Părintele Roman Braga - Eu tuturor tinerilor le spun: „Vorbeşte cu Hristos!”

joi, 30 aprilie 2015

| | | 0 comments



Tinerii sunt buni

Tinerii sunt aceiași în America și în România. Diferențele dintre generațiile de tineri sunt diferențe de cultură. Unii au trăit într-o cultură și alții în alt mod de cultură. Sunt împotriva celor care spun: „Ce bine era odată și acum uite cum este!”

În general, tinerii sunt aceiași, sunt buni. Adulţii sunt răi, noi suntem răi. Nu tinerii au inventat, în răstimpul de până la douăzeci de ani, drogurile. Noi le-am inventat. Nu copiii sunt răi, nu tinerii sunt răi. Nu săracul student care conduce mașina este cel care a pavoazat orașele cu femei goale și cu toată literatura pornografică. Pe aceasta nu o scriu tinerii, căci ei sunt imaturi. Ei se înfruptă din ea. Noi trebuie să ne căim înaintea lui Dumnezeu și să plângem pentru copiii aceștia.

Tinerii care cresc ne văd pe noi și fac ceea ce facem noi. Pentru că educația nu se învață din cărți. Poți să publici oricâte cărți și manuale de educație. Tânărul le citește, le pune de-o parte și cu atâta rămâne, cu niște noțiuni. Dar educația se face prin exemplu. Nu-i dai copilului lecții cu degetul: „Trebuie să faci asta, asta și asta!” El nu înțelege. El face ce fac mama și tata. Eu, dacă am învățat ceva, am învățat pentru că mama m-a luat de mână și m-a dus la icoana Maicii Domnului și mi-a spus că acesta, Pruncul, este Iisus Hristos și aceasta-i Măicuța Domnului și „El e Domnul nostru”. Și cu atâta am rămas. Cei câțiva psalmi pe care-i știu pe de rost, îi știu de la mama, pentru că ea știa Psaltirea aproape pe de rost. Pe mine nu m-au învățat didactic, eu am făcut ce au făcut părinții. Eram opt copii. Seara nu ne culcam fără rugăciune; îngenuncheam toți: tata, mama și copiii. Și ne-au învățat să ne luăm iertare unul de la altul, sărutam mâna tatei și a mamei și ne duceam să ne culcăm. Nu era nimic teoretic. Ne luau de mână și ne puneau în genunchi. Sigur, cei mai mici nu erau atenți la rugăciune, dar mai târziu lor li se întipărește în minte că rugăciunea este o chestiune de viață și de moarte pentru că mama și tata se rugau. Sau mai târziu spun: „mama n-ar face asta”, „tata n-ar face asta”.

Exemplul părinților este mare lucru, și ei nu știu asta.

Implicarea în societate

Trebuie să existe o reacție împotriva a tot ceea ce este rău în societate. Și mai ales la români, care sunt înclinați să imite tot ceea ce aici, în America, se aruncă deja la gunoi. De exemplu, este o mișcare foarte puternică împotriva avorturilor în America. Eu am fost patru ani la rând cu icoana Maicii Domnului la Casa Albă. Pe 22 ianuarie se adună la Washington milioane de oameni. Și este interesant că sunt evrei foarte mulți, ortodocși, catolici nici nu mai vorbim; merg toate seminariile ortodoxe de aici, se duc și episcopi ortodocși. Mergeam opt kilometri până la Curtea Supremă, unde acum 30 de ani s-a hotărât liberalizarea avorturilor, și acolo ne rugam pentru copiii care au fost avortați. Toți cei de pe lături, huiduindu-ne, aruncau cu orice. Dar nu ne uitam la asta, ne duceam.

Un alt exemplu: tinerii noștri – pentru că avem o organizație puternică de tineret în episcopia noastră – au cumpărat cărțile de slujbă și alte lucruri pentru biserică din banii lor. Se duc și spală mașinile. Sau vând ciocolată pe stradă de la ușă la ușă pentru asociațiile care luptă împotriva cancerului. Fetița părintelui Dumitru Ichim de la Kitchener, din Ontario, a străbătut toată Canada pe patinele cu rotile pentru asociația împotriva cancerului. Este medic acum, dar era de 16 ani când a făcut treaba aceasta. Știți câți bani a adunat? Căci cine, când o vede, nu se-ndură să-i dea?

Vorbeşte cu Hristos!

