Pr. Gheorghe Calciu: "Ce ştii tu, tinere, despre Hristos?" / Cuvinte pentru tineri

luni, 31 august 2015

| | | 0 comments

Chemarea

A venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă. Un glas pe care nu l-ai mai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai înţeles şi nu l-ai ascultat. Este glasul lui Iisus! Nu tresări, nu te mira, nu zâmbi neîncrezător, tânărul meu prieten! Glasul care te cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. El nu te strigă din istorie, ci din adâncul propriei tale fiinţe.

Cuvintele acestea, rostite şi scrise aici, sunt din străfundurile tale, pe care nu ţi le cunoşti. Ţi-a fost poate ruşine sau teamă să cobori în adâncul tău şi să le descoperi. Ai crezut că în tine zace o fiară, un mormânt al instinctelor din care se ridică strigoii înspăimântători ai patimilor, şi nu ţi-ai văzut faţa de înger, căci tu înger eşti.

Dacă nu ţi-a spus-o nimeni până acum, ţi-o spune Iisus, şi mărturia lui este adevărată, căci nimeni nu L-a dovedit vreodată de minciună. Ce ştii tu, tinere, despre Hristos? Dacă tot ceea ce ştii ai învăţat la şcoală, la orele de ateism, ai fost frustrat cu rea-credinţă de un adevăr – de singurul Adevăr care te poate face liber. Ce ştii tu despre Biserica lui Hristos? Dacă tot ceea ce ştii se reduce la Giordano Bruno, despre care ţi s-a vorbit la educaţia aşa-zis „ateist-științifică”, ai fost privat în mod neomenos de lumina adevăratei culturi, de strălucirea spiritualităţii, care este garanţia libertăţii tale de om.

Unde ai auzit, prietene, cuvintele acestea: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă bleastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”? Dacă nu le-ai auzit niciodată, cine şi cu ce drept ţi le-a interzis? Cine ţi-a interzis să ştii că există o cale mai bună, mai dreaptă şi mai simplă decât cea pe care rătăceşti orbecăind acum? Cine ţi-a pus valul peste ochi, ca să nu poţi vedea lumina cea minunată a dragostei propovăduite şi trăite de Iisus până la ultimele ei consecinţe?

Te văd pe stradă, prietene, tânăr şi frumos, şi deodată, totul se schimbă în tine, fața ta se schimonoseşte, instinctele îţi răbufnesc în afară, răvăşindu-ţi fiinţa ca o dezlănţuire de stihii, şi devii violent... De unde ai învăţat violența, tinere? De la cine? Ţi-am văzut mama blândă şi cu ochii în lacrimi, ţi-am văzut tatăl cu faţa împietrită de durere – şi am ştiut că nu de la ei ai învăţat-o... Atunci, de unde? Pleacă-ţi urechea şi ascultă chemarea lui Iisus, chemarea Bisericii Lui.

Afară, pentru violenţa ta nesăbuită, te aşteaptă tribunalele şi închisoarea, unde sufletul tău poate fi iremediabil ucis. Te-am văzut cu durere înaintea tribunalelor, unde faptele tale căpătau dimensiuni de oroare. Te-am văzut speriat, sau cinic, sau bravând – şi toate aceste atitudini ale tale îmi arătau cât de aproape de marginea prăpastiei te aflai; şi m-am întrebat, încă o dată, cine este vinovat pentru căderea ta.

Vino la Biserica lui Hristos! Numai aici vei găsi consolare pentru fiinţa ta răvăşită, numai în ea vei afla certitudinea; fiindcă numai în Biserică vei auzi glasul lui Iisus spunându-ţi cu blândeţe: „Fiule, iertate îți sunt ţie greşelile tale, pentru că mult ai suferit. Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti”... Nimeni nu ţi-a scris vreodată cuvintele acestea, dar acum le auzi. Ţi s-a vorbit de ură de clasă, de ură politica, de ură şi mereu de ură.

Cuvântul „iubire” ţi-a sunat străin, dar acum Biserica lui Hristos îţi arată o cale mai bună, o cale a dragostei. Ai fost până acum sclavul instinctelor tale, trupul tău a fost un simplu instrument prin care ele s-au exteriorizat. Şi acum poţi să auzi acest glas al lui Iisus, Care grăieşte prin gura Apostolului Său: „Au nu ştii că tu eşti templul lui Dumnezeu, că în tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu?”. Ţi s-a spus că descinzi din maimuţă, că eşti o fiară care trebuie dresată, iar acum afli un lucru uluitor: tu eşti templul lui Dumnezeu, în tine sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu! Eşti rechemat, tinere, la demnitatea ta de om metafizic; eşti ridicat de acolo de unde educaţia greşită te-a coborât din sacrul oficiu, de a fi temple în care să locuiască Dumnezeu. Noi te chemăm la puritate.

Dacă nu ai uitat cuvântul „inocență”, dacă au mai rămas zone de copilărie neîntinată în tine, nu vei rezista acestei chemări. Vino în Biserica lui Hristos! Vino să înveţi ce este inocența şi puritatea, ce este blândeţea şi ce este iubirea. Vei afla care este rostul tău în lume, care este scopul existenţei noastre. Spre stupoarea ta, vei afla că viaţa noastră nu sfârşeşte în moarte, ci în înviere; că existenţa noastră este spre Hristos şi că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânească neantul. Vei avea o nădejde și nădejdea te va face tare. Vei avea o credinţă şi credinţa te va mântui.

Vei avea o dragoste şi dragostea te va face bun. Aceasta este, tânărul meu prieten, cel dintâi cuvânt pe care Iisus ţi-l adresează prin tumultul lumii, prin desişul patimilor cu care nimeni niciodată nu te-a învăţat să te lupţi, prin transparența viselor tale de inocență, care te mai bântuie din când în când. Iisus te caută, Iisus te-a aflat!

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în miercurea din ”Săptămâna brânzei”, la 8 martie 1978.

(Preot Gheorghe Calciu - 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 21-24)

Rememorând epopeea celor 7 cuvinte, părintele Gheorghe Calciu relatează într-un amplu interviu că "în momentul când am hotărât să încep acțiunea cu cele șapte Cuvinte, m-am rugat foarte mult lui Dumnezeu, pentru că instinctul meu de conservare mă reținea. Era ca și cum m-aș fi aruncat cu capul în prăpastie. Pe de altă parte, era ceva în mine care mă mâna. Văzusem viața de la Seminar, știam că elevii erau supuși la tot felul de influențe și ispite, că Departamentul de Culte îi obliga să facă un fel de curs – de educație socială, ziceau ei – dar în care se făcea elogiul Partidului și al situației din țară. Asta era obligația, n-aveai ce-i face! Și mă gândeam că toți copiii aceștia așteptau ceva nou. Era o rutină la Seminar, a profesoratului mai ales, și atunci am pornit acțiunea aceasta, încercând să schimb ceva. Nu le ziceam lucruri noi, ceea ce făceam eu era să le spun într-un mod nou lucrurile pe care le cunoșteau deja. Să ajung la inima lor. Să reușesc să-i scot din această amorțeală, din rutina aceasta a credinței, pe care o practicasem și eu într-o vreme, rutină care te osifica, pentru că nu mai era o credință vie."

