarea tuturor principiilor şi normelor proiectării curriculare. Scepticismul profesorilor faţă de proiectul planului-cadru, descris şi în concluziile preliminare ale ISE sub forma unui „orizont important de neîncredere în transparenţa şi în capacitatea factorilor de decizie implicaţi de a veni cu soluţii pertinente”, se explică tocmai prin încălcarea sistematică a principiilor şi normelor de proiectare curriculară. Orice curriculum trebuie să se bazeze pe o filozofie sănătoasă a educaţiei, pe un ideal educaţional clar formulat. Planul-cadru ar fi trebuit fundamentat pe principiile realismului, echilibrului dintre componente, colaborării, asigurării, analizei-diagnostic şi evaluării, testării exigente. Însă toate aceste principii sunt sistematic încălcate. Pare o discuţie aridă, plictisitoare, rezervată strict specialiştilor, însă ea este esenţială pentru reuşita sau eşecul activităţii de proiectare şi implementare a unui nou curriculum.

În fundamentarea planului-cadru se observă un scientism găunos şi fără orizont cultural, întâlnit şi pe plaiurile americane, de unde a fost importat. Acest scientism nu a scăpat criticilor lui Robin Barrow, care a persiflat obsesia teoreticienilor pentru corectitudinea corelaţiilor, pentru diagrame, scheme, angrenaje şi mecanisme. Teoreticienii scientişti ignoră complexitatea fenomenului educaţional şi au impresia că prin simpla invocare a unor deziderate au fundamentat „ştiinţific” planul-cadru, spre exemplu. Nu este deloc aşa, în primul rând pentru că studiile de fundamentare, în fapt rapoarte ale unor programe cu fonduri europene, nu au legătură cu ceea ce vedem concretizat în noul plan-cadru, care se dovedeşte, de fapt, aproape identic cu cel vechi. Mă întreb, cum a fost fundamentată ştiinţific reducerea la jumătate, faţă de necesar, a orelor de Istorie? Nu am văzut nicăieri această fundamentare, dar am văzut decimarea disciplinei în planul-cadru. Și atunci, care este legătura dintre ceea ce se fundamentează şi ceea ce se taie ori operează în planul-cadru?

Există şi alte ciudăţenii în cazul experţilor şi specialiştilor care roiesc pe lângă planul-cadru. Maeştri ai corelaţiilor de tot felul, ai statisticilor dezlănţuite, ai matricelor pline de perspicacitate, ei nu par a înţelege legătura existentă între ciclurile de învăţământ, planurile-cadru, programe, manuale şi evaluare. Nu au o abordare holistică, ci una îngust-sectorială. Nu vor să priceapă că un plan-cadru dezastruos îşi va propaga şocul distructiv în tot lanţul curricular, până la evaluare. Cunosc ei mersul subfinanţării sistemului? Îi interesează evoluţiile demografice? Au aflat că trăim vremuri ale crizelor, războaielor şi incertitudinii? De unde vor lua profesorii-ghiveci pentru a preda ghiveciul multi, pluri, inter, trans? Doresc cumva deşcolarizare, pentru că îl avem acum pe „Goagăl” şi elevii pot să-şi desăvârşească educaţia navigând pe net? Nu mai vorbim de faptul că nu a existat receptivitate la critici, nici dialog, nici atitudine proactivă, nici învăţare din greşeli. Specialiştii implicaţi nu au respectat şi nu respectă principiul colaborării în proiectarea planului-cadru. În locul dialogului cu mediul academic şi profesorii de la catedră, a feedbackului şi a comportamentului proactiv, am observat o îngrijorătoare rupere de realitatea şcolii. Cum se face că niciuna din criticile severe la adresa planurilor-cadru din 2001, spre exemplu, nu a ajuns în turnul de fildeş al designerilor curriculari? De ce nu s-a dat atenţie nenumăratelor apeluri, memorii, scrisori deschise, unele ale Academiei Române, privind dezastrul provocat învăţământului istoric? Specialiştii în cauză se consideră supra-competenţi şi nu au nevoie de niciun fel de consultare? Planul-cadru va influenţa tot lanţul curricular, de la programe şi manuale la evaluare, ceea ce impune ca exigenţa asupra proiectării lui să fie maximă. Dacă el va fi un eşec, totul se va prăbuşi. Vom avea programe şi manuale proaste, o evaluare deficitară, o educaţie jalnică.