Eu tuturor tinerilor le spun: „Vorbeşte cu Hristos!” Ce să vorbeşti? Despre toate: că la facultate ai un profesor așa și așa, că ţi-e foame… Dacă vorbești cu Iisus Hristos, diavolul nu găsește o portiță deschisă în mintea ta ca să-ți aducă ce ai văzut pe stradă. Pentru că mereu spui: „Doamne, uite că sunt obosit, trebuie să mă culc puțin. Am să încerc să citesc puțin și mă culc.” Dialogul acesta permanent cu Dumnezeu este soluţia. O să spuneţi: „Dar ce, aceastai rugăciune? Ca să fie rugăciune trebuie să citești psalmul cutare!” Este o rugăciune! Pentru că ce este rugăciunea, în fond? Este comunicare cu Dumnezeu. Ce sunt psalmii, decât un dialog cu Dumnezeu? În felul acesta noi devenim o rugăciune, o rugăciune „ambulantă”, care nu întotdeauna se face prin cuvinte, ci prin faptul că trăiești în prezența lui Iisus Hristos, căci El este întotdeauna cu noi. Nu poți să faci abstracție de prezența Lui în viața noastră.

De exemplu, ești în mașină, conduci mașina și spui: „Știu că ești pe locul din față aici cu mine, spune-mi ceva!” Și Mântuitorul îți răspunde. Cum? Îți dă sugestii cum să-ți rezolvi problemele. Dumnezeu întotdeauna răspunde la rugăciuni: „Da” sau „Nu”. Sunt rugăciuni și cereri pe care Dumnezeu nu ni le satisface pentru că noi vrem să trăim confortabil, numai confortabil, să nu suferim deloc. Dar nu este mântuire fără cruce. El nu ne dă o cruce grea; crucea noastră personală este necesară, pentru că omul care n-a suferit este foarte superficial. Nu înțelegi lucrurile când hălăduiești, când o duci bine.

Dialogul cu Dumnezeu te face să ai mintea disciplinată și curată, face să nu mai vină prostiile acelea care se leagă într-o structură și te duc la păcat, la păcate intime. Pentru că omul este lăcașul Duhului Sfânt, este biserică sfințită, și biserica asta nu poate fi pictată cu imaginile murdare care îți vin în minte, ci trebuie pictată cu icoane.

Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”,
Rives Junction, octombrie 2012

30 aprilie: Sfântul Apostol Iacob, fratele Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul

| | | 0 comments

Sfat scurt despre necazuri - Părintele Efrem Filoteitul

miercuri, 29 aprilie 2015

| | | 0 comments
foto:владимир чуприков(OrthPhoto)


Când avem un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie ispită sau orice alt rău, îngenuncheaţi şi rugaţi-vă să se facă voia lui Dumnezeu şi nu a voastră. Domnul, Care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului şi mijlocul prin care să o depăşească.

În orice ispită am cădea, dacă nu îngenunchem, dacă nu ridicăm mâinile noastre şi nu vărsăm lacrimi de implorare, ispita nu se îndepărtează. Ajutorul îl vom lua de la Hristos numai prin rugăciune.

Ceea ce vrea Hristos de la noi e să înţelegem păcătoşenia noastră, să avem cunoaştere de sine, să cerem iertare prin spovedanie şi să-L iubim sincer. Această iubire o cere Dumnezeu de la om, că altfel îl iubim pe diavol şi ne ducem în iad.

Scopul vieții creștine / Sensul vieţii

marți, 28 aprilie 2015

| | | 0 comments


de Pr. Gh. Dorbarakis 

În Creștinism, viața duhovnicească nu se percepe potrivit concepției obișnuite a lumii. Lumea consideră de obicei viața duhovnicească viața spirituală care are legătură cu cultura, cu artele, cuștiințele. De aceea îl și caracterizează drept om spiritual pe omul cultivat, pe omul de artă, pe omul de știință, adică pe cel care se îndeletnicește cu manifestările spiritului uman. Însă viața duhovnicească potrivit Credinței ortodoxe, este în primul rând viața care are legătură cu Sfântul Duh și cu Harul Dumnezeului Treimic. Viața duhovnicească este viața în Duhul Sfânt. Cel care Îl are pe Duhul Sfânt înlăuntrul său, numai acela se poate numi om duhovnicesc. „Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” .