În acest sens, primul cuvânt rostit a fost sugestiv intitulat ”Chemarea”, adresat exclusiv elevilor seminariști. Ulterior au început să vină și studenți de la alte facultăți.

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este "popă" care "înșeală lumea", și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

Judecător Sharia: „Nu le putem cere musulmanilor să nu aibă mai multe soţii”

| | | 0 comments
foto: Andrew Fox / The Times

Prima femeie judecător a legii Sharia din Marea Britanie, Amra Bone (foto), a emis un avertisment îndrăzneţ care sfidează legile britanice. Aceasta afirmă că „Guvernul nu poate cere musulmanilor să nu aibă mai multe soţii”.

Ştirea apare într-un raport al cotidianului Times care susţine că Marea Britanie trece printr-un val de căsătorii Sharia deoarece tinerii musulmani adoptă o atitudine religioasă mai extremistă decât părinţii lor.

The Times relatează:

Experţii spun că în Anglia există aproximativ 100.000 de cupluri care trăiesc în astfel de căsătorii care nu sunt valabile conform legilor Marii Britanii. Miniştrii şi-au arătat temerea că femeile nu pot beneficia de o împărţire corectă a bunurilor în cazul în care relaţia se încheie, în timp ce altele vor fi obligate să se întoarcă la soţi abuzivi”.

Un lider avocat din familie islamică a avertizat asupra faptului că această creştere a ceremoniilor Sharia printre cei 2,7 milioane de musulmani din Anglia a fost, de asemenea, în spatele creşterii „poligamiei în secret”.

Probabil că un sfert din cuplurile pe care le întâlnesc includ probleme de poligamie”, a declarat Aina Khan pentru The Times. „În ultimii ani a avut loc o creştere uriaşă a acestor căsătorii deoarece oamenii pot să oficieze în secret nikah (căsătorie islamică), ceremonie despre care nu va afla nimeni”.

Cu toate acestea, creşterea numărului de căsătorii înregistrate nu a avut loc, iar acest curent a fost adus de musulmanii sub 30 de ani care au devenit mai religioşi, a declarat aceasta. Alţi factori includ găsirea unui mod de a nu avea relaţii intime înainte de căsătorie şi o teamă faţă de instanţele de familie britanice care presupun că bunurile să fie împărţite în mod egal.

Tribunalele de arbitraj musulmane”, cunoscute drept instanţele Sharia, există în Regatul Unit încă din 1996, când Actul de Arbitraj a permis diferitelor legi religioase să fie aplicate în cazuri precum divorţul.

Tribunalele ar trebui să funcţioneze în interiorul legilor Marii Britanii, însă rapoarte recente sugerează că mulţi musulmani nu îşi înregistrează căsătoriile la starea civilă, ci folosesc ceremonia nikah, care permite bărbaţilor să aibă mai multe soţii şi nicio o responsabilitate legală faţă de ele aşa cum prevede Legea Căsătoriei din 1949, consemnează Breitbart.com, care mai relatează că majoritatea femeilor musulmane care acceptă căsătoria nikah sunt convinse, în mod eronat, că aceasta funcţionează sub legea britanică şi, în caz de divorţ, va putea avea loc partajul bunurilor.

Traducere: Elena Dolea

Prin cele ce se văd

| | | 0 comments
foto: Magdalena Palada-Nicolau

30 august: ✝) Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei

duminică, 30 august 2015

| | | 0 comments

Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi, Moise Movilă şi Vasile Lupu. Provenind dintr-o familie de răzeşi, care se numea Moţoc, din Borceşti, sat dispărut situat lângă Târgu-Neamţ, Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1590. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinereţe şi-a îndreptat paşii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învăţat carte şi limbile slavonă şi greacă. Pe aceeaşi vatră, Vornicul Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana au ctitorit în 1602 Mănăstirea Secu în care a început să funcţioneze şi o şcoală. Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povăţuitor, a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărţilor, traducând Scara (Leastviţa) Sfântului Ioan Scărarul (1618). Apoi, pentru strădaniile şi virtuţile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.

Ajungând sfetnic de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, în anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev şi Moscova în vederea cumpărării de icoane pentru mănăstirile Dragomirna şi Bârnova şi pentru biserica ctitorită de domnitor în Iaşi. Săvârşind aceasta, Varlaam s-a întors în ţară, dar primind vestea morţii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) şi pe cea a înlăturării domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Mănăstirea Secu.

În anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaş, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele veşnice şi a fost înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ.

Noul Mitropolit unea învăţătura cu rugăciunea şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi învăţatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu. Sprijinit şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iaşi din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat Mărturisirea de credinţă alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului şi credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii. Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era preţuit atât în ţară, cât şi în afara ei. Astfel, pentru evlavia şi înţelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului. Ca un păstor bun şi harnic, Mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe, şi anume: Cazania, Cele şapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi altele.

Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti. Ea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget şi credinţă pe românii locuind de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi. În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfinţită în anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori şi binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă şi înţelepciune. În anul 1641, în această biserică, evlaviosul Mitropolit Varlaam a aşezat moaştele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult în rândurile credincioşilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva. Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă şi română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu şi-a uitat patria sa, Moldova.

După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de linişte şi de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin. Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune şi în vieţuire sfântă, strămutându-se la veşnicele locaşuri către sfârşitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieţii sale le-a dăruit Mănăstirii Secu. Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.

Pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sa sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinţilor din calendar pe învăţatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi.

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a XIII-a după Rusalii (Pilda lucrătorilor celor răi)

sâmbătă, 29 august 2015

| | | 0 comments

Evanghelia


Matei 21, 33-44


Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie şi a împrejmuit-o cu gard; a săpat într-însa teasc, a clădit un turn de pază şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit vremea roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători, ca să ia partea lui de roade; dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-a bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis pe alţi slujitori, mai mulţi decât cei dintâi, şi le-au făcut şi acelora tot aşa. La urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: se vor ruşina de fiul meu; însă lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: acesta este moştenitorul, veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da roadele la vremea lor. Iisus le-a zis: n-aţi citit niciodată în Scripturi că piatra pe care au aruncat-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului? De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri. De aceea vă spun vouă că se va lua de la voi împărăţia lui Dumnezeu şi se va da neamului care va aduce roadele ei. Şi cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma; iar peste care va cădea ea, pe acela îl va spulbera.


Pr. Ilie Cleopa - „Iubiți pe Dumnezeu și Biserica Lui”

În mai multe locuri din Sfânta Scriptură, lumea pe care a zidit-o Dumnezeu este asemănată cu via. Cel mai clar spune însăși Evanghelia de astăzi: "Era un om oarecare, stăpân al casei sale, care a sădit vie". Acesta este Însuși Dumnezeu, Stăpânul cerului și al pământului, Care a creat toate cele văzute și nevăzute și a zidit lumea ca pe o vie a casei Sale! În alt loc spune Mântuitorul: “Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul... Eu sunt vița, voi mlădițele“ (Ioan 15, 1-5). Proorocul David aseamănă și el lumea cu via și se roagă pentru desăvârșirea ei, zicând: “Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea“ (Psalm 79, 15-16).