Experimentele se fac pe şoareci de laborator, nu pe generaţii inocente

Urmărind modul de adoptare a noului plan-cadru, observăm apariţia unor mari probleme, de natură să compromită întregul proces. Ultima dintre acestea o reprezintă sciziunea intervenită în grupul de specialişti pentru curriculum. Noul grup disident propune, la spartul târgului şi nu se ştie în urma cărei revelaţii, o altă paradigmă, o a patra variantă de plan-cadru şi un nou profil al absolventului, aruncând la gunoi, în acest fel, variantele propuse dezbaterilor de până acum şi documentele-suport, care au fost degeaba elaborate. Astfel, profilul absolventului de gimnaziu, în viziunea grupului „deviaţionist”, este un lung pomelnic cu ceea ce ar trebui să facă şi să dreagă absolventul, fără vreo referire la identitate, valori şi alte lucruri desuet-nocive. Ce rost au avut atunci documentele-suport dacă primii care le contestă sunt chiar membrii grupului de lucru pentru planul-cadru?

De fapt, nu ştim cum anume în proiectarea curriculară a apărut o adevărată armată de reformişti de profesie, politruci civici, oengişti de bine, bloggeri progresişti, corporatişti creativi, specialişti – birocraţi şi experţi transcurriculari. John Kingdon numea această armată „puhoiul birocratic”, un „puhoi” care are nemulţumiri, vine cu tot felul de idei şi soluţii, dorind impunerea autoritară a opiniilor şi strategiilor proprii. Eterni reformatori, experienţa lor practică în domeniu nu trece, uneori, de genunchiul broaştei, şi de aceea nu ar trebui lăsaţi să se substituie practicienilor, pentru că de multe ori au dovedit că nu cunosc ori nu înţeleg problemele educaţiei, ba uneori nu stăpânesc nici noţiunile elementare ale curriculumului, confundând adesea planurile-cadru cu programele. Deşi ne propun miracole educaţionale, reformiştii experimentatori ne prezintă doar un nesfârşit pomelnic de deziderate pioase şi utopii pedagogice, agrementate cu un puhoi de grafice colorate, tabele, tabelaşe şi statistici, care „fundamentează” visele teoreticienilor din afara spaţiului şcolar. Primii care ar trebui să se pronunţe în materie de curriculum sunt profesorii, adică exact aceia care cunosc cel mai bine realitatea, tot ei urmând să aplice ceea ce se va legifera. Se pare că o luăm de la capăt cu experimentele făcute de oameni care nu cunosc şi nu înţeleg realitatea şcolară, pentru că nu au văzut cum arată o clasă reală şi activitatea didactică efectivă. Chiar preşedintelui, fost profesor de fizică, nu i-ar strica o vizită la fostul loc de muncă, de care nu pare să-şi mai amintească ceva. Prudenţa în experimentare a fost recomandată de un autentic specialist, domnul Ion Negreţ-Dobridor, care preciza exigenţele în materie de inovare şi schimbare: „Nimănui să nu-i fie permis să propună altora modele, strategii, reguli didactice, dacă ele nu se bazează pe experimente sigure; oricine propune un model, strategie sau inovaţie didactică, să fie capabil să le probeze el însuşi, ca educator, viabilitatea practică”. Înainte de noi şi noi experimente, poate ar trebui să ne oprim un pic pentru respiraţie şi să evaluăm realitatea şi efectele reformei permanente de până acum. De aproape două decenii, România este poligon nuclear de experimente pedagogice cu efecte devastatoare. Nici nu se apucă să se evalueze rezultatele unuia, că se şi încep altele, fără studii de impact, dezbateri, dialog. Credem, de aceea, că orice propunere revoluţionară ar trebui să vină, la pachet, cu studii de fezabilitate, cu rezultatele şi bunele practici care să o justifice. Să mai spunem că planul-cadru se referă la învăţământul public, nu la cel organizat de fundaţii, partide sau ONG-uri. Iar învăţământul public nu poate fi teren de experimente pentru utopişti de tot felul, bloggeri, oengişti, politruci şi activişti civici. Să înţelegem că ONG-urile reprezintă forţa reformatoare a învăţământului preuniversitar? Reformiştii utopici au un mare dor de inovare şi aplicare a tot ceea ce visează noaptea, deşi mulţi n-au văzut cum arată o clasă de elevi. Domniile lor lucrează doar cu entităţi virtuale şi elevi imaginari, ceea ce le permite obţinerea unor miracole didactice pe bandă rulantă şi să impună practicienilor cerinţe de domeniul fantasticului. Deontologic ar fi ca experimentele să se realizeze mai întâi pe şoareci de laborator, nu direct pe mari populaţii şcolare inocente, deoarece malformaţiile produse cu această ocazie sunt ireversibile. Cum permanent experimentele eşuează, reformatorii nu disperă, venind cu deviza lui Johnny Walker, keep walking, solicitând noi şi noi experimente devastatoare, fără ca cineva să le analizeze responsabili­tatea în cele deja ratate. Domnii Marx, Lenin, Stalin, Hitler erau foarte siguri pe reţetele lor magice. Și le-au impus cu forţa, condamnând la fericire omenirea. După atâtea reforme eşuate însă, a venit timpul să nu mai acceptăm noi formule magice, propuse de oameni care nu cunosc realitatea şcolii şi visează tot felul de cai verzi pe pereţii scorojiţi ai şcolilor noastre dărăpănate, graţie înţeleptei politici de subfinanţare. Dorim bun-simţ şi responsabilitate. Măcar un pic, măcar acum, când criza şcolii este evidentă.