Această viață în Duhul Sfânt constituie și scopul întregii vieți creștine. Lăsându-i pe marii Părinți ai Bisericii, consemnăm numai ceea ce a spus noul Sfânt al Bisericii Rusiei și al întregii Ortodoxii, Serafim de Sarov: „Scopul vieții creștine este dobândirea Sfântului Duh”. Deci scopul vieții creștine este pentru om nu numai a deveni un om bun, un lucrător social, un altruist, cu alte cuvinte, a se afla într-un plan orizontal bun în această lume, ci pentru a putea trăi în el Însuși Dumnezeu. Sfântul nu vorbește după bunul său plac, nici exprimă ceva care aparține domeniului fanteziei, ci afirmația sa este tot ceea ce constituie viața Bisericii, cu alte cuvinte, tot ceea ce a adus Însuși Dumnezeu, Iisus Hristos, Care S-a întrupat. Deoarece Hristos a venit pentru a-l face pe om dumnezeu, integrându-l în Sine și făcându-l prin urmare proiecția a însuși sinelui Său. „Eu sunt vița, voi mlădițele”. „Mădulare ale lui Hristos suntem”. Iar aceasta se înfăptuiește prin Sfântul Botez, prin Mirungere, prin participare la Dumnezeiasca Euharistie, și toate acestea în cadrul unui climat de pocăință.
Aceasta înseamnă că de fapt viața duhovnicească începe din clipa în care omul se va integra în Biserică și are legătură întotdeauna cu ceea ce se numește viață creștină. Viața creștină și cea duhovnicească se află într-o legătură de identitate. Prin urmare, orice altă spiritualitate în afară de Hristos și de Biserica Sa, nu este considerată dreaptă, adică mântuitoare pentru om, ci mai degrabă acea spiritualitate trimite la ceva primejdios, pentru că participă și „alte duhuri”, străine de Duhul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, scopul vieții creștine, ca dobândire a Duhului Sfânt, se identifică cu arătarea Harului lui Dumnezeu în viața omului, Har pe care deja l-a primit odată cu Botezul și cu Mirungerea. Adică omul este chemat să devină ceea ce este, ceea ce deja i s-a dat.

Această arătare, adică a deveni omul ceea ce este, cu alte cuvinte, să adeverească că este mădular al lui Hristos, nu se realizează ușor și dintr-odată. De vreme ce omul a păcătuit și păcatul ca înclinație continuă să-l tiranizeze, cu toată înfierea sa de către Hristos, viața duhovnicească nu este ușoară. Ci ea pretinde o neîntreruptă conlucrare a voinței omenești cu Harul lui Dumnezeu. De aceea Sfinții noștri menționează că viața duhovnicească are un caracter dinamic și energic. Cuprinde trei stadii, pe care le denumesc, curățire, luminare și îndumnezeire, fără ca să fie legate totdeauna de aceiași termeni.

Dintre cele trei stadii, cel mai critic pentru om este primul, al curățirii, pentru că în el, prin excelență, se arată voința omului în conlucrarea sa cu Dumnezeu. În acest stadiu omul este curățat de Duhul lui Dumnezeu, astfel încât inima sa să devină oglindă care să reflecte razele luminii lui Dumnezeu. „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Pe măsura curățirii inimii sale, vine luminarea și apoi îndumnezeirea, când credinciosul începe să descopere viața lui Hristos; ca și cum Hristos ar fi luat chip în el. Prin urmare om duhovnicesc, om sfânt este cel care înfăptuiește, cu Harul lui Dumnezeu, ceea ce spune Apostolul Pavel: „Până ce vom ajunge toți… la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”  și: „Până ce Hristos va lua chip în voi” .

În starea critică a primului stadiu al vieții duhovnicești, al curățirii, poziția principală o au gândurile omului. Cugetări sau imagini, care provin în cea mai mare parte de la vicleanul diavol, îl abat pe om de la firescul vieții, acela de a-L arăta pe Hristos. Dacă credinciosul nu a învățat să înfrunte aceste gânduri și să le distingă de celelalte care există – de la Dumnezeu sau de la el însuși – atunci, din păcate, cel mai probabil este să vină asupra sa confuzia și să înceapă să trăiască un haos din punct de vedere duhovnicesc. Sfinții noștri sunt destul de revelatori în acest subiect al confuziei gândurilor; de aceea au și scris din experiența lor cele referitoare la înfruntarea acestei stări bolnăvicioase. Așadar, dacă cineva va urma experiența lor, relativ ușor va putea depăși confuzia și va păși drept pe calea duhovnicească. Această urmare a lor, pentru stăpânirea și depășirea gândurilor și, mai ales ale celor rele și viclene, constituie taina vieții duhovnicești.