Oare de ce aseamănă Dumnezeu lumea cu via sau cu grâul gata de seceriș și nu cu altceva? Pentru că atât via cât și grâul sunt cele două roade de frunte ale pământului care țin viața trupească a oamenilor. Apoi, pentru că pâinea și vinul, prin Sfânta Liturghie, se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos care mențin viața duhovnicească a sufletelor noastre. Că precum pâinea și vinul "întăresc inima omului" așa Sfânta Împărtășanie întărește credința, iartă păcatele și mântuiește sufletul omului credincios. Pâinea și vinul, la care adesea este pomenit și untdelemnul, sunt alimente de bază ale omenirii care au un dublu caracter sacru, căci hrănesc atât trupul cât și sufletul prin jertfa liturgică.

Dar via, adică lumea sădită de Dumnezeu, nu a fost lăsată la întâmplare, nu a fost părăsită de El. Dimpotrivă, de la început lumea a fost ținută sub pronia divină; căci după ce a sădit-o Dumnezeu, “a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn de pază și a dat-o lucrătorilor iar el s-a dus departe“ (Matei 21, 33). Vedeți grija lui Dumnezeu pentru lume? A sădit-o cu propriile Sale mâini, făcând pe om după chipul și asemănarea Sa; a îngrădit-o cu gard împotriva hoților, adică a îngrădit lumea cu poruncile și învățăturile celor două Legi a Vechiului și a Noului Testament, cu canoane și Sinoade ecumenice care apară unitatea și adevărul dreptei credințe. Apoi, în mijlocul viei, Domnul "a săpat teasc", adică a făcut altarul de jertfă, pe care se aduce, prin Hristos, jertfa liturghică pentru mântuirea întregii lumi. Ba, mai mult, Dumnezeu "a clădit un turn de pază și a dat via lucrătorilor, iar El S-a dus departe". Turnul de pază este Biserica întemeiată de Iisus Hristos ca un turn de veghe și apărare împotriva diavolilor, a sectelor și a tuturor smintelilor și păcatelor care ucid sufletele noastre.

Deci, când toate acestea au fost săvârșite, adică lumea a fost răscumpărată și Biserica întemeiată, Domnul nostru Iisus Hristos a încredințat via Sa, adică lumea, Bisericii și Evanghelia "lucrătorilor", adică Apostolilor, episcopilor și preoților. Ei sunt lucrătorii viei lui Hristos. Lor li s-a încredințat întreaga operă de propovăduire a Evangheliei, de slujire a Bisericii, săvârșirea Sfintei Liturghii, învățătura și apărarea credinței ortodoxe, sfințirea oamenilor prin harul Duhului Sfânt, revărsat prin lucrarea celor șapte Sfinte Taine, paza viei prin împlinirea poruncilor evanghelice și aducerea roadelor la vreme. Iar roadele viei sunt sufletele mântuite prin lucrarea faptelor bune. Slujitorii Bisericii sunt lucrătorii Evangheliei, adică împreună lucrători cu Hristos, cu îngerii, cu Apostolii și cu toți sfinții la mântuirea și înnoirea lumii.

Vedeți ce mare este misiunea apostolică și harul preoției? Slujitorii Bisericii conlucrează cu Însuși Dumnezeu, cu cele trei persoane ale Preasfintei Treimi și cu toate puterile cerești. Prin jertfa liturgică ei unesc cerul cu pământul, coboară pe Hristos pe sfintele altare și în inimile oamenilor. Prin cuvintele lor leagă și dezleagă păcatele lumii, scot sufletele din iad și demonii din oameni. Prin harul dumnezeiesc pe care îl au de la Hristos, împart Duhul Sfânt credincioșilor prin cele șapte Sfinte Taine, sfințesc, dezleagă, binecuvântează, călăuzesc pe calea mântuirii, învață, mângâie sufletele iubitoare de Dumnezeu. Ce cinste mai de preț căutăm? Sau ce har dat oamenilor este mai mare ca acela al preoției? Episcopii și preoții sunt urmașii direcți ai Sfinților Apostoli. Ei sunt datori să lucreze cu timp și fără timp via lumii creștine și să adune cât mai multe roade, adică fapte bune și suflete curate, vrednice de Împărăția lui Dumnezeu.


Datoriile preotului

Prima datorie a preotului în parohie este să săvârșească sfintele slujbe cu toată evlavia, începând cu Sfânta Liturghie. Altarul bisericii din fiecare sat este simbolizat de "teascul" pe care l-a săpat Dumnezeu în via Sa, cum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi. Că precum în teasc se prefac strugurii în vin, așa pe Sfânta Masă din altar pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos în timpul Sfintei Liturghii. Cu cât va sluji cu mai multă evlavie și vrednicie sufletească, cu atât va dobândi mai mult dar de la Dumnezeu, va umple biserica de credincioși și va aduce mai multe suflete pe calea mântuirii.

A doua datorie a preotului este să învețe pe credincioși dreapta credință, adică să-i catehizeze cu timp, și fără timp, prin predici bune, practice, izvorâte din inimă; prin explicarea Sfintei Scripturi în duh ortodox, prin citirea în biserică și acasă de texte patristice, cărți de călăuză duhovnicească, învățături morale necesare tuturor și mai ales copiilor și tinerilor. Aceste învățături formează "gardul" Bisericii, cu care a îngrădit Dumnezeu via Sa. Precum orice vie fără gard este furată și stricată de străini, de vierul cel sălbatic, adică de diavolul, cum spune psalmistul, tot așa și credincioșii din parohie, dacă nu sunt educați religios și deprinși cu iertarea, cu rugăciuni, cu postul și cu citirea cărților sfinte, se răcesc în credință, sunt indiferenți față de Biserică, devin îndoielnici, necredincioși, bețivi, imorali și unii sunt amăgiți și atrași de secte.

A treia datorie de mare răspundere a preotului în parohie este să păzească via lui Hristos. Turnul de pază zidit de Dumnezeu "în via Sa" simbolizează Biserica, această corabie a mântuirii lumii, care ne duce spre cele veșnice, ne scapă de duhurile rele cu care ne luptăm până la moarte, ne izbăvește de înecare în marea vieții și ne sfințește prin cele șapte Sfinte Taine, mai ales prin Botez, Mirungere, Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Biserica, prin preoți, apără dreapta credință și ajută la ridicarea sufletelor din iad și a celor căzute în robia patimilor și a păcatelor, înălțându-le spre Hristos și Împărăția Cerurilor.

Iată, pe scurt, marea datorie evanghelică a preoților și păstorilor (episcopilor) Bisericii lui Hristos. Ei sunt grădinarii creștinilor. De felul cum își împlinesc ei misiunea depinde realizarea roadelor cerute, adică mântuirea lor și a sufletelor încredințate lor de Mântuitorul Hristos. Pentru aceasta însă preoții și păstorii trebuie să fie de mici chemați și aleși de Hristos la slujirea Evangheliei Sale. Cei nechemați și nesfințiți prin hirotonie, adică prin punerea mâinilor episcopilor, nu au ce căuta în cler, căci preoția este slujire și har, iar nu funcție cu scop de "câștig urât" și mândrie. Apoi slujitorii trebuie să provină din familii sănătoase, ortodoxe, devotate Bisericii. La seminarii este bine să se aleagă tineri din familii model în toate, cu atestarea scrisă a duhovnicului respectiv. La studii, viitorii candidați la preoție să iubească mai mult ca orice rugăciunea, biserica, slujbele, studiul, viața morală, practica liturgică, spovedania deasă la două-trei săptămâni și practica duhovnicească în vacanțe pe la mânăstiri. Pentru căsnicie li se cere să caute soții bune, evlavioase, milostive, mame model în toate. Familia preotului trebuie să fie un exemplu viu pentru enoriași, adică să fie o casă cu mulți copii, modestă, binecuvântată, legată permanent de Hristos, de enoriași și de biserică.

Evlavia, moralitatea, rugăciunea, cultura teologică, slujbele regulate la biserică, milostenia și râvna pentru Hristos sunt virtuți de bază ale preoților, fără de care nu se pot mântui nici slujitorii, nici credincioșii. "Preotul, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să se jertfească, nu numai să jertfească", adică să se ostenească a spovedi pe toți enoriașii regulat în cele patru sfinte posturi, să se jertfească ziua și noaptea a menține sfintele slujbe după rânduială, a cerceta pe toți în casele lor, a împăca pe toți cei certați, a mângâia pe cei întristați, a ajuta pe cei săraci și bolnavi, a hrăni pe toți fiii săi sufletești cu predici bune, pline de căldură părintească și cu cărți sfinte de rugăciune și învățătură.

Spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie: “Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15, 5). Hristos este vița, "tulpina viei", iar mlădițele care ies din tulpină sunt Apostolii, episcopii și preoții. Acei așa-ziși păstori de suflete, care au rupt legătura cu Biserica lui Hristos, nu mai au harul mântuirii, căci s-au rupt de trupul Bisericii ca și mlădițele de viță și se usucă spre veșnica lor osândă, că nu mai au legătură cu Hristos, cu Harul Duhului Sfânt, cu Tainele Bisericii, cu Sfânta Liturghie, cu Crucea, cu sfinții din cer și cu toți drepții. Iar păstorii adevărați sunt preoții care sfințesc slujba în sfintele biserici, care au grijă de turma încredințată lor de Hristos, care se roagă cu credință și trăiesc în bucuria Duhului Sfânt, care se luptă pentru Evanghelie, pentru credință, pentru mântuirea credincioșilor lor. Fericiți sunt slujitorii pe care îi va afla Hristos făcând așa și vai celor ce-i va afla dormind sau lenevindu-se!

Dar care sunt roadele pe care le cere Hristos de la slujitorii Bisericii? Precum roadele mlădițelor de vie sunt strugurii, tot așa roadele mlădițelor lui Hristos, adică ale păstorilor sunt sufletele mântuite. Acestea sunt creștinii pe care preoții îi câștigă prin pocăință și îi aduc la Hristos din cârciumi, de la judecăți, de la desfrâu, de la secte, din robia păcatelor și a morții. Creștinii care ascultă de păstori, de Hristos ascultă, că zice Domnul: “Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; iar cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă“ (Luca 19, 16). Dacă preotul slujește cu evlavie, învață pe toți, se roagă și face tot ce poate, dar credincioșii nu-l urmează, el va lua plata lucrătorului credincios, iar ei, neascultătorii, vor lua osândă. Aceștia sunt ca via neroditoare, ca frunzele viei lovite de brumă care cad și se aruncă în foc.

Vai de credincioșii care nu merg la biserică din lenevire sau necredință! Vai de cei ce se rup de trupul Bisericii lui Hristos și cad în secte, că sectele nu duc la mântuire, fiind rupte de vița vieții care este Hristos! Vai și de păstorii care nu se ostenesc să aducă roade la vreme din via încredințată lor! Adică smintesc turma, pierd sufletele și lasă să intre lupii în piei de oaie, adică sectanții în parohiile lor. Căci va veni Hristos, stăpânul viei, și “pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor“ (Matei 21, 40-41).

Vedeți ce mare este răspunderea preoților pentru sufletele voastre? Vedeți cât trebuie să se jertfească ei pentru mântuirea credincioșilor? Mulți însă îi judecă și îi osândesc, uitând că și ei sunt oameni, că au familie și trebuie să se îngrijească atât de enoriași și de casa lui Dumnezeu, cât și de casele lor. Să știți că preoții ar putea fi mult mai devotați, mai buni, dacă ar fi alături de ei toți credincioșii satelor și orașelor noastre. Căci dacă preoții văd bisericile pline de credincioși, mai ales în sărbători, credința lor sporește, harul lucrează mai mult prin ei, predicile lor devin mai vii și pătrund în inima fiecăruia.

Iar când preoții văd mai mulți săteni la cârciumi, la târguri și judecăți, decât la biserică în timpul Sfintei Liturghii din Duminici și sărbători, ei se întristează și slăbesc duhovnicește. Credem că preoții buni se datorează și credincioșilor buni, râvnitori pentru Hristos; iar cei mai puțini buni se datorează și enoriașilor slabi în credință și indiferenți de mântuirea lor. Dar fiecare va fi judecat după faptele sale de Dumnezeu, știutorul inimilor noastre.

De aceea, frații mei, vă îndemn să iubiți pe Dumnezeu și Biserica Lui. Iubiți pe păstorii Bisericii, ascultați de ei și vă rugați pentru ei, ca niște fii sufletești, “că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor da seamă“ (Evrei 13, 17). Vă mai îndemn să nu lipsiți în sărbători de la biserică, și să ascultați cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfânta Liturghie. Hristos este de față în Sfântul Altar și noi să lipsim? Maica Domnului cu toți îngerii și sfinții sunt în biserică și slăvesc pe Dumnezeu împreună cu preotul și noi ne ducem atunci la plăceri și la beții? Nu uitați să pomeniți pe preoți la rugăciunile voastre, din dragoste și din datorie, că sunt sfințiți de Hristos și poartă în ei Harul Duhului Sfânt.

Să rugăm pe marele Arhiereu Iisus Hristos, Păstorul și Mântuitorul sufletelor noastre, să rânduiască păstori și preoți cât mai buni Bisericii Sale, iar nouă să ne dea mai multă credință și fapte bune spre dobândirea cereștilor bunătăți. Amin.

Sursa: Doxologia

29 august: ✝) Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul

| | | 0 comments

Sfântul Ioan, Înaintemergătorul Mântuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu naşterea, tot aşa i se cădea să fie înainte şi cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pământ, zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Astfel a propovăduit venirea Domnului şi sufletelor care erau ţinute în iad ale sfinţilor strămoşi, căci acum S-a arătat în lume Mesia Cel aşteptat. Şi precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot aşa şi Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.


Condac (Glasul 5)

Mărita tăiere a Înaintemergătorului, rânduială Dumnezeiască a fost, ca şi celor din iad să propovăduiască venirea Mântuitorului. Să se tânguiască Irodiada, care a cerut ucidere fărădelege, că nu Legea lui Dumnezeu, nici viaţa cea vie a iubit, ci pe cea amăgitoare şi vremelnică.


Tropar (Glasul 2)

Pomenirea dreptului cu laude, iar ţie destul îţi este mărturia Domnului, Înaintemergătorule. Că te-ai arătat cu adevărat mai cinstit şi decât proorocii. Că te-ai învrednicit a boteza în repejunile Iordanului pe Cel Propovăduit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit şi celor din iad pe Dumnezeu, Cel Ce S-a arătat în trup: pe Cel Ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă.

Sursa: Doxologia

Legenda mancurtului / Istorie

vineri, 28 august 2015

| | | 0 comments

Variantă comprimată după romanul „O zi mai lunga decat veacul" scris de Chinghiz Aitmatov

"Povestea aceasta ţine de vremurile când juanjuanii, izgoniţi din meleagurile de miază-zi ale Asiei nomade, au dat năvală pe pământul sarozecilor. Aceste meleaguri de stepă erau prielnice pentru creşterea vitelor şi juanjuanii năzuiau a se statornici temeinic aici.

La rândul lor, sarozecii nu se împăcau cu asemenea pagubă, socotind că e dreptul şi datoria lor să-i izgonească pe cotropitori. Şi se ridicau sarozecii la luptă, ducând bătălii mari şi mici, iar biruinţa era când de partea lor, când de partea juanjuanilor. Şi de ajungeau să învingă juanjuanii, aceştia se purtau nemaipomenit de crunt cu oştenii sarozeci ce le cădeau în prinsoare. Dacă le venea bine, îi vindeau ca robi pe pământuri străine, şi se socotea atunci că prinsul avusese noroc, căci cel vândut rob putea mai devreme ori mai târziu să fugă la baştină.

O soartă înfiorătoare îi aştepta pe cei ce rămâneau robi la juanjuani. Printr-o tortură barbară, aceştia nimiceau memoria robilor. De obicei asta era osânda tinerilor capturaţi în luptă. Mai întâi erau raşi pe cap, apoi înjunghiau în preajmă o cămilă voinică şi o jupuiau de piele. Alegeau partea cea mai grea şi mai groasă de la grumaz şi o tăiau în bucăţi, pe care le trăgeau, aburinde încă, pe capetele rase ale robilor. Pielea de cămilă se lipea pe dată de cap, strâns, aidoma căciuliţelor de baie din zilele noastre. Asta se chema “a pune şiri”. Cel ce era supus unei asemenea proceduri, fie că murea, neputând să îndure cazna, fie că-şi pierdea pentru toată viaţa memoria, transformându-se în mancurt, rob ce nu-şi ţinea minte trecutul.

După ce le trăgeau pe cap acele şiri, juanjuanii cetluiau într-un butuc gâtul fiecărui osândit, pentru ca acesta să nu se poată atinge cu capul de pământ, şi astfel era dus cât mai departe de sălaşele omeneşti, ca să nu i se audă răcnetele sfâşietoare, şi era lepădat în largul câmpului, în bătaia soarelui, fără apă şi fără mâncare, cu mâinile şi cu picioarele legate.

Cei părăsiţi în camp întru chinuitoarea osândă îşi aflau mai toţi pieirea în bătaia soarelui din Sarozeci. Din cinci-şase rămâneau unul sau doi mancurţi. Şi vezi că nu piereau de foame şi nici de sete, ci numai din acele chinuri ce le provoca, uscându-se şi strângându-se, pielea cea crudă de cămilă. De a doua zi prindea a creşte părul pe capetele rase ale mucenicilor. Firele aspre şi drepte de păr asiatic se înfigeau adânc în pielea de cămilă. De cele mai multe ori, neaflând ieşire, acestea se îndoiau şi se înfigeau din nou în pielea capului, pricinuind o şi mai cruntă durere, încât li se întuneca mintea. Numai în a cincea zi veneau juanjuanii să vadă de-a mai rămas în viaţă vreunul din osândiţi. Dacă-l aflau în viaţă măcar pe unul, îl slobozeau din lanţuri, îi dădeau să beie şi, cu trecerea timpului, îl puneau pe picioare, întorcându-i puterile. Acesta era acum robul-mancurt.

Mancurtul nu ştia cine este el, din ce neam se trage, nu-şi cunoştea numele, nu-şi ţinea minte copilăria, tatăl, muma, într-un cuvânt, nu se simţea a fi făptură omenească. Asemeni unui câine, mancurtul îşi cunoştea numai stăpânul. Cu străinii nu comunica. Toate năzuinţele lui se reduceau la săturarea pântecului. Alte griji nu avea. De obicei, mancurţii erau siliţi să facă munca cea mai grea, mai murdară, ori erau ţinuţi pentru cele mai sâcâitoare îndeletniciri, care cereau doar o nâtângă răbdare. Numai un mancurt, aflându-se mereu în preajma turmei de cămile scoase la păşunat, putea să îndure în singurătate nesfârşita pustietate a Sarozecilor. El unul înlocuia în acele îndepărtări o sumedenie de robi. Să-i aduci de mâncare – atâta cerea; şi-ţi stătea să lucreze la nesfârşit, iarnă şi vară, fără a se plânge de lipsuri şi fără a simţi povara sălbătăcirii. Mai presus de toate pentru mancurt era porunca stăpânului. Fiind adus la starea de dobitoc, era cu desăvârşire supus şi neprimejdios. Nici prin gând să-i treacă vreodată că ar putea fugi sau că ar putea să se răzvrătească – lucrul cel mai grozav pentru stăpânitorii de robi – de aceea nu se cerea să-l ţii în pază.

Erau supravegheaţi doar cei supuşi mancurtizării. Câteva zile şi nopţi cete de strajnici stăteau de pază în anumite locuri de trecere ca nu cumva neamurile celor prinşi să încerce a-i slobozi, câtă vreme mai erau în viaţă. Numai că asemenea încercări se făceau nespus de rar, căci în largul stepei orice mişcare se vedea de la mari depărtări. Şi dacă într-un târziu venea zvonul că un oarecine a fost prefăcut de către juanjuani în mancurt, nici cele mai apropiate rude nu năzuiau să-l scape ori să-l răscumpere, căci asta ar fi însemnat să-şi întoarcă doar învelişul omului de odinioară.
Şi doar o singură măicuţă naimană nu s-a împăcat cu amarnica ursită a feciorului său şi ea a rămas în legendă cu numele de Naiman-Ana.

Auzise de la nişte neguţători sosiţi cu o caravană pe pământurile naimane că în stepele sarozece au întâlnit un tânăr cioban ce păştea o mare turmă de cămile.

- Luasem capăt de vorbă cu dânsul, dar s-a dovedit a fi mancurt. Nici prin gând să-ţi treacă că s-a săvârşit cu el una ca asta, pentru că arăta teafăr. Se vede că odinioară a fost şi vorbăreţ, şi înţelegător, nu mai rău decât alţii, şi arăta tinerel de tot, abia-i mijeau mustăţile, şi la chip era arătos, însă cum îi ziceai o vorbă – parcă mai ieri a venit pe lume. Nu-şi amintea, sărmanul, cine este, nu-şi ştia nici numele. Nici de taica, nici de maica, nici de cele ce-au făcut cu el juanjuanii, nici de unde se trage nu ştia. Orice îl întrebai, tăcea ori răspundea numai “da”, ”nu”şi se tot ţinea cu mâna de cuşma trasă bine pe cap, căci pentru un mancurt nu-i osândă mai grozavă decât sa-l bagi în sperieţi zicând: hai să-ţi slobozim capul la aburi. Se va zbate ca un cal nărăvaş, dar nu te va lăsa să-i atingi capul. Însă totuşi, - urmară oaspeţii, - prost-prost, dar lucrul şi-l făcea stăruitor, păzind cu agerime turma de cămile până nu s-a îndepărtat destul caravana de locul unde păşteau dobitoacele lui.

N-a văzut nimeni cât de mult o uimise pe Naiman-Ana această veste şi nici cum se schimbase la faţă. Ar fi vrut să-i descoase pe neguţători despre acel tânăr mancurt, dar anume asta o înfricoşa nespus, să nu afle mai mult decât s-a spus. Şi izbuti Naiman-Ana să tacă, să-şi înfrângă tulburarea ce i se iscase în suflet ca un ţipăt de pasăre rănită, dar pricepu că nu va avea pace şi linişte până nu va găsi pe acel păstor-mancurt ca să se încredinţeze că nu e feciorul ei.

Ştia măicuţa cât de primejdios şi riscant este să se ducă de una singură în Sarozeci, în căutarea fiului prefăcut în mancurt. Dar parcă o putea opri cineva?

Se gătise de drum de cu seară, punând în tolbă merinde, iar apă – în două burdufuri. Pe la zori încălecă pe Acmaia, cămila cea bălaie, însoţitoarea şi nădejdea ei.

Zile în şir a cutreierat Naiman-Ana ponoarele şi şesurile cuprinse de arşiţă ale întinsei stepe Sarozeci, căutând păstorul-mancurt. Scotocea cu privirea prin împrejurimi, scruta depărtările, temându-se să nu deie de juanjuani, dar afla pretutindeni înşelătoare miraje. O chinuiau grijile drumului, o măcinau simţăminte potrivnice, dar dorul şi dorinţa de a-şi găsi fiul, fie şi mancurt, făceau să-i dea bici Acmaiei necontenit, până când, într-o zi, zări turma de cămile.

Ciobanul, cu şapca trasă pe ochi, privea liniştit cum se apropie femeia. Când ajunse mai aproape, Naiman-Ana îşi recunoscu feciorul:

- Scumpule, copilaşul meu! Te caut pretutindeni! Sunt maica ta!

Se avântă spre el, plângând în hohote, dar apariţia ei nu-l atinse deloc. Nici n-o întrebă cine e şi de ce plânge. Dădu jos mâna ei de pe umăr şi porni la alt capăt al turmei. Naiman-Ana rămase locului, se lăsă în pirostrii, suspinând şi strângându-şi faţa în palme, apoi, când îşi mai adună puterile, porni spre feciorul înstrăinat:

- Mă cunoşti? – întrebă mama.

Mancurtul dădu din cap în semn că nu.

- Şi cum te cheamă?

- Mancurt, - răspunse el.

- Aşa te cheamă acum. Dar numele tău, cel de mai înainte, îl ţii minte? Aminteşte-ţi numele tău adevărat.

Mancurtul tăcea. Mama vedea cum se străduia el să-şi amintească, dar un zid de nepătruns îi stăruia înainte şi zidul acela nu-l putea trece.

- Dar pe taică-tău cum îl chema? Şi de unde eşti? Ştii măcar unde te-ai născut?

Nu, nu ştia nimic, nu-şi amintea nimic.

- Ce-au făcut din tine! – murmură mama, smulgând din sufletul ei un bocet şi o prelungă disperată tânguire.

Dar nimic nu-l mişca pe feciorul ei mancurt.

Şi atunci hotărî Naiman-Ana să-l ajute în a afla cine este.

- Numele tău e Jolaman. Auzi? Tu eşti Jolaman. Iar pe tatăl tău îl chema Donenbai. Parcă nu-l ţii minte pe tata? Că anume el te învăţa în copilărie să tragi cu arcul. Iar eu sunt maica-ta, şi tu eşti feciorul meu. Te tragi din neamul naimanilor, eşti naiman...

El asculta cu desăvârşită lipsă de interes, ca şi cum era vorba de nimic. Se vede că tot aşa asculta şi ţârâitul greierilor în iarbă.

- Lasă-mă să văd ce-au făcut cu capul tău, - întinse braţele Naiman-Ana.

Mancurtul se dădu îndărăt, îndepărtându-se. Îşi încleştă capul cu mâinile şi nu se mai uita la maică-sa. Ea înţelese că nu se cuvine să-i pomenească niciodată de cap. Dar numele? Să-i pomenească numele putea.

- Jolaman! Jolaman! – îşi strigă feciorul pe nume.

Mancurtul întoarse capul şi mama scoase un strigăt de bucurie, dar pe dată pricepu că el nu a făcut decât să răspundă la glasul ei.

Zadarnic încercă Naiman-Ana să trezească în fecior mintea furată.

- Aminteşte-ţi cum te cheamă, îl rugă ea. – Tatăl tău e Donenbai, parcă nu ştii? Şi numele tău e Jolaman, nu mancurt!

Dar ea bătea şi bătea într-o uşă cetluită. Şi în ciuda a toate, ea continua să ţină una şi bună:

- Adu-ţi aminte cum te cheamă? Tatăl tău e Donenbai.

Apoi îi dău să beie şi îl hrăni cu merindele ce luase cu dânsa şi prinse a-i cânta cântece de leagăn. Cântecele i-au plăcut nespus. Le asculta înseninat, şi ceva viu, un soi de căldură, se arătă pe faţa-i împietrită, tăbăcită până la negru. Atunci măicuţa prinse a-l îndupleca să părăsească aceste locuri, să-i părăsească pe juanjuani şi să plece cu dânsa la locurile lui de baştină.

Mancurtul nu-şi putea închipui cum se poate să lase turma şi să plece undeva. Nu, stăpânul i-a poruncit să fie tot timpul lângă turmă. Aşa a spus stăpânul.

Nu băgă de seamă mama, în strădaniile ei zadarnice, cât timp trecuse, dar se dezmetici, când în depărtare zări un juanjuan călare pe cămilă, venind spre dânşii.

Naiman-Ana se îngrijoră. Trebuie să se ascundă cât mai grabnic, până n-a apucat a o zări juanjuanul. Încălecă şi se pierdu prin turma împrăştiată la păscut. Dar era târziu. Fusese zărită. Juanjuanul mâna cămila la trap. Era înarmat cu săgeţi şi cu suliţă. Deodată se arătă buimăcit de-a binelea, se uita nedumerit prin părţi, neputând să înţeleagă unde s-o fi aflând omul călare pe o cămilă. Nu-l ducea mintea încotro să pornească. Se repezi într-o parte, apoi în alta. Şi ultima oară trecu pe lângă râpa în care intrase şi stătea pitulată Naiman-Ana, aproape de tot, dar n-o descoperise...

Făcând cale întoarsă, juanjuanul s-a năpustit să-l bată pe mancurt. Dar ce poţi scoate de la dânsul? Atâta îi răspundea:

- Mi-a spus că-i mama mea.

- Tu n-ai mamă! Ştii oare de ce-a venit? Ştii? Vrea să-ţi smulgă şapca şi să-ţi opărească capul!

La aceste vorbe mancurtul păli şi faţa-i neagră se făcu pământie. Îşi trase capul între umeri şi prinse a căta în jur ca o juvină.

- Hai nu te teme! Uite, ţine! – şi juanjuanul îi puse în mână un arc cu săgeţi. – Haide, ţinteşte!

Aruncă în sus pălăria, iar săgeata trasă de mancurt o străpunse cu precizie.

- Ia te uită! – se minună stăpânul pălăriei. – În mâini i s-a păstrat mintea!

Naiman-Ana îşi petrecu acea noapte în stepă în deplină singurătate, undeva pe aproape de amărâtul său fiu-mancurt. Se temu să se întoarcă la dânsul, căci juanjuanul de adineaori putea să rămână pe noapte lângă turmă. Şi atunci hotărî să nu-şi lase fiul în robie, ci să cerce a-l lua cu dânsa. Las’ că-i mancurt, las’ că nu pricepe o boabă, dar tot mai bine să fie acasă printre ai săi, decât păstor la juanjuani în pustia Saroazecilor. Aşa o îndemna inima ei de mamă. Nu putea să se împace cu cele cu care alţii s-au împăcat. Nu putea să-şi lase sângele ei în robie. Ş’apoi, mai ştii, dacă acolo, pe meleagurile baştinei, i se va întoarce judecata şi-şi va aminti copilăria?...

Ţinea cu orice preţ să-l ieie cu dânsa. Aşa cum este – nu e vina lui că a avut asemenea soartă, că l-au batjocorit duşmanii, dar în robie măicuţa n-are să-l lase.

Cu aceste gânduri se întorcea a doua zi Naiman-Ana la fecior şi tot chibzuia cum să-l înduplece să fugă cu ea chiar în acea noapte.

Amurgea. Iată că a ajuns la turmă, a intrat printre animalele ce păşteau şi a prins a se uita împrejur, dar fiul nu se vedea. Cămila lui de călărie păştea nu se ştie de ce slobodă, târând pe urmele ei frâul…

- Jolaman! Unde eşti? Sunt eu, măicuţa ta! Unde eşti?

Privi prin părţi cu nelinişte. Nu băgă de seamă că fiul mancurt, pitulat în umbra cămilei, o ţinteşte cu săgeata pregătită în arcul întins.

- Jolaman! Băiatul mamei – striga Naiman-Ana, temându-se că i s-o fi întâmplat ceva. Se întoarse din şa. – Nu trage! – apucă să strige şi să-şi îndemne cămila bălaie, pe Acmaia, ca să se întoarcă cu faţa, dar săgeata şuieră scurt şi se înfipse sub mână în coasta stângă.

Era o lovitură de moarte. Naiman-Ana se înclină şi prinse a luneca încet, agăţându-se de gâtul cămilei. Dar mai întâi îi căzu din cap basmaua cea albă, care se prefăcu în pasăre şi porni să zboare ţipând: “Aminteşte-ţi al cui eşti! Cum te cheamă? Tatăl tău e Donenbai! Donenbai! Donenbai!”.

De atunci, zice-se, a prins a zbura prin Sarozeci noaptea pasărea Donenbai. Întâlnind vreun drumeţ, pasărea Donenbai zboară în preajma lui şi tot ţipă: “Al cui eşti? Cum te cheamă? Cum te cheamă? Tatăl tău e Donenbai! Donenbai! Donenbai!...”."


Sa nu uitam, versurile poetului Grigore Vieru:
Da,
urăsc pe mancurt.
Mi-i dragă doina
prin care exist.
Nu mă târâi slugarnic.
Pe scurt,
Sunt na-ți-o-na-list…"


Filmul Mankurt (Turkmen Film 1990)


Reaprindeti candela de Grigore Vieru / Poezie

| | | 0 comments
foto: Florin D. (OrthPhoto)

Reaprindeți candela-n răscruce
Lângă busuiocul cel mereu—
Degerat la mâini și la picioare
Se întoarce-acasă Dumnezeu.

Doamne, Cel din slăvi creștine
Ce păcate oare-ai săvârșit
Că te-au dus acolo și pe Tine
În Siberii fără de sfârșit ?!

Refren:
Toate le ierți,
Doamne de sus,
Cu blândețe măreață
Chiar și pe cei care te-au dus
În Siberii de gheață.

Ninge frigul și pustiul plouă
Degerată-mi este inima
Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă
Fără sfatul și lumina Ta

Doamne, intră și-n a mea chilie
Și-amândoi, răniți și înghețați
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi frați.

Refren:
Toate le ierți,
Doamne de sus,
Cu blândețe măreață
Chiar și pe cei care te-au dus
În Siberii de gheață.
 

28 august: Sfântul Cuvios Moise Etiopianul

| | | 0 comments

În părţile Egiptului era un tâlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian şi negru la faţă; el mai înainte a fost rob la un stăpân vestit, care, pentru obiceiul lui cel rău şi pentru multele feluri de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecând, s-a alăturat de tâlhari. Văzându-l ei că este tare cu trupul şi aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înşişi. Aceasta se povesteşte despre dânsul, ca şi îndreptarea lui să fie arătată, adică ce fel de viaţă a avut şi în ce fel de pocăinţă şi plăcere de Dumnezeu a venit; căci şi greşelile sfinţilor ce au fost mai înainte nu se tăinuiesc, spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din nevrednici şi din păcătoşi se fac drepţi.

Acest nevoitor petrecând în ostenelile pocăinţei, de la început au năvălit asupra lui diavolii desfrânării prin gânduri necurate şi prin pofte ispititoare, trăgându-l la obiceiul cel dintâi al poftei destrăbălate, după cum singur a spus mai în urmă fraţilor, zicând: "Atâta supărare am suferit de la războiul poftei trupeşti, încât puţin de n-am căzut din făgăduinţa monahicească".

Mergând în schit la părintele Isidor preotul, i-a spus toate războaiele cele trupeşti. Sfântul Isidor a zis către dânsul: "Nu te tulbura, frate, că încă eşti între cei noi începători; şi pentru aceea diavolii mai aspru năvălesc asupra ta, căutând în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povăţuiesc să primeşti postirea cea din toate zilele şi înfrânarea în mâncare, ca să nu-ţi saturi pântecele. Că precum câinele cel obişnuit a roade oasele lingă măcelărie, nu se duce până nu se închide, şi după ce s-a închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame, asemenea şi diavolul desfrânării şade lingă omul care se hrăneşte până la săturare. Iar dacă vei petrece în post şi în înfrânare, omorîndu-ţi mădularele cele trupeşti, închizându-ţi uşa mâncării prin postire şi nelăsând să intre în stomac săturarea, care naşte pofta trupească, atunci diavolul, ca un câine gonit de foame, supărîndu-se, se va duce de la tine".

Intrând în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, şi închizându-se, a petrecut în postirea cea de toată ziua, mâncând o bucăţică mică de pâine seara, după apusul soarelui şi ostenindu-se mult la lucrul mâinilor. El de 50 de ori se sculă în fiecare zi la rugăciunea pe care o săvârşea în genunchi. Deşi ostenea trupul său cu osteneli şi-l ascuţea în postiri, nu înceta într-însul pofta care porneşte spre păcat. Pentru aceea a mers iarăşi la părintele Isidor şi i-a zis: "Părinte, nu pot să stau în chilia mea, luptându-mă de patimile trupeşti". Iar fericitul Isidor, luându-l, l-a suit pe vârful casei şi i-a zis: "Caută spre apus".

Moise, căutând, a văzut o mulţime de diavoli înfricoşaţi, gîlcevindu-se şi gătindu-se de război. Atunci iarăşi a grăit sfântul: "Caută de priveşte spre răsărit". Privind, a văzut o mulţime de sfinţi îngeri, purtători de lumină, asemenea pregătiţi de război. Zis-a Sfântul Isidor către Moise: "Cei dinspre apus ridică război asupra sfinţilor lui Dumnezeu, iar cei dinspre răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioşilor celor buni. Însă vezi că mai mulţi sunt aceia ce ne ajută nouă, decât aceia ce se scoală asupra noastră". Moise, întărindu-se cu o vedenie ca aceasta şi cu cuvintele stareţului, s-a întors în chilia sa, şi iarăşi se îndeletnicea cu postire şi rugăciuni şi cu obişnuitele lui osteneli.

Dar tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzându-se din nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaş. Deci, sculându-se, a mers la un alt stareţ oarecare, sfânt şi foarte iscusit, şi i-a zis: "Părinte, ce să fac, că visele îmi întunecă mintea şi, aprinzându-mi trupul, îndulcindu-mi mintea şi nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat". Stareţul a zis: "De vreme ce mintea ta n-ai despărţit-o de acea dulce pătimire, care se face în năluciri, pentru aceea pătimeşti această urâtă supărare. Deci, să faci ceea ce-ţi voi zice ţie: să stai la priveghere şi încet să te obişnuieşti cu ea; să te rogi cu trezire şi te vei izbăvi de acel război".

Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfântul povăţuitor cel iscusit, s-a întors la chilie şi a început a se deprinde în privegherea cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul chiliei toată noaptea, neplecându-şi genunchii în rugăciune, ca să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stând drept. El a petrecut şase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, şi nici aşa nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă împotriva duhului - aşa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca aurul în ulcea, să primească cea mai slăvită cunună a vieţii celei pătimitoare.

După aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rânduiala de viaţă aspră: ieşind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihăstreşti ale bătrânilor celor din pustie, şi, luând vasele lor de apă, pe care le găsea deşarte, le aducea apă fără să ştie ei. Apa era departe de locurile acelea, căci unii bătrâni îşi aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă, iar alţii ca la trei, la patru şi mai mult. Şi cum unii nu puteau să-şi aducă apă singuri, fiind bătrâni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apă. Astfel ostenindu-se el, şi diavolul nesuferind să-i vadă suferinţa lui, i-a făcut - cu voia dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest fericit iubitor de osteneală, plecând la un puţ, diavolul l-a lovit foarte tare peste şale cu un păr mare, şi a rămas acolo zăcând ca un mort. Făcându-se ziuă, monahii au mers la puţ pentru apă şi au găsit pe Moise zăcând mai mult mort.

Deci, ducându-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, părintele schitului, iar acesta, mergând cu fraţii, l-a luat şi l-a dus la biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atâta vreme, încât abia după un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor i-a zis: "Frate Moise, încetează de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de măsură; căci şi în această vitejie se cade a păzi măsura". Moise, nebiruitul ostaş al lui Hristos, a răspuns: "Nu voi înceta de la luptă până nu vor înceta de la mine nălucirile visurilor". Atunci Isidor i-a zis: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, iată, acum au încetat de la tine acele pătimaşe supărări, şi de aici înainte vei petrece în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală şi împărtăşeşte-te cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos; însă să ştii aceasta, că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război trupesc greu ca acesta, ca să nu te lauzi în mintea ta că ai biruit patimile cu ale tale postiri şi nevoinţe şi ca să nu pieri, înălţându-te".

Moise, auzind acestea şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de războaiele cele de mai înainte, luând aminte de sine în liniştita viaţă pustnicească. După câteva luni, fiind întrebat de-l mai supără patimile, el a răspuns: "De când a făcut rugăciunea pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici un fel de supărare nu mai pătimesc". După nişte ispitiri ca acestea, fericitul Moise a câştigat odihnă prin milostivirea lui Dumnezeu şi a vieţuit din acea vreme restul vieţii sale fără de patimă şi fără de supărare; iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încât el îi defăima pe aceia ca pe nişte muşte. Deci, el s-a umplut de darul Sfântului Duh şi s-a făcut cinstit între părinţi.

După primirea rânduielii preoţeşti, Cuviosul Moise, petrecând 15 ani şi împlinind de la naştere şaptezeci şi cinci de ani, a adunat şaptezeci şi cinci de ucenici şi s-a sfârşit muceniceşte într-acest chip: într-una din zile, şezând cu fraţii, a zis: "Sculaţi-vă şi fugiţi de aici, că astăzi barbarii vor veni în schit să taie pe monahi". Fraţii i-au zis: "Părinte, tu pentru ce nu fugi?" El a zis către dânşii: "Eu am atâţia ani şi aştept ziua aceasta ca să se împlinească cuvântul Stăpânului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia, de sabie va muri! Fraţii au grăit: "Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine".

El le-a zis: "Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se păzească pe sine cum petrece". Fraţii, sculându-se, au fugit, rămânând dintre ei lângă dânsul numai şapte. După un ceas le-a zis: "Se apropie barbarii". Unul din cei şapte fraţi, temându-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrând, au tăiat pe părintele şi pe cei şase fraţi care erau cu dânsul. Fratele care fugise, şezând în locul lui unde se ascunsese, a văzut cerul deschis şi şapte cununi luminoase pogorându-se din cer. După ducerea barbarilor, întorcându-se el în chilie, a găsit pe părintele şi pe fraţi tăiaţi, iar trupurile lor zăcând în sânge. După aceasta, venind şi ceilalţi fraţi, le-au îngropat trupurile plângând.

Aşa a fost sfârşitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care din tâlhar se făcuse monah şi care, prin adevărată pocăinţă, a plăcut desăvârşit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar şi cerul i s-a deschis ca unui mucenic, şi s-a învrednicit de cunună slavei, cu ale cărui rugăciuni să ne povăţuiască şi pe noi la adevărata pocăinţă şi iubitorul de oameni Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia

Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Europa, în perioada 4 - 7 septembrie la Cluj

| | | 0 comments

Părintele Zaharia Zaharou, la Deva

joi, 27 august 2015

| | | 0 comments

În perioada 1-2 septembrie, arhimandritul Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” Essex (Anglia), la invitația Preasfințitului Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei, va conferenția în Episcopia Devei și Hunedoarei. Marți, 1 septembrie, arhim. Zaharia Zaharou va susține conferința cu titlul „Ascultarea – calea devenirii întru persoană” în Sala Mare „Drăgan Muntean” a Casei de Cultură din Deva, începând cu ora 18.00, iar miercuri, 2 septembrie, va susține conferința cu titlul „Vârstele vieții duhovnicești” în Sala Teatrului „Ion D. Sârbu” din Petroșani, începând cu ora 17.00.

În cadrul celor două conferințe, va fi lansat volumul „Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieții”, care cuprinde conferințele susținute de arhim. Zaharia Zaharou în Episcopia Devei și Hunedoarei în anul 2014. Arhim. Zaharia Zaharou s-a evidenţiat în rândul credincioşilor români ca un părinte duhovnicesc al vremurilor actuale, prin scrierile sale, dar şi prin cuvântările şi conferinţele pe care le-a ţinut în România. (Diac. Cristian Ţuţuroi)

Preluat de pe Ziarul Lumina