De la paradigma ursului Baloo la superghiveciurile transdisciplinare

Aerisirea” planurilor-cadru şi programelor de tot ceea ce este inutil, reducerea orarului şcolar ar reprezenta, aflăm de la grupul scizionist-revoluţionar, grup proiectant al noului curriculum, calea spre culmile unei educaţii dezirabile. Se pare că vom avea un curriculum extrem de aerisit şi descongestionat, după cum ne anunţă interpreţii ariei din opereta supraîncărcării, inadecvării, inutilităţii disciplinelor de învăţământ. Revenirea în forţă, astăzi, a eternei şi fascinantei reforme a „aerisirii” nu este o veste bună. Motivele sunt numeroase. Oricum am privi lucrurile, nu putem să nu ne întrebăm: de ce oare a rămas atât de încărcată „programa”? Nu cumva tocmai din cauza reducerii arbitrare de ore în planul-cadru, adică a „aerisirilor” operate anterior? Iar aceste „aerisiri” periodice nu se transformă într-un cerc vicios, care obligă la noi şi noi „aerisiri”? Apoi, nu înţelegem de ce se consideră că nici până în prezent nu ar fi fost „mutat accentul” de pe transmiterea de informaţii pe competenţe şi de ce acest accent este considerat anacronic în epoca când informaţia înseamnă putere şi într-o societate care se doreşte a cunoaşterii. Cetăţenii acestei republici, care nu au fost plecaţi în străinătate sau pe alte planete, cunosc faptul că educaţia a fost răvăşită de reforme, care de care mai radicale, încât încă una, pentru a fi cu adevărat „radicală”, prin raportarea la celelalte, ar trebui să presupună desfiinţarea şcolii, că tot se vorbeşte de nevoia deşcolarizării societăţii.

Considerăm îngrijorător faptul că, ignorând atât dezastrul educaţional de la noi, cât şi dezastrul produs în SUA de progresivismul utilitarist, reformiştii noştri vor să continue experimentele aflate la originea acestor catastrofe pedagogice. Practic, se doreşte ca noul curriculum să se bazeze pe paradigma ursului Baloo, paradigma strictului necesar. Ea pune în centrul preocupărilor ceea ce nu trebuie învăţat, pentru că nu ar fi necesar formării şi nu ar prezenta importanţă pentru societatea actuală şi viitoare. De un deceniu şi jumătate reforma „aerisirii” a făcut ravagii în planurile-cadru şi programe. Promovând o filozofie a ignoranţei, această reformă a dus la fabricarea acelui sinistru null curriculum (curriculumul zero), care a asigurat, oriunde a fost aplicat, producerea sfertodocţilor pe bandă rulantă. Reducerea drastică a numărului de discipline şi a conţinutului programelor, în numele „aerisirii”, „descongestionării”, „simplificării”, pentru ca tinerii să înveţe doar ceea ce designerii curriculari cred că ar fi util în „viaţă”, nu va duce, cum îşi imaginează adoratorii lui Dewey de la noi, la formarea unor oameni „ajustaţi” la cerinţele viitorului, pentru că acest viitor este greu de definit, iar ştiinţa educaţiei nu este viitorologie aplicată. Mai degrabă, aşa cum s-a întâmplat în SUA, curriculumul ignoranţei va produce inadaptaţi la cerinţele unei vieţi care va reclama mai multă cunoaştere şi muncă intelectuală, nu simple automatisme şi cunoştinţe elementare. Progresivismul utilitarist al curriculumului de la noi reprezintă, aşa cum s-a mai arătat, un eficientism taylorist, care duce stihinic la eşec educaţional. Nu idealul educaţiei intelectuale este anacronic, ci acest taylorism al formării unor competenţe standardizate, având o utilitate îndoielnică, într-un viitor cu exigenţe greu de definit astăzi, singura certitudine fiind că acest taylorism va fundamenta ignoranţa noilor generaţii. Designul curricular produs până în prezent se dovedeşte a fi reducţionist, dezumanizant, urmărind obiective economicizante, pragmatice, triviale. Mai rău, adepţii reformelor permanente de la noi au redescoperit antiintelectualismul mişcării americane din secolul trecut, numită a „ajustării educaţionale la viaţă”, mişcare promotoare a unei viziuni managerial-eficientistă asupra dezvoltării curriculumului. În urma dezastrului produs de reforma „ajustării la viaţă”, au fost reconsiderate virtuţile curriculumului clasic, singurul în măsură să asigure o cultură temeinică şi o disciplină a muncii necesară studiului profund şi perseverent. Rolul disciplinelor umaniste în formarea personalităţii nu a fost nici el ignorat. Designerii noştri ar trebui să studieze cu creionul în mână lucrarea „The Role of the Humanities in Current Curriculum Developments” (ASCD, Washington D.C., 1967), aici fiind descrisă experienţa americană a şcolii utilitariste, experienţă care a dus la formarea semidocţilor pe bandă rulantă. Din păcate, toate reformele post-comuniste implementate la noi au avut ca filozofie utilitarismul, acesta asimilând adevărul utilităţii şi eficienţei, accentuând caracterul operaţional al cunoaşterii umane şi valoarea sa instrumentală, erudiţia fiind considerată un anacronism şi stârpită, oriunde s-ar fi ascuns. Antiintelectualismul a fost aplicat cu furie pe plaiurile noastre, el ducând la aceleaşi efecte dezastruoase: încurajarea inculturii şi semidoctismului, după model american. Mai mult, şcoala a fost proiectată ca o fabrică orientată spre profit şi eficienţă, iar învăţarea a fost limitată tehnotronic, precum viteza la unele maşini, să nu depăşească „strictul necesar”, fiindcă doar strictul necesar te face fericit, după cum cânta ursul Baloo. Considerăm această viziune ca fiind deosebit de nocivă, deoarece şcoala nu poate fi tratată precum o corporaţie, o fabrică de caiele, un holding sau orice alt fel de instituţie, care se supune regulilor economiei de piaţă. Și aceasta pentru că scopul şcolii nu este profitul, ci educaţia, un aspect elementar de avut în vedere când se proiectează un nou curriculum, care ar trebui prezentat public, discutat şi dezbătut înainte de a fi legiferat peste noapte.

Designerii transcurriculari vor astăzi să proiecteze un sistem de învăţământ care să nu suprasolicite elevul. Nu se poate învăţa atât de mult! Acest strigăt al anti-intelectualismului se vrea un argument pentru eliminarea numeroaselor discipline „inutile” şi pentru a propune un regim aspru de slăbire a „programei” obeze de la noi. Se sugerează aruncarea peste bord a balastului din sistem, adică a profesorilor incompetenţi şi a disciplinelor lor stufoase şi la fel de inutile ca şi ei. Dascălii ar fi prizonierii mentalităţilor medievale, o adevărată combinaţie de Marius Chicoş Rostogan şi Domnul Vucea. În acelaşi timp, strategii reformei ne spun că societatea cunoaşterii nu se bazează pe informaţii, ci pe mitul competenţelor, presupuse a fi valabile pentru eternitate şi independente de cunoaşterea bazată pe informaţii. Mitul competenţelor fără informaţii indică o insistenţă pe latura aplicativ-practică şi o negare a rolului cunoaşterii în educaţie. De fapt, niciodată profesorul nu a fost un simplu transmiţător de informaţii, nici chiar în vremurile lui Gheorghiu-Dej, cele ale învăţământului pe puncte şi dosare; chiar şi atunci profesorul era şi educator, formator de deprinderi şi abilităţi, îl învăţa pe elev să înveţe şi îl urmărea şi impulsiona în efortul lui de învăţare. Este, astfel, greu de înţeles de unde a apărut exagerarea că profesorul doar transmite mecanic nişte informaţii, iar elevul le receptează şi memorează tot mecanic? Că nu este implicată gândirea în învăţare? Practic, mult-slăvitul învăţământ axat pe competenţe impune un curriculum vocaţional, care formează un cetăţean deloc dornic de a fi ucenic, meseriaş, muncitor. Școala vocaţional-teoretică de la noi nu produce, precum în America, meseriaşi competenţi cu un orizont îngust, ci analfabeţi funcţionali cu ifose academice, formaţi în dispreţul muncii fizice, precum şi a celei intelectuale. Fără cultură generală, fără cunoştinţe, fără muncă par a fi cuvintele de ordine.

Modificarea arhitecturii curriculare presupune acţiuni masive de descongestionare, defrişare, comprimare, modularizare şi aneantizare a disciplinelor „stufoase şi inutile”, care parazitează planurile-cadru şi afectează sănătatea elevilor. Nici nu vrem să ne imaginăm ce înţeleg reformiştii prin noţiunea de „transdisciplinaritate”, probabil un fel de amestec heteroclit, un mixtum compositum sau un borş rusesc, în care arunci de toate, doar-doar o ieşi ceva. Oricum, restructurarea curriculară se va face prin proiectarea modular-transdisciplinară, specialiştii urmând să realizeze un cocteil de discipline, amestecând, de exemplu, în cazul disciplinei agregat „Educaţie pentru societate” capitole de sociologie, economie, istorie, sexologie, drept, estetică într-un blender modular, ghiveciul transdisciplinar obţinut urmând a fi servit elevilor de profesori monospecializaţi. Și astfel a fost desfiinţată Istoria din planul-cadru, vis drag multor progresişti, care nu suportau această disciplină reacţionar-retrogradă. Până la formarea profesorilor transdisciplinari, găselniţa ministerului este aceea ca „monodisciplinarii” să predea, alternativ, părţile lor din compoziţia curriculară. De fapt, problema a fost lăsată în suspensie. Nici nu vreau să-mi imaginez cum vor arăta programele modular-transdisciplinare la gimnaziu şi liceu! Pentru că cele câteva programe transdisciplinare lansate deja la apă pe care le-am văzut sunt cu adevărat de dor şi de jale: le găsim pline de gândaci electrici, de sfaturi privind folosirea şurubelniţei pentru testarea forţei electromagnetice, ori de scheme pentru construcţia de vaporaşe cu pedale elastice (care mi-au amintit de deltaplanul cu pedale, folosit de personajele lui Ioan Groşan, din „Odiseea spaţială 2084”, pentru a se deplasa, creativ, pe Planeta Mediocrilor).

Structurarea/organizarea transdisciplinară a noului curriculum presupune, ne spun experţii, „întrepătrundere, cooperare, coordo­nare, integrare şi interpretare de nivel foarte înalt a conţinuturilor, metodelor, tehnicilor, limbajelor diferitelor discipline”. Avem designeri care să satisfacă aceste exigenţe, când ceea ce au produs până acum în materie de programe monodisciplinare, mult mai puţin pretenţioase, nu a fost deloc de laudă? Aceeaşi transdisciplinaritate obligă la focalizarea „pe o temă sau experienţă abordată holistic, global”. Și când se va realiza „focalizarea” holistică, înainte de studierea, pas cu pas, monodisciplinară? Și cum pot elevii trece „dincolo” de diversele discipline, înainte de a le cunoaşte? Se mai spune că noul curriculum „solicită un excurs ştiinţific, epistemologic, metodic în interiorul ştiinţelor, pentru a evidenţia un anumit aspect”. Adică, nu studiem bazele unor discipline, dar vom găsi timp, competenţă şi disponibilitate pentru abordarea „epistemologică” a tot felul de „aspecte”. Asta, în paralel cu reducerea drastică a orelor în planurile-cadru, pentru aerisire, descongestionare şi esenţializare. În fine, experţii spun că transdisciplinaritatea „se utilizează de regulă în fazele superioare ale şcolarităţii sau în munca de cercetare şi experimentare”. Chiar aşa? Atunci de ce programele sunt transdisciplinarizate de la clasa pregătitoare şi de la ciclul primar, elevii făcând cunoştinţă cu fizica, biologia, chimia cu mult înainte de a le studia îngemănate în modulul „ştiinţe”? Ne întrebăm şi ce anume ar reflecta programele transdisciplinare din domeniul ştiinţelor şi tehnologiilor, în condiţiile în care nu avem o super-ştiinţă, iar graniţele sunt foarte clar trasate. Observăm că, de dragul introducerii unor dogme postmoderniste, de genul disoluţiei identităţii academice a diverselor discipline şi a blamării spiritului ştiinţific, ne întoarcem la etapa pre-aristotelică din evoluţia ştiinţelor. Practic, şcoala va forma oameni după modelul activiştilor de pe vremuri, pricepuţi la toate, chiar dacă nu stăpânesc temeinic nimic concret.

Educaţia pentru zâmbet, frumuseţe şi al treilea sex

Nu aş fi vrut să mă refer la una dintre marile personalităţi ale culturii, dar cum aceasta are abordări cu posibile consecinţe negative asupra noului curriculum, trebuie să fac unele precizări. Astfel, declaraţiile din ultima vreme ale academicianului Solomon Marcus sunt generatoare de confuzii, domnia sa depăşindu-şi domeniul de competenţă şi ajungând să facă pledoarii călduroase pentru anti-intelectualism, să prezinte profesorii drept o parte a problemei, nu a soluţiei în educaţie. Printre afirmaţiile contestabile se numără aceea că elevii ar fi afectaţi psihic de curriculumul actual, care este suprasaturat cu „lucruri plictisitoare şi nesemnificative”. Se afirmă şi că nu a fost stabilită limita suportabilă pentru a nu violenta sănătatea psihosomatică a celor care învaţă. Școala nu ar funcţiona pentru că „o parte imensă a populaţiei şcolare este bolnavă”. Elevii intră într-o stare de încordare de cum trec pragul şcolii, ei nu pot „învăţa autentic” fără destindere, plăcere, bucurie. Învăţarea ar fi un act artificial forţat de memorare, în care totul se pierde, nimic nu se acumulează. Manualele şi profesorii ar forma o alianţă diabolică având ca scop agresarea elevului cu un exces de informaţie nesemnificativă. Nu ştim ce studii a făcut domnul academician şi de unde are informaţiile pe care îşi întemeiază opiniile. Este îndoielnic însă că marele pericol ar fi acela al excesului de învăţare, fiindcă analfabetismul funcţional cu care ne confruntăm nu este generat de supra-învăţarea până la leşin şi nebunie. Problema nu este că ar fi prea mult de învăţat, pentru că acum ne aflăm deja în faza Aerisirii 3.0, ci acela că se învaţă prea puţin, defectuos, superficial, iar curriculumul a fost prost proiectat în anii 1998-2001. Dacă surmenajul produs de cerinţele prea mari ar fi fost problema, la cum arătau cerinţele înainte de 1989, niciun elev nu ar fi trebuit să scape cu viaţă din şcoală. Vă mai amintiţi faptul că se învăţa şase zile pe săptămână, iar a şaptea era dedicată deconectării prin muncă patriotică sau practică agricolă? Iar dacă plăcerea ar fi criteriul suprem în proiectarea conţinutului învăţării, mă tem că matematica domnului Marcus ar zbura cu totul din planul-cadru, iar ceea ce ar rămâne nu ştiu ce relevanţă ar avea pentru piaţa muncii sau cariera ulterioară a elevilor.

Grupul care îşi propune integrarea educaţiei în absolut este format din visători demni de tot respectul dacă ar activa într-un cenaclu literar, nu într-o comisie ministerială. Aceşti visători îşi extrapolează experienţa avută cu elevii supradotaţi la întreg sistemul de învăţământ, care ar trebui, chipurile, re-gândit ca unul dedicat excelenţei şi geniilor. Ei nu-şi pun problema profesorilor, a celor care vor asigura predarea disciplinelor fanteziste propuse, după cum, poeţi fiind, nu-i interesează nici finanţarea reformei imaginate. Sunt experţi în pedagogia de workshop şi cea a zâmbetului, care, nu ştiu de ce, îmi aduce aminte de una din legile lui Murphy: Zâmbeşte! Mâine va fi mai rău! Îi vedem invocând tantric principii precum: a învăţa să ştii, să faci, să fii, să trăim împreună şi îi admirăm plutind în patru dimensiuni: conceptual teoretică, aplicativ-practică, interdisciplinară, generatoare de învăţare continuă, după care pleacă fericiţi la culcare, cu conştiinţa că au rezolvat marile probleme ale educaţiei.

Reforma curriculară are efecte directe asupra noilor generaţii, asupra viitorului acestei ţări, de aici importanţa enormă şi răspunderea uriaşă pentru orice decizie luată. Și, tot de aici, necesitatea de a renunţa la mituri şi utopii, pentru a rezolva efectiv problemele grave ridicate de realitatea şcolară, de a auzi şi asculta pe practicieni. Până nu este prea târziu.

Prof. Constantin TOADER