Importanța dobândirii acestei taine o va înțelege cineva, dacă se va gândi că cea mai mare parte a așa-numitelor probleme psihologice sunt datorate modurilor greșite de înfruntare a gândurilor. Cei mai mulți dintre noi nu știm să înfruntăm gândurile, care, prin greșita abordare a lor și prin faptul cunoscut că sunt provenite de la cel viclean, se înmulțesc și devin „tirani” ai omului, făcându-l să trăiască iadul încă din viața aceasta. Ce ne învață, în linii mari, Sfinții noștri referitor la acest subiect? Mai întâi de toate, să nu avem încredere în gânduri. Adică, atunci când un gând ne chinuiește și vedem că mereu ne biruiește, cel mai bun lucru este să-l încredințăm părerii unui părinte duhovnicesc cu discernământ. Însă, pe lângă aceasta, cel mai important este să învățăm să disprețuim gândurile, cele provenite de la cel viclean. Dar cum vom ști care gânduri sunt de la cel viclean? Din dispoziția pe care o pricinuiește în inima omului. De obicei gândul viclean îi pricinuiește omului, frică, tulburare, o dispoziție rea, în timp ce acela provenit de la Dumnezeu, dimpotrivă, pricinuiește dragoste față de aproapele, pace, o dispoziție sufletească bună. Criteriul ne-a învățat Însuși Domnul: „Pomul din roade se cunoaște”. Deci, cunoaștem proveniența a tot ceea ce ne pricinuiește tulburare. Iar aceasta o spun și Cuvioșii Varsanufie și Ioan: „Dacă vezi ceva, auzi ceva sau cugeți ceva, și simți o mică tulburare, (să știi) că a diavolului este aceasta”.

Așadar, mărturisirea gândului la un duhovnic cu discernământ și disprețuirea gândurilor care ne tulbură, este poate cel mai însemnat secret al vieții duhovnicești. Această disprețuire se înfăptuiește nu printr-un simplu refuz de a primi un gând – o astfel de acțiune întărește gândul -, ci prin întoarcerea minții noastre înspre tot ceea ce este bun și primit de Dumnezeu. Iar aceasta nu este altceva, fără numai întoarcerea către Hristos. În locul gândului rău să punem gândul cel bun, pe Hristos și învățătura Sa, viațși cuvintele Sfinților noștri. Cuviosul Porfirie exprima aceasta poate în cel mai simplu și mai direct mod: „Întunericul nu-l împușcăm, ci, simplu, aprindem lumina”. Întoarcere către lumina lui Hristos și stăruința în aceasta: strădania lumii acesteia de a afla Raiul însuși.

Mănăstirea Simonopetra: Psalmul 135 / Prin cele ce se aud

| | | 0 comments

J.S.Bach / Prin cele ce se aud

vineri, 24 aprilie 2015

| | | 0 comments

Cum a adus Părintele Galeriu oamenii la biserică pe când era începător într-o parohie din Ploieşti

| | | 0 comments





Știți ce-a făcut Părintele Galeriu pe când era începător într-o parohie din Ploiești? Nu se ducea mai nimeni la biserică, doar cântărețul și încă vreo câțiva, așa, cum se mai întâmplă și pe la noi.

Ș
i, zice Părintele într-o duminică la predică: „Oameni buni, rugați-vă pentru mine că mi-a apărut dracul și mi-a zis că sâmbătă la șase se arată la noi în Biserică“. Ăia au zis: „Bine Părinte“ și s-au dus acasă și au răspândit vestea în tot orașul. Și, sâmbătă, pe la patru și jumătate, începe să apară lume în jurul bisericii. Întâi băbuțele, după aceea copiii, mai la spate așși oameni mai serioși, să vadă și ei ce drăcovenie o mai fi și asta. Și stau, și stau, și așteaptă și după multă tensiune, la ora șase se face o liniște totală. Ici acolo câte un țipăt că a leșinat cineva. Se faceșase și cinci, șase și zece, șase și un sfert… În sfârșit, apare Părintele în ușa bisericii și zice: „Fraților, dracu-i tot drac, n-ai ce-i face! Iar ne-a mințit! Dar mă uit la voi și mă întreb: dacă pentru necuratu' ați venit atâția, pentru Dumnezeu măcar jumătate nu puteți veni la Biserică? În Biserică e Dumnezeu de-adevăratelea, Se dă Dumnezeu acolo, gratis!